Spaghetti cu alifie pentru hemoroizi

Sub imperiul unui impuls de fiară hămesită, căutam aseară pe Net o rețetă de spaghetti, adică un sos care să ne excite cum se cuvine papilele gustative amorțite de cărnurile macre din ultimele zile. Și am descoperit… că Google nu-i doar un instrument de căutare foarte eficient, dar și un teribil aparat de a-ți tăia pofta, căci a găsit de cuviință să alăture unei imagini cât se poate de apetisante o reclamă-text la ceva mai mult decât nepotrivit în context. Am făcut un screenshot, iar poza cu pricina o așez mai jos, ca să vedeți cu toții cum îți taie Google pofta de mâncare…

Spaghetti cu alifie

…Am făcut spaghetti, până la urmă. Dar nimic n-a mai fost la fel… 😦

Capitalismul care nu mai este…

După noaptea de azi-noapte (destul de lungă, fiindcă, nițel obosit de lăcomia cu care m-am înfruptat la prânz din bunătățile Crăciunului, am adormit devreme), în această a doua zi de sărbătoare m-am trezit cu noaptea în cap. Am fost în picioare înainte de ora cinci. Am pornit calculatorul și am citit mai întâi textul Dianei Alzner, postat pe SUSPANS.ro în 24 ale lunii, am scris despre el câteva fraze (le veți citi peste câteva zile) și am purces să caut, nu știu ce, pe Net. Am intra mai întâi pe blog, să văd ce anume s-a mai întâmplat de ieri, când am pus nu mai puțin de trei articole. Nu mare lucru. Am răspuns puținelor mesaje și am căutat în lista blogurilor de top. M-am decis să citesc un articol dintr-un blog numit Capitalism pe pâine, pe care l-am tot văzut în primele locuri, și l-am mai cercetat din când în când, conținutul său lăsându-mi impresia că sunt acolo niște inși cu idei cel puțin ciudate, cumva fundamentaliste. În articolul cu pricina, intitulat „Statul nu e sindicatul vostru”, am simțit nevoia să comentez câteva idei. M-a izbit mai întâi un fragment pe care am să-l citez: „Când mă așez la o masă să negociez cu cineva, îi strâng mâna, îi zâmbesc, dar știu clar că unul din noi o să plece cu un cuțit în spate.” I-am răspuns: „asta e mișto! Esența capitalismului?”. Am dat ceva mai jos de o altă frază croită duplicitar: „In ultimii 20 de ani, societatea civilă românească a fost inexistentă. Sindicatele au fost trambuline politice pentru niște șmecherași cu gura mare. Iar ONG-urile au fost tot niște șmecherii, de importat mașini fără taxe, iar mai târziu, de tocat fonduri europene.” I-am răspuns și eu: „Adevărat! Dar ca să putem folosi cum se cuvine mecanismele societății civile bazate pe principiul libertății de asociere trebuie să fim indivizi educați. Or într-un stat mafiot, care, cum spuneați mai sus, a transformat școala într-o mașină de adunat șpăgi, așa ceva nu e nici măcar posibil, darămite încurajat…” Mi-a răspuns un oarecare Dan, zicându-mi: „N-are nici o treaba educatia cu lupta pentru proprietate. Am vazut salbatici care isi apara proprietatea cu bata, in timp ce ditamai universitarii sug p..a comunistilor. /Pentru lupta iti trebuie in primul rand coaie, ceea ce poporului roman ii cam lipseste.” I-am răspuns că nimeni nu duce lipsă de coaie (iertat să-mi fie limbajul licențios), dar că eu trăiam cu impresia că, pentru a lupta, ai nevoie mai întâi de gândire, altfel ai pierdut din start. Nu mai pot să reproduc fragmentul, fiindcă admin-ul, foarte amabil, l-a șters, păstrându-i domnului Dan ultimul cuvânt, dar oricum asta era ideea.

Mai în aval, am mai spicuit ceva din articol, „Şi angajații incompetenți sunt protejați, şi bancherii care dau credite în prostie, şi minele de cărbuni nerentabile, şi CFR-ul, şi spitalele unde se fură ca-n codru.”, fragment pe care l-am comentat astfel: „să înțeleg că statul n-ar trebui să protejeze nimic, și totul ar trebui să funcționeze pe principiul rentabilității? În cazul ăsta, nesubvenționarea transportului de cărbune energetic pe calea ferată ar crește și mai mult prețul curentului electric, iar un sistem medical construit pe criteriul profitului n-ar oferi nimic celui care nu poate să plătească. De pildă…” Mi-a răspuns tot musiu Dan, vizibil vitriolat: „Tu pe ce blog crezi ca esti, tataie? Vreunul socialist, ca matale? Noi aici spunem de multa vreme ca sarantocii nu trebuie sa primeasca asistenta medicala gratis de la stat.” Apoi m-a trimis la un articol încă și mai radical, numit „Viața săracilor nu trebuie salvată”, comentându-se singur. Fiindcă mesajul meu, intermediar, în care ziceam că sperasem să fi nimerit între oameni civilizați, care acceptă și alte idei și că blogul ar trebui să se numească nu Capitalism pe pâine, ci Capitalism sălbatic, mesajul meu, spuneam, iarăși a fost șters.

I-am răspuns din nou: „Sărăntocul ar putea fi mai deștept ca dumneata. Și s-ar putea să te salveze și el într-o zi, dacă-i dai o șansă… Dacă un țânc de la țară, care n-are acces la educație, moare prematur de apendicită purulentă, înainte de a ajinge un mare medic care să-ți salveze ție viața într-o zi, te aranjează cu ceva asta? Dormi liniștit?” (Păstrez și greșelile cu care am scris, febril.) Mesajul meu n-a apărut imediat. Acum văd că l-a pus nenea admin-ul, dar numai ca să permită iarăși domnului Dan un răspuns devastator: „Alt comunist, care vrea sa ne convinga ca e spre binele nostru sa-i dam lui pomana. Berbecule, eu o sa am intotdeauna asistenta medicala mai buna ca tine. Pentru ca ma costa mult mai putin sa platesc doar pentru mine, decat sa platesc si pentru mine si pentru tine si pentru țâncul de la țară. Doar un dobitoc de stanga nu e in stare sa faca un calcul simplu. Si se mai da si mare educat. Inapoi la aritmetica, socialisti analfabeti!” Uluitor! Domnul Dan, care nu este berbec, așa ca mine, își închipuie că, atunci când se abonează la o instituție privată de asistență medicală, achită odată cu modesta dumisale notă de plată și cercetarea medicală desfășurată în zecile de institute din întreaga lume, achită și costurile școlilor care pregătesc cadre medicale de toate nivelurile, achită și costurile sistemului public de urgență, și încă multe alte costuri, pe care le presupune sistemul medical ca întreg. Domia-sa își închipuie că un spital e așa, ca o crâșmă, în care intri țanțoș și comanzi: „Băiete! O hernie inghinală dreapta! Da’ vezi să fie proaspătă!” Apoi lași umilului chirurg banii (se poate și cu card, dacă spitalul e dotat), plus, eventual, un bacșiș generos, fiindcă, nu-i așa, îți permiți.

Apoi, mai în jos, musiu Dan mai găsește în sine zvâcul să ne mai dea încă o lovitură: „Şi subvenţionarea aia costă mai puţin decât diferenţa de preţ cu care ar creşte preţul curentului electric? Ha ha ha.” Fără însă de a ne acorda dreptul să și răspundem. Lucru pe care, de altfel, nici nu l-am mai încercat în spațiul numitului blog, fiindcă ne-am dumirit. Domnii de acolo fac parte din acel soi de oameni care au tot timpul dreptate, deținători de adevăruri absolute, iar noi, cei care, din neștiință, vezi bine, n-avem aceleași idei cu dânșii suntem ba comuniști, ba socialiști, și întotdeauna analfabeți.

Aș fi trecut cu discreție peste incidentul cu pricina, dacă nu m-ar fi nedumerit numărul mare de vizite pe care-l are acel site, tot timpul aflat în topul blogurilor de limbă română. Propaganda funcționează deci, iar dacă numărul adepților săi va tot crește, să nu ne mirăm, într-o zi, când lumea va arăta ca „Ferma animalelor”, ca „1984” sau ca alte universuri distopice, asupra cărora, niște analfabeți din alte vremi ne-au tot avertizat.

Mă mai ține să nu disper doar speranța că, din fericire, majoritatea românilor sunt, așa needucați cum se află, mult mai cu bun simț decât ultracapitaliștii aceștia, care au uitat că respectiva orânduire socială a fost cândva, la începuturile sale, bazată pe un soi de echitate concurențială, asigurând tuturor întreprinzătorilor șanse egale la pornire. Era vorba acolo de drepturi ale omului și cetățeanului, asigurate prin responsabilitatea asumată a statului, de monedă stabilă, garantată de stat, de sacralitatea proprietății, de educația publică, de armată, de instituțiile republicii, funcționând spre binele tuturor. Era social statul acela, chiar dacă era capitalist, vezi bine! Numai că se baza pe un capitalism aducător de prosperitate pentru toți, nu doar pentru unii. Cel despre care se face azi vorbire nu-i mai seamănă absolut deloc. Fiindcă niciun individ din plebe, oricât de valoros ar fi și oricât de mult ar munci, nu mai poate ajunge în elita socială. Capitalismul de azi se bizuie pe o elită autosuficientă, castizată, ermetică, iar ăsta e drumul sigur către totalitarism. Care n-a fost, nu este și nu va fi doar apanajul stângii. Numai un berbec mai poate înghiți azi o asemenea gogomănie!

Gazeta SF – cronică de Crăciun

Întâmplarea face ca rândurile de față să fie trimise lumii în chiar dimineața Nașterii Mântuitorului. Ele sunt ca un fel de cotrobăire febrilă prin darurile frumos împachetate, așezate sub un virtual pom de Crăciun. Să vedem, așadar, cât de bine ne-a nimerit fanzinul de la Suceava cu toate aceste daruri. Și dacă va fi să nu ne încânte toate, iertată ne fie sporovăiala, poate nu tocmai binevenită la zi de sărbătoare…

Dar să nu mai lungim vorba și să luăm pe rând poveștile rânduite sub drăgălașul brad… 🙂

Rubrica POVESTIRI a Gazetei SF cu numărul 23, pe decembrie 2012, începe cât se poate de bine. „Evanghelion”, de Liviu Surugiu, e o mostră de SF viguros, așa cum se scria în alte vremi, când genul acesta își traversa evul de aur. Povestirea are de toate. E dinamică, e așezată într-o lume vie, are personaje de care e imposibil să nu te atașezi, sau pe care e imposibil să nu le repudiezi și, mai ales, are poveste, o poveste veche, cea a luptei dintre bine și rău, în care, așa cum șade bine la vremea sărbătorilor iernii, binele triumfă. În economia ficțională s-a strecurat însă și o inadvertență de ordin științific: „Nu are mişcare de rotaţie în jurul axei. Ca şi Luna faţă de Pământ, Mercur arată Soarelui doar aceeaşi parte.”. O planetă nu poate fi lipsită de mișcare de rotație. Nici Mercur, nici Luna nu fac excepție. Pentru a arăta Pământului mereu aceeași față, perioada de rotație a Lunii (durata în care are loc o rotație completă în jurul propriei axe) și perioada de revoluție (durata în care este parcursă întreaga orbită) trebuie să fie egale. În cazul Lunii, perioada de rotație siderală și perioada orbitală au ambele valoarea de 27 zile, 7 ore și 43,1 minute. În privința planetei Mercur, cele două perioade nu sunt însă egale, perioada de revoluție fiind de 87,9691 zile pământene, iar perioada de rotație fiind de 58,6460 zile pământene. Cu toate acestea, durata zilei solare mercuriene (intervalul de timp dintre două momente consecutive când soarele tranzitează același meridian) este de exact două ori mai mare (176 de zile terrane) decât durata anului marcurian, motiv pentru care astronomii au crezut, pentru multă vreme, că revoluția și rotația sunt, și în cazul planetei Mercur, sincrone. Abia în a doua jumătate a secolului XX, lumea științifică a acceptat adevărul actual: mecanica Lunii și a planetei Mercur nu sunt deloc similare. Mai presus de rigoarea astronomică, apreciem însă în povestea lui Liviu Surugiu chiar… povestea, căci, până la urmă, poveștile și știința nu sunt chiar același lucru, așa că-i mulțumim cu plecăciune pentru bucuria pe care ne-a dăruit-o. 🙂 Doamne-ajută!

Ceea ce caracterizează în primul rând textul „Cursa furtunii”, de Dan Ninoiu, cea de-a doua povestire din oferta decembristă a Gazetei SF, este tonul à la Poe, foarte credibil pastișat. N-avem de reproșat decât puținele greșeli de tastare („onorabilele minţi ale nu mai puţin onorabililor personalităţi”, „atât pentru a asigurara buna desfăşurare a concursului, cât şi asigurarea securităţii concurenţilor.”, „mai puşin”, „orimai”, poate și altele) și, autorului, eventual, un final nițel cam abrupt. În rest, lectura a fost mai mult decât plăcută, amintindu-ne de vremea când citeam cu sufletul la gură vechi istorii weird marinărești, fără ca măcar să știm că se numesc astfel. Mulțumim tare mult autorului, și el un veteran al spec-fi-ului de pe la noi! 🙂

Uzând de o scriitură efervescentă, chiar dacă pe alocuri prețioasă („Câţiva se rebelaseră…”; „Şarpele de argint al spaţiului îşi elongă inelele” etc.), Alexandra Niculae reușește în „Albastrul din privire” o poveste science fiction distopică, în care partea întunecată iese biruitoare. După recentele texte semnate de autoare, suntem tot mai convinși că avem în față un condei pe cale să devină mai mult decât argintat. Felicitări, Alexandra. Te mai așteptăm! Mulțumim tare mult pentru cadoul ficțional pe care ni l-ai așezat sub brad!

Am interpretat „Universul Sel-Sag”, de Elena Silvana Potocean, mai mult ca pe un mesaj poetic și foarte personal. Nefiindu-mi adresat, mi s-a părut că, citindu-l, comit o impietate. Parcă ieri aveam douăj’ de ani și mă jucam cu viața de-a ruleta rusească. Inima se rotea, se rotea de m-apuca amețeala, ca un butoiaș de Colt 38, iar eu mă rugam, mă rugam, mă rugam să nu fie niciun glonț în dreptul percutorului. Nu știu cum am scăpat. Dar vă scriu toate astea… N-am nici pe departe farmecul Elenei. Fac și eu ce pot. 🙂 La mulți ani, încă o dată!

Cu o scriitură viguroasă, densă, elaborată, Ben Ami ne dăruiește în „Te iubesc, dar acum mori, scârbo!” nu doar o povestire-cadou-de-sărbători, dar și încă o mostră de hard SF inconfundabil. Postându-se foarte aproape de registrul rostirii din „Suspendați într-o rază de soare”, autorul abordează aici tema contactului, plasând-o într-un model social extins în spațiu, dominat de familiara noastră teritorialitate, caracteristică de bază a speciei de maimuțe imbecile care suntem. E un text care te face să treci en fanfare peste cele câteva greșeli de typo („şi-am zǎmbit”; „îmi acoperiseră ochi”; „ultimele doisprezece ore”) și să te-ntrebi dacă și când vom ști să înlocuim absurda instituție a proprietății cu altceva la fel de puternic, pe de o parte, dar și dacă și când vom citi cu sufletul la gură un roman scris de acest rebel al fandomului, capabil să zguduie editurile. Dacă aș avea destui bani, l-aș încuia pe acest domn în biroul meu și nu l-aș lăsa să plece decât după ce mi-ar preda manuscrisul. Din păcate, n-am încă nici birou. Mă aude cineva? 🙂 Poate tu, scârbă terrană? 😉

Dacă fragmentul „Cer albastru deasupra Arcadiei”, de Marcel Gherman, face parte dintr-un roman, înclin să cred că el aparține unui gen de literatură naiv-eroică, adresată în special copiilor. Mie nu mi-a fost tocmai ușor să parcurg în totalitate mostra de față. În special fiindcă textul este împânzit de întâmplări nefirești, care dau întregului un aer mai degrabă artificios. Nu știu, de pildă, câți suverani s-ar apuca, în mijlocul unei sărbători solemne, să dea fiilor lor lecții de Tai Chi (sper că și pe Arcadia Tai Chi e cam același lucru ca în tradiția chineză pe Pământ) chiar la tribuna oficială, nici de ce seamănă atât de mult sărbătoarea cu un concert rock, în care „Festivitatea continua. Ritmurile devastatoare îşi declanşară întreaga forţă asupra mulţimii dezlănţuite.”, nici la ce i-ar sluji unui rege, fie și adulat de popor, o gardă personală până într-atât de naivă încât să nu bage de seamă că prințul părăsește, împreună cu fata, selecta sindrofie, nici de ce n-a aflat nimeni că în păduricea de lângă vechiul castel era îngropat un întreg complex tehnologic din alte vremi, peste care dau tocmai copiii fugari, plimbându-se idilic de mână. În plus, expunerea este în mare parte obositor de descriptivă, capitolul 3, de pildă, fiind redactat în întregime pe un ton de manual de istorie cu intruziuni de scenariu anime, iar unele cuvinte întăresc impresia de prețios („asiat”, de exemplu, care este un franțuzism puțin folosit). Din fericire, textul este redactat în general corect, cea mai mare problemă părând să fie sintagma „limbi demult uitate”, în care trebuia folosită locuțiunea adverbială „de mult” (fiindcă răspunde la întrebarea „de când?”), și nu de adeverbul „demult” (care răspunde la întrebarea „când?”). Situația e întâlnită tot mai frecvent, din câte se pare, iar eu sugeram, ca posibilă verificare, să ne închipuim cazul cu totul opus: aci, dacă limbile cu pricina n-ar fi fost uitate de mult, am fi scris „limbi depuțin uitate”? Nu.

Muzica, în schimb, am ascultat-o cu destulă plăcere. 🙂 Motiv pentru care se cuvine să-i mulțumim autorului. 🙂 La literatură, este încă de lucru…

Rubrica de POVSETIRI a Gazetei SF se încheie în decembrie cu o mică expunere, de Aurelia Chircu, lucrare pe care aș califica-o tristă și stranie, având un titlu pe măsură: „Uniți în moarte”. Obișnuită probabil cu spațiile ample ale pieselor serializabile, autoarea nu pare să se simtă în largul ei pe un pătrățel abia ceva mai mare de o mie de cuvinte, fiindcă șirul de întâmplări descrise sumar s-ar fi potrivit cu siguranță mult mai bine cel puțin unei nuvelete. În precipitarea scrierii, Aurelia comite chiar și un sacrilegiu, de la care n-o salvează decât faptul că sicriul de cleștar al prințesei e împodobit și cu… smaralde, fiindcă „împodobit cu rubine”, trebuie să recunoaștem, nu e deloc solemn. 😉

În ciuda tristelor pățanii din poveste, mărturisesc, nu mi-am putut reține un zâmbet. O fi din cauza Crăciunului! 🙂 Și a unui apus absolut strălucitor, la care mă tot uit în timp ce scriu…

Sărim peste povestirea Taniei Walsh, „Death Stalker”, fiindcă ne-am angajat să ne ocupăm în aceste cronici doar de texte scrise (compuse adică) în limba română (dar nu uităm să mulțumim pentru cadou tuturor celor implcați, în special autoarei, chiar dacă nu ne vorbește limba), și ajungem la rubrica FOILETON, unde găsim partea a doua din „Exo, carte de bucate”, semnată de Eugen Lenghel. Fiind vorba tot de un fragment, nici de astă dată nu putem spune prea multe. Remarcăm doar că autorul reușește să transforme bucata într-o piesă de sezon, fiindcă strecoară în text, mai ales pe final, elemente foarte potrivite cu ambianța Crăciunului, pe care chiar îl pomenește, cât se poate de explicit. Trecând cu vederea cele câteva mici greșeli de tastare („Am scotocit dubă briceag.”), mulțumim autorului, și-i înapiem urarea: Crăciun fericit! 🙂

Sărim din nou peste întreaga rubrică intitulată Concurs SF, cu textele din etapa a doua a competiției recent inaugurate de Gazeta SF, cărora li se adaugă și cronica noastră (deja reprodusă și pe blog), pentru a poposi în zona SLIPSTREAM, cu care se încheie generosul festin ficțional al fanzinului moldav.

Găsim aici un exercițiu de compoziție mai mult decât interesant, construit din fluxuri de gând care se întrepătrund, purtându-și cititorul în realitățile lor insolite. Fără îndoială că autoarea, Clara Cășuneanu, poate să vadă cum „Se deschid cerurile”. Generoasă fiind, ne povestește și nouă. Și n-o face deloc rău. Crăciun fericit și dumisale! 🙂

Și iată-ne la final de cronică! Să ne fie cu iertare dacă am supărat pe cineva, căci n-am făcut-o cu obidă! Și, dimineața de Crăciun fiind, să urăm tuturor Crăciun fericit! Și să ne vedem cu bine prin lumile astea virtuale, iar dacă o voi pronia cerească, și în cea lume care ne umple zările!

Așa să ne-ajute Dumnezeu! 🙂

Şi a fost iarăşi concurs, etapa întâi…

Din dorința de a păstra la un loc toate cronicile de proză ale lunii noimbrie, reproducem mai jos articolul nostru apărut în Gazeta SF nr. 23/decembrie 2012.

Deschidem prima cronică a noului concurs de ficţiune speculativă, găzduit de astă dată de Gazeta SF, cu două-trei aprecieri fără legătură directă cu literatura, fie ea ştiinţifico-fantastică, dar care sperăm că au darul să aşeze lucrurile la locul lor, în contextul mai larg al timpurilor pe care ne e dat să le traversăm…

Deşi nu au intrat în competiţie decât două texte, daţi-ne voie să apreciem că începutul este unul promiţător. Spunem asta în primul rând fiindcă anunţul s-a făcut la 1 noiembrie, termenul limită stabilit pentru expedierea primelor povestiri prin e-mail – 20 ale aceleiaşi luni – fiind unul destul de scurt. În al doilea rând, credem că perioada n-a avut deloc darul să stimuleze forţele creative din fandom, intervalul 1 – 20 noiembrie suprapunându-se în bună măsură cu o campanie electorală de interes naţional, dominată de tensiuni politice trăite, ca de obicei în societatea românească, cu patos exagerat. Cu toate astea, textele sunt demne, fiecare în felul său, de toată atenţia noastră.

Dar să vedem, mai cu binişorul, despre ce-i vorba…

„Traversarea”, de Daniel Barbu, prima povestire intrată în cursa inaugurală, este, în primul rând, un text literar în toată puterea cuvântului. El curge firesc, aducând în imaginar o poveste care, deşi nu are iniţial nimic ieşit din comun (aşa cum pretind uneori reţetele anglofone ale ficţiunii de divertisment), te face să-ţi doreşti să citeşti, cuvânt după cuvânt, tot ce urmează. Încet-încet, povestea capătă dramatism, îşi atinge punctul culminant şi, exact când trebuie, ajunge la limanul unui deznodământ care nu doar o împlineşte literar, dar o şi aduce între graniţele regatului ficţiunii speculative, mai precis în tărâmul straniu al călătoriei în timp. Abordarea temei este şi ea destul de neobişnuită, fiindcă autorul recurge la o istorie alternativă răsturnată, neexplorând un culoar temporal generat de deznodământul diferit al unui eveniment deja cunoscut, ci explicând un segment al istoriei cunoscute printr-un eveniment straniu, neaşteptat şi, mai ales, credibil.

Sigur că, structural, textul s-ar fi putut şlefui mai mult. Întotdeauna se mai poate… Dar nivelul atins este elocvent. El face să nici nu conteze micile accidente de grafie („să mai fi”, „rămânem la exemplu pe care l-am dat”, „credea că nu vă muri”), oricum, din câte se pare, cu totul involuntare…

Din cea de-a doua povestire înscrisă în concurs (în acelaşi timp şi un debut), „Inevitabil”, de Bogdan Frigioiu, reţinem în primul rând universul cyberpunk şi ideea. Ambele meritau însă a fi tratate cu mai multă atenţie şi, mai ales, cu mai multă răbdare. Orice început este însă anevoios, iar o anumită doză de nerăbdare poate să ascundă, până la urmă, chiar acea combustie artistică numai bună să mute munţii din loc…

Ceea ce ar trebuie în primul rând perfecţionat este stilul, fiindcă autorul recurge adesea la formule preţioase („marile minