Sfârșit de iarnă cu… SUSPANS.ro

Seria ficțiunilor de… SUSPANS.ro 🙂 ale sfârșitului de iarnă începe în 4 februarie 2013 cu pastila umoristică „Nu-i pentru cine se pregătește…”, de Iulian Sârbu. Într-adevăr, titlul este cât se poate de nimerit, iar din conținutul schiței aflăm cât de neplăcută e uneori viața detectivilor particulari. Pentru a-i menaja (pe ei, dar poate și pe noi), e mai bine să nu-i angajăm. 😉 Citiți și îmi veți da dreptate. 🙂

La 7 februarie, Ionuț Buda reia firul foiletonului său „David”, a cărui primă parte a fost publicată în 10 decembrie, anul trecut, dăruindu-ne un text cu totul paradoxal. De ce-l calificăm astfel? Fiindcă am deslușit în mai multe rânduri, în cuprinsul său, pe de o parte, dovezile instinctului veritabil de autor născut pentru ficțiunea de aventură exotică, dar am înțeles, pe de altă parte, și faptul că bagajul său tehnic și cunoștințele de limbă își dovedesc mult prea des fragilitatea.

Așa cum remarcam și cu alte prilejuri, observăm din nou că domnul Ionuț Buda nu e deloc familiarizat cu regulile succesiunii timpurilor verbale, pe care adesea le folosește nefiresc. Să luăm, de pildă, paragraful: „Eram întradevăr urmăriţi. David, care nu închisese un ochi toată noaptea, îmi confirmase că sălbaticii se adunară şi că erau pe urmele noastre. Doar bezna nopţii ne protejase iar distanţa dintre noi şi ei o puteam pierde dacă nu porneam cât mai repede la drum.”. Se remarcă în el destul de ușor, rătăcit, un verb la perfectul simplu (subliniat), care, intercalat între timpuri ale trecutului, distorsionează strident tonul evocator al întregului paragraf, ton foarte potrivit, în schimb, punctului de vedere ales (avem personaj narator).

Cam la fel de nefirești sunt și unele enunțuri. În Fetia dormea liniştită, un somn de înger negru exilat din paradis.”, de exemplu, suntem trimiși cu totul inoportun pe o pistă falsă, îngerul negru fiind, în mod curent, un simbol negativ, asociat mai degrabă cu sentimentul revoltei față de divinitate, cu totul neașteptat la un preot misionar (meseria personajului principal) și cu atât mai nepotrivit să sugereze nevinovăția somnului de copil. Într-o altă împrejurare, eroul principal și David, ducând-o cu ei pe fetiță, își croiesc cu greu drum prin junglă cât pot de repede, urmăriți fiind. Toată această goană e calificată însă de autor drept drumeție („copila, speriată de drumeţia noastră prin acel infern”), termen cu totul impropriu, fiindcă sensul său e acela de excursie plăcută, pe jos, în scop turistic. Tot legat de anevoioasa călătorie prin junglă a celor trei, ni se comunică, la un moment dat, informații vădit contradictorii: „Cu toată oboseala marşului forţat, am mărit ritmul din nou şi înaintam tot mai greu prin hăţişul tot mai des.” Ne așteptam ca mărirea ritmului să aibă consecințe pozitive. Pentru ca sensul dorit de autor să fie clar exprimat, nu era nevoie decât de înlocuirea conjuncției corelative și, prin surata ei adversativă dar. Adică am fi avut: „Cu toată oboseala marşului forţat, am mărit ritmul din nou, dar înaintam tot mai greu prin hăţişul tot mai des.” Așa-i că e cu totul altceva? 😉 Buclucașa conjuncție dar, lipsă la apel exact când ar fi fost mai mare nevoie de ea, apare însă, în alte locuri, prea des („Pantera părea să ne studieze, dar între ea şi David nu era decât un salt. Un salt ce putea fi mortal… Dar spre norocul nostru totul s-a sfârşit…”), uneori într-un context cu totul nepotrivit („Ne-am odihnit câteva clipe dar am pornit din nou la drum.”, unde trebuia, evident, înlocuită prin și). Folosirea corectă a conjuncțiilor, corelative, adversative sau de care vor mai fi fiind ele, ține în bună măsură de logică, exercițiu și… lectură, foarte potrivite, din fericire, și pentru eliminarea unor formule neizbutite („…trebuie să fac tot ce ţine de mine pentru a scăpa de urmăritorii noştri şi de a dărui o viaţă civilizată acelui copil.”) sau a ineditelor pleonasme („Simţurile îmi erau oarecum paralizate parţial…”). 😉 Exercițiul, fără de care arta scrisului nu e de conceput (a scrie înseamnă mai ales a rescrie – am să tot repet), permite și eliminarea altor greșeli, mai mărunțele (exprimarea acestor vorbe îi ştereseră vigoarea”; „căzuse pradă lui lui David”), despre care, acum, preferăm să nu vorbim.

