PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 8

07/01/2012

Pe Abrud în jos, pân’ la apa Arieşului

Ieşim din Alburnus Minor deodată cu unda Abrudului, cel scoborâtor către frăţia cu Arieşul. În stânga şoselei, ascunsă între ierburi şi tufe, trebuie că ne ţine companie linia de cale ferată cu ecartament îngust pe care pufăia până nu de mult mocăniţa. Cobora veselă către Cîmpeni, trecea podul de fier peste valea Arieşului şi apuca tot la vale, spre Turda. Înapoi venea ceva mai greu, căci mergea la deal şi, micuţă fiind, se cam opintea. Dar îşi păstra voia bună. Şi astfel a tot călătorit din 1912 şi până în 1998, când cineva a socotit-o nerentabilă. Un ofiţer din arma căi ferate (aflat la comanda unei unităţi cu care am avut onoarea să colaborez pentru restabilirea circulaţiei pe magistrala 9, între Filiaşi şi Turnu-Severin, după dezastruoasele inundaţii din vara lui 1999), iremediabil împătimit după tot ce merge pe şine, îmi spunea că nemţii sunt mari amatori de turism feroviar, fiind dispuşi să plătească bani mulţi (chiar şi zeci de dolari pe kilometru) pentru a se plimba cu trenuri de epocă, mai cu seamă din cele pentru ecartament îngust. Noi le oprim că nu sunt rentabile, tăiem şinele şi le vindem la fier vechi, iar maşinile cu aburi le lăsăm să ruginească tăcute, prin gări uitate de Dumnezeu, ca să-şi facă în ele culcuş guzganii, ori păsările cerului.

La vremea când scriu aceste rânduri, ştiu că traseul mocăniţei de la Turda la Abrud a intrat (sau cel puţin aşa spuneau ziarele prin 6 decembrie, anul trecut) în patrimoniul public, prin grija DJCPN Cluj. Să fie vreun semn că lucrurile se schimbă? Chiar dacă linia va fi să ajungă până la urmă în visteria unui întreprinzător privat, tot va fi mai bine decât să fie măcinată încetul cu încetul de timp şi nimeni să nu se aleagă cu nimica. Dar normal ar fi să rămână în grija statului, care ar trebui să înfiinţeze mai multe mici companii de turism feroviar locale, de preferat în subordinea Ministerului Transporturilor, însă cu management privat. Sunt sigur că astfel de proiecte, bine conduse, ar trage după ele lumea din jur.

Ţinutul Abrudului suferă însă şi în alte privinţe, nefiind încă pregătit pentru un turism de înalt nivel. La trecerea prin Abrud-Sat, de pildă, se văd bine, ca nişte răni uriaşe, vechile halde de steril, cuprinse acum într-un vast şi costisitor proces de recopertare. Uriaşele mormane de reziduuri miniere sunt acoperite cu nesfârşite covoare de folii, peste care se aştern amestecuri aderente de sol preparat, conţinând seminţe ce aşteaptă să germineze. Odată crescută, vegetaţia va împiedica ploile şi zăpezile topite să erodeze terenul. Cu timpul, tot mai bine fixat, câmpul va deveni păşune. Şi va rămâne astfel încă multe secole, căci de altceva nu va mai fi bun.

Vremea prinde a se limpezi încet. Şoseaua unduie blând, urmând firul de vale. Trecem repede prin Dăroaia, sat aflat în administrarea comunei Roşia Montană, încetinim niţel cînd ne apare în dreapta intersecţia cu drumul judeţean DJ742, care duce în inima de aur a Ţării Moţilor, strevechiul Alburnus Maior cel atât de disputat, apoi ne vedem de ale noastre. Nu ne oprim nici în Gura Roşiei, şi nici chiar în Cărpiniş, sat în care a văzut lumina zilei (în cătunul Şoal) Ion Oargă, zis şi Cloşca, şi unde îşi are obârşia familia Şuluţiu, din care s-au ridicat episcopul greco-catolic Alexandru Sterca-Şuluţiu şi tribunul paşoptist Ioan Sterca-Şuluţiu, inventator de bombarde.

Şerpuind printre pâlcuri de păduri, peste care se văd din când în când case de lemn risipite prin fâneţele înălţate la cer, ajungem pe neştiute să lăsăm de-a stânga vechea stradă a Gării din marginea sud-estică a Cîmpenilor, unde se oprea să-şi tragă sufletul mocăniţa cea din alte vremi, apoi trecem agale podul peste Arieş şi facem la stânga.

Am ajuns în capitala Ţării Moţilor.

(Va urma.)

Anunțuri

PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 7

07/01/2012

Prin Alburnus Minor, spre capitala Ţării Moţilor

Cu zece minute înainte de ora unu a amiezii, intrăm în Abrud. Trecem la câţiva paşi de inima istorică a urbei, de apropiatele străzi Crişan, Moţilor, Mărăşeşti, Minerilor, Detunata, Ion Buteanu, Cetăţii, Virgil Anca ori de micuţele pieţe Eroilor şi Cuza Vodă, unde stau risipite urmele trecutului. Sunt case despre care ne vorbesc mici plăci comemorative de marmură, aproape nebăgate în seamă azi, căci puţini mai stau să cerceteze vremile apuse, sunt mici statui ale marilor bărbaţi ai locului, aşezate aci în vremuri în care istoria avea încă oarece însemnătate, sunt cimitire în care, sub ierburi, albesc oseminte de martiri ucişi cu cruzime pentru vina de a fi tânjit la emanciparea naţiei lor.

Se află aici casa în care şi-au petrecut Horia şi Cloşca noaptea de anul nou dintre 1784 şi 1785, întemniţaţi înainte de a fi duşi la Alba Iulia spre a fi osândiţi de slugile împăratului Vianei. Se află şcoala confesională românească (ce a funcţionat între 1680 şi 1918!) unde a învăţat Crişan, ale cărui rămăşiţe, zdrobite pe roată, au fost expuse în parte şi în piaţa cetăţii abrudene, generoasă pildă oferită de cârmuirea vremii celor cu gânduri de libertate. Se află sediul conducerii revoluţionarilor paşoptişti români din Transilvania, în care s-au întâlnit Bălcescu şi Avram Iancu, în care Ion Maiorescu şi-a scris „Rapoartele”, casă unde avea să se nască scriitorul Alexandru Ciura, redactor şef la „Luceafărul” (scoasă la Budapesta, între 1902 şi 1906) bun prieten cu Octavian Goga (iniţiatorul revistei), I. L. Caragiale şi Aurel Vlaicu şi scoborâtor din bunici ce s-au aşezat în fruntea paşoptiştilor buciumani. Se află casa tribunului Ioan Sterca-Şuluţiu, făurarul artileriei moţilor din legiunile Crăişorului, casă în care aveau să fie găzduiţi în refugiu revoluţionarul oltean cu vederi liberale Alexandru G. Golescu şi pictorul Barbu Iscovescu (pe numele său Baruh Iehuda, paşoptist înmormântat în pământ străin, la Constantinopol, în cimitirul ortodox-grec, şi nu fiindcă s-a întâmplat, ci pentru că aşa a cerut exilatul). În acelaşi loc a căzut, victimă a nesăbuinţei lui Kossuth, Ioan Dragoş, negociatorul de bună credinţă trimis să pledeze pentru împăcare în faţa lui Iancu, împăcare în care conducătorul revoluţiei ungare din Transilvania n-a crezut, de fapt, nici măcar o clipă, de vreme ce i-a ordonat lui Hatvany, totodată, să nu-şi oprească acţiunile militare ce aveau să ducă la atacarea surprinzătoare a Abrudului. Se află tot aici casa prefectului de Zarand, Ioan Buteanu, originar din Şomcuta Mare, Ţara Chioarului (adică Maramureşul către care călătorim chiar acum!), sufletul organizării adunărilor populare de la Blaj, ce avea să fie spânzurat cu sălbăticie de oamenii aceluiaşi colonel Hatvany. Morţile tragice ale lui Ioan Dragoş şi Ioan Buteanu sunt ambele consecinţe ale cuvântului dat şi apoi încălcat de către unul din reprezentanţii nobilimii transilvane a veacului al XVIII-lea, un bun exemplu despre cât valorează, la o adică, onoarea unor nobili. Şi n-am făcut decât să zgâriem puţin, la suprafaţă, crusta zăcământului de istorie a meleagurilor abrudene, care preţuieşte infinit mai mult decât bogăţiile de milenii îngropate în inima de piatră a Munţilor Apuseni. Din păcate însă, otrăviţi de sărăcie, de vânzarea de neam, de nemernicia „aleşilor”, tot mai puţini par să pună mai presus aurul din sufletele înaintaşilor decât pe cel îngropat sub pietre, râvnit mereu de mai marii vremilor, animaţi de augusta lăcomie omenească. N-aş trece totuşi mai departe fără să menţionez că în centrul istoric al bimilenarului orăşel, pe strada Ion Buteanu, la numărul 2, a avut loc, la 11-12 septembrie 1938, în sala clădirii numită „Detunata”, adunarea generală a ASTREI, între participanţi numărându-se şi filosoful oltean Constantin Rădulescu-Motru, născut la 15 februarie 1868 în Butoeşti, Judeţul Mehedinţi, localitate aflată la cinsprezece kilometri de Strehaia, pe drumul naţional DN6 (alias şosaua europeană E70). Se întâmplă că locuinţa părintească a domniei-sale o pot vedea de fiecare dată când bat drumul Băniei, fie că merg cu trenul ori cu automobilul. În micuţa staţie de cale ferată a Butoeştilor se află şi un bust al marelui om, o statuie mică, privind lumea cu asprime de la înălţimea unui soclu neîngrijit, de culoare tot mai incertă, în ton cu vremile de-acum.

Nu putem ieşi din imersiunea în timp înainte de a spune câteva vorbe şi despre rădăcinile antice ale Abrudului, căci începuturile sale par să se piardă undeva prin secolul II, după Cristos. Legenda spune că toponimul urbei vine de la numele unui proprietar de mine din vremea lui Decebal, Cotylus Bruda, care i-ar fi pus la dispoziţie regelui dac importante cantităţi de aur. Pierzând întreaga avere imadiat după cucerirea romană, el şi-a pus capăt zilelor, lăsând după sine doar numele său, pe care locuitorii l-au conferit locului.

Botezat de romani Alburnus Minor, Abrudul a jucat în perioada aceea şi rolul de fortăreaţă, căci aici îşi avea locaţia, în punctul numit „Cetăţeaua”, o mică dar bine organizată garnizoană, ce străjuia drumul de acces către bogatele zăcăminte ale Roşiei Montane de azi, numită pe atunci Alburnus Maior.

Exploatările aurifere din zonă datează însă de şi mai multă vreme. Ele par să fie legate şi de misteriosul popor al agatârşilor, despre care însuşi Herodot, transformându-se în emisarul unei legende încă şi mai vechi, spunea că ar fi scoborâtori din Agathirsos, fiul lui Hercule. Reţinând din legendă doar vechimea tradiţiilor locale ale mineritului aurifer, nu e de mirare că unii autori susţin provenienţa abrudeană a unei părţi din aurul străvechilor faraoni egipteni.

Precum se vede, legendele, cu cât sunt mai vechi, cu atât dau ecouri mai misterioase în aceste ţinuturi, iar misterele s-ar cere, dacă nu lămurite, măcar cercetate de cărturarii ce păstoresc prin academii. Dar domniile-lor, tributare conservatorismului şi adevărurilor prefabricate, preferă să adune titluri, blazoane şi bani, lăsând adevărul să zacă îngropat în inima de piatră a Apusenilor. Ba mai mult, o parte din ei girează cu numele lor măreţul proiect politico-economic al nimicirii unor vestigii dătătoare de identitate, care încă se mai află (oare pentru cât timp?) în arealul Roşiei Montane…

Fără să ne dăm seama, ajungem la marginea străvechii urbe. Lăsăm în urmă clădirile sale bătrâne, cu faţadele măcinate, în care încă se poate citi tristeţea străbunilor, la înălţimea cărora nu mai suntem vrednici să ne ridicăm. Drumul (DN74A) ne va purta visele înghesuite în micuţa astronavă spaţio-temporală către adevărata capitală a Ţării Moţilor, Cîmpeni, unde şi-a sălăşluit cartierul general însuşi Crăişorul Iancu, aflat în fruntea Legiunii Auraria Gemina, care nu şi-a plecat deloc steagurile sale de luptă, căci, în vremile tulburi de la 1848, armiile duşmane n-au reuşit nici măcar a se apropia de zidurile oraşului, chit că puseseră stăpânire pe aproape tot restul Ardealului…

Cerul s-a mai destins, îmbunându-se peste culmile blânde.

Trecem…

(Va urma.)


PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 6

03/11/2011

De la Brad la Abrud, între prezent şi trecut

Părăsim, aşadar, şoseaua naţională DN76, care-şi urmează calea sa europeană (E79) spre Oradea şi vama Borş, iar noi ne abatem la dreapta, pe DN74, către Abrud. Lăsăm în urmă un loc în a cărui istorie stau rânduiţi Ioan de Brad, voievod menţionat în documente datând de la 1404, al cărui nume de familie se împleteşte cu toponimul cetăţii, Mihai Viteazul, unificatorul născut, după unii istorici, chiar în Strehaia mea natală, ce a trecut prin aceste locuri către Praga, la 1600, după ce oştile sale au fost înfrânte la Mirăslău, Horea, Cloşca şi Crişan, capii răscoalei ţărăneşti de la 1784, care au constituit aici un important punct de concentrare, Avram Iancu, figura emblematică a luptei pentru emanciparea românilor din Ardeal, autorul celui mai eficient discurs politic rostit vreodată pe planeta Pământ, alcătuit din numai două cuvinte, „No, hai!”, Ioan Pipoş, Iosif Hodoş, Amos Frâncu şi Iosif Başa, înţelepţii care s-au aşezat firesc în fruntea poporului de moţi, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

DN74 urmează cursul Crişului Alb pe malul său stâng, mai întâi către răsărit. Până la Barza, firul apei e însoţit, pe celălalt mal, şi de linia de cale ferată cu ecartament îngust, pe care însă nici n-o putem distinge dintre ierburile crescute în dezordine. Străbatem Barza pe o vreme încă plumburie. Undeva, peste apa Crişului, e faimoasa mină Gura Barza, astăzi închisă, de unde s-a extras, în 2006, ultimul gram de aur din zona Brad. De atunci, exploatările aurifere din împrejurimi au devenit istorie. Şi când te gândeşti că, în mai bine de două milenii, extragerea aurului de aici s-a oprit pentru numai trei zile, în timpul evenimentelor sângeroase de la 1848! Toate amenajările miniere din zonă îngroaşă acum rândul ruinelor industriale, care umplu, la tot pasul, galaxia naţională.

Trecem apoi prin Crişcior, unde se află o veche biserică românească, zidită în secolul al XIV-lea. Arhitectura sa amestecă sintetic, într-un stil rustic, elemente gotice şi bizantine, iar interiorul mai păstrează încă fragmente de pictură murală datând de la ctitorire. Tot în satul ce slujeşte şi ca reşedinţă comunală, fiinţează şi un mic muzeu etnografic, amenajat într-o casă bătrânească, donată de bunica doamnei Mona Muscă. Prin Crişcior, urmând drumul judeţean 741, ce se desprinde spre dreapta, se poate ajunge la străvechea mină din Valea Arsului, unde a fost descoperită o mare piuă din fier, pentru zdrobirea minereului, datând din perioada romană. Tot astfel se poate ajunge şi la Mânăstirea Crişcior.

Noi trecem însă mai departe urcând către Zdrapţi, sat în care se poate vizita o altă biserică veche, de lemn, datând din 1852. Renovată prin anii optzeci şi repictată prin 2000, cu tehnici actuale, construcţia în întregul ei e astăzi un bizar produs de cronochirurgie. Ar putea să pară nepotrivită amatorilor de arhitectură religioasă veche. Dar ea spune, în felul ei, adevărul. Neavând destui bani pentru o restaurare autentică, sătenii au făcut ce-au putut, spre a avea şi pe mai departe un lăcaş de închinare la Dumnezeu.

Ne oprim să ne dezmorţim abia în dreptul barajului de la Mihăileni, a cărui construcţie, începută în 1987, va împlini, cu siguranţă, un sfert de secol. Se dorea, şi încă se mai doreşte, amenajarea unui lac de acumulare pentru alimentarea cu apă a Bradului şi pentru reglarea debitului Crişului Alb, spre a scăpa de inundaţii pe locuitorii din Crişcior. Ritmul alocării sumelor pentru exproprieri n-a fost însă niciodată suficient, aşa încât lacul e gol şi azi, deşi stavila din calea apelor, un alt anrocament cu sâmbure de argilă, protejat în cămăşi din beton, s-a ridicat la cote definitive.

Locul e pustiu. Se poate totuşi să fie undeva şi vreun paznic, ascuns acum de vântul subţire în cine ştie ce container al amenajării de şantier. Numai un câine costeliv ne priveşte cu jale. Îi aruncăm câteva felii de pâine pe care le înghite hulpav, mai mult pe nemestecate. Apoi aşteaptă. În ochii umili, i se citeşte recunoştinţa. Nu s-a săturat, dar ştie că nu se cuvine să mai ceară. Îi mai aruncăm o felie, în vreme ce ne urcăm în maşină. Rămâne în urmă, rugându-se în gând pentru noi. Iar Dumnezeu, sunt sigur de asta, îl aude.

Ajungem imediat şi în vatra Mihăilenilor, întâiul sat al comunei Buceş. Într-o fulgerare, gândul se afundă în neguri de vreme. Îi văd pe lăncierii lui Crişan pe când vegheau, la 3 noiembrie 1784, oficierea botezului în rit ortodox al contesei Caterina Csiszar, spre a se cununa, în aceeaşi lege, cu moţul Toader Clej. Văd apoi trupul lui Crişan, tot aici zdrobit pe roată de nemeşi, la 16 februarie 1785, şi lăsat apoi cu sălbăticie la vedere, ca orice om de rând să înţeleagă bine oferta puternicilor lumii: şerbie sau moarte. Zăresc în undele vremii şi pe Axente Sever, prefectul resemnat în faţa dorinţei celorlalţi reprezentanţi ai moţilor, în frunte cu Avram Iancu, de a încheia un armistiţiu cu Kossuth, prin tratativele purtate cu Ion Dragoş, reprezentantul său, începute tot aici, la 25 aprilie 1849. La acel moment, Transilvania era controlată aproape în întregime de armatele revoluţionarilor unguri, excepţie făcând numai cetăţile de la Deva şi Alba Iulia, încă deţinute de habsburgi, şi zona Munţilor Apuseni, aflată în puterea legiunilor româneşti.

Toate astea sunt pomenite pe inscripţia unui mic monument, datând din 2 noiembrie 1934, aflat în faţa noii biserici ortodoxe. Cea veche, în care, cu peste două veacuri în urmă, s-a botezat în legea moţilor tânăra contesă maghiară, probabil o bisericuţă de lemn, s-a pierdut. N-ar fi de mirare să fi pierit incendiată chiar în vremea răscoalei, ori în anii Revoluţiei Paşoptiste. Multe asemenea lăcaşuri s-au mistuit în vâlvătăi de ură şi intoleranţă, de-a lungul zbuciumatei istorii transilvane. Măcar să fi învăţat cu toţii ceva din asta.

Revin în prezent pe când astrotuturiga traversează pentru ultima oară albia Crişului Alb şi se ţine mai departe în sus, pe lângă unda de argint a Buceşului. Către stânga, se desprinde un alt drum, cam ponosit, însă încărcat de promisiuni. Ştiu că urcă spre nord, ţinând pe Criş până-n cumpăna apelor, străbătând pe rând satele risipite printre culmi. Tare-aş vrea să ajung până acolo, ca să văd cu ochii mei tristeţea sălaşelor părăsite din Tomnatec, să cotrobăi după intrările peşterilor de sub Piatra Bulzului, pe unde stau de veacuri ascunse comori ale dacilor de care au uitat până şi legendele, să apuc mai apoi pe firul Uibăreştilor în jos, până la podul natural de la Grohot, spre a vedea cât seamănă şi cât nu cu Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele de Mehedinţi (pe care l-am văzut azi-primăvară legat în tiranţi de oţel, spre a nu se prăvăli de tot!). Şi să mă întorc în lume coborând pe apa Baldovinului, până în Baia de Criş, poposind, în drumul către Brad, să mă reculeg la mormântul lui Iancu, din Ţebea. Doamne, cât aş vrea să pot face toate astea! Numai că tuturiga noastră nu-i cea mai nimerită astronavă pentru astfel de întreprinderi, iar timpul vieţii, după ce că-i scurt, se mai şi risipeşte în tot felul de opinteli la care te obligă, vorba poetului, „umbra de plumb a prea zilnicei pâini”.

Smulgându-ne cu greu din ispitirea acelui drumeag, ajungem în Buceş-Sat, reşedinţa comunală. Fără să vreau, mă cobor iar cu gândul, într-un fulger, prin adâncurile veacurilor trecute. Fiindcă aici şi-a aşezat cartierul general tribunul Ioan Buteanu, prefect de Zarand, pus de Iancu să închidă poarta Apusenilor, apărând trecătoarea Buceş-Vulcan. La 15 martie 1849, satul a fost ars aproape în întregime de armatele revoluţionare maghiare, drept represalii pentru rezistenţa înverşunată a moţilor. Revin preţ de o câtime de clipă-n prezent, ca să iau aminte la drumul ce se lasă în dreapta. Duce către sătucul Dupăpiatră. Şi iar mă-ntorc în vremile acelea, ca să văd într-o frântură de clipă încleştarea de la Gura Cheii, din 19 mai 1849, unde oastea lui Hatvany, alungată din Abrudul pe care-l ocupase fulgerător, în timp ce se purtau negocieri între moţi şi trimişii lui Kossuth, şi care încerca acum să ajungă la Brad, a fost întâmpinată în strâmtoare de localnici. Apărându-şi sălaşele, locuitorii rămaşi la vetre, mai cu seamă femei, n-au pregetat a prăvăli buşteni şi stânci peste mult prea încrezătorii oşteni, reeditând în Apuseni, după secole, faimoasa ambuscadă a Posadei. În prima duminică din iulie, au loc aici Serbările de la Cheia – Dupăpiatră, unde, pe lângă slujba religioasă şi discursurile evocatoare, ai parte de exerciţii militare demonstrând privitorilor, cu armele timpului de-acum, grozăvia unei ambuscade în acel defileu.

Suntem însă în ultima duminică din luna lui cuptor. Am pierdut, aşadar, ambuscada de anul acesta, motiv pentru care, ne urmăm calea. Oricum, n-am avea vreme de toate astea. Suntem atât de conştiincioşi în nebunia veacului încât n-avem vreme nici măcar de o vacanţă în eldorado, învăţând cum se scotea odinioară aurul din albia pâraielor Stănijei, chiar de la Ioan Cătălina, ultimul căutător adevărat de metal galben din Apuseni. Biciuim bidiviii micuţei astrotuturigi, iar ea se înşurubează docilă în curbele pasului Buceş, străbătând şi ultimul sat al comunei, Buceş-Vulcan, punct de pornire pentru amatorii de alpinism şi escaladă sportivă. Peste fruntea Vulcanului plutesc voaluri cenuşii. Văzându-le, găsim totuşi un loc bun de popas şi încercăm câteva poze.

Fruntea de piatră a Vulcanului

Fruntea de piatră a Vulcanului

Odată cu trecătoarea, părăsim şi fruntariile pline de minunăţii ale Judeţului Hunedoara şi trecem în Alba, tărâm cel puţin la fel de legendar. Lăsăm mai întâi în stânga micile căsuţe din marginea Vulcanului, întâiul sat al comunei Ciuruleasa, şi el foarte bun ca bază de plecare pentru căţărătorii alpini. Din pricina toponimului, mulţi s-ar putea duce cu gândul că muntele e de origine vulcanică, dar s-ar înşela, căci e un masiv calcaros, de încreţire. Denumirea locului are legătură cu termenul de sorginte germanică „wulch”, ori cu cel slav „volk” (волк), ambele însemnând „lup” şi se trage, de bună seamă, de la haitele de canide prădătoare ce împânzeau, pe vremuri, codrii de sub crestele pietroase. Câţiva urmaşi ai lor mai pot să-ţi apară şi azi în cale, aşa că nu-i bine să te aventurezi singur în parcul natural.

Noi coborâm mai departe pe Cerniţa în jos şi trecem avântaţi prin Mătişeşti, ajungând, în fine, la Ciuruleasa. Străbatem acelaşi drum pe care l-au călcat, la 1784, cetele de răsculaţi conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, pregătindu-se să asedieze Abrudul. Suntem foarte aproape de inima aurită a Apusenilor, cea sfredelită de veacuri şi veacuri, în numele lăcomiei omeneşti. De când, nici nu se mai ştie, căci, se spune, aur de aici ar fi ajuns, cu milenii în urmă, până şi-n piramidele egiptene. Nu-i de mirare că lungul şir al râvnitorilor nu se mai termină. Între ei stau rânduiţi stăpânii Romei şi împăraţii Vienei, dar şi unii întreprinzători occidentali de mai târziu, îmbrăcaţi impecabil şi mirosind a parfumuri pariziene, ba chiar şi câţiva geologi sovietici, căutând, zice-se, uraniu, prin anii ’50 şi care au uitat cu desăvârşire să ne spună şi nouă ce anume cred ei că mai e ascuns prin măruntaiele aurite ale Ţării Moţilor. A venit acum vremea unei companii canadiene, decisă să stoarcă ce mai e de stors, prin tehnologii moderne, devastatoare, bazate pe cianuri. Moţii n-au decât să-şi cerşească şi pe mai departe traiul de la spiritele munţilor, trudind pe păşunile lor, în micile lor grădini şi pe lângă micile pescării amenajate cu mare caznă, rugând pe bunul Dumnezeu ca uriaşele iazuri cu otravă, rămase în urma ultraeficientului minerit modern, să nu pleznească la vreun cutremur ori să nu dea pe deasupra la vreun potop de ploaie, prefăcând ţinutul într-un pustiu unde nu vor mai trăi nici microbii. Căci dacă mai au vreo nădejde, aceea e numai la Dumnezeu, fiindcă administraţia românească, fidelă tradiţiei, i-a vândut iarăşi, de astă dată pentru câţiva dolari, şi aceia de o valoare pe zi ce trece mai incertă…

(Va urma.)


PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 5

23/09/2011

De la Deva la Brad, prin spaţiu-timp

Încă înainte de a apuca în susul Fornădiei, astronava-tuturigă trece pe sub un pod de cale ferată. E un pasaj inferior al vechii linii 209. N-o căutaţi în mersul trenurilor, că n-o s-o găsiţi. Ea făcea legătura între Deva şi Brad până în 1996, când a fost definitiv închisă. Azi, ea mai e folosită în parte ca linie ferată industrială, numai până la Chişcădaga, în drumul Băiţei, unde încă se află o fabrică de ciment. E o poveste tristă, poate un episod actual al vechiului blestem abătut asupra Ţării Moţilor, condamnată să rămână şi azi vitregită în privinţa căilor de comunicaţie, căci linia în cauză, a cărei construcţie a început prin 1939, dusă la bun sfârşit cu mari sacrificii, inclusiv umane, a funcţionat numai până la mijlocul anilor nouăzeci, când a fost considerată, nu se ştie cât de justificat, nerentabilă. Cea mai mare parte a suprastructurii a fost demontată, părţile metalice (şină, elemente de prindere) fiind vândute la fier vechi, deşi legile româneşti referitoare la înstrăinarea construcţiilor feroviare publice interzic asta în mod explicit. Se spune că aici au murit, între 1941 şi 1943, o mie de prizonieri ruşi, folosiţi la lucrările de terasamente. Cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul în perioada 1941-1942, timp în care lagărul de prizonieri de la Crăciuneşti, unde erau internaţi, a fost administrat sub comanda colonelului Nicolae Stavrescu. Sinistrul „manager” i-a privat pe prizonieri de hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, barăci corespunzătoare pentru cazare, însuşindu-şi astfel mulţi bani. Se pare că, pe locul unde au fost cândva gropile comune ale amărâţilor ostaşi, ar exista azi un monument ridicat în amintirea lor, dar e greu de ajuns acolo. Piatra comemorativă nu e îngrijită de nimeni. Au năpădit-o buruienile, cum de altfel se întâmplă acum cu mai toată istoria noastră.

Noi nu mergem însă într-acolo. La bifurcaţie urmăm şoseaua din stânga, cea cu prioritate, şi trecem repede prin Cîinelu de Jos, apoi începem să urcăm încet către localitatea care a împrumutat numele pârâului Fornădia. Din loc în loc, versanţii prind să-şi arate colţii pietroşi, răsărind printre ierburile de sub poala pădurii. Tocmai când te laşi convins că muntele va lua, încet-încet, locul depresiunii mănoase a Devei, valea se lărgeşte iarăşi, ivindu-se şi casele, risipite printre livezi, împresurate şi ele de păşuni şi fâneţe coborând cu blândeţe înspre sat. Pe la mijlocul vetrei, trecem pe malul stâng al pârâului, lăsând înainte de pod, către stânga, drumuşorul ce duce în sătucul Sulighete, şi părăsim localitatea. Valea pare a se îngusta iarăşi, continuând să urce la fel de uşor către izvoarele ascunse între măguri. Departe de a fi impecabilă, netezimea drumului te lasă totuşi să mergi cu o viteză decentă. Când şi când, undele repejoare ale Fornădiei ies la iveală în partea stângă a şoselei.

Străbatem repede Săliştioara, apoi şi reşedinţa comunală a Vălişoarei, traversând un alt pod peste albia Fornădiei, pe care o lăsăm în dreapta, pe aceeaşi parte în care se desprinde, ceva mai în sus, şi drumul către Băiţa. Trecem apoi de intersecţia cu ponosita şosea locală către Dealu Mare, imediat după care ne luăm rămas bun de la Vălişoara. Suntem în cumpăna apelor. De aici vom purcede a coborî versantul nordic al Metaliferilor, spre urbea cea plină de istorie a Bradului.

După ce se înşurubează voiniceşte prin câteva serpentine, şoseaua prinde firul argintiu al Luncoiului, pe care nu-l va mai abandona, petrecându-l până la vărsarea sa în Crişul Alb, undeva, în inima vestitului oraş moţean. Înainte de asta însă, mai avem de trecut pe lângă drumul către Stejărel, ce rămâne pe partea stângă a şoselei noastre aproape europene, şi pe sub una din deschiderile monumentalului viaduct feroviar de la Luncoiu, rămas mărturie a defunctei căi ferate pomenite mai sus. Arcurile măiestre de beton unesc şi astăzi versanţii, şerpuind elegant mult deasupra şoselei, fiindcă infrastructura e o veritabilă lucrare de artă înginerească, realizată în curbă şi contracurbă, ambele destul de aspre, având raze de circa trei sute de metri. Din nefericire, pe linia nimicită de vasta campanie de pustiire din România zilelor noastre, pentru cine ştie câtă vreme, ecoul roţilor de tren nu se va mai face auzit peste apa Luncoiului. Se spune şi iarăşi se spune că problema principală ar constitui-o lipsa de rentabilitate a liniei ferate. Eu cred că e mai degrabă vorba de o retorică deşănţată. Investiţia ar putea fi totuşi mai oportună decât cele preconizate pentru pârtii de schi şi telegondele în diverse alte zone, atâta vreme cât căile de acces în respectivele areale montane nu sunt deloc în măsură să atragă turiştii. Nu sunt puţine locurile în care au fost abandonate infrastructuri turistice şi economice impresionante, care se ruinează sub ochii uimiţi ai călătorilor, în vreme ce apar în apropiere investiţii mici, făcute cu trudă de întreprinzători privaţi modeşti, pe care nimeni nu-i sprijină în vreun fel, ori case de vacanţă construite opulent mai cu seamă de diverşi „băieţi deştepţi”, fireşte, numai spre folosul propriu. În felul acesta, am putea ajunge ca noi, oamenii de rând, să nu mai putem lesne călători şi să rămânem practic legaţi de glie, într-un fel de şerbie de secol XXI, ai cărei colţi mi se par tot mai vizibili.

După două-trei curbe, ne apare în faţă indicatorul de început de localitate al Bradului. Privim ceasul. E ora unsprezece şi douăzeci şi opt de minute. Am putea spune că e încă dimineaţă. Făcurăm deja două sute cincizeci şi trei de kilometri. Mergând fără oprire, ar fi trebuit să ajungem aici la zece fără zece. Socotind însă o oprire de cinci minute la fiecare oră de şofat, pentru dezmorţire, şi pauzele pentru un mic dejun frugal, pe la ora şapte, plus un fruct şi o cafea, pe la zece şi jumătate, suntem în grafic. Mai avem încă de mers, căci plănuisem să ne oprim în campingul de la Ciurtuci, pe malul lacului Fîntînele, ori să ne abatem, ceva mai jos, opt kilometri către dreapta şi să punem cortul lângă Cabana Moţilor. Ar mai fi cel puţin o sută optzeci şi opt de kilometri de făcut, iar drumurile prin Apuseni nu se potrivesc nicum pentru curse de viteză. Suntem deci nevoiţi să mergem, în acelaşi ritm.

Lăsăm în drepta ramificaţia către localitatea aparţinătoare Ruda-Brad, unde se află galeria auriferă „12 Apostoli”, săpată în piatră cu dalta, „Treptele Romane”, şi Necropola Romană Muncelu, vechi de peste două mii de ani, mai traversăm încă o dată Luncoiul, părăsind malul său drept, trecem nepăsători pe lângă benzinăria Petrom, aflată pe dreapta, căci încă avem destul carburant „fotonic”, şi întâlnim imediat indicatorul ce vesteşte apropierea unei importante bifurcaţii. Abrud, la drepata. Iarăşi dreapta! Aflăm de la răspântie că sunt patruzeci de kilometri până în celălat orăşel, şi el un centru minier cu vechime bimilenară. În Brad am putea vizita, printre altele, un foarte frumos muzeu de istorie şi ştiinţe naturale, cu o impresionantă colecţie de flori de mină şi nu numai. Afară de varietatea minunatelor mostre minerale, care sunt în măsură să satisfacă atât pe gelogul iniţiat cât şi pe profan, sunt expuse acolo şi piese arheologice atestând existenţa unei vetre de localitate veche de cinci milenii, precum şi dovezile elaboratelor tehnici de minerit folosite de către romani. Din păcate, muzeul e patronat de o filială a companiei miniere din Deva şi nu poate fi vizitat decât în timpul programului normal de lucru, adică de luni până vineri, între orele opt şi paisprezece. Sâmbăta şi duminica, locaţia se deschide doar pentru grupuri organizate, anunţate din timp. Azi e duminică. Eu şi Isabela formăm un grup destul de bine organizat, e adevărat, numai că e destul de mic. Şi nici n-a fost anunţat din vreme. În plus, se pare că Muzeul Aurului este acum în renovare. Despre celălalt muzeu local, cel etnografic, nu ştim mai nimic. Doar că se află pe strada Cloşca, la numărul 6.

Eu tare-aş fi vrut să dau o geană şi prin vechea uzină de preparare a minereului, fiindcă ruinele astea industriale mă fascinează, deşi mă umplu de tristeţe. Dar „asistenta” mea, căreia i-am conferit drepturi de decizie un picuţ mai egale decât ale mele 😉 , n-are o părere prea bună despre asemenea escapade. Aşa că setăm coordonatele către Abrud şi pilotăm pe manual, lăsând computerului de bord toată grija propulsiei. Se apropie amiaza…

Va urma.


PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 4

18/09/2011

Prin Cetatea Devei, către Cetatea Apusenilor…

Undeva spre nord-est, nori negri se lasă până la poalele tăriei. Către apus, fuioarele se despletesc în şuviţe vinete, pârjolite de flăcările zeului Ra. Ne decidem într-o clipă, ca la ruletă rusească. Vom face la stânga.

Deşi aglomerată, intersecţia o traversăm lejer, aţintind nasul cârn al „astronavei” către Simeria. E numai un fel de a spune, fiindcă intersectăm „sistemul local” numai prin periferia sudică. Mi-aş dori să văd parcul lor dendrologic (aflat exact în partea cealaltă a oraşului 😦 ), dar nu din goană, ci pe îndelete, să mă plimb pe alei, să ascult greierii ţârâind în iarbă, să mă minunez de forma copacilor frumos îngrijiţi. După numărul speciilor găzduite, este al treilea arboretum din Europa şi al unsprezecelea din lume. Acum n-avem însă timp de toate astea. Acum trebuie să mergem înainte. Mereu înainte. Trecem, aşadar, mai departe, amestecând în suflet senzaţii vagi de frustrare şi temeri că nu vom avea niciodată destul timp pentru minunile astea toate despre care doar am citit, doar am auzit…

De la intersecţia drumului naţional numărul 7 cu Strada 1 Decembrie din Simeria, care te petrece drept către intrarea în parcul dendrologic, şi până la marginea Devei, nu sunt decât şase kilometri. Îi parcurgem ca pe o respirare, domolind bidiviii mecanici ai tuturigii, atenţi să ţinem Calea Zarandului, pentru a nu ne abate spre cartierele centrale. Treaba asta îl „deranjază” peste măsură pe pilotul unei „astronave” luxoase, fabricată prin constelaţiile nord-europene, căruia n-am avut cum să-i facem imediat loc să treacă. Îndată ce traficul ne-a permis, i-am facilitat politicoşi depăşirea. Domnia-sa a trecut pe lângă noi mai-mai să ne ia oglinda, înjurându-ne apoi spilcuit din semnalizări. Nimic nu poate fi mai nedemn pentru draivăru’ unei limuzine Volvo cu număr de Bucureşti decât să aibă în faţă o pereche de stopuri de Matiz mehedinţean, plin cu extratereştri şi bagajele lor. M-am înduioşat de atâta trufie, în vreme ce năbădăiosul pilot s-a înfiripat băţos printre celelate tuturigi, considerate şi ele, probabil, nu îndeajuns de nobile.

Ne-am deprins de mult să nu ne mai înfierbântăm la asemenea manifestări de neputincioasă intoleranţă, aşa că ne vedem calmi de drum. Parcurgem în continuare Calea Zarandului pe care, din loc în loc, se fac tot felul de lucrări, înmulţind cu meşteşug gropile deja existente. Lentoarea ne permite totuşi să le evităm, şi trecem agale în jumătatea nordică a urbei, unde bătrâna citadelă se vede semeaţă pe măgura cu origini vulcanice botezată Dealul Cetăţii. Ne-am învrednicit s-o cercetăm îndeaproape acum vreo patru ani, urcând până acolo cu liftul acela modern, din cabina căruia poţi admira întreaga panoramă a oraşului şi împrejurimile, până hăt, departe, peste albia Mureşului. Cetatea e azi o ruină, în jurul căreia orbitează diverse planuri de punere în valoare, unele până într-atât de puerile şi de stupide încât par desprinse din ficţiuni distopice. Construită în secolul al XIII-lea, fortăreaţa s-a opus asediului răsculaţilor lui Horea în 1784, pentru a se nărui la 1849, ca urmare a exploxiei magaziei de pulbere. În zilele noastre, a existat iniţiativa ca în incintă să se construiască o… terasă. Probabil una cu grătar de mititei, braserie şi copertină de muşama în culori vesele, unde să stai la masă ca omu’ şi să savurezi o bere rece şi gulerată, meditând la măreţia vremilor trecute. Curată amestecare de timp! Nu suntem la curent cu mersul lucrurilor. Am aflat însă din media că planul terasei a fost respins, combătut fiind cu vehemenţă mai ales de cărturarii locului. Ceva însă tot se petrece, fiindcă cetatea e în mare parte înfăşurată într-o complicată schelărie, în spatele căreia, de la aşa depărtare, nu se vede mai nimic.

Păstrând în minte întrebări cărora nu le vom găsi prea lesne răspuns, traversăm Mureşul, lăsând în urmă toată istoria mai veche sau mai nouă a Devei, şi ne îndreptăm către poala binecuvântată de Dumnezeu a Apusenilor. Înainte de pod, şoseaua, desprinsă din DN7, capătă de-acum alt nume de botez. Sub codificarea DN76(E79), ea se aruncă pe deasupra undelor cu sticliri oţelite, pentru a tăia imediat în lung Şoimuşul. De o parte şi de alta a benzii de asfalt, casele se înşiruie în curţi cel mai adesea largi, mărginite de ogoare frumoase. Şoseaua mai apucă încă o dată către vest, urmând îndeaproape albia bătrânului Maris, apoi renunţă şi ia firul zglobiu al Fornădiei, urcând cătinel versantul de miazăzi al Metaliferilor. Ne pregătim să trecem hotarul de piatră al cetăţii aurului, spre a merge drept la inima străvechii sale împărăţii, ale cărei legende se pierd în neguri de vreme…

Va urma.


PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 3

21/08/2011

Pe Strei în jos, până-n porţile Simeriei

Îmbătaţi de măreţia minunatei depresiuni a Haţegului, trecem Râul Mare în Sântămărie Orlea, lăsând în urmă puzderie de minunăţii care merită văzute. Castelul din localitate e una dintre ele, deşi azi e acolo un fel de hotel-restaurant cu iz medieval, căruia i-am călcat în treacăt pragul cu vreo patru ani în urmă. Nimic nu ne-a împiedicat pe atunci să admirăm, dând roată, vechea clădire, dar şi să deplângem felul limitat, şi poate „kitchos”, în care e pusă în valoare, ca proprietate privată. Tot pe-aproape, dar suficient de departe ca să nu-l zărim din goana „astronavei”, se află şi unul dintre cele mai mari baraje din arocament de piatră, cu miez de argilă, din Europa, făcând parte din amenajarea hidroenergetică Rîul Mare – Retezat. Nu mai vorbesc de biserica din localitate, datând din zorii feudalismului şi închinată pe rând când la „spiritus sanctus”, când ortodoxiei, după cum s-a înclinat balanţa vremelnică a puterii. Cam peste tot prin apropiere, stau alte şi alte vestigii. Ulpia Traiana Sarmizegetusa, veche de aproape două milenii, impresionanta biserică din Densuşi, asupra originii căreia învăţaţii nu s-au pus nici azi de acord, căci în zidire se amestecă pietre luate din templele de la Sarmizegetusa, cărămizi romane şi vechi tuburi de canalizare, lespezi funerare şi bolovani de râu, iar pictura murală, întunecată de trecerea veacurilor şi de fumul lumânărilor atâtor slujbe, căci acolo se slujeşte fara încetare de secole bune, ar putea fi veche de peste cinci sute de ani. Pe unul din stâlpi, Fecioara ţine în braţe un prunc Iisus îmbrăcat în costum popular românesc, aşa cum l-a văzut cu ochii minţii sale zugravul din negura vremii, ce s-a semnat doar cu numele său mic, Ştefan. E la numai 10 kilometri de Haţeg, în care ajungem binişor înainte de amiază, cu gând să mergem pe centura pentru camioane, ca să câştigăm timp. Am socotit că, faţă de graficul stabilit la Strehaia Mission Control, avem o întârziere de vreo treizeci de minute, aşa că n-ar fi rău să dăm bice astrotuturigii, că nu degeaba o fi chemat-o pe ea RocketTurtle în lumea viselor. Numai că, exact ca-n vorba veche, socoteala de acasă şi cu cea din târg nu se potrivesc. La intrarea pe centură ne întâmpină un indicator de interzis şi suntem invitaţi, tot prin „semne”, să o luăm direct spre inima oraşului. Norocul face să găsim totuşi repede ruta ocolitoare, fără alte peripeţii, deşi constructorii de drumuri stelare o pitiseră printre nişte blocuri, de te lua mirarea cum puteau să încapă pe acolo marile „cargouri galactice”. Ieşim la liman cam la jumătatea distanţei pe care am fi avut-o în mod normal de parcurs, recunoaştem, după indicativul E79, că suntem pe calea cea dreaptă, virăm cu încredere la stânga şi începem să urcăm spre intersecţia cu strada Mihai Eminescu, în marginea din nord, la capătul căreia e o benzinărie şi un mic motel, unde am dormit o noapte prin vara lui 2007.

Autohtona „route-sixty-six” taie apoi spre răsărit prin pădurea Slivuţ, lăsând la un moment dat în stânga, spre nord, drumuşorul ce duce în faimoasa rezervaţie de zimbri. Tare m-aş repezi până acolo! Deşi ne tot învârtim prin zonă în ultimii ani, n-am apucat să văd bourii niciodată. Nici măcar când eram elev nu i-am văzut, căci, ca un făcut, am absentat la toate excursiile într-acolo. Pe când eram şcoler, bunii mei părinţi nu s-au zgârcit cu taberele de vară, al căror program prevedea întotdeauna câteva excursii şi o mulţime de drumeţii, dar în rezervaţie pur şi simplu n-am ajuns niciodată. N-avem nici acum vreme. Trecem repede. Repede. Spiritul timpului nostru ne biciuie să accelerăm.

Ne alăturăm iarăşi albiei nehotărâte a Streiului, care coboară să se împreune în undele Mureşului, frate de izvoare cu Oltul cel dătător de nume al provinciei stelare de unde am pornit. Numai că drumul nostru nu coboară, ci saltă peste spinările colinelor, nehotărât parcă şi el, ca şi firea omului, dacă să se afunde sau să se înalţe la ceruri. Deşi ploaia ne-a ocolit de la o vreme, nici cerurile nu-s hotărâte. Şi ca nehotărârea să fie împlinită, nici noi nu ne-am decis încă dacă, la întâlnirea cu drumul naţional numărul şapte, ce leagă Bucureştii cu ieşirea din ţară către Ungaria, de la Nădlac, vom lua calea Orăştiei, prin Simeria Veche, pentru a urca spre Metaliferi prin Geoagiu, coborând apoi spre poala Trascăului, către Zlatna, fie prin Ardeu şi Balşa, pe unde ne-au m-ai purtat într-o vară roţile „astronavei”, fie prin Băcîia şi Cib, ţinuturi necălcate încă, ori vom ţine-o către Brad prin Simeria şi Deva cea străjuită de mândre vestigii, dând zor către Câmpeni, capitala Ţării Moţilor, prin anticul fort al Abrudului, veghind de secole accesul spre minele aurifere de la Alburnus Maior (azi Roşia Montană).

Ştim de la alţi călători, care s-au învrednicit să împărtăşască cele aflate pe propria piele, că pe celălalt drum, prin Metaliferi, între Băcîia şi Cib, sunt vreo patru kilometri mai grei, neasfaltaţi, pe unde n-ar fi recomandată traversarea decât cu vehicule puternice, de teren, cu garda la sol mai ridicată. Dar pe noi nu asta ne sperie, fiindcă blânda noastră tuturigă ne-a purtat prin coclauri stelare din cele mai amarnice, fără să-şi lase pe-acolo ceva din oscioarele oţelite. Ne sperie numai ploaia, care se duce mai către sud-estul Apusenilor, adicătelea exact pe acolo, şi nu pentru că ar umple de glod drumurile pietroase de munte, ci mai repede că ar putea aduna în calea noastră bolovani prăvăliţi de pe versanţii negrijiţi din vremea „împuşcatului”.

Până atunci însă, mai avem de mers ceva. Şi mai avem a privi cerul spre a ne lămuri cum anume vom face. Până una alta, trecem prin Ruşi, apoi lăsăm în urmă Streiul, satul ce poartă numele râului în lungul căruia ne merge drumul, ştiind că în vechiul cimitir local se află o altă biserică medievală de rit ortodox, dar cu arhitectură mai mult gotică, a cărei ctitorire se pierde undeva între veacul al XIII-lea şi al XIV-lea, ţinem înainte când ajungem la intersecţia cu drumul judeţean 667 către Hunedoara, cea străjuită de zidurile bătrânului castel al Corvinilor, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică ale Transilvaniei, şi intrăm în Călan, cândva o mândră cetate a siderurgiei româneşti, în care au rămas azi atât de multe ruine, dând parcului industrial un aer cu adevărat postapocaliptic, pe care-l poţi întâlni şi în alte sectoare ale galaxiei noastre româneşti. M-aş fi oprit să fac nişte poze mai de aproape, dar Isabela nu m-a lăsat. Ruinele astea industriale, care pe mine mă atrag magnetic, nu ştiu de ce, ascund primejdii nebănuite. Resturi de chimicale dătătoare de cine ştie ce boli, gropi adânci, mascate de bălării şi moloz, pe fundul cărora poţi la fel de bine să-ţi afli oasele sfărâmate sau să-ţi dai sufletul. Aşa că mergem înainte. Nu ne oprim nici la băile de la Aquae, doi kilometri mai la nord, cunoscute încă dinaintea cuceririi Daciei de către romani, unde se mai poate vedea şi astăzi „lingura”, bazinul de piatră adânc de patru metri, având pe fund izvoare încă nesecate, după atâtea veacuri.

Când străbatem strada principală din Batiz, ne amuzăm de inedita situaţie, căci ne aflăm în Matiz şi în Batiz, totodată. Admirăm în trecere biserica ortodoxă, la fel de mare, dacă nu chiar mai mare decât cea din Strehaia, deşi comunitatea nu pare să fie pe măsură de numeroasă, apoi străbatem Băcia, îndreptându-ne către intersecţia aceea până la care avem de luat o decizie importantă. Ne apropiem privind cerul. Plutim nehotărâţi la porţile Simeriei, ezitând între cea veche şi cea mare. La dreapta e aventura în tărâmurile nemaivăzute ale Băcîiei şi Cibului, cu toate primejdiile pe care le poate ascunde ţinutul peste care pluteşte ameninţarea norilor înfăşuraţi de crestele Metaliferilor. La stânga e calea sigură, străbătând unul câte unul oraşele, până ce ajunge să urce pe umerii păduroşi ai Gilăului şi Muntelui Mare. Oricum am face, tot vom trece prin Abrud şi Cîmpeni, apoi ne vom aventura să tăiem Apusenii pe unul din cele mai frumoase trasee, de la Vadul Moţilor la Huedin, prin lumi pe care nu le-am mai văzut niciodată…

(Va urma.)


PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 2

17/08/2011

Uimiţi, în constelaţia Haţegană

Defileul e aproape pustiu, de parcă Oltenia ar da să se termine cu olteni cu tot. Numai câteva maşini rulează încet. Trecem pe lângă mânăstirea Lainici, încetinind la marcajele pietonale peste care nu păşeşte nimeni, apoi ne vedem de ceilalţi kilometri rămaşi de parcurs în chei, eu atent la şoseaua acum acceptabilă, Isabela căutând ceva cu priviri iscoditoare printre colţii pietroşi ai versanţilor prăvăliţi. Pădurile, sumeţite pe umerii munţilor, ne privesc de sus. Parc-ar atârna direct din cer, de te ia mirare că nu se ivesc din frunziş chipuri de îngeri cu plete aurii. Cerul s-a mai limpezit ceva. Printre zdrenţele plumbuite se întrezăresc peticuţe de azur. Când trecem prin dreptul Iscronilor, valea se deschide laolaltă cu cerurile. Jiul se desface în două fuioare, cel de vest, sau Jiul Românesc, tăind albie pe lângă poalele masivului Vîlcani, către stânga. Noi urmăm însă firul fratelui apusean, Jiul Unguresc, cum i se mai zicea într-o vreme, şi intrăm în cetatea Petroşanilor. Nu ne oprim decât în parcarea de la Carrefour-Express, ca să ne dezmorţim. Intrăm să hoinărim niţel printre rafturi, căci magazinul tocmai s-a deschis şi nu suntem decât noi. Fără să ne propunem asta, ne grăbim, biciuiţi de spiritul vremii noastre. Totul cât mai repede.

Părăsind sanctuarul lui Mercur, constatăm că ploaia iar s-a-nteţit. Ne furişăm în mica astronavă camuflată în tuturigă, legându-ne imperios în centuri, apoi ne strecurăm atenţi afară din parcare, cu grijă să respectăm semnele de circulaţie. Imediat suntem în sensul giratoriu, prin care ne facem cu diplomaţie intrarea pe DN66, calea noastră stelară, apoi ţinem înainte, mereu înainte, căci din poveste înainte mult mai este şi noi trebuie să zidim mai întâi povestea asta cu fapta ca să avem, mai apoi, ce zice. Nu mult după revenirea în făgaşul de asfalt al călătoriei, traversăm podul peste Jiul de Est, scoborâtor dinspre inima Petrilei, lângă vatra căreia adună la sine şi apele Jieţului, şi ascultăm supuşi de indicatorul aşezat cuminte la căpătâiul de pe malul drept, apucând-o către Haţeg. Drumul se aşază întins înspre apus, trecând sfios pe sub tâmplele de piatră ale străvechii cetăţi a Băniţei, după ce lasă în drepta pe frate-său mai mic, ce urcă spre peştera Bolii. Mi-am tot zis că va trebui să facem şi aici un popas, dar nu acum. N-avem vreme acum. Acum trebuie să mergem aţă. Repede. Repede. Şi trecem ca o albină furioasă, bonzăind din motoare, deşi nu-i decât unul, v-am mai zis, da’ dă bine la „siviu” dacă foloseşti pluralul.

Până la Băniţa, localitatea actuală purtând numele anticei ruine, unde „route-sixty-six” a noastră face pieptiş spre nord, lăsăm în dreapta tot felul de drumuşoare îmbiind către culmi molcome, pline de păşuni, între care se ivesc petece păduroase. Apoi iar ne aşternem către apus, trecând vijelios de punctul geodezic aflat la 756 de metri deasupra nivelului Mării Negre, un glob cocoţat deasupra zidului de sprijin ce mărgineşte şoseaua. Şerpuim razant pe lângă Crivadia, pe unde ar fi de văzut, între altele, ruina turnului medieval de vamă, un bastion din piatră de calcar făcut în comandita lui Petru Pereny, voievod al Transilvaniei între 1526 şi 1529, spre a stăvili contrabanda la care se dedau pe atunci haţeganii şi oltenii, nemulţumind pe comercianţii „ferengi” aflaţi la nord de Carpaţi. Din toate timpurile, cel bogat a avut grijă să se folosească de putere ca să trăiască numai el, iar ceilalţă să vină smeriţi la poarta sa, cu căciulile-n mâini, spre a cere îndurare. Ar mai fi de văzut şi cheile Crivadiei, ba chiar şi peşterile Gaura Oanei şi Izvoreni, dar numai de cei ce se încumetă a străbate cu pasul kilometri buni de drum forestier, pe care altminteri nu te poţi abate decât vara, pe uscăciune, cu o „astronavă” din cele straşnice, de-i mai zice şi „gipan”. Noi, creştinii de rând, ne mulţumim cu ce avem, aşa că mânăm tuturiga la deal, iar ea ne ascultă cuminţică, draga de ea, să ne dea Domnul la toţi sănătate şi să le-mplinim pe toate. Şi se-mplineşte vremea să tăiem într-o vijelie aerul prin Baru, comună unde încă fiinţează o făbricuţă de ceramcă refractară, precum şi cel din Livadia, despre care nu ne-am învrednicit să aflăm nimic, dar am găsit-o plină de pitoresc, străbătând apoi Pui, Băieşti şi Ohaba de sub Piatră, ultima fiind tare potrivită pentru a te aventura pe crestele Retezatului cel plin de izvoare, pe care l-am trecut cândva, pe când eram foarte-foarte tânăr, dimpreună cu prietenii cei dragi şi nepieritori. Soarta a avut grijă şi ne-a risipit în cele patru zări, dar a rămas amintirea senzaţiei aceleia de neprihănită libertate ivită din flăcările focului făcut sub cerul gol, în vatră de pietre, peste care fierbea ceaunul răspândind miresme numai bune să-l îmblânzească la vorbă şi pe Ucigă-l Toaca… Dar să revenim în undele prezentului…

…Îndată ce treci de Baru, valea se deschide cu măreţie într-o vastă depresiune. Ne-am oprit să privim. Nori aburoşi unduiau peste colinele din zare, aţintite la cer ca nişte imenşi sâni dezgoliţi, îmbiindu-l pe Zamolxis la desfrâu. Şi, fără să vrem, iureşul minţii ne azvârle iar în trecut. Doamne, cum trebuie să fi fost inima în războinicii Romei, când au ajuns pe meleagurile astea? Oare nu s-a domolit puţin câte puţin sângele lor aprig? Oare n-au înţeles atunci că vor câştiga numai bătălia, nu şi războiul, fiindcă n-aveau cum să iasă biruitori în faţa măreţiei lui Dumnezeu? Bine le-a zis poetul, ceva veacuri mai pe urmă! O apă şi-un pământ. Aşa le-a fost scris. Şi aşa s-a împlinit voia Celui de Sus.

Am încercat să facem câteva poze. Lumina însă nu s-a dovedit tocmai prielnică pentru neputincioasele noastre unelte. A rămas în captură numai griul amar al panglicii de asfalt, verdele incert al câmpului şi ceţurile vaste, adumbrind ţuguiatele creştete ivite din carnea pământului. Şi amintirea. Doar amintirea. Care se va pierde într-o zi, precum lacrimile în ploaie.

Către Haţeg

Către Haţeg

(Va urma)