SUSPANS.ro începe anul de ficțiune la 8 ianuarie cu un nou tablou horror din ciclul „Nopţi în tenebre”, purtând titlul „Omul Negru a venit” și semnătura lui Paul D. Adrian.
Textul, din păcate, nu e deloc o lectură ușoară. Încă de la început, rămânem cu totul nelămuriți în privința sensului alăturării „infuzii criptice”, fiincă, în context („La capãtul podului/De oase,/Pe un monolit de piatrã,/Sub infuzii criptice,/Stã adînc scrijelit/Omul Negru a venit.”), înțelesul cuvântului infuzie (soluție obținută prin opărirea unor plante în apă proaspăt clocotită; ameliorare a unei rase de animale – în general domestice – prin împerecherea cu un exemplar obținut prin selecție anterioară) nu pare potrivit. Abia mai târziu, când aflăm istoria ruinelor podului neterminat, putem să presupunem că monolitul înscripționat din motto e scufundat într-o apă în care nenumărate plante, moarte de-a lungul timpurilor, și-au lăsat sevele, ca într-o infuzie complexă, soluție ce nu își află însă, până la final, niciun rost în ecuația poveștii.
La fel de nepotrivit în context pare și adjectivul ocărîtă („ocãrîtã cu cozi de şerpi în loc de mîini”), sensul său fiind acela de certată, înjurată, dojenită etc., fiindcă dojenită cu cozi de şerpi în loc de mîini, de pildă, nu prea are noimă. Cel puțin la fel de incerte sunt și alte formule din text. Enunțul „Cînd razele soarelui îi mîngîiarã pielea misterioasã, aceasta începu sã se despice.”, bunăoară, ne face să ne întrebăm cum deosebim o piele misterioasă de una nemisterioasă, „avea siguranţa aproape categoricã” ne obligă să realizăm că siguranța nu era, în cazul nostru, sigură, 😉 ci doar „aproape categorică”, iar „Una dintre razele agonizante ale amurgului îl fãcu sã se opreascã din tresãrit.” ne determină să acceptăm un fapt cu totul rarisim, dacă nu imposibil, acela că o tresărire, care durează foarte puțin, o clipită, poate fi întreruptă de un alt stimul – o biată rază de lumină anemică, rătăcind în amurg.
Scriitura suferă nu doar prin formulele incerte de genul celor sus-arătate, ci și din cauza unor încercări prețioase de exprimare elevată („neştiutori cu privire la existenţa unei vãi în mijlocul lanţului muntos. Dar mai ales, neştiutori cu privire la ceea ce se întîmpla acolo.”, „Bucãţi multiple din podul cenuşiu s-au surpat şi au fost înghiţite de apa întunecatã.”), a unor evidente excese punctuale de stil („Luna, cu ale sale cercuri de luminã albãstruie împrãştia o atmosferã tainicã asupra peisajului dezolant al morţii a douã speranţe ale umanitãţii.”) ori a unor alăturări, prețioase și ele, având și oarece tentă pleonastică („copiii procreaţi de Omul Negru”) și cuvinte scrise greșit („a îngenunchiat” – forma corectă este îngenuncheat; „nãscãtoarea de monştrii” – corect este „nãscãtoarea de monştri” – nearticulat; „groteascã” – forma corectă este grotescă).
Structura narativă este și ea dezechilibrată, fiindcă abia după o lungă expunere (circa două treimi din text sunt alocate motivării mitico-istorice) începe, în sfârșit, să se întâmple ceva. Tematic, lucrarea e o variațiune pe tema luptei dintre bine și rău, părând împrumutată din mitologia creștină – Pãrintele Uriaşilor ne duce cu gândul la îngerii căzuți, care, împerechindu-se cu fiicele oamenilor, au dat naștere seminției giganților, pomeniți în scripturi – dar nu numai. Din păcate, tot farmecul pe care textul l-ar fi putut avea abordând esența temei se risipește sub presiunea unei puneri în operă aproape deloc fericite.
Cândva, domnul Paul D. Adrian izbutea construcții mult mai bune…
Și cel de-al doilea text de ficține al începutului de an cu… SUSPANS.ro, apărut la 14 ianuarie, 😉 este tot o parte din ceva mai amplu: etapa a 7-a din foiletonul „Zodia Mielului”, de Mihai Hafia Traista. În acest nou episod, intriga înclină vizibil către policier, făcându-și loc în scenă personajul-detectiv, maiorul de poliție Argilă, angajat în descâlcirea ițelor misterioasei ucideri a profesorului Smărăndeanu, dar și a altor fapte antisociale comise în arondismentul său. Cu o scriitură în general echilibrată, autorul reușește să țină caldă tensiunea și să nu risipească misterul ce învăluie atât împrejurările violentei crime cât și viața straniului profet ce-i face pe localnici să se cutremure prin prorocirile sale. Totuși, în câteva rânduri, Mihai Hafia Traistă scapă copilărește frâiele punctuației, în fraze ca „În schimb el figura în evidenţa poliţiei şi mai mult de atât, semnalmentele sale se potriveau cu cele ale tipului dat în urmărire pentru înşelarea unor gospodari din satele ce înconjurau oraşelul, unde infractorul dându-se drept medic veterinar vaccina vitele contra unor sume de bani destul de mărişoare.”, prin care virgulele, ivite când nu e cazul și dispărute din locațiile firești, par că se joacă. În alte câteva rânduri („a răspuns plutonierul Dunăreanu şi ieşi din cameră.”, de pildă, unde hiatusul dintre momente e aproape violent), timpurile verbale se succed și ele nefiresc, iar în altele, se ivesc și mici ciobiri de tastare („străduieşte-te să-ţi revi”, „asculta cu atenţie e un alt comesean”), cel mai probabil involuntare. Nu înțelegem însă de ce „șasesuteșaizecișișase”?…
…Așteptăm continuarea…
Doar două zile mai târziu, SUSPANS.ro ne surprinde cu piesa lui Răzvan T. Coloja, „Am auzit de…”. Parcă nedorind să se dezmintă, revista ne oferă și de astă dată tot un… parțial, unul croit însă din materie de soi, probând un autor cu stofă. Atmosfera apăsătoare a lumii decrepite în care am fost aruncat chiar de la începutul poveștii mi-a amintit cum mă simțeam în tinerețe, citind „Prima iubire”, de Samuel Beckett.
Lui Răzvan T. Coloja nu i-am citit până acum decât articolele despre Linux. Cândva, așteptam MyLinux ca pe ziua mea și testam zelos fiecare distro de pe CD-ul cu care venea lunar revista. Chiar nu m-aș fi gândit că semnatarul acelor articole sistematice și documentate, de cunoscător profund, nu doar al sistemelor de operare open source în sine, ci și al filosofiei care însoțește fenomenul, ar putea face literatură la acest nivel. Singura părere de rău o am fiindcă genul favorit al autorului nu ține, din câte îmi pare, câtuși de puțin de spec-fi, ci aparține mai degrabă unui areal postmodern sumbru, centrat asupra zonelor periferice ale unei societăți decăzute, în care omul nu mai contează. Rămâne de văzut doar dacă partea a 2-a a povestirii vine s-o claseze mai precis în regatul ficțiunii de suspans. Finalul episodului de față ne-o promite…
La 22 ianuarie, SUSPANS.ro ne prilejuiește o reîntâlnire cu Adrian Mielcioiu și al său text „Șanțul”, publicat și în NAUTILUS, în luna decembrie. Versiunea de față însă, diferită, dar nu mult îmbunătățită, ne face să credem că avem în față un autor foarte tânăr, care confundă spațiul publicistic cu teritoriul închis, de atelier de creație, al unui cenaclu literar. Ținem să-i spunem pe această cale că unui text literar odată publicat i se admit doar corecturi ortografice, ortoepice și de punctuație, nu modificări în conținut, constând în suprimarea ori înlocuirea unor părți ale sale. În plus, în ciuda sârguinței de care a dat dovadă la corectarea abaterilor de la norme pe care le-am semnalat rândul trecut (n-am fost exhausitvi, ci am dat numai câteva exemple), tânărul nostru prieten a lăsat să-i scape alte greșeli de același soi, pe care noi nu i le-am indicat. Astfel, în ce privește punctuație, sunt încă destule virgule așezate rău, cum e cazul în „Era o urcare abruptă, şi pe măsură ce galeria se îngusta, Ştefi observă cu uimire…”, unde virgula trebuia așezată după conjuncția și, nu înaintea ei, sau în „Mulţimea de orificii din pereţii lui ciuruiţi, făceau din labirint un fagure nefiresc…”, unde virgula a rămas, ca și în versiunea nautilă a textului, chiar între subiect și predicat. Și ținem să precizăm că, iarăși, n-am făcut decât să dăm unele exemple. În comentariul nostru asupra versiunii nautile a textului (a se vedea, în acest sens, articolul „Nautil de sărbători”), remarcam că Adrian Mielcioiu scrie în general corect. Spuneam „în general”, fiindcă, iată, textul conține, în ambele versiuni, și forme greșite ale unor cuvinte: „într-o vizuină care i se păru lui că nu mirosea aşa de urât ca ultimile”, de pildă, unde corect trebuia ultimele. Nici în privința stilului nu e totul în regulă, redactarea neridicându-se, în ambele versiuni, peste nivelul unei compuneri școlare onorabile, dar conținând greșeli tipice începătorilor. Sucesiunea timpurilor verbale, de pildă, devine pe alocuri friabilă, cum este cazul în enunțul „Când a ajuns, şi-a lăsat mingea jos şi a început să coboare. Pe la jumătatea pantei, băieţelul dispăru fără urmă.”, unde derularea firească a faptelor este bulversată de un hiatus temporal evident, generat de folosirea perfectului compus urmat imediat de un perfect simplu, pentru acțiuni ce se succed la puțin timp una de alta.
Ne bucurăm să vedem totuși la Adrian Mielcioiu atât dorința de evoluție, cât și o anumită personalitate, fiindcă nu toate sugestiile noastre au fost luate, automat, în considerare („broaşte şi insecte de tot felul îşi consumau existenţa”, de pildă, nu a fost considerată o prețiozitate). Însă îl sfătuim să nu mai opereze modificări de genul celor făcute în „Șanțul” la niciunul din textele sale odată publicate. Schimbarea conținutului unui text deja publicat e o practică absolut neobișnuită la un scriitor, fiindcă duce la pierderea inevitabilă a încrederii cititorilor. Persistând în această greșeală, ne va face să ne întrebăm de fiecare dată când îi vom vedea numele în vreo revistă: oare a câta versiune a poveștii e asta? 😉
Ne va convinge mult mai bine scriind alte și alte povești, fiindcă trebuie să privim către viitor, depășind nereușitele din trecut, iar dacă lucrurile vor merge din ce în ce mai bine, nu vom ezita să-l încurajăm. 🙂 Doar de-asta facem ceea ce facem!
Pe 23 ianuarie, intră în scenă autoarea vîlceană Diana Alzner, semnând povestirea „Soția mea dragă”, o construcție crime fiction bine dozată și credibilă. Nefăcând însă parte din aria ficțiunii speculative, ne vom mărgini să spunem doar că am citi-o cu interes până la sfârșit și ne-am simțit mulțumiți. Firul expunerii, neliniară dar construită pe un tipar schematic folosit de autoare și în alte ocazii, ne-a furat în așa măsură încât nici n-am mai luat seama la norme, pe care însă Diana Alzner ne-a dovedit în repetate rânduri că le stăpânește. N-am putea aduce în discuție decât unul sau două mărunte accidente, gen „aceeaşi ochii deschişi”, cu totul nesistematice și, prin urmare, involuntare.
Deși nu e o povestire spec-fi, apreciem textul ca antologabil. Felicitări!
Dificultatea de a stabili repede genul căruia îi aparține un text literar este, de foarte multe multe ori, dovada că semnatarul său nu scrie după canon, nu urmărește să se potrivească unor cerințe sau altora, ci se eliberează pur și simplu de acea formă de energie creatoare pe care autorii adevărați trebuie s-o dăruiască lumii în mod imperios, altfel toată acea combustie riscă să le carbonizeze eul. Nu mi se întâmplă să întâlnesc decât foarte rar astfel de texte, însă iată, la 24 ianuarie, SUSPANS.ro mă pune într-o asemenea situație, publicând partea a doua a lucrării lui Răzvan T. Coloja, „Am auzit de… (5)”. Aș îndrăzni să spun, aproape cu certitudine, că nu e vorba de ficțiune speculativă. Apoi m-aș opri, fiindcă piesa, afară de fundamentul ei transgresiv, are totuși suspans, și suprarealism, și analiză psihologică a decadenței, și dramatism, și încă multe alte ism-uri, dozate abil într-un slipstream de arie largă. E tare greu, spun eu, să-ți propui să scrii astfel și să-ți și iasă. Acesta e motivul pentru care cred că Răzvan T. Coloja e un adevărat scriitor de instinct, despre care, cu siguranță, vom mai auzi.
Nu mi s-a părut deloc important să mă refer la cele câteva accidente mărunte de formă, foarte probabil deloc voluntare.
Imediat după întunecata istorie despre care tocmai am vorbit, adică la 25 ianuarie, dorind parcă să ne descrețească frunțile, SUSPANS.ro ne oferă o tabletă umoristică. Purtând semnătura lui Iulian Sîrbu, istorioara „Și atunci i-am făcut să dispară” are, cu adevărat, valoare anecdotică, apropiindu-se într-un fel și de zona fantastică, dar asta doar dacă nu dăm vina pe un lanț de coincidențe. 🙂 Spre a vedea dumneavoastră înșivă cum stau lucrurile, trebuie să citiți textul. E mic și merită cu prisosință! 🙂
Încercând parcă să redevină revista efervescentă care a fost nu cu mult timp în urmă, SUSPANS.ro îl aduce în scenă, la 29 ianuarie, și pe Ionuț Buda, ca al optulea solo, cu povestirea „Toga de senator”. Din păcate însă, textul nu convinge, el nefiind altceva decât o căutare aproape haotică a unui liman narativ, amestecând tot felul de stângăcii, contradicții și neconcordanțe, cărora li se alătură o serie de greșeli, unele de-a dreptul suspecte.
Cea mai mare nemulțumire mi-a venit de la construcția și evoluția personajelor principale. În primul rând fiindcă dorința imperioasă a domnișoarei Crinu de a-l seduce pe profesorul Codreanu basculează instantaneu în exact opusul acestui demers, fata trăind pe final o experiență onirică pe cât de stranie, pe atât de nemotivată narativ. În al doilea rând, însuși profesorul e zugrăvit cât se poate de contradictoriu, spunându-ni-se despre el mai întâi că „încerca să fie o copie palidă a lui Nae Ionescu” (palidă, deci nereușită), pentru ca imediat să-l vedem în postura (contrară) de dascăl adulat: „Carisma lui Codreanu era cea care făcea ca amfiteatrul să fie plin la fiecare dintre cursurile sale” și „ştia să ne provoace, ştia să ne angreneze pe toţi în discuţie şi să ne facă să rămânem uimiţi când noi înşine eram cei care găseau răspunsurile la întrebările pe care tot noi le puneam”.
Scriitura de care uzează autorul în textul de față pălește și ea, încă din start. Suntem de la început cuprinși de neliniște, constatând în chiar prima frază o repetare stângace (subliniată) și o cacofonie evidentă (am îngroșat literele, deși nu mai era nevoie): „Povestea mea începe într-un sfârşit de decembrie, când iarna începea să-şi intre în drepturi şi să se facă cu adevărat simţită.” În prima frază din paragraful al 2-lea, istoria se repetă: „Aveam un curs de metafizică cu profesorul Mihai Codreanu, care încerca să fie o copie palidă a lui Nae Ionescu, ce atrăgea toţi studenţii la cursurile sale de metafizică şi nu îi învăţa ce e filosofarea, ci cum să filosofeze.”. Și pentru a nu mai rămâne nicio îndoială că avem de-a face cu o încercare aproape complet ratată în privința stilului, textul e presărat cu destule alte greșeli de scriere, unele chiar alarmante, și stângăcii mai mult decât evidente, între care cităm: „nu am fost stare să-l urmăresc”, „greusă”, „colegii mele”, „somnul refuza să se facă prezent”, „a luat cunună de lauri şi a pus-o pe capul meu”, „purta doar titlul de Critica Raţiunii Pure”, „Vocea lui, cu acest torent de cuvinte, aruncară un potop de lavă asupra mea.”.
Asumându-ne întru totul riscul de a cădea în subiectivism, apreciem că piesa de față este sub nivelul celei publicate de Ionuț Buda în decembrie, când începuse, cu „David (I)”, să ne introducă în atmosfera unei povești aventuroase, iscând astfel în unii cititori nostalgii de adolescență.
Seria SUSPANS.ro a începutului de an se oprește la cota 9, chiar în ultima zi de ianuarie, când ne reîntâlnim cu Dadal Cristinel, care semnează povestirea „Datoria”. Găsim că autorul și-a întrecut nivelul dovedit în decembrie, când ne-a oferit, cu „One for the road”, o ecuație narativă pe tema destinului, în cheie fantastică, neașezată însă cu totul în teritoriile ficțiunii speculative. Iată-l aici căutând parcă ecoul celeilalte piese, pe care-l face să reverbereze, oferindu-ne o istorie cu final justițiar, pe care o putem percepe atât în regiștrii unui realism introspectiv, cât și, cu puțină bunăvoință, în partitură dark fantasy.
Stilul e și el unul destul de convingător, cu excepția câtorva excepții de la eufonie („bătrânesc acoperit”, „cu realitatea”, „ai freca cu”, „cu ramă”), dar și de la norma de scriere, căci ni se strecoară sub ochi termenul „spasmotic” și ni se patinează cu insistență în imaginar pe forma „așează”, pe care o întâlnim obsesiv, de vreo zece ori.
Apreciem însă că erorile sunt lesne de corectat, căci ne stau la îndemână sfintele dicționare, și că autorul are destulă îndemânare spre a se aventura, cutezător, pe învolburatele mări ale ficțiunii.
Acestea fiind zise, iată-ne la final de cronică. Moment în care se cuvine să încercăm o concluzie. Iar noi conchidem că SUSPANS.ro, încet-încet, tinde să-și revină. Cel puțin în privința prozei, pare să fie în plină accelerare. Procentul de texte spec-fi însă se menține în jurul valorii estimate cu circa două luni în urmă. Motiv pentru care continuăm să credem că, într-un eventual an IV de ficțiuni, vom căuta o altă publicație mai reprezentativă, spre a nu distorsiona foarte tare sfintele statistici.
S-auzim de bine! 🙂