Ceea ce mi se pare însă cu totul remarcabil la textul de față e tocmai forța cu care răzbate, prin tot acest hățiș de nereguli, tensiunea poveștii, pe care Ionuț Buda o acumulează, pur și simplu, din instinct. Paralelismul dintre lupta eroilor, pe viață și pe moarte, cu jungla și conflictul interior ce-l macină pe preotul misionar, cel dintre sentimentul datoriei față de morala creștină și dorința năvalnică de supraviețuire, e o construcție profundă, care ține, cât se poate de vizibil aici, de har, și nu de știință. Din această juxtapunere se nasc în mintea eroului principal concluzii existențiale de adâncimea unor adevărate revelații, la care cititorul, luat ca martor, nu poate rămâne indiferent („Atunci am conştientizat că iubesc viaţa mai mult decât pe Dumnezeu…”).

Am acordat textului de față mai multă atenție decât altora. Nu din dorința de a-l pune pe autor în dificultate, desigur, ci fiindcă am simțit în scrisul său foarte multă forță, pe care mi-aș dori să n-o văd risipită de nedeprinderea unor reguli, la urma urmei, deloc dificile. Împlinirea acestei dorințe depinde însă numai de Ionuț Buda, care pare să poată ajunge, într-o bună zi, un Edgar Rice Burroughs din Carpați. Rămâne să-și mai și dorească asta.

La 11 februarie, Aurelia Chircu reînnoadă și ea firul mai vechii sale nuvele, „Din ștreang (VIII)”, publicată din când în când, căci nu mai putem vorbi de foileton (care presupune și regularitate, nu doar fragmentare). Precedenta ieșire la rampă a avut loc cu două luni în urma celei aci în discuție, adică în 12 decembrie, anul trecut, timp suficient ca să uităm de unde veneau și încotro se îndreptau firele neguroasei intrigi. De altfel, credem că unele amănunte tinde să le uite chiar și autoarea, care își botează în mod diferit aceleși personaje, inclusiv în fragmentul de față (Jolieviellie devine Jolievielle). 😉

Altminteri, găsim că stilul aduce tot mai bine cu cel al lui Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade, mai puțin uzul virgulei („dar ştiu că mai înainte de a mă trimite peste ei, a reuşit să-i aducă în pragul disperării…” – mai trebuia o virgulă, după „că”; „sărutul meu fusese doar un gest hazliu şi în zilele următoare, şi-a făcut un obicei în a mă tachina pe seama acestuia” – mai trebuia o virgulă, după „și” etc.), cele unul-două cuvinte greșit flexionate („giuvaiere” în loc de giuvaere, de pildă), cele una-două „eufonii” („să facă cu viaţa ei”) și încă vreo câteva mici neatenții („îi şopti acestal”; „verdictul medicilor a fost că ar moartea ei a fost cauzată”).

Sfătuim pe Aurelia Chircu să ducă la bun sfârșit cât mai iute acest proiect, scăpându-se de apăsarea lui, pentru a putea să se ocupe în deplină libertate de altele, noi, cu siguranță mai dragi inimii sale. 🙂

La 14 februarie, SUSPANS.ro ne prilejuiește o reîntâlnire cu Cristian Dadal, căruia îi publică povestirea „Carne”, un text, din păcate, sub valoarea celor scoase la lumină anterior.

Derulând pe aproape întreg parcursul expunerii un laborios inventar de percepții, plin de amănunte ce par să nu ducă nicăieri, autorul încearcă s-o dreagă abia pe final, când ne dezvăluie că toată strania desfășurare de evenimente senzoriale se petrece de fapt în mintea unui bărbat cataleptic, scăpat ca prin minune de întâlnirea cu fiarele pădurii. Nu la fel de norocoasă i-a fost însă și soția, din care salvatorii n-au mai recuperat decât o parte a corpului neînsuflețit.

Afară de faptul că lectura e realmente anevoioasă, mai cu seamă din cauza tipului de discurs ales, textul conține și alte scăpări, dar nu vom menționa aici decât forma flexionară greșită „se așează”, folosită sistematic și în cazul de față (am mai întâlnit-o și în „One for the road”), și ilara cacofonie cu rujul”, singurul lucru care, involuntar, ne-a făcut să zâmbim.

Citind textul în totalitate, ne exprimăm convingerea că, în ce-l privește pe Cristinel Dadal, n-a venit încă vremea experimentelor moderniste. Ar mai fi de lucru, pe ici, pe colo, la forma clasică și la limba română.

Cu scrisul lui Celestin Cheran ne întâlnim pentru prima oară (sper că nu greșim) la 15 februarie, când ni se oferă spre lectură povestirea „Mușuroiul”, în fapt o parabolă a devenirii, cu urcușurile și coborâșurile de rigoare. Fără să aibă prea multe în comun cu ficțiunea speculativă (îmi pare că nici cu cea de suspans, dar poate greșesc), lucrarea are totuși o tangență cu supranaturalul, acreditând, în universul ficțional, desigur, o cunoscută temă ce ține, în realitate, de arealul religiilor hinduse – reîncarnarea. Cu totul lăudabilă ca idee, bine condusă în privința înlănțuirii faptelor (nu putem vorbi de o intrigă, dar nici nu e neapărat nevoie de ea într-o parabolă), piesa pierde totuși în consistență când vine vorba de scriitură, nu destul de strălucitoare pentru o astfel de încercare. Mai mult, rostirea capătă uneori accente prețioase, cum se întâmplă în „munceau perfect egal, neîntrerupt şi laborios (a munci laborios trimite și la pleonasm) sau „acest du-te-vino infatigabil, unde autorul recurge la neologisme de etimologie franceză (deci occidentală), cumva vitrege în atmosfera temei exotic-orientale.

Promițător, dar ar mai fi de lucru la îndemânare și la asortarea combinărilor temă-stil. Nu putem amesteca lucrurile chiar oricum. Afară de cazul când urmărim un efect anumit, bineînțeles. Pe care, aici, nu l-am deslușit.

Tot Celestin Cheran semnează și textul din 19 februarie, „Dulapul cu haine”, o piesă ce curge adormitor până aproape de final, vorbindu-ne mult, mult, mult despre tabieturile vestimentare ale unui medic de succes, pentru ca, brusc, eroul să dispară pe final fără urmă în chiar fastuosul său garderob, în care-și făcuseră apariția moliile. „Ai grijă”, pare să ne spună povestea, „ca mica ta lume să nu devină mult prea mare și să te pierzi tu însuți în ea”.

Încă și mai izbutită simbolic decât precedenta, povestirea pierde însă iarăși la punerea în formă, nu atât prin grandilocvența unor termeni rari („herb”, „pempantul” sau „serpentiform”, ultimul slujind într-o formulă vădit pleonastică, şarpele e serpentiform), cât, mai ales, printr-o frecvent defectuoasă folosire a virgulei, cum este cazul în „El, doctorul Albert Cernuda avea o ţinută pentru fiecare zi…”, unde mai era necesară încă o virgulă după Cernuda (apoziția se intercalează între virgule) sau în „…el doctorul Albert Cernuda era în stare să-şi cultive amorul propriu.”, unde erau necesare două virgule: una după „el”, iar cealaltă după numele Cernuda (iarăși apoziție). O altă greșeală elementară în privința aceleiași oropsite come o găsim în „când într-o parte când într-alta”: evident, trebuia o virgulă după „parte”. Greșelile de punctuație menționate sunt doar cele mai evidente, lor adăugându-li-se și altele, mai mărunțele, dar și destule cuvinte scrise greșit („creînd”, „În timpu acesta, şi-şi-o iubea”, „o felicită pentru tot şi o urmau să se vadă la festivitatea de după”), unele în forme îngrijorătoare („întru-totul”; „deasemenea”; „comfortul”). Scriitura cedează, de asemenea, în câteva rânduri, nu doar prin vocabulele pompoase la care ne-am referit mai sus, ci și când se ițesc cele câteva (puține, din fericire) ilare cacofonii: se juca cu butonii…”, „ca o mască, ca o broşă”.

Îndrăznim să spunem că nici textul de față nu are legături trainice cu tărâmul ficțiunii de speculație (ba chair foarte firave), și nici cu cel al ficțiunii de suspans, construcția bizuindu-se pe strania dispariție din final, pe cât de bruscă, pe atât de greu previzibilă.

„Fiica președintelui”, de Gombos Eugen, povestire inclusă în volumul „Supraveghetorii”, apărut în 2009 la Editura Libris, din Brașov, ce ni se oferă spre lectură pe 25 februarie, face parte dintr-o zonă de divertisment romanțioasă, pentru care ficțiunea de suspans nu e decât un decor, cu F&SF neavând chiar nimic în comun. Nu ne vom pronunța, prin urmare, decât asupra scriiturii, care, departe de a străluci în vreun fel, conține și multe, foarte multe erori de punctuație, între care lipsa virgulei de după circumstanțiala plasată înaintea regentei (ca în „De când ești președinte ai în jurul tău numai angajaţi…”, unde trebuia virgulă după „președinte”) pare să aibă caracter sistematic. Chiar și în aceste condiții, bucata are suficientă tensiune emoțională și, suntem convinși, își va găsi cititori.

SUSPANS.ro își încheie seria de proză a lunii februarie chiar pe 28 ale lunii, cu schița „Misterul de la librărie”, de Iulian Sârbu, lucrare făcând parte din ciclul „Aventurile unui detectiv particular român”. Asistăm astfel la un grupaj construit circular, care începe și se termină cu texte semnate de același autor. 🙂

Mai presus de valoarea literară în sine a lucrării, cred că se cuvine să luăm în seamă trimiterea, naivă în aparență, la un fenomen subversiv cât se poate de real în România acestor vremi: falsificarea produselor. Gândindu-ne că ar trebui să fie imposibil ca un astfel de procedeu să nu fi pătruns și pe piața editorială, de vreme ce el e recunocut când vine vorba, bunăoară, de produse alimentare (pâinea în special), ne întrebăm cum de nu au luat măsuri chiar editurile (ca în povestirea de față) împotriva celor care, furând în acest mod, le diluează drastic încasările? 😉

Sperăm ca un detectiv adevărat să facă lumină în acest mister adevărat. Până atunci, orice asemănare cu situații reale este pur întâmplătoare. 🙂

Apreciem la două, pe final de cronică, numărul textelor legate cu domeniul spec-fi, și acestea doar tangențial, așezând aici piesa lui Cristian Dadal (decriptabilă mai degrabă în cheie suprarealistă) și foiletonul Aureliei Chircu (trimițând, într-unul din trecutele episoade, la o undă de dark fantasy). Din totalul de opt texte publicate, ele reprezintă abia un sfert, și acela doar pe jumătate. 🙂

Fără a avea nimic de reproșat generoasei reviste SUSPANS.ro, care este fidelă genului cultivat cu sistem și bune rezultate, remarcăm totuși că locul său în sfera de interes a cronicilor de față este tot mai nejustificat.

E foarte posibil, așadar, ca aria de observare a blog-fanzinului Scifientland să se reducă, începând din luna martie, la doar patru publicații.

Dar e posibil și ca acest proiect, unic în felul său, dar care a început să deranjeze, pe ici, pe colea, în special pe unii exponenți ai lichelismului literar în formă continuată, să-și înceteze cu totul activitatea.

Trei ani sunt totuși trei ani. 🙂

Anunțuri

18 Responses to Sfârșit de iarnă cu… SUSPANS.ro

  1. Sper ca ultima frază să fie doar o părere ce trece repede…

    • mirco67 spune:

      Din păcate, mă gândesc tot mai serios să-mi văd de ale mele, dragă George. Când muncești, sacrificându-ți timpul liber, iar alții te acuză că o faci pe dumnezeul criticii, ți se cam face lehamite. Deși ai tot spus că asta nu-i critică și că n-ai face niciodată prostia să pretinzi că faci critică, fiindcă nu ai studiile necesare, ci pur și simplu susții un blog de cronică literară de gen, spunându-ți părerea, în virtutea dreptului elementar la opinie.

      Cineva zicea ieri, comentând la „Radar”-ul lui Alexandru Despina, în NAUTILUS, că sunt Torquemada. 🙂 Altcineva (deși am unele îndoieli că era altcineva) mă făcea nulitate.

      Deranjez tot mai mult, prietene. Așa că mă gândesc tot mai temeinic să mă retrag din peisaj și să-i las pe bizonii ăștia să scrie și ei „fantesy”, ce-o mai fi fiind acela, 😉 și să se umple de celebritate, că doar de mine se împiedică de nu izbutesc să ajungă la dânsa. 🙂

  2. auroredenevers spune:

    Îmi pare rău pentru neplăceri şi sper să nu fie o decizie finală. De asemenea, vreau să vă mulţumesc că m-aţi lecturat şi critica dvs este constructivă.
    Ştiu că m-am lungit cam mult cu nuvela mea, dar mă tem că asta s-a întâmplat doar din cauza timpului. De fapt, din lipsa lui. 🙂 Luna asta voi trimite ultima parte.

  3. mirco67 spune:

    În veacul ăsta, e nevoie să se inventeze o zi de 96 de ore! 🙂

    Aș vrea totuși să vă spun că nu v-am criticat (în sens literar), câtuși de puțin. 🙂 Nu știu cum se face asta! 🙂 Dacă cumva sună a critică, e pur și simplu din întâmplare! Numai cei cu studii filologice pot să abordeze un text de pe poziția unui critic adevărat. Eu fac, așa cum mă pricep, cronică literară de gen. 🙂 Doar atât. Și nici n-am pretins vreodată altceva.

    Dacă observațiile mele v-au fost de folos cât de puțin, sunt onorat. Sunt însă sigur, în ce vă privește, că veți putea progresa, ca și până acum, și fără sfaturile mele. 🙂 Sunt sigur-sigur. Totul e să nu abandonați! Ar fi păcat!

    De citit, vă voi citi, ori de câte ori voi avea ocazia! Cu mare drag!

    Voiam să vă spun, totuși, că ar fi foarte bine, la viitoarele foiletoane, să nu le scrieți episod cu episod, ci să definitivați mai întâi întregul proiect, pentru a oferi apoi fiecare episod la termenul așteptat. Veți vedea că e mult mai bine așa. Dispare presiunea „termenului de predare”, un stres, până la urmă, și vă veți concentra mai bine exclusiv asupra scrisului.

    Vă mulțumes și vă doresc multă inspirație! 🙂 Și putere de muncă!

  4. Nădăjduiesc şi eu că e vorba de o supărare trecătoare. Avem nevoie de astfel de critici argumentate. Nu e de ajuns să publici tineri autori, mai trebuie să fie cineva care să-i şi analizeze critic. Activităţile noastre sunt complementare.

    • mirco67 spune:

      Vă salut, stimate domn! 🙂

      Vă referiți, desigur, la felul critic de a privi lucrurile, nu la critică literară. 🙂

      Supărarea mea nu vine, cum s-ar putea crede, de la unele reacții și nemulțumiri individualizate, de dată recentă, ci de la însăși faptul că, acum trei ani, când am pornit proiectul acesta, aveam alte așteptări. După trei ani (s-au împlinit la 1 martie), foarte puțin din ce speram s-a împlinit. Ceva mai mult totuși decât în varianta cea mai pesimistă, dar cu totul insuficient.

      Ideea de a mă opri este așadar cât se poate de serioasă! 🙂 Poate am să pun aici câteva concluzii după experiența asta.

      Oricum, vă mulțumesc! 🙂

  5. povestitorul spune:

    Buna critica ta. Tin sa fac o precizare in legatura cu greselile de punctuatie, gramatica, ele apar indeosebi pentru ca totul e scris la prima mana, nu-mi editez textele, e asa mai Saroyan style. Si sunt monotone, pentru ca urmaresc asta, cateodata pretentioase ca exprimare, intr-adevar, am sa incerc sa corectez acest neajuns.
    Poti sa descoperi mai multe texte inegale, pe blog-ul meu RealvsIreal.

    • mirco67 spune:

      Mă bucur să te salut și îți mulțumesc pentru vizită. 🙂 Să-ți spun și ție că orice asemănare a cronicilor mele cu critica literară este absolut întâmplătoare. 🙂

      Greșelile din textele tale nu sunt „nimcitoare” defel (fac și eu destule), iar dacă totul e scris la draftul întâi, atunci reușești chiar mult. De altfel, cred că nu mai e mult și pretențiile la corectitudine or să scadă drastic, iar textele literare or să semene din ce în ce mai tare cu replicile de pe messenger. 🙂 La urma-urmei, „academismul” pare să-și trăiască apusul de-acum.

      Monotonia din „Dulapul cu haine” se leagă bine în schemă. E ca o viclenie de cobră care te hipnotizează și te surprinde.

      Nu știu ce înseamnă „Saroyan style”. Te referi la William Saroyan? Mărturisesc, nu sunt familiarizat cu stilul lui.

      Voi veni pe blogul tău, poți fi sigur. 🙂

      • povestitorul spune:

        Da, ma refeream la scriitorul american, dar doar in ce priveste procesul de scriere, fara finisari atente. Tin sa fac corecturi in privinta cursului ideii urmarite, sau a nuantelor cuvintelor, ma intereseaza stilul in sine, nu neaparat despre ce scriu. Sunt doua foarte scurte povestiri pe blog, in care nu se intampla nimic, desi locurile sunt de exceptie, un sanatoriu, si un penitenciar, dar pentru ca asta doresc, nu pentru ca nu as fi putut sa construiesc o actiune.
        Te astept oricand, iar critica ta e binevenita dealtfel.

      • mirco67 spune:

        🙂 În accepțiunea clasică a compoziției literare, știam că textele în care nu se întâmpla nimic (în sensul că nu se lega un plot) nu erau considerate valoroase. Dar asta se întâmpla pe la 1900. 🙂 Azi predomină atenția pentru partea tehnică a scrisului, și pentru latura sa conceptuală, în detrimentul celei emoționale. Dar majoritatea cititorilor își doresc povești… 🙂 Adică texte din care să nu lipsească emoțiile.

  6. cato87 spune:

    Domnule Coman,
    Multumesc pentru critica constructiva a textului David. Nu pot sa contest validitatea afirmatiilor dumneavoastra privind succesiunea timpurilor verbale, dar as dori sa mentionez expres ca intotdeauna scriu direct, nu editez ulterior, nu modific. Scriu sub imperiul inspiratiei sau ce o fi. Nu stiu daca ati fost ironic sau nu la finele comentariul dumneavoastra, dar va multumesc pentru chestiunile de bun simt scrise. Intradevar totul este o chestiune de exercitiu si voi incerca sa urmez sugestiile dumneavoastra. Va salut!

    • mirco67 spune:

      N-am fost câtuși de puțin ironic, domnule Ionuț! Faptul că scrieți emoțional chiar se simte puternic, mai presus de forma textului. Am spus de mai multe ori aici că scrisul primului draft nu e decât începutul și că rescrierea textului e obligatorie, pentru cei mai mulți dintre noi. Tehnicile de scriere se învață, ca orice meșteșug, dar forța ține de har. Cu ea te naști sau nu, iar dacă nu o ai de la început, nici n-o vei dobândi în vreun fel.

      Exersați și fiți tenace! 🙂

      Vă mulțumesc pentru vizită! 🙂

  7. uglybadbear spune:

    Acum am constientizat ce vrea sa zica incheierea articolului. Don’t give up, Mircea. Ar fi pacat. Chiar daca nu mai ai la fel de mult timp, fa macar recenzii ale povestilor care-ti par mai bune, macar la o luna o data. Critica prozei scurte de la noi e sublima, dar, in afara ta si a lui Alex. Despina, cam lipseste cu desavirsire. Mai gindeste-te.

    • mirco67 spune:

      Mă gândeam la ceva de genul ăsta, Bear. La o cronică lunară, în care abordez mai pe larg doar povestirile care mi-au spus ceva.

      Pe de altă parte, era o vreme când nu făceam decât eu cronică din asta. Acum, dacă ar rămâne doar Alex, ar fi același lucru… 🙂

  8. Corect ce a spus HNU. Am aceeași părere, plus că sunt autori care au crescut datorită însemnărilor tale…

    • mirco67 spune:

      George, dragă, toate cimitirele sunt pline cu inși de neînlocuit. 🙂 Mă uit cu drag la Teodora Gheorghe, de pildă. Are peniță gingașă pentru cronică literară. Și poate or să mai apară… 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: