Al doilea an de ficţiuni: 15.Satiră și umor SF

27/01/2013

După lupte multiseculare, care au durat aproape un an, 🙂 iată-ne la ultima cronică retrospectivă a zonei science fiction din cel de-al doilea an scifient, cea despre satiră și umor cu fundal SF, cu care însă nu încheiem șirul de articole început cu circa zece luni în urmă, fiindcă ar mai fi de tras și unele concluzii. Dar pentru a nu mai pierde vremea (zece luni e totuși destul), intrăm direct în subiect, spunând că, în primul interval anual la care ne referim, numărul textelor subscrise temei a fost unul destul de important, fiindcă așezam aici, după cum precizam în cronica retrospectivă „Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea a II-a)”, probabil una din cele mai citate în spațiul acestui blog, un număr de 21 de texte, care reprezentau pe atunci 11,93% din recolta de ficțiune a ariei de monitorizare.

Într-o asemenea revărsare de lucrări vesele sau ironice, numele importante n-aveau cum să lipsească. Ne-am bucurat pe atunci să citim texte semnate de Liviu Radu (prezent cu construcția de fină ironie „Maşina de citit cărţi”, dar și cu „Loteria”, text cu trimitere la criza amară în care ne zbăteam și din care încă nu am ieșit), Casian Balabasciuc (îmi amintesc cu mare drag cele cinci texte ale sale, „Toate încep la saloon”, „Reintegratorul”, „Marea piramidă” şi „U-Ru-Hu”), Mircea Opriță („O călătorie în Lună” şi „Întîlnire de gradul III”, ambele satire sociale pe fundal SF), Cristian Mihail Teodorescu (cu absolut spumoasa povestire „Basme africane”) și, în final, dar nu în ultimul rând, Leni Jalabier (un pseudonim cu care s-a semnat autorul povestirii „Nuca”, una din cele mai consistente ale nișei în perioada considerată. Lor li se alătură Dan Ninoiu („Cum ne-a salvat Vasile de la invazia extraterestră” – o adevărată snoavă science fiction), Balin Feri (semnând „țiganiada SF” „Descoperirea secolului”) și Ștefana Cristina Czeller (cu două satire viguroase brodate pe tema contactului: „Bine aţi venit pe Terra” şi „Noaptea extratereştrilor”). La baza piramidei valorice îl găsim pe Gheorghe Rogoz („Factorul haos”, „O poveste‭ (?) ‬modernă”, „Salvatorul-stenograma”, „Altă poveste‭(?) ‬modernă”, „Povestea ţării Nucalanoi” şi „Povestea‭ (?) ‬pensionarului incredul”), care, din păcate, a punctat din plin la productivitate și foarte puțin la calitate.

Semn că timpurile au devenit mult mai apăsătoare și motivele de veselie s-au împuținat și în arealul spec-fi (criza, bat-o vina!), cel de-al doilea an scifient (martie 2011 – februarie 2012) n-a mai adunat decât 7 povestiri, adică abia 2,89% din toată ficțiunea publicată în universul observat. 😉 Cifrele spun destul despre tristețea care ne-a cuprins…

Deși nu e mare lucru de împărțit, vom fi consecvenți și vom repartiza și de astă dată puținele povestiri pe publicații. Vom începe cu… Ați ghicit! 🙂

…care punctează o singură dată, prin textul „La bere cu profetul”, de Emanuel Grigoraș, o satiră virulentă ce pune sub semnul întrebării viitorul poporului, atunci când el e condus numai de persoane dornice de mărire, dar lipsite de calitățile necesare pentru a se impune într-o competiție corectă.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

În calitate de primă contributoare, SRSFF nu încearcă totuși să ne facă să zâmbim decât de trei ori, prin tot atâția condeieri. Doi dintre ei sunt figuri consacrate în galeria autorilor de ficțiune speculativă românească, primul fiind indiscutabil Mircea Opriţă, căruia revista îi publică un fragment din romanul „Capricia”, o nouă călătorie a lui Gulliver, de data asta în insula tranziției carpato-danubiano-pontice spre capitalismul original, cel de-al doilea fiind Victor Martin, care este și el prezent în paginile revistei cu povestirea „Omul providenţial”, construcție cu valențe satirice prezentă și în volumul „Mașina viitorului”. Al treilea poznaș este chiar autorul rândurilor de față, care a încercat și el, cu textul „Basm din viitor (cu accente horror)”, să spună o poveste de… poveste, fără a ști nici acum în ce măsură o fi reușit. 😉

SFera Online

SFera Online n-a punctat nici la umor în anul scifient precedent, dar trebuie să ținem seama că e vorba de anul în care ea și-a încetat, din păcate, activitatea, după un deceniu de statornice eforturi întru zidirea regatului fantastic de la noi.

HELION ON LINE

Ajungem astfel la HELION ON LINE, gazetă care, în pofida unei contribuții de ficțiune mai puțin consistente ca productivitate, în general, punctează aici de două ori, cu texte memorabile, semnate de autori care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Este vorba de Florin Pîtea, cu tableta de nostalgică anticipație „Onoraţi membri ai juriului”, și de Ştefana Cristina Czeller, semnatară a povestirii „Tulburătoarea păţanie a unui fruntaş al muncii socialiste”, premiată și la concursul de proză HELION 2011 (locul III).

GAZETA SF

Harnicei Gazete SF sucevene, cu care încheiem retrospectiva de față, i-a revenit un singur text, fiind vorba, în fapt, de o republicare („că de-aia e România republică”, 🙂 am încheiat citatul) a textului lui Liviu Radu, „Maşina de citit cărţi (şi scris recenzii)”, pe care ne bucurăm să-l vedem readus în atenție, fiindcă, pe vechiul site de la Pro-Scris, textul nu mai poate fi accesat decât eventual în condiții precare de lizibilitate. „La bere cu profetul”, de Emanuel Grigoraș, apărută în aceeași lună și la NAUTILUS, a fost deja trecută în contul respectivei publicații, așa că nu e cazul să revenim asupra ei.

Ce-ar fi de spus totuși despre povestirile cu tentă umoristică din acele douăsprezece luni la care ne tot referim aici încă din martie, anul trecut? În primul rând că nișa a înregistrat cea mai drastică scădere din toate. De ce? Greu de spus cu certitudine. Aș fi tentat însă să cred că principalul motiv ar fi acela că intervalul martie 2011 – februarie 2012 s-a suprapus cu o perioadă socială și economică foarte grea, marcată de privațiuni de tot felul, de renunțări și greutăți financiare pentru foarte mulți cetățeni ai României. Nemulțumirea unei părți tot mai mari a populației s-a tot acumulat în acest răstimp, răbufnind chiar în ultimele două luni ale perioadei în discuție, când oamenii au început să-și strige ofurile în stradă.

Nimic vesel în toate astea.

Și, în vreme ce întreaga societate scrâșnea din dinți, ducând pe umeri teribilele poveri ale crizei, cum ar fi putut fandomul românesc s-o țină tot într-o veselie? Ne-am putea întreba, însă, de ce ironia n-a devenit mai mușcătoare? De ce nemulțumirea nu s-a văzut, pe față, prin acumularea de mai multe texte satirice cu țintă precisă? De ce n-am încercat să îndreptăm și noi moravurile, râzând pur și simplu de ele?

Poate fiindcă toate tensiunile au fost preluate de mediul politic, unde frământările aveau să aducă, într-adevăr, schimbări importante, iar autorii și cei ce cochetează în general cu muzele caută să nu aibă de-a face cu politica. Sau poate fiindcă pur și simplu am obosit și nu ne mai pasă. Sau am obosit și căutăm un refugiu, să ne ascundem din calea realității.

N-ar fi fost deloc rău să fi încept reconstrucția generală postcriză prin a ne regăsi umorul. Măcar de dragul de a renunța la încrâncenare. N-ar fi fost rău. Numai că cel de-al treilea an scifient ne-a adus mai cu seamă încrâncenare…

…Dar să nu anticipăm…

Anunțuri

24 ianuarie 2013 – însemnări din jurnal

24/01/2013

La această dată, pe vremuri, sărbătoream Unirea Principatelor. Veneam la școală îmbrăcați în uniformele alea de pionieri. Negreșit, voi fi având legat pe atunci, de la epoletul stâng și până la nasturele buzunarului de la piept, firetul roșu de comandant de grupă. Un fleac, pe care nu-l luam în seamă. Îl purtam fiindcă așa impunea protocolul. Acum, fleacurile astea mă înduioșează.

Spuneam poezii și ni se vorbea despre Cuza și despre importanța istorică a mărețului eveniment. Cei mari subliniau, iarăși și iarăși, că unirea a fost rodul voinței populare. Norodul a găsit cu cale să aleagă același domn în ambele principate, păcălind astfel impunerile marilor puteri ale vremii, care nu priveau cu ochi buni un stat românesc unit și puternic. Azi, mă mir cum de puteam să cred că două mici țărișoare ar fi putut înfrânge, doar printr-o șmecherie românească, voința imperiilor ce făceau, ca și acum, istoria cu spada. Azi îmi pare evident că unei părți însemnate a celor puternici la acea vreme îi era indiferent dacă ne uneam noi sau nu, iar altora chiar le convenea. Altfel, oricât de șmecheri-patrioți ne-am fi arătat noi pe atunci, am fi rămas până azi biete provincii, separate de frontiere nefirești, dacă n-am fi fost deja dezmembrați și înglobați în alte state, minorități etnice tot mai slăbite și tot mai minore…

Dar pe când eram pionier, Cuza era un bărbat falnic, un patriot desăvârșit, îmbrăcându-se-n straie de târgoveț și pornind el însuși în adevărate campanii de depistare a comercianților hoți din târguri, pe care, odată prinși cu ocaua mică, îi pedepsea, spre deliciul mulțimii.

Ceea ce nu spun însă anecdoticele istorioare e că Măria-Sa avea puternice legături cu o adevărată camarilă, pusă pe căpătuială veșnică. În vremea sa, corupția ajunsese sufocantă, amenințând să prăbușească structura instituțională fragilă a tânărului stat românesc abia creat. Motiv pentru care, la 1866, Cuza avea să abdice în favoarea lui Carol I de Hohenzollern, deschizând astfel drumul către consolidarea politică și unificarea tuturor românilor în ceea ce avea să fie, pentru circa două decenii, România Mare.

Azi, Unirea Principatelor e o zi care trece aproape nebăgată în seamă, iar România Mare a rămas doar în trecut, căci nimeni nu mai îndrăznește la așa un ideal. Azi năzuim mic și realizăm nimic. Azi ne diluăm în culturi străine, cărora nici nu le mai opunem rezistență. Azi, aproape că nici nu mai suntem, iar mâine nici nu mai există.

Și totuși, azi e 24 ianuarie…


Gazeta SF – prima ieșire la rampă din 2013

20/01/2013

Numărul 24 al Gazetei SF, primul după Anul Nou, își începe defilarea ficțională cât se poate de fericit, cu povestirea „Apophis”, semnată de Florentin-Ionuț Haidamac. Focalizată în persoana I, cu un personaj narator lesne de socotit alter ego al autorului, lucrarea păstrează destul de mult din stilul plăcut-aventuros, propriu literaturii de largă popularitate, cu care ne-a obișnuit Vindecătorul, stil îmbogățit acum în chip fericit cu câteva tușe de amărăciune provocată de prezentul decăzut pe care-l traversează, în poveste, și varianta ficțională a României, dar și cu enunțuri filosofice pe tema combustiei sufletești ce stă la baza creației artistice. Concepută în cheie conspiraționistă, povestea are un final cu suspans, lăsând cititorului o vagă aromă de curiozitate nesatisfăcută, căreia i se adaugă și nemulțumirea (secundară) provocată de existența multor fraze prea sărace în virgule (de exemplu „Tema era de actualitate deoarece într-o scurtă perioadă de timp celebrul asteroid Apophis urma să treacă extrem de aproape de Pământ. După ce mi-am încheiat expunerea am ieşit la o ţigară în faţa sălii…”) Socotim însă pe domnul Florentin-Ionuț Haidamac din ce în ce mai convingător în privința textelor sale literare, bucurându-ne de fiecare dată când avem prilejul să le citim.

Cel puțin la fel de fericită este și continuarea rubricii de proză, fiindcă urmează o piesă ceva mai amplă, depășind sensibil limita de lungime consacrată pentru povestirea scurtă. „Kowalski ’67” se înscrie în linia de ficțiune weird cu care ne-a obișnuit Teodora Matei cam de fiecare dată, fiindcă povestea se bazează pe manifestările stranii ale spiritelor unor cineaști din anii șaizeci, trecuți în lumea celor drepți urmare a unui nefericit accident rutier și reîntrupați în vremile de-acum, legați cu toții într-o experiență de tip Poltergeist (fenomenul de casă bântuită). Suntem tot mai convinși că Teodora Matei are forța necesară să susțină un proiect editorial de debut care, dacă se va împlini, nu va trece nebăgat în seamă.

Al treilea text din oferta de ficțiune a începutului de an la Gazeta SF este unul mai puțin empatic, fiindcă, în ciuda unor personaje capabile să atragă atenția, totuși, faptele nu se articulează cauzal decât vag, iar miza nu e nici ea suficient definită. În aceste condiții, „Excursie în Eukaria”, de Dan Gheorghe Recheşan, rămâne un simplu exercițiu de compoziție, căruia nu-i putem găsi prea multe valențe pozitive, el fiind umbrit, în plus, și de câteva greșeli („aripile unghiulare, verde ca iarba”, „atirna”, „ffiinţe”, „carecare-i”) și stângăcii („megalopolisul construit din praf, rumeguş şi fire uscate de praf”), unele destul de neplăcute („deabia”, de pildă, a cărui repetare sugerează o eroare sistematică). Cu toate neîmplinirile sale, textul ne lasă să sperăm că autorul poate mai mult. Îl mai așteptăm.

Încheiem cronica de ficțiune consacrată Gazetei SF în luna ianuarie cu povestirea „Așteptarea domnului H”, piesă ce constituie debutul Liviei Feidaros. Orbitând în jurul ideii de percepție alterată, lucrarea e decriptabilă în mai multe moduri, distorsiunile perceptive putând fi cauzate de substanțe halucinogene (pomenitele deșeuri deversate în localitate), de o stare psihopatologică doar vag sugerată sau de un straniu exercițiu de sugestie hipnotică. În același timp, evenimentele descrise pot fi simple experiențe onirice, a căror logică scapă evident din chingile realității.

Fără o scriitură specială, comițând, în plus, câteva erori semnificative de punctuație („mai ales că, cei din maşină nu erau pe gustul meu”; „un profesor mai în vârstă, luă un burete şi începu să frece”), Livia Feidaros reușește de această dată doar să promită. Spre a ne convinge, va trebui să recidiveze. 😉 Suntem pe recepție.

Nu ne mai rămâne decât să precizăm că numărul textelor literare oferite de harnicul fanzin sucevean se ridică la 8. Nu vom face însă aprecieri asupra povestirii „The Legend of Quentin Blake”, semnată de Alex Neagu, fiindcă ne-am propus, după cum am mai spus, să ne ocupăm aci doar de spec-fi românesc, și nici nu vom trece în revistă cele trei lucrări înscrise în competiția inaugurată de Gazeta SF în luna noiembrie, anul trecut, cărora le vom consacra o cronică aparte.

Urmăriți-o în viitorul număr al fanzinului.

Până atunci, numai din cele bune! 🙂


KIEV 2013

13/01/2013

Eurocon 2013 - Kiev

În data de 6 ianuarie, portalul EUROPA SF (o inițiativă românească extrem de interesantă) anunța programul preliminar al Eurocon-ului 2013, ce va avea loc în Kiev, Ucraina, între 11 și 14 aprilie.

Cei interesați, pot consulta site-ul oficial (a cărui secțiune de limbă engleză se află aici).

Sperăm că până atunci insulele arhipelagului fandomial de la noi vor cădea de acord asupra unei delegații coerente, cu un mesaj clar și eficient.

Sperăm de asemenea ca individualitățile noastre care vor participa la eveniment să se reprezinte pe sine cu gândul că un întreg popor de fani și-ar dori să poată fi și ei acolo, dar, din varii motive, nu sunt, unii neavând nici cea mai mică șansă să fie vreodată prezenți la astfel de evenimente.

Dincolo de aparențele prefabricate, acești consumatori de ficțiune speculativă există, și nu sunt deloc atât de puțini pe cât lasă să se înțeleagă unele cercuri editoriale și ale rețelelor de distribuție specializate.

Ar fi bine să nu uităm asta și să ne gândim în primul rând la ei, ori de câte ori construim sau promovăm ceva.


NAUTILUS la un nou început de an

13/01/2013

În 2013, NAUTILUS își începe călătoriile sale ficționale cu un sinopsis (tema contactului) semnat de Aurel Cărășel și intitulat „Adresa spatiala vie”. Autorul pare angajat în reconstituirea, deloc facilă, a istoriei spațiale a omenirii, un fel de arheologie a viitorului. Rubrica în care sunt grupate aceste tablete chiar astfel se numește: „Istoria viitorului”. Rămâne de văzut dacă și cum se vor articula până la urmă toate aceste bucăți de spec-fi. Noi vom aștepta. Ce altceva am putea face?

Tot lui Aurel Cărășel îi aparține și cel de-al doilea text nautil al începutului de an, cu titlul „Scara de nori și de ceață”. Piesa, o evidentă încercare de fantasy, se dorește alăturată celorlalte surate ale ei, din ciclul „Povestea vorbei”, derulându-se în același univers ficțional, acum extins cu un alt tărâm. Din păcate, lucrarea e departe de a se fi împlinit, reducându-se la o lungă înșiruire de întâmplări foarte vag legate cauzal și superficial motivate, neizbutind, din această cauză, să genereze o intrigă articulată. Mai mult decât atât, scriitura e înțesată de tot felul de greșeli, de la erori de tastare („letică” în loc de lectică, „pe ele Egeriei”) până la dezacorduri („oştenii puse în locul pietrelor”) și forme flexionare greșite („Un cer pe care două lune uriaşe”), virgule puse rău („…Ervante şi Olriaq, au pornit războiul…”, „Oamenii vor uita repede de noi şi numai, când şi când, vom urca pe scara de nori şi de ceaţă”), repetări caraghioase (oamenii lui Negru Împărat, uzurpatorul tronului familiei mele, şi-a trimis deja oamenii încoace” – cu un evident dezacord ca bonus) și enunțuri vădit contradictorii („Nu părea primejdios, deşi arăta ca o fiinţă coborâtă din cel mai înspăimântător vis.”) Legăturile lumii poveștii de față cu alte universuri fantasy constau mai mult în împrumutarea unor rase deja patinate (gnomi, troli), elemente servite în cocteil cu termeni croșetați din alte mitologii, cărora li se atribuie semnificații schimbate (ni se vorbește, de pildă, de oameni cu pielea neagră numiți „coribanți”, tot astfel numindu-se și preoții anticei zeițe elene Cibela, al cărei cult presupunea dedarea la adevărate orgii). Însuși autorul ne spune la un moment dat că „e o poveste complicată”. Foarte complicată, într-adevăr. Țesută din prea multe amănunte care nu prea se ating, nu prea se adună, nu prea converg, ea are o singură calitate: e lungă… Prea lungă însă, pentru cât e de goală.

Îi dorim domnului Aurel Cărășel multă inspirație.

Rubrica propriu-zisă de proză nautilă conține în acest ianuarie numai două texte. Primul, semnat de Ioana Vișan, al cărei nume nu cred că mai are nevoie de prezentare pentru cititorii acestui blog, poartă titlul „Invazia” și brodează pe tema contactului. Nu e prima oară când autoarea pornește de la idei neașteptate, dar cea de față (o lume străină, ivită ca din neant pe tavanul încăperilor din casele mai înalte de trei metri, unde își duc viața, cu capul în jos, ființe inteligente, capabile să-i transforme pe oameni) este de departe cea mai stranie, mai ales că situația nu e exploatată decât incipient, povestea fiind ca și retezată la final, fără prea multe explicații, exact când faptele descrise par a coagula un început de intrigă. Ne-am fi bucurat să mai stăm în poveste, domnișoară Ioana! 🙂 Poate încercați totuși o continuare…

Cel de-al doilea text, „Între vulturi și oameni”, aparține Teodorei Matei, a cărei scriitură ne mai convinge o dată, nefiind umbrită decât în foarte puține rânduri, cu mici neatenții de genul „Feţele uimite ale bătrânelor şi încremenită a lui De’Log mă nedumereau.” Dincolo de proiecție însă, deși autoarea recurge la o atmosferă plină de tensiune, încărcată totodată și de un fantastic ce pare desprins dintr-un univers oniric, nu se află decât fapte mici, insuficiente să ridice intriga la nivelul expunerii. Suntem însă convinși că Teodora Matei va redeveni ceea ce ne-a dovedit în câteva rânduri că poate să fie.

Citind cele patru texte, am rămas cu impresia că ficțiunea acestui ianuarie nautil e mai mult o amânare, o promisiune, substanța sa diluându-se în atmosfera unui An Nou încărcat de prea multă tensiune, care plutește în toate, ca un fum ce se acumulează. De vină nu-i doar relaxarea lungilor vacanțe ale sărbătorilor aflate la confluența dintre acești doi ani, ci și o prea mare apăsare ce bântuie întreaga societate românească, decisă să spere, dar obligată să se recunoască, iarăși, amânată indefinit. Nemulțumirea începutului noilor dezamăgiri sociale și plitice plutește, inevitabil, și peste apele deloc limpezi ale fandomului nostru, tot mai puțin reprezentativ pentru sfera, mai largă, a consumatorilor autohtoni de ficțiune speculativă. Toate contradicțiile dintre taberele mai mult sau mai puțin stabile nu prevestesc nimic bun. Ne bizuim însă pe cei care, mai presus de azi, construiesc un viitor mai încăpător.

N-ar fi corect să le înșelăm speranțele…


Al doilea an de ficţiuni: 14.Civilizații extraterestre/tema contactului

12/01/2013

Cugetarea „Un singur spic de grâu pe o câmpie întinsă e la fel de straniu ca o singură lume în nesfârșirea spațiului.” este atribuită gânditorului presocratian Metrodor din Chios, care a trăit în secolul IV înainte de Cristos. Ea dovedește că omul antichității a fost și el preocupat de ideea existenței altor lumi în Univers și e de la sine înțeles că este vorba de lumi locuite, pe care își duc viața semeni întru rațiune.

Gândirea modernă nu numai că a acceptat idea lui Metrodor din Chios, filosof din școala lui Democrit (părintele atomismului), dar a mers încă și mai departe, încercând să socotească numărul acestor lumi din galaxia noastra. Așa a luat naștere, în 1961, Ecuația de la Green Bank, locație unde, cu un an înainte, radioastronomul american Frank Drake începuse să caute sistematic semnale radio care ar fi putut proveni de la civilizații extraterestre aflate cel puțin în același stadiu de dezvoltare cu noi.

Deși omul își pune asemenea întrebări de peste două milenii, iar căutările sistematice durează deja de mai bine de o jumătate de secol, răspunsurile unanim acceptate încă întârzie, iar tema contactului/civilizațiilor extraterestre continuă să rămână una din cele mai importante abordări ale literaturii science fiction.

Vom încerca să rememorăm, într-un articol ce face parte din seria începută cu zece luni în urmă, cum anume este reflectată sus-numita temă în ficțiunea speculativă românească publicată la liber pe Internet în primii doi ani scifienți: martie 2010 – februarie 2011 și respectiv martie 2011 – februarie 2012.

Vom începe, cum e și firesc, prin rememorarea primului interval de analiză, pe care l-am tratat și în articolul „Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea a II-a)”, apărut la 31 martie 2011. Remarcam pe atunci că 15 texte se încadrau acestui areal tematic, numărul lor reprezentând 8,52% din totalul povestirilor apărute în decursul celor douăsprezece luni, texte semnate de nouă autori, pe care îi vom aminti aici ținând seama de criterii valorice. În zona superioară a piramidei de calitate se cuvine să menționăm pe Aron Biro (cu „Paradisul pierdut” – un „District 9” autohton), Diana Alzner (autoarea povestirii „Trovantul”, o broderie pe marginea ideii de ecosistem concurent, amintind de „Moartea Pământului”, a lui J.-H. Rosny Aîne) și Balin Feri (cu ale sale „Pietre prețioase” – ironie la adresa belicoasei naturi umane și mai ales „Divina tragedie” – un plonjon curajos în abisul celor mai întunecate instincte ale lui Homo sapiens). Zona mediană cuprinde patru autori și anume: Daniel Crăciun (cu textul „Tarsius” – o repoziționare extraterestră a clasicei lupte dintre bine și rău), Cătălin Cofaru (reușind în „Acolo unde merg stelele” o piesă de atmosferă cu trimitere la fenomenologia abducției), Liliana David (încercând, în „Holisticromii”, dificila abordare exclusivă a rasei nepământeși) și Cătălin Hidegcuti (cu nițel prea războinica sa „Anul 10000”). La baza piramidei stau doi autori: Gheorghe Rogoz (căruia îi remarcam totuși ideea de pornire a povestirii „Cristerra” – contactul cu o inteligență de natură minerală) și prolificul Paul Boncuțiu (dovedind, în „Între‭ „‬EI‭” ‬şi noi,‭ ‬Pământul‭!”, o adevărată fervoare imaginativă, din păcate foarte slab organizată).

Cel de-al doilea an scifient așază în nișa extraterestră un număr de 20 de texte, provenind de la 15 autori, tema deținând o cotă de 8,26% din totoalul ficțiunilor oferite în această perioadă. Cifrele arată că, numeric, creșterea reflectă tendința generală pozitivă a ficțiunii speculative la acel moment, în cadrul căreia însă interesul autorilor pentru tema în discuție (procentul adică) pare să rămână aproape constant.

Ca și în precedentele intervenții din serie, vom repartiza povestirile pe publicații și, în virtutea bunelor obiceiuri, vom începe cu…

…care este totodată și principalul furnizor de ficțiune aliană din cel de-al doilea an scifient, participând la nișă cu 7 povestiri (35% din total), de la 5 autori. Între ei Alexandru Ioan Despina și Liliana David participă cu câte două texte, primul semnând „Închisoarea” (abordare dark, amintind de pelicula „Horror Express” (1973), cu Crhistopher Lee şi Telly Savalas, bazată pe o idee remarcabilă, dar departe de perfecțiune în privința punerii în formă) și „Hiperboreea” (în care autorul pare a cocheta, în chip fericit, cu mitul sanghinar, dar și cu motivul sburătorului, din mitologia populară autohtonă), iar cea din urmă „Toboganul” (în primul rând un model de povestire foarte scurtă) și „Lacul” (un mic exercițiu în slujba ideii de bine comun). Lor li se adaugă Andrei Zorilă cu povestirea „Ultima bătălie” (bazată pe clasica invazie, dar terminată cu o interesantă simbioză între cotropiți și cotropitori) și Cătălin Cofaru, semnatar al textului „Destinație” (mică tabletă cu iz apocaliptic, orbitând în jurul ideii de supercivilizație veghetoare). Am lăsat-o intenționat la urmă pe Ioana Vișan și a sa povestire „Camuflaj” ce mi-a pricinuit cea mai mare părere de rău. Bine construită, cu tensiune emoțională și ruperi de ritm, cu personaje vii, răsturnări de situație și o revigorantă idilă, nu i-a lipsit mult ca să fie una din cele mai serioase candidate la titlul povestirea anului scifient. Minusurile sale, pe care le-am pomenit la momentul cuvenit, au zădărnicit însă victoria.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

Cea de-a treia contributoare (întrecută totuși la acest capitol de NAUTILUS, cum deja am văzut, dar și de o altă publicație, după cum vom vedea) a fost neobosita, până de curând, SRSFF, înfățișând cititorilor 5 texte (25%), venind dinspre 4 autori. 😉 Trei dintre piese au fost competitoare în concursul e-Text, susținut de revistă pe parcursul unui întreg an, și ne referim aici la cele două povestiri semnate de Victor-Nicușor Dragomir, „2012-Un altfel de sfârşit” (în care tema în discuție, socotită de noi dominantă, se împletește cu cea a sfârșitului lumii și cu cea a realităților multiple) și „Realitax-Prime” (unde rugăciunea, în mod surprinzător, se dovedește salvarea de la extincție a omenirii urgisite de o specie extraterestră ostilă), precum și la lucrarea „Lacrimile civilizației Zetta” (versiune a ideii de civilizație extraterestră salvatoare), aparținând mai vechii noastre cunoștințe Rene Tinescu. Li se alătură „Cadoul” (semănând în ideație cu „Zeii înșiși”, de Isaac Asimov, departe însă ca realizare), de Nik Sava, și, în final, dar nu în ultimul rând, „Autopsia” (folosind tema în scop amar-satiric), semnată de Victor Martin.

SFera Online

SFera Online, portalul care și-a încetat activitatea la 11 decembrie 2011, după o istorie de zece ani, nu a participat în precedentul an scifient la consolidarea temei aci discutate. Ducem dorul echipei de la SFera și ne-am bucura să primim din partea membrilor săi un semn cât de mic, măcar că sunt bine sănătoși și mai iubesc lumile imaginare…

HELION ON LINE

Ajungem astfel la gruparea sefistă bănățeană HELION ON LINE, care vine în temă cu numai două texte (10%), fiecare de alt autor. Vom remarca în primul rând povestirea „Autobuzul”, aparținând Luminiței Valentina Manole, nu doar fiindcă are la bază ipoteza ufologică extraterestră, ci și pentru modul cum a fost realizată, chiar dacă și cealaltă piesă, „Ziua Lor”, de Mircea Băduț, preluînd motivul asimovian al unei superștiinței matematice capabile să prindă în ecuații complexa evoluție a societății, nu stă cu nimic mai prejos în privința ideii de pornire.

GAZETA SF

Ultima redută ficțională de care ne ocupăm, Gazeta SF, se află pe poziția secundă în clasamentul de productivitate al nișei, contribuind la zestrea de povestiri pe tema contactului cu șase lucrări (30%). Vom începe enumerarea ideilor cu „Piesa pierdută din Puzzle”, de Cătălin Cofaru, remarcabilă pentru abordarea ipotezei transdimensionale (mai puțin acceptată de către ufologia clasică), fiindcă accidentul suferit de erou își are rădăcinile dincolo de limitele realității. Tot cu entități de dincolo de marginile lumii avem de-a face și în „Mansarda viciului”, de Bianca Maria Stanciu, numai că acestea sunt spirite ale celor dispăruți, semănând în anumite privințe celor din povestirea „Oraşul morţilor”, de Jean-Pierre Laigle. În „Relații diplomatice”, Florin Pîtea, spre deosebire de autorii de mai sus, recurge la o construcție epistolară, prin intermediul căreia proiectează o meteahnă a prezentului – legată de un anume dogmatism – într-un univers social de o diversitate similară celui din „Războiul stelelor”. În cu totul altă zonă se plasează Florentin-Ionuț Haidamac, împletind eternul motiv al invaziei aliene cu tipul eroului popular din ficțiunea de aventuri și dând astfel naștere povestirii „Leacul”. Ar mai rămâne să spunem câteva cuvinte numai despre povestirea lui Teo Tucan, „Teroarea din ceață” (întrucât „Închisoarea” domnului Alexandru Despina, 😉 reeditată după opt luni de la publicarea sa în NAUTILUS, a fost deja pomenită). Și vom spune că ideea parazitului ce pune stăpânire pe mintea și voința personajului e una cât se poate de bine lucrată de autor, amintindu-ne de morela lui Brian Aldiss, din romanul „Sera”, dar și de istoriile cu posedați, care circulă încă în folclorul nostru religios contemporan.

Ar fi poate interesant să observăm că tema este una din puținele pe care SRSFF nu și le-a adjudecat ca productivitate în decursul celui de-al doilea an scifient, fiind devansată atât de NAUTILUS, câștigătoare a temei, cât și de Gazeta SF, ocupanta poziției secunde în acest clasament sui generis. Dar riscăm ca unii sau alții să ne apostrofeze că încercăm să inventăm hegemonii care nu există. Așa că ne mărginim să încheiem spunând că ideile ștințificționale se află și de astă dată la înălțime, semn că stăm bine cu imaginația, dar ar mai fi, desigur, de lucru la punerea lor în operă, fiindcă forma nu se ridică, în destule rânduri, la nivelul ideației. Riscând să fim catalogați drept subiectivi, îndrăznim să spunem că, și în privința aceasta, cel de-al doilea an scifient a stat, parcă-parcă, o idee mai bine decât cel dinaintea sa.

Mai trebuie să vorbim doar despre satiră și umor SF. Apoi să încercăm niște concluzii. Se apropie finalul celui de-al treilea an scifient, pe care se cuvine, deopotrivă, să-l răsfoim.

Numai să fie sănătate, ca să le-mplinim pe toate! 🙂

Țineți aproape! 🙂


Există speranţă

09/01/2013

Pe final de noiembrie, după ce, la recentul Gaudeamus, Nemira a reaprins motoarele bătrânei astronave Anticipaţia, mi-am cumpărat un bilet de simplu călător la bordul vechilor nostalgii. Am făcut comanda online, aşteptând apoi cu înfrigurare să vină ziua când puteam porni, la fel ca pe vremuri, în călătorii imaginare de genul celor care, adolescent fiind, m-au făcut să devin ceea ce sunt – un ireparabil consumator de SF.

Pe 27 noiembrie, editura mi-a confirmat că am fost acceptat la bord. Dar bucuria aceasta n-avea să dureze prea mult. Fiindcă, în numai câteva zile, ea avea să fie înlocuită de una încă şi mai mare. Am găsit în colet nu doar almanahul, cu coperta sa pe care lucea o imagine a Pământului aşezat în vitrina cosmică, ci şi primul număr al noii Colecţii de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, revistă legendară care, iată, renaşte pentru a patra oară în spaţiul editorial românesc.

M-am văzut astfel pus în faţa unui adevărat festin SF, mirosind apetisant a cerneluri tipografice nerăcite încă pe de-a-ntregul. Nu ştiam ce să gust mai întâi…

Am început cu începutul, parcurgând editorialul semnat de Alexandru Mironov, căruia i-am admirat, acum, ca şi de-a lungul anilor, entuziasmul lucid. Povestirea lui Peter Watts, „Insula”, singulară de altfel, a venit apoi ca o lectură firească, autorul fiind un cunoscut sintetizator de idei pe care ştie să ţi le proiecteze în imaginar rânduite cu meşteşug pe o tipsie garnisită cu tensiune şi miză, având în fundal țesătura unei lumi viitoare fragile, dar suficient de consistentă pentru a părea la un moment dat chiar şi niţel transgresivă. Cam ca realitatea însăși.

Articolul explicativ al Alinei Sârbu, „Știință și fantastic”, menit să facă puţină ordine în mintea cititorului pentru a înțelege mai bine tumultul temelor şi ideilor folosite de Watts în povestirea sa, a venit ca o scurtă lecţie de imaginație rațională, desenând frontiere perceptibile între modelele de acum ale realităţii şi ceea ce am putea fi cu adevărat cândva, într-un viitor de dincolo de orizontul acestui azi din ce în ce mai greu de cuprins cu imaginaţia. Într-un fel, cele două lecturi mi-au întărit credinţa că ficţiunea cu suport ştiinţific se întinde, într-una din extremele sale, spre un spaţiu tot mai obscur marelui public. Lumea pe care o ştiam adolescent fiind s-a schimbat mult. Ştiinţa s-a adâncit şi s-a tot adâncit într-o realitate ale cărei modele sunt, în mod necesar, tot mai abstracte. Pentru autorul sefist e din ce în ce mai dificil să construiască un astfel de caleidoscop tehnico-anticipativ în care să ascundă o poveste consonantă cu cititorul emoţional, evident majoritar. „Insula” este însă chiar un astfel de exemplu, prin care noul CPSF izbuteşte să ne arate unde a ajuns imaginarul scifient.

Ca o paranteză, aș menționa că, în arealul ştinţificţional de la noi, mi s-a părut, în anii din urmă, că avem și noi cel puțin un condei care izbuteşte să atingă frecvenţe de natura celor folosite de Peter Watts: zvăpăiatul de Ben Ami. Cred că ne-a dovedit asta prin cel puțin trei texte relativ recente, publicate în două din revistele noastre online de profil. CPSF îmi dă aşadar prilejul să constat că nu suntem complet decuplaţi de radicalista garnitură a hard SF-ului celest.

Revista ne oferă la final o cronologie condensată a fenomenului CPSF (şi nu numai), semnată de Mircea Opriţă, cel pe care, de curând, Balin Feri îl numea „un adevărat domn de modă veche în toate situaţiile, un om impecabil cum puţini mai avem în ţara asta”. Şi astfel, revista se încheie într-un joc circular, sfârşind academic, precum a început.

Îndată ce am parcurs ultimele rânduri, mi-am pus însă o întrebare: va reuşi CPSF şi de această dată? Mă gândesc de pildă că, în prima sa serie, revista a fost un motor activ care, strunit cu mare abilitate de regretatul Adrian Rogoz, reuşea să genereze şi să valorifice o zonă de germinaţie autohtonă, extinsă şi rafinată firesc ulterior. La un moment dat, CPSF avea în spate nu doar o echipă redacţională profesionistă şi bine articulată (cum, de bună seamă, stau şi acum lucrurile), dar şi o întreagă constelaţie de cenacluri active şi un întreg popor de fani entuziaşti. Azi, starea de fapt în această privinţă nu mai seamănă aproape deloc cu cea de atunci. A rămas însă o mare dorință (sunt sigur că nu-i doar a mea): aceea ca buna revistă, miraculos renăscută, să redevină liantul şi catalizatorul de care, cu toţii, avem atâta nevoie…

Există speranţă…