Un Crăciun fericit!

Se lasă iarna blând peste coline,
Și cerbii pasc pe ceruri fân stelar,
Primiți în dar urarea mea de bine
Și gândul că nimic nu e-n zadar…

Prea lunga noapte tocmai se destramă,
La geam bat zorii noului Crăciun,
Cerbii tresar, dar sigur nu li-i teamă,
Prea mult nici n-o să-i mai vedem de-acum…

Însă în suflet vom păstra minunea
Și vom tânji să ni se-arate iar
Cerbii stelari, străluminând genunea.
Vom aștepta. Nimic nu e-n zadar…

În colț, sclipind, stă bradul mărturie
Că n-a fost doar iluzie ce-am zărit,
Și iar vom crede, ca-n copilărie,
Că Moș Crăciun, în taină, a venit…

N-am să uit

nu
n-am să uit acea clipă
cum aş putea-o uita
clipa când
ca un hoţ
furai meşteşugul acestei duioase crime
căreia voi îi spuneţi sărut

(10 iulie 1985 – Strehaia)

Dorinţă

aş vrea să-ţi culeg nişte flori de câmp
şi tu să-mi spui despre fiecare cum se numeşte
pe urmă să le rupem pe rând petalele
jucându-ne de-a da şi nu
şi târziu
când oglinzile ne vor jigni
să le găsim pe toate
între filele unei cărţi
îngălbenite

(3 martie 1985 – Strehaia)

Fantasy

Nu simţi cum gândul meu te înveşmântă
Cu fine diademe de beteală?
Pădurea-i adormită. Noaptea-i smoală…
Dar cine-i hârca ceea, ce-ţi descântă?…
Ea îţi dă somnul? Tot ea îndoială?

Şi cine-i trubadurul care-ţi cântă
Cercând în van să-şi rupă vraja? Sfântă,
Pădurea-ţi vine ca o catedrală…

Mă văd în unde… Mantie port pe umeri
Şi peste mantie şnurul de ghitară,
Lucirea lunii face lemnul ceară.
Doi trubaduri? Sau câţi? Nu-ncerci să-i numeri?

Surâzi prin somn… În respiraţia rară
Topeşti şi vrăji, şi şnurul de ghitară…

Şi-ţi ning săruturi blânde peste umeri…

(5 ianuarie 1992 – Timişoara)

Tempora

Mi-amintesc iară cuminţenia noastră,
Noianuri, anii prin tainiţi s-au scurs,
Timpul risipitu-s-a ca noi, copiii
Speriaţi cu o blană de urs…

Acu’ sunt pe uliţă singur,
Râsetele parcă le mai aud…
Mă-ntreb prosteşte dacă mai porţi funde
Şi dacă ştiu să mă mai caţăr în dud…

Peste spinări mohorâte de case,
Timpul trece egal, ca atunci,
Soarele e tot el, din păduri răsare
Şi apune blând undeva, prin lunci…

Prietenii m-au părăsit cu toţii,
Vinul rămase nebăut.
Uneori în ţintirim fumez lângă o cruce.
Tac şi ascult.

Doamne, unde s-ascunsără toate?
(Tu, cetitorule, iartă-mă c-am rămas ţăran.)
De ce-i aşa blândă noaptea care cade?
De ce samănă un an cu alt an?

Atunci fiecare zi era altfel,
Fetiţele aveau soarele-n păr,
Cum le iubesc de mult ca un bunic astăzi,
Cum le iubeam atunci, în adevăr…

Nici nu ştiam că le iubesc aşa,
Abia acum, când se făcură năluci…
Timpule, unde mi-ai ascuns aripile?
Şi fără aripi unde mă duci?

(13 iunie 1992 – Timişoara)

Anticipaţie

Nu există niciun acolo,
nu există niciun aici,
unde sunt prea mulţi, nu e nimeni,
ca-ntr-un muşuroi de furnici…

Noi cu toţi avem şase picioare,
drumul însuşi e cu trei cărări,
de la dragoste la disperare,
dintr-o zare spre cele trei zări…

Peste toate mileniul sfârşeşte
ca un ultim baril de petrol,
gura ştirbă a lumii rânjeşte,
furnicarul acesta e gol…

(15 mai 1992 – Timişoara)

Sfârşit de iarnă

Suflu cald respiră peste fire,
Văile tânjesc a verde crud,
Ici şi colo, ca o amăgire,
Petece de alb se mai ascund…

Corni învăluiţi în ceţuri triste
Dorm ţinându-şi mugurii la piept,
În adâncuri, caută să reziste
Primăvara vie, ce-o aştept…

O presimt. E ca o principesă
Vălurind un dans, colea, sub cer.
Iarnă, tu, tradusa mea metresă,
Hai, desfă-mi cătuşele de ger!…

Anul Nou, nimic nou…

Ultima zi din an fu zi cu soare,
Cum soare-avurăm şi de Moş Crăciun,
Iar eu mă-ntreb, sunt toate astea oare
Dovezi că Anul Nou va fi mai bun?

Cel vechi trecu într-un şuvoi de clipe,
Încă mai vreau să ştiu ce s-a-ntâmplat,
Cel Nou, ce nu-ncepu să se-nfiripe,
Tot într-o clipă fi-va-n scăpătat…

Aşa se trec-petrec toţi anii-n goană,
De însumi nu mai ştiu de unde vin,
Că-n luni de veghe, zarvă şi prigoană
Sunt doar câteva clipe de senin.

Oricum, toate se duc, bune şi rele,
Iar altele pe urmă vin mereu,
Şi cum străbat prin carnea firii mele
Sper la mai bine, dar mi-e tot mai greu…

Deci zice-voi din nou că-i sărbătoare,
Cum am pretins toţi anii ce-au trecut…
Să curgă vinul roşu în pahare,
Căci vine înc-un an. Nimic mai mult…

de ce taci?

spui aşadar
iar şi iar
că o să ne arăţi
că o să ne-nveţi
să deosebim
ce urâm de ce iubim
ce aşteptăm
de ce ne dorim
ce visăm
de ce totuşi iubim

de ce, totuşi, iubim?

spui mereu
că ne va fi tot mai greu
de parcă n-am putea
şi singuri vedea
că drumu-i de fum
că ceru-i de scrum
că totu-i pierdut
de la început

stăm cu toţii aici
ascultăm ce ne zici
la refren îngânăm
aproape sperăm
aproape am vrea
poate chiar am putea

te opreşti
prea curând
iar noi stăm aşteptând
să porneşti
să ne faci
îngeri din draci
bogaţi din săraci
de ce taci?
de ce taci?

(20 septembrie 2011, ascultând rock din anii ’60. „The house of the rising sun”, de pildă…)

Dilemă

mai bine să uităm prezentul,
să ne întoarcem în trecut
spre-a ne convinge cum pieriră
saurienii dintr-odată,
ori ca să cercetăm pedanţi
moartea lui Poe, tare suspectă,
ori dispariţia în neant
a lui de Saint-Exupery,

să ne întoarcem, să ne-ntoarcem
la serile de altă dată,
în care încă nu uitasem,
şi mai ştiam să fim copii.

aşa vă spun, vă strig, vă conjur
dar cine stă s-asculte ruga
preocupaţi de banul-zeu,
slujind nestinsa-i liturghie?
Poe? cine-i Poe? Exupery?
ce-mi trebui’ toate astea mie?

dar oare cine mai sunt eu?

18 decembrie 2010