Zi

30/04/2011

Mă trezesc dimineaţa cu singurătatea pe genunchi. Noaptea se risipeşte încet, printre gene. În vis, tocmai aş fi vrut să mă scurg printre pietre, alene.

Mă ridic apoi ca un mecanism. Mă privesc în oglindă. Aceleaşi riduri, tot mai greu de înţeles, reuşesc să mă surprindă.

Apoi mă las învăluit de aburi, încet. Apa curăţă toate visele mele. Mă şterg, mă ususc, trag în piept realitatea… Se mai sting nişte stele…

În tren nu mă mai pot gândi la nimic frumos. Mă năpădesc apăsătoare trebuinţe. Nici nu mă mai deosebesc de celelalte nefiinţe.

Cu ele mă amestec apoi. Ce feroce împreunare! Dumnezeule, sunt şi eu numai un carnivor oarecare!

Mârâim unii la alţii până târziu. Ne acceptăm. Nu ne putem înţelege. Seara vine ca o izbăvire, unii de alţii să ne dezlege.

Abia atunci mă trezesc din vis. Mă dezbrac de cocoaşă, de gheare, de solzi, de păcate. Îmi pun aripile din flori de cais şi plutesc înspre noapte.

Anunțuri

Se simte în aer un fel de oboseală…

29/04/2011

…Se poate să mă-nşel, şi chiar m-aş bucura. Dar parcă lumea asta e prea plictisită, sau prea resemnată. Parcă totul bălteşte, stagnează, suferă, aşteptând un mâine mai bun, în care puţini mai cred.

Cei ce vin pe blogul acesta sunt tot mai puţini. Firesc. Eu scriu tot mai puţin. Textul despre zombi, pe care l-am început acum vreo două luni, este exact aşa cum l-am lăsat. Povestirea la care lucram de la începutul anului nu ştiu când o voi termina. Alături de ea, lâncezesc în fieşierele mele alte două-trei proiecte literare.

Nu-mi vine să mă plec asupra lor. La serviciu se tot vorbeşte despre iminente restructurări. Starea sănătăţii îmi impune să evit stresul. Am citit mai puţin, pentru că mi-e dor să citesc ca-n copilărie, dar nici cărţile nu mai sunt ca atunci, iar eu… ce să mai vorbim…

Se simte un fel de oboseală în toate. Se poate să mă-nşel.

Ce n-aş da să mă-nşel!…


SOS! Dispar albinele!

26/04/2011

Am observat de curând că, în zona unde locuiesc, nu mai sunt albine! Pomii au înflorit, dar albinele nu mai bonzăie ca în anii trecuţi, să culeagă polenul. E încă prea frig? Nu ştiu ce să zic… Eram în armată… Era primăvară… 31 martie… Abia se topise zăpada. Albinele aflaseră vestea (oare cum?). Şedeam într-un adăpost individual, pe care mi-l săpasem sîrguincios în crivina din dealul de la Pocruia (Gorj), nu tocmai departe de Tismana, unde se află cunoscuta mânăstire, faimoasă pentru că a adăpstit tezaurul României în al 2-lea război mondial (în primul, a fost încredinţat Rusiei, şi ni-l tot dau înapoi, ultima tranşă prin 2008, dar n-au terminat! mare tezaur a avut ţara asta mică!). Vrednicele gângănii porniseră voioase să adune polen. Una dintre ele dădea ture de recunoaştere în jurul meu. Parcă mă slauta. Parcă mi-a simţit bucuria. Apoi a plecat în treaba ei. Unde sunt acum suratele ei?

Am căutat informaţii (pretenu’ gugle!) şi m-am îngrozit. Albert Einstein spunea că, din momentul dispariţiei albinelor, omul mai poate supravieţui vreo patru ani. Se apropie clipa?

Între timp, guvernul Boc se pregăteşte de alegeri. Mai contează?


Un iepuraş neaşteptat…

22/04/2011

…mi-a bătut la uşă. Deghizat în poştaş, mi-a înmânat un colet şi m-a pus să semnez de primire. Văzând adresa expeditorului, Millennium Books, am crezut că e vorba de numărul al treilea din Galileo. Greşit! Ambalată corespunzător era…

Steampunk, a doua revoluţie

…Avem a mulţumi!…

…Hei! Şi vă doresc tuturor sărbătorile cele mai fericite, alături de toţi cei ce vă sunt dragi pe lumea asta!


Muguri de „spec-fi”

03/04/2011

Iată-ne începând un nou ciclu de observaţii lunare, asupra prozei speculative de limbă română, oferită pe web de cele cinci publicaţii electronice pe care ne propunem încă să le urmărim. Se întâmplă ca noul început să coincidă cu revenirea la viaţă a naturii întregi de pe la noi, sub un soare de martie din ce în ce mai prietenos. Din această cauză, textele mi-au părut a fi nişte muguri, pe care i-am dori transformaţi în rod bun. Se mai întâmplă ca postul acesta să fie al sutălea al blogului. Asta înseamnă că sunt coincidenţe de bun augur, nu? Cu speranţă, să mergem mai departe…

Numărul 38/martie 2011 al revistei NAUTILUS deschide seria noului an scifient cu povestirea „Uriaşii”, de Ioana Vişan. Aş încadra lucrarea la science fiction postapocaliptic, cu toate că acţiunea e plasată într-o lume ruralizată, paradisiacă. Deşi anotimpul prezentului e blând, umanitatea, risipită în micile enclave rustice, are de înfruntat ierni foarte aspre, cu aspect pronunţat excesiv. Gerul năprasnic transformă aerul într-un agent iritant, care provoacă multora, în special copii şi bătrâni,… pneumonie, cu efecte mortale. De aici apare şi miza povestirii: copiii îşi doresc să dezlege misterul alimentării cu energie al uriaşilor roboţi de luptă rămaşi din vechime, pentru a asigura astfel o sursă de încălzire în timpul iernilor geroase. Găsim motivaţia impulsului narativ ca fiind fragilă, fiindcă locuinţele rurale se încălzesc destul de bine încă din vechime, fără surse de electricitate inepuizabile moştenite de la apuse civilizaţii ultratehnologice (mă gândesc la iurtele mongole, în stepele acelea unde lemnul aproape că nu există, dar localnicii ard iarna bălegarul uscat pe care-l adună şi îl stochează din timp). În plus, inflamarea parenchimului pulmonar ca urmare a acţiunii unor agenţi iritanţi (substanţe chimice, aer forta rece ori foarte fierbinte) nu conduce la pneumonie, ci la pneumonită. Pneumonia e generată exclusiv de agenţi patogeni: viruşi, bacili, bacterii, fungi etc. Mai presus de confuzia terminologică medicală, pasivitatea adulţilor la grava problemă a încălzirii locuinţelor pe timp de iarnă şi iniţiativa unilaterală a copiilor decredibilizează în mare măsură ficţiunea.

Când vine vorba de scriitura în sine, remarcăm la autoare (deja cunoscută) o mare nerăbdare de a duce treaba la final. Din această cauză, Ioana Vişan nu reuşeşte să depăşească anumite obstacole, care ar fi fost normal să ţină de trecut. Ea nu găseşte încă peste tot soluţia unei scriituri economice, folosind uneori prea multe cuvinte. De pildă, ni se spune: „Jess trecuse de capul ei (de împrejmuirea satului N.N.) de la treisprezece ani, dar ea nu era cunoscută ca fiind mare simpatizantă a regulilor.” Găsim că varianta „Jess se aventurase dincolo încă de la treisprezece ani. Nu iubea regulile.” este ceva mai concisă, fără a pierde nimic din sensurile sugerate în formula iniţială. Stilul e trădat şi de instabilităţi logice. După ce precizează: „Zece metri mai jos, copiii îşi începeau ascensiunea.”, autoarea spune: „Aşteptaseră să apară o oarecare distanţă între ei şi Jess pentru a nu-i sta în drum, iar ea le era recunoscătoare.” Înţelegem de aici că Jess fusese lăsată să ia un avans de zece metri. Abia după ce ea a ajuns suficient de sus, au început şi ei căţărarea. Ceea ce nu înţelegem este acel „pentru a nu-i sta în drum”. Fiindcă ei nu-i puteau sta în drum, atâta vreme cât erau mai jos cu zece metri, iar Jess, care continua să urce, era mai sus. Impresia excesului de vocabule este întărită şi de unele exprimări mai mult decât preţioase: „Se uită în jur, însă niciunul din copii nu părea să fi sesizat anomalia aşa că o puse pe seama unei halucinaţii auditive.” Un „se gândi că i se păruse” poate că ar fi fost suficient.

Nevoia evidentă de a scăpa cât mai repede din chingile naraţiei începute fisurează vizibil construcţia pe alocuri. Unele scăpări ţin de simţul armoniei în exprimare, iar eliminarea lor necesită, de fiecare dată, recitirea atentă a textului. Autoarea vorbeşte de pildă despre „urale entuziasmate”. Credem că mult mai potrivită ar fi fost sintagma „urale entuziaste”, fiindcă „entuziasmat”, care înseamnă „cuprins de entuziasm”, se recomandă a se folosi când ne referim la persoane, nu la lucruri. Deşi cei doi termeni sunt daţi de norme ca echivalenţi, între ei nu există o relaţie de sinonimie perfectă. Scriitorul e obligat în astfel de împrejurări să evite capcanele exprimării neplăcute. Punem tot pe seama febrilităţii de a da gata povestirea şi folosirea inadecvată a comentariului de dialog: „- Trebuie să fie ceva nemaiîntâlnit, Ian fu de acord cu ea. Nici nu-mi pot imagina de unde provine atâta energie.” Acesta fie se elimina de tot, aşezându-se înaintea dialogului („Ian fu de acord cu ea./ – Trebuie să fie ceva nemaiîntâlnit. Nici nu-mi pot imagina de unde provine atâta energie.”), fie se lucra la topică, trecând în faţă verbul din comentariul cu pricina: „- Trebuie să fie ceva nemaiîntâlnit, fu Ian de acord [cu ea]. Nici nu-mi pot imagina de unde provine atâta energie.” În alte împrejurări, topica răsturnată, care şi ea se putea elimina la o revizie atentă, răsuceşte confuz sensul. Autoarea ne spune: „Atâta că nu ne-am prins cum funcţionează încă.” Nu ne putem hotărî între „Atâta că nu ne-am prins cum de funcţionează încă.” şi celălat sens, „Atâta că încă nu ne-am prins cum funcţionează.”

Dincolo de toate aceste imperfecţiuni structurale ale eşafodajului narativ, scriitura suferă şi ca urmare a unor accidente de mai mică amploare: repetarea inutilă a unui cuvânt („fotoliul liber de lângă lângă al lui”), inserarea unor vocabule care puteau foarte bine să lipsească („stăteau drept mărturie” – era suficient „stăteau mărturie”), folosirea inadecvată a pluralului articulat (ca în „Am testat nişte parametrii, unde se impunea forma nearticulată „parametri”) sau unele formule eufonice („Avu un moment de panică, când, „Cum merge? Jess ocoli cu grijă spărtura” – cacofonică prin pronunţia „ge-ge”).

O atenţie deosebită se cuvine afirmaţiei: „Ceva s-a stricat în ei în aşa măsură încât n-au mai putut fi reparaţi.” Fiind vorba despre giganţii roboţi, a spune că „Ceva s-a stricat în ei…” ţine de o slabă cultură tehnică. Mîncarea se strică. Echipamentele hi-tec şi maşinile în general se defectează. Iar a spune că un obiect tehnic nu se mai poate repara e pur şi simplu un nonsens. Orice se poate repara. Chiar şi Titanicul, care zace la patru mii de metri sub apele Atlanticului. S-ar pune problema dacă e cineva dispus să plătească pentru asta, dacă merită, dacă e timp suficient, dacă e cea mai bună alternativă etc.

Impresia de fugăreală narativă atinge cotele cele mai înalte la final. Setarea de la distanţă a robotului în care copiii nu reuşiseră să pătrundă se transformă într-un eveniment monden, căci luminile clipitoare închipuie o orgă de lumini proiectată pe cer, iar uriaşii par că dansează în vreme ce Jess îl călăreşte pe Ian, cuprinsă de o năbădăioasă efuziune.

Concluzia nu poate fi decât una: ideea de pornire e remarcabilă, tema e una de interes, realizarea însă e destul de fragilă.

A doua povestire publicată de NAUTILUS la 1 martie 2011 este textul lui Felix Tzele, „Sfârşitul lui Adam”. Nu ştiu cum ar fi mai bine să procedez cu acest text, având în vedere că el a apărut luna trecută şi la SRSFF. „În fond şi la urma urmei” ;-), autorul e liber să facă absolut ce crede de cuviinţă cu textul său, iar publicarea într-o locaţie web nu împiedică, din câte ştiu eu, apariţia lucrării şi pe alte site-uri. Totuşi, gestul de a trimite povestirea spre publicare la mai multe reviste virtuale în acelaşi timp, sau într-un interval de timp extrem de scurt, sună a campanie publicitară cu orice preţ. Având în vedere că între cele două apariţii succesive a trecut o lună, vom contabiliza creaţia şi de astă dată. Dacă însă o vom regăsi şi luna viitoare la una sau alta din publicaţiile virtuale pe care le „supraveghem”, vom lua gestul drept unul ostentativ şi nu vom mai spune absolut nimic despre piesă şi autor.

Ceea ce putem remarca acum este că observaţiile făcute în comentariul anterior sunt încă valabile, aşa că nu e cazul să reluăm aici analiza, iar încadrarea cyberpunk rămâne şi ea.

Povestirea „Timpul, doar o maşină”, semnată de Cătălin Bizdadea, este a treia piesă nautilă publicată în ziua de mărţişor. Circumscrisă ideii de realitate multiplă, percepută într-o stare alterată a conştiinţei, producţia nu se împlineşte printr-o realizare pe măsură. Pe toată durata lecturii, am avut parte numai de prezentarea unui lung şir de stări dizarmonice obositoare, asociate strident („se trezi deodată urlând, însă incapabil să se mişte”, imediat mai apoi „încercă să urle însă nici un sunet nu îi ieşea din gură”), fiindcă personajul nu face decât să treacă halucinant de la „o frică paroxistică” la „o senzaţie de melancolie teribilă şi impunătoare”, ori să traverseze bizare sentimente „de extranietate”, „de derealizare”, să înfrunte „valurile de anxietate”, şi tot aşa. Febrilitatea expunerii lasă impresia unui demers purjat din condei şi lipsit complet de orice formă de cizelare, căpătând pe alocuri accente preţioase, chiar bombastice. Lucrul e vizibil datorită enunţurilor semnatic neterminate („un sentiment puternic de extraneitate îi pompă în vene” – ce anume îi pompă prin vene puternicul sentiment?), repetiţiilor supărătoare („fugind bezmetic, descult, simţind cum tremura din toate încheieturile, ca un arc, simţind gambele cum i se încordeaza”), lipsei unor diacritice („trânti usa”, „Ajunse la metrou… era seara deja”, „impresurat”, „se agătă”), exprimării pleonastice („ieşi afară”), greşelilor de scriere, evident din cauza vitezei („se lăsă aproape inert să cad pe o banchetă”). „Derealizarea” literară survine şi prin folosirea haotică a timpurilor verbale, ca în „Dimineaţa caută ceva de mâncare în frigider, îşi făcu o cafea şi plecă spre cabinetul psihologului”, unde amestecul de prezent şi perfect simplu nu se potriveşte, în plus, exprimarea te-ar putea duce cu gândul că „Dimineaţa” este o persoană care cotrobăie prin frigider după ceva de mâncare. Aceeaşi exprimare confuză se mai întâlneşte şi cu alte prilejuri. De pildă, în „văzu o terasă deschisă, unde la o masă, un barbat şi o femeie serveau cafele şi păreau angajaţi într-o conversaţie relaxată…”, s-ar putea crede că e vorba de un cuplu de chelnări care îşi serveau clienţii cu cafea în timp ce purtau o discuţie relaxată. Faptul că personajul e un ins mai mult decât interesant, anihilat în captivitate prin injectarea unei substanţe, se întrezăreşte abia într-o frază răzleaţă, inserată între descrierile stărilor alterate de percepţie. Din păcate, nici finalul nu limpezeşte lucrurile.

A patra lucrare publicată la NAUTILUS în prima lună a primăverii este „Închisoarea”, de Alexandru Ioan Despina. Bucata abordează într-o manieră morbidă tema contactului, vorbindu-ne despre o fiinţă imaterială, bântuind trupurile omeneşti în care-şi ispăşeşte captivitatea, pe care le fragilizează iremediabil. Transferul în noul trup se produce ca urmare a crimei induse prin control mental, ucigaşul devenind gazdă. Piesa m-a dus cu gândul la fiinţa demonică extraterestră din pelicula „Horror Express” din 1973, cu Crhistopher Lee şi Telly Savalas.

Avem a reproşa totuşi autorului câteva lucruri. Primul dintre ele este revărsarea diluviană de figuri de stil, tentaţie căreia nu i se pot sustrage cei mai mulţi dintre începători. Rezultatul este aproape mereu (nici cazul de faţă nu face excepţie) o construcţie narativă obositoare la lectură, pe care nu mulţi o citesc până la sfârşit. Al doilea reproş se referă la păcatul spontaneităţii necizelate, pentru care îl dojeneam niţel mai sus şi pe Cătălin Bizdadea, păcat ce irumpe aici în folosirea unor cuvinte ce nu se găsesc prin dicţionare („bânguielile” în loc de „bâiguielile”, sau „bângui” în loc de „bâigui”), prin expresii pleonastice („dau să ies afară”) sau greşeli mărunte de scriere („scărnava fiinţă ce-şi strânge inele[le] trupului împrejurul meu” ori „imagini ce prefăceau cărţile în coperţi cârmâzii secătuite de vreme, florile în şerpi pregătiţi să se repeadă-n mine, candelabru într-un macabru intrument”, unde „candelabru” trebuia, de bună seamă, articulat). Unele din formulele de expresie izvodite spontan, dau imagini de o ilară stranietate. De pildă, autorul ne spune: „Şerpii sâsâitori păşiră târşâind prin aerul împietrit spre mine…”, iar noi ne întrebăm cum păşesc de fapt şerpii?

Îi vom spune autorului nostru, în finalul comentariului piesei sale, că suficienţa spontană e cauza cea mai frecventă a rătăcirii căii între idee (aci una remarcabilă) şi povestire (unde ar mai fi fost destul de lucru).

În data de 14 martie, NAUTILUS publică povestirea „Concertul”, aparţinând Lilianei David. Este o abordare inedită a temei realităţilor multiple. Suntem astfel puşi în relaţie cu universul paralel creat de muzica spiritelor înalte, dimensiune în care notele muzicale devin entităţi energetice inteligente, sensibile. Între lumea noastră şi noua realitate, marii muzicieni crează adevărate punţi de legătură, pentru a aduce de acolo energia pură, armonia desăvârşită, atât de necesare înălţării omului mai presus de limitele sale materiale.

Constructul Lilianei David poate fi decriptat la fel de bine în cheie fantastică sau realistă, motiv pentru care îl voi pune în rândul producţiilor de graniţă.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

Ca într-un straniu eveniment sincronistic, ultima povestire de la NAUTILUS aparţinei aceleiaşi autoare care deschide seria de la SRSFF: Liliana David. Textul său se numeşte „Aparatul de vopsit suflete” şi a apărut în 15.03.2011 (ziua naţională a Ungariei), la rubrica „Autor X”.

Aş încadra textul la soft-socio-SF, fiindcă e vorba de multă, foarte multă trăire interioară, deşi tehnologia viitorului apare şi ea, dar mai mult ca o pârghie de fundal. Ar fi de remarcat la textul de faţă scriitura îngrijită şi preocuparea sensibilă pentru dimensiunea morală a conştiinţei umane. Nu poate trece neobservat nici contactul cu entitatea energetică nonsubstanţială (umbra) desprinsă ca jumătate negativă a sufletului eroinei, în timpul procesului de recondiţionare. Alăturarea tehnologiei de ajustare a trăirii cu motivul conştiinţei imateriale face din piesă o lucrare transficţională. E o nouă dovadă din partea autoarei că îşi doreşte să ocupe, în peisajul scintificţiunii de limbă română, un loc cu totul aparte.

În 17 martie, SRSFF publică, tot la rubrica „Autor X”, povestirea „Ucigaşii tăcuţi ai viitorului”, de H.C. Andrei. Piesa este una distopică, prezentându-ne o societate umană viitoare localizată pe Pământ, pe care autorul ar fi dorit s-o intruzeze cu elemente umane infoprotezate, transformate astfel în cyborgi folosiţi în misiuni militare de anvergură strategică. Din păcate, naraţia nu atinge o densitate credibilă, eşuând lamentabil, mai ales în construcţia conflictului armat, unde se face uz de unele mijloace şi metode militare complet ineficiente. Iată cum vede autorul rezolvată problema blocării comunicaţiilor inamice, pentru a scădea şansele coordonării apărării antiaeriene: „Am eliberat o serie de mici sonde protejate de baloane gonflabile. O dată ce se ciocniră cu solul, baloanele se dezumflară şi sodele transmiseră sute de viruşi inundând reţelele fără fir din jur, transmiţându-se rapid din reţea locală în reţea locală. Urmau să se autodistrugă în cinci minute, nelăsând nicio urmă a prezenţei lor. Timp destul însă încât să disturbe comunicaţiile pe o largă zonă.” Pentru ce era nevoie de viruşi informatici împrăştiaţi din sonde lansate cu paraşuta, dacă ulterior se impunea autodistrugerea lor, astfel încât să nu rămână nicio urmă? În plus, paraşutarea e un procedeu lent când vine vorba de perturbarea comunicaţiilor. E ca şi cum ai lansa o bombă atomică spre o ţară inamică, folosind ca vector purtător coletăria rapidă auto sau feroviară. Atacul în sine este unul bazat pe un agent viral purtat de „gândaci programabili” pe care autorul îi numeşte straniu „insecte biologice”. Goangele purtătoare sunt eliberate din containere aeropurtate, urmând să-şi execute fiecare propria misiune de infestare, pe baza programului din microcipul implantat. A fost preferată această soluţie pentru probabila rapiditate a execuţiei şi a urmărilor, dată fiind perioada de incubaţie de o zi şi extraordinara virulenţă a agentului patogen, care în numai o săptămână avea să ucidă un miliard de oameni. Ceea ce rămâne de neînţeles este lipsa de dovezi a atacului, în condiţiile în care, numai din escadrila personajului narator, se prăbuşiseră trei aparate. Nu rămăsese din ele nimic? Nu fusese identificat agentul purtător al molimei? Nu era nicio şansă ca microcipul de dirijare al gângăniilor să fie descoperit? Chiar dacă „pan-asiaticii” nu aveau dovezi, de ce rămâneau pasivi, în condiţiile deţinerii unui arsenal nuclear distrugător? Lipsa dovezilor e un argument atât de redutabil în vreme ce oamenii tăi mor cu miliardele şi nici mijloacele de ripostă nu-ţi lipsesc? Apoi, cum se restrângeau efectele molimei numai la teritoriul inamic? Dacă în teritoriile vecine se folosea un vaccin sau o altă măsură de prevenţie a infectării, cum de nu devenea evident pentru „pan-asiatici” că fuseseră victimele unui atac biologic? Sunt atât de multe elemente care nu se leagă, nici măcar la prima vedere…

În afară de fragilitatea structurii sale, povestea suferă şi la alte niveluri. Întâlnim repetiţii supărătoare („Aparatele noastre de zbor ne aşeptau, încărcate, pregătite de zbor.”, „despre starea armelor de la bord, despre sistemele electronice. Şi mai ales despre încărcătura specială pe care o purtam la bord.”), prescurtări rămase neexplicate (HUD, care vine probabil de la „heads-up display”), exprimări involuntar ilare („Mişcai uşor degetele şi aeronava se ridică de la sol pe patru motoare puternice.” – adică motoarele erau un fel de catalige, pe care aeronava se ridica deasupra lumii?), pentru a nu mai vorbi de formule care-şi pierd literaritatea („O misiune aproape sinicigaşă, cele pentru noi erau de obicei sinucigaşe.”). Şi la nivelul exprimării, logica se preface în pulbere: „M-am aşezat într-a mea (cuşeta-cocon, N.N.) şi conectorul din ceafă a făcut contact cu reţeaua informaţională a cuşetei.” Nu mă grăbesc să afirm că-mi pot imagina o reţea informaţională a unei cuşete de mici dimensiuni. În plus, „contact cu reţeaua” este, evident, o eufonie.

Sfătuim pe autor să mediteze mai mult asupra înlănţuirii logice a faptelor povestite, la modul cum decurg ele unele din altele, la legăturile de tip cauză-efect. De asemenea, credem că trebuie acordată mai multă atenţie personajelor, care se rezumă aici numai la cel narator, şi acela abia schiţat şi căruia nu-i găsim absolut niciun motiv plauzibil pentru a ne spune toate lucrurile pe care, în mod cu totul inexplicabil, ni le spune.

Altminteri, îi dorim multă răbdare şi putere de muncă. Scrisul e o muncă asiduă, ca şlefuirea manuală a pietrelor preţioase.

La rubrica de proză a SRSFF apare, în data de 21 martie, „Scriitorul contra umbrei sale”, purtând semnătura lui Victor Martin. Tema realităţilor multiple este tratată de autor în binecunoscutul său stil paradoxal. Autorul îşi pune personajul principal, scriitorul Paul Calan, în ipostaza de a analiza prelung lumea sa profesională. Pentru o bună bucată de vreme, cititorul e lăsat să creadă că aceasta este chiar lumea fandomului nostru cel atât de zbuciumat. Recunoaştem nuanţa punctului de vedere al însuşi autorului în enunţuri ca: „În spiritul tradiţional românesc al datului cu părerea, îşi dă cu părerea cel care are o părere. Toată lumea vorbeşte şi nu mai ascultă nimeni. Se formează o critică amatoristică de forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta generează, în timp, o literatură de blog, agramată şi chinuită.”, sau „Împăciuitorismul generalizat micşorează entropia şi nu aduce nici un progres, nici măcar în literatură. De frică să nu deranjeze, fiecare minte, ajungându-se la o ipocrizie generalizată.”, sau „Numai nonvaloarea se înconjoară de nonvaloare; pentru a părea ea mai strălucitoare.”, cu care nu putem să nu fim de acord. Paul Calan devine astfel un soi de alter ego al lui Victor Martin, deosebindu-se de acesta prin faptul că, atunci când îşi exprimă gândurile, comite câteva erori. Pierzând de pildă din vedere că vocabula „fan”, substantiv masculin definit ca „admirator entuziast, pasionat, al unei vedete, al unei mișcări artistice; simpatizant”, având forma de plural „fani”, a pătruns de destulă vreme în fondul lexical de la noi. În Dicționar de neologisme, Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei, București, 1986, este menţionat ca anglicism, iar Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998 îi consacră forma de plural menţionată mai sus. Prin urmare, pluralul „fan-i” („aşa numiţii fan-i”) sau forma articulată „fan-ii” („Fan-ii citesc mai mult despre cărţi.”) sunt exprimări cât se poate de revolute. Zicerea lui Paul Calan suferă şi pe mai departe în câteva împrejurări, domnia sa producând un dezacord („Asta denotă lipsă de imaginaţie, iar lipsa de imaginaţie e dată de lipsa de cultură, rezultat[ă] tocmai din precaritatea exerciţiului de a citi.”), repetă sărăcăcios unele cuvinte („Cercul ăsta vicios e valabil doar dacă plecăm de la premiza că vorbim doar de oameni inteligenţi.”), pune litere mai multe decât ar trebui în unele cuvinte (ca în „părerea stabilizatoriilor de criterii”, unde apare un „i” în plus) şi chiar comite o tamponare uşoară cu o virgulă (una singură, cu totul izolată) uitată, nu se ştie cum, între subiect şi predicat („Faptul că ei nu se îndreaptă spre meserii mult mai bănoase, te face să crezi…”). Realitatea în care trăieşte domnul Paul Calan se dovedeşte a fi cu totul alta decât am fost făcuţi iniţial să credem. Nici personajul nu este ceea ce părea să fie. El este un călător stelar ajuns, nu se ştie cum, în încâlceala universurilor terrane, iar lumea în care nimereşte este una căreia condeierii nu-i sunt nicum de vreun folos, eliminarea lor fiind socotită un act de virtute al oficialităţilor. În ciuda celor câtorva accidente de exprimare ale personajului principal, povestea mi-a părut una din cele mai interesante ale lunii.

Ultima inflorescenţă ficţională oferită de SRSFF în pragul primăverii acesteia este „Gloria” 😉 lui Mihail Grămescu. Apărută pe 29.03.2011 în rubrica de proză a magazinului premiat la ultimul Eurocon din vara anului trecut, povestirea mi se pare cea mai bună a acestei luni. Autorul pune în scenă o clasică buclă temporală, în care eroul principal se regăseşte faţă în faţă cu el însuşi, aşa cum a fost perceput de măreţul Dragoş Vodă, descălecător al Moldovei, în chiar momentele vânătorii legendare a bourului. Despre un text bun, nu trebuie spus mai mult…

SFera Online

SFera Online deschide seria textelor sale de mărţişor cu o pledoarie creştinească. „Sfântul”, de Ioan Untaru, este o poveste cu tâlc, aducându-ne aminte de nimicnicia faptelor noastre trecătoare, care pricinuiesc semenilor noştri multă greutate, aşa după cum şi alţii ne plătesc slujindu-se de aceeaşi monedă. Ajungem astfel să ne otrăvim unii altora scurta trecere lumească, în loc să căutăm armonia, solidaritatea, întru aflarea acelui bine comun de care, sunt tot mai încredinţat, am uitat cu desăvârşire.

Fără pretenţia de a judeca aspru pe autor, şi cu speranţa că gestul corectiv nu ne va fi luat în nume de rău, am găsit câteva (puţine) neghine în bobul de tâlc al domniei sale. În „Un om adult însă, nu-şi mai aduce aminte”, probabil ca urmare a unei neatente reformulări, virgula a rămas interpusă între subiect şi predicat. Mai avem a semnala repetarea stângace „douăzeci de milioane milioane”, dar avem şi de remarcat inventivitatea verbală prin adopţia unor regionalisme ca verbul „a sterpi” („sterpiseră”), despre vite, cu sensul de „a rămâne sterpe”, ori formula „loruşi” (în loc de „lor”), având o sonoritate baladescă.

Nici cel de-al doilea text al Sferei Online nu e unul scintificţional. „Unde dai şi unde crapă”, semnată tot de Ioan Untaru, este o tableta satirică, ironizând caragialesc revolta rezumată numai la vorbe, care se înmoaie în faţa argumentelor „solide”, dăruite de oficialităţi, reprezentate în text de însuşi primul ministru. Ironia merge până acolo încât puterea are drept să hotărască inclusiv pe câştigătorii la loterie, ceea ce revine la faptul că nici măcar aceste lucruri nu sunt lăsate, în ţărişoara noastră ;-), la voia întâmplării.

A treia povestire de la SFera Online este un fragment ilustrând măiestria descriptivă a lui Sorin Coadă. În pieasa „Plasa pe jăratic” – acesta e numele textului, n-am sesizat mare lucru. O mică neconcordanţă la timpurile verbale, stricând sonoritatea frazei prin intercalarea lui „Recitea”, la imperfect, în loc de „reciti” (perfectl simplu, după cum sunt timpurile ce urmează), precum şi repetarea substantivului „greşeală”, cu acelaşi efect de tulburare a curgerii sonore: „O tânără cu fular lung şi cizme de cauciuc lipea bileţele scrise de mână pe stâlpi. Recitea anunţul suflând în pumni şi observă o greşeală. Scoase un pix din mapa ţinută strâns între genunchi şi corectă o greşeală, poate o virgulă.”

Am degustat, oricum, şi această povestire, ca pe o nouă mostră de talent şi mi-am zis că voi continua să aştept un semn „spec-fi” din partea autorului. Cred că merită…

Abia a patra povestire a Sferei Online se înscrie în domeniul ficţiunii speculative. Ea aparţine lui Ovidiu Bufnilă şi poartă titlul „Timpuri noi”, ca pe o punte aruncată către industrialismul extensiv ironizat de marele Chaplin în pelicula sa cu acelaşi nume. Aşa cum producţia maşinistă îl integra pe om ca pe cel mai slab element al sistemului, răpindu-i singura avere, timpul propriei vieţi, uriaşul haos al zilelor noastre, pătruns până în cele mai mărunte unghere ale societăţii (micul orăşel din povestire este tocmai un asemenea cotlon), îl absoarbe pe ins, topindu-l în miezul unei trăiri desemantizate. În realitatea extinsă, imaginaţia şi realitatea se confundă ca într-o minte schizoidă din care, în mod cu totul stupid, speranţa dispare – profesorul Balthazar, cel aşteptat de toată lumea, cade într-o gură de canal, rupându-şi gâtul şi ajunge pe mâna doctorului Spiridon, iniţiatul în transplantarea creierelor.

HELION ONLINE

Întâiul mărţişor ficţional de la HELION ON LINE aparţine lui Florin Pîtea. „Onoraţi membri ai juriului” e o tabletă realizată epistolar, în care autorul justifică de ce nu a putu trimite un text pentru concursul de proză scurtă Helion, din 2030. Avem parte de radiografia unui viitor în care genurile scintificţionale se transpun în realitate, amalgamându-se mai ceva ca-n iarmaroacele din vremurile de poveste amintite de Creangă. Astfel, Florin Pâtea reuşeşte nu doar să aibă umor, ci şi să treacă în revistă câteva din feudele ficţionale dragi domniei sale, aşezând la loc de cinste elemente cyberpunk şi steampunk. O tabletă interesantă!

Ideea ce stă la baza textului „Proiectul Renaşterea”, de Alexandru Pleşa, una absolut remarcabilă, s-ar încadra cel mai bine la tema anticreaţionistă, deşi sunt vizibile şi elementele postapocaliptice sau cele caracteristice ciclicităţii istoriei. Din păcate, realizarea la nivel literar nu trece de ştacheta unei compuneri şcolare scrisă cu febrilitatea începătorului entuziast. În destule locuri, repetarea mult prea frecventă a unor cuvinte lasă impresia că vocabularul autorului ar fi unul „de buzunar”: „“Tehnologia este cea care ne va salva”, spuneau cei care credeau orbește că guvernele lumii se străduiesc să salveze planeta.”; „păzit de cei ce speră și de cei ce nu și-au abandonat credința în umanitate. Omenirea s-a împărțit în cei ce cred în știință și în cei ce se hrănesc în întuneric.”; „Erau oameni care s-au oferit voluntari pentru a trăi ca oamenii de acum 500-1000 de ani.” Greşelile de scriere pudrează textul mai peste tot, unele din ele atingând cota de alarmă: „fiulul” – în loc de „fiul”, „oameniilor”, „turului- laborator” în loc de „turnului-laborator”, „începu să le vorbească invitațiilor săi”, „privirile erau ațintite în spre cer”, „majoritatea au iesisera”. Găsim şi destule accidente de punctuaţie. De pildă, în lipsa unei virgule necesare după „argumentau că”, pentru a intercala propoziţia subordonată (circumstanţială), cea de după „lumii” desparte predicatul de complement: „Mulți dintre cei prezenți argumentau că atâta timp cât religia a guvernat indirect populațiile lumii, oamenii au fost sub control…” Alteori, topica nefericită se alătură abundenţei de virgule plasate mai mult sau mai puţin justificat între părţile de propoziţie: „În următoarele două zile satelitul a fost ,complet și operațional, încărcat cu date despre pământ, din trecut și prezent.” Am dat printre alăturările stângace de vocabule şi peste unul din cele mai „meştere” pleonasme de când port ochelari: „survolau deasupra”.

Autorul dovedeşte uneori că are idei interesante, dar pe care ni le arată rău, tăindu-le strălucirea. El spune, de pildă: „excursie în Afrasia, unirea cauzată de mișcarea placiilor tectonice”. Formarea noului continent, ca rezultat al unirii marilor plăci tectonice purtătoare, merita, zicem noi, o abordare mai îngrijită. Pe parcursul expunerii avem parte de unele enunţuri de valoare îndoielnică. Atunci când, de pildă, autorul ne spune: „timpul a demonstrat că Dumnezeu nu există”, recunoaştem un tipar de gândire noncreaţionist, dar nu-l putem considera nici un mod de gândire ştiinţific, fiindcă ideea cade în păcatul de a fi tributară dictonului inchizitorial „crede şi nu cerceta”. Timpul nu poate demonstra nimic. Numai omul o poate face, având nevoie, de fiecare dată, de… timp. În altă parte, referind istoria postapocaliptică viitoare imaginată, ni se comunică: „Războaiele au început și omenirea și-a pierdut omenia.” Războiale au început de când omul s-a desprins din regn. Să însemne asta că omenia este doar o utopie?

Răsturnările de situaţie se succed epustuflant, destructurând consistenţa poveştii. Jacomer trece de la încrederea în reuşită la conştientizarea uriaşului eşec al proiectului său în mai puţin de o clipă. În chiar secunda următoare, îi vine o idee salvatoare atât de banală, că nu ştim cum de nu i-a venit până atunci: „În drum spre turnul- laborator, întristat că întreaga operațiune va fi un eșec din cauză că nu poate transmite mai departe informațiile culese, se pusese să scrie un mesaj de înștiințare a președintelui că planului lui a dat greș în ultima etapă și pământul va rămâne așa cum îl vede, într- un haos total și autodistrugere. Când să apese butonul de trimitere a mesajului, în fața lui apăruse, de nicăieri, imaginea unui păianjen cu puii în spate. Arăta exact ca nanoroboții folosiți în medicină. Dacă putea reprograma nanoroboții în așa fel încât sa creeze din celule moarte un robot separat, ar putea transmite mai depărte informația. Se puse imediat pe treabă și până va ajunge acasă, va avea un rezultat, fie el negativ sau pozitiv, măcar era o sanșă.”

Modelul social propus („Lumea a ales să fie liberă. Justiția nu există pentru toată lumea, libera alegere este pentru toți, tot ce era al meu era și al tău, doar că trebuia să mă omori pentru asta. Dar nimeni nu te pedepsea. Erai pe cont propriu într-o junglă de metal și beton cu cea mai periculoasă ființă, omul.”) e şi el lipsit de consistenţă. Absenţa oricărei reguli de protecţie a proprietăţii, acceptate de toţi membrii unui grup, nu numai că e contrară fundamentului gregar al comportomantului uman, şi deci profund nenaturală, ci conduce, în plus, la dezmembrarea rapidă a grupului. O asemenea societate nu poate exista. Dincolo de şubrezenia logică, figurile de stil devin uneori aliterare. „Ochii sclipitori ai celor prezenți se vedeau ca o armată de licurici în formație, gata de atac împotriva unei ținte necunoscute ce stătea în fața lor.” Nu ne putem imagina cum lucesc licuricii dispuşi în formaţie de atac, fiindcă nu cred să fi avut cineva ocazia să vadă aşa ceva. Alteori, însuşirile personajelor sunt cu totul neverosimile: „Ridicându-și privirea spre mulțime îi privi pe toți în ochi.” A privi o mulţime în ochi e o reuşită remarcabilă, să recunoaştem!

În pofida acestor stângăcii, şi a faptului că densitatea de idei e mult prea mare în raport cu dimensiunea povestirii, finalul deschide porţile imaginaţiei, transformând pe Jacomer într-un Jahve hi-tec şi lăsându-ne să ne închipuim că fiul său (răpit la 9 ani din motive lăsate în umbră) ar putea deveni un Crist mântuitor al noului ciclu istoric. Dar asta e deja altă poveste…

GAZETA SF

Secţiunea de povestiri a recentului număr (al patrulea) al Gazetei SF începe cu textul lui Felix Moga, „Există undeva”. Piesa aduce o atmosferă stranie şi consistentă, deşi elementele pe care se sprijină (tragica dispariţie a Ioanei, iubita soţie a personajului principal, împreună cu pruncul acesteia, expediţia interstelară, spaţiul convergent al celor trei planete, contactul cu „civilizaţia de constructori”, prin intermediul unui aparat ce foloseşte o semiotică binară) nu par ferm interconectate. Atmosfera mi-a amintit de „Lacul suspendat” al lui Florin Petrescu (apărută în volumul cu acelaşi nume, publicat de Editura Tineretului, în anul 1967). Din păcate, scriitura este una evident neverificată, umbrind valenţele pe care compoziţia, neîndoielnic, le are. Aş puncta aici în primul rând frecventele accidente de punctuaţia, mai mult sau mai puţin grave („Gândul că ceea ce mişcă acolo, înăuntru era viaţa la zămislirea căreia contribuiseşi şi tu, te umplea dintr-o dată de putere.”, în loc de care, pentru a se evita orice discuţie, s-ar fi potrivit: „Gândul că ceea ce mişcă acolo, înăuntru, era viaţa, la zămislirea căreia contribuiseşi şi tu, te umplea dintr-o dată de putere.”; „Adus de spate, cu mersul strâmb si domol profesorul de semiotica se apropie si el de pupitru.”, unde lipseşte, evident, o virgulă după „domol”), supărătoarele erori de grafie („Daca o ţi tot aşa…” – corect era „Dacă o ţii tot aşa…”; „vehicolele” – corect era „vehiculele”; „Scannerul” – corect era „scanerul”; „igloo-rile” – substantivul „iglu” este prezent de multă vreme în limba română (vezi Dicționar de neologisme, Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei, București, 1986), iar forma de plural articulat este „igluurile”; „a elementului gare i-a pus pe fuga”„care i-a pus…”), lipsa cronică a diacriticelor („…printre care si tu, aţi pus talpa pe sol, acolo nu era nici ţipenie, desi indicatoarele de bord arătau prezenta..”; „Caci fata de stadiul in care va aflati la decolare acum stiti mult mai multe.”; „Te uiti la el putin cas, dar nu raspunzi nimic. ”), propoziţiile începute cu literă mică („…ce nu te lasa sa nu-l observi. si constati ca oriunde te-ai afla ai in raza vizuala…”; „…o rabdare astronomica, dragul meu. si acum am sa ajung la punctul fierbinte…” etc.) şi alte triste greşeli, care n-ar trebui să-şi găsească locul în textele oferite publicului (dezacordul „incaperea a[le] carei usi”, confuzia între adverbul „deloc” – cu sensul „nicidecum” – şi substantivul „loc”, precedat de prepoziţia „de”, în formula „absolut de loc”„absolut deloc” ar fi fost corect).

În ciuda acestor fisuri, textul dezvăluie că autorul are un excelent fond de sensibilitate şi chiar o remarcabilă inventivitate de expresie. Începutul, în care ne este descris sediul trăirilor intense, al creativităţii artistice, localizate în emisfera cerebrală dreaptă, se constituie ca o imagine mai mult decât plăcută: „Există undeva, în partea dreaptă a vieţii o gară. O gară construită din cărămidă. Din cărămida roşie. Este o gară mică. Are un singur etaj; probabil că este cel mai stingher etaj din lume.” Aş mai puncta tot aici, la creativitate, de astă dată lexicală, folosirea unui neologism încă necuprins în fondul lexical autohton, dar care, deşi sună niţel preţios, are darul de a nu violenta: cuvântul „malfuncţiuni”.

Gazeta SF continuă seria povestirilor cu ţesătura ficţională fabulatorie a lui Ovidiu Bufnilă, „Europa tăcută”. În stilul său inconfundabil, autorul ajunge să consemneze depopularea instantanee a întregului continent european, fenomen căruia nimeni, dar absolut nimeni, nu-i poate găsi o explicaţie. Mai mult decât atât, personaje pe care le ştiam moarte, din alte povestioare circumscrise aceluiaşi ciclu, sunt acum în viaţă (profesorul Balthazar murise în „Timpuri noi”, dar asta se întâmpla, bineînţeles, într-o altă realitate, consemnată într-o altă locaţie web – la SFera Online). Mai distingem şi o oarecare asemănare între arhipelagul ficţional al autorului şi ţărişoara noastră, mai ales atunci când „Aglaia Protopopescu […] ne-a zis tuturor că mai întotdeauna, în momentele istorice remarcabile, am stat în coada altor naţiuni.” Indiferent ce cataclisme bântuie lumile reale sau imaginare, Ovidiu Bufnilă ne spune că, virtualmente, lucrurile rămân oarecum consistente. De ce să nu-l credem?

Ultima ofertă a Gazetei SF în debutul primăverii acestui an este piesa „Dincolo de nori”, a tânărului autor născut la Chişinău, Marcel Gherman. La o primă citire, s-ar încadra în tema lumilor paralele, căci eroul narator ne spune povestea Edenului, aşa cum i l-a dezvăluit o experienţă proprie, descrisă ca o stare modificată de percepţie. Mai presus de înălţarea şi apoi reintegrarea omului în universul pământesc, expunerea trădează, pe ici-pe colo, mici falseturi de compoziţie, la urma urmei, fireşti. Prima derapare măruntă apare în chiar întâiul paragraf, când autorul ne spune: „în sufletul său teama de necunoscut se amesteca cu euforia vertijului”. Se simte nevoia unei virgule după „său”, iar „amesteca cu este o evidentă eufonie.

În fraza „Zbura călare pe un cal alb înaripat, care amintea de cel dintr-un tablou al lui Amaringo.”, desluşim o redundanţă cu valoare pleonastică („Zbura călare pe un cal alb înaripat”); în plus, zborul ne fusese deja adus la cunoştinţă, din chiar paragraful întâi („urca tot mai sus în văzduh” – aceeaşi repetare de idei, cu iz pleonast). Comparaţia generală cu impersonalul cal dintr-un tablou al lui Amaringo nu contribuie prea mult la închegarea imaginii din mintea cititorului. Ceva mai multă consistenţă s-ar fi obţinut, poate, dacă imaginea de referinţă ar fi fost plasată în amintirea personajului. Ar fi sunat cam aşa: „Călărea pe un cal alb, înaripat, care-i amintea o pictură de Amaringo”.

Imaginile se succed uneori în secvenţe cu înţelesuri nu îndeajuns de coerente. Dacă „Se salvase pentru totdeauna din lanţurile materiei”, cum de avea încă percepţii atât de materiale: „Simţea vigoarea nestăpânită a animalului, musculatura vânjoasă de sub pielea ca de marmură, forţa din aripile uriaşe, cu care declanşa o adevărată tornadă.”?

Lipsa virgulelor devine pe alocuri cronică: „Dintr-o masă uriaşă translucidă se scurgeau pe o bandă rulantă…”. Numai în constructul de mai sus ar fi fost binevenită una după „uriaşă”, iar alta imediat după „translucidă”.

Şi cu toate astea, remarc la Marcel Gherman o anume atenţie pentru forţa de sugestie, caracteristică insului cu educaţie artistică. Posibil ca o cultivare mai asiduă în domeniul muzical, unde are deja remarcabile reuşite, să impună în lumea literei mai multă perseverenţă, spre a atinge parametri echivalenţi. Ne-am bucura dacă autorul s-ar decide să facă un asemenea efort.

În loc de încheiere

S-au adunat în această lună nu mai puţin de optsprezece texte. NAUTILUS are cea mai generoasă ofertă: cinci povestiri. SRSFF şi SFera Online ocupă, la egalitate, poziţia secundă, cu câte patru texte, dar se impune menţiunea că trei din cele patru „mărţişoare ficţionale” ale SFerei nu subscriu regatului „spec-fi”, aşa de drag nouă. Urmează Gazeta SF, cu trei povestiri şi, în final, dar nu în ultimul rând, HELION ON LINE, cu cele două „înmuguriri” ale sale.

Aşteptăm cu interes recolta lui april, pe care ne-am dori-o măcar la fel de consistentă ca aceasta, pe care tocmai am pus-o în cămara cu amintiri.

Să avem cu toţii speranţe împlinite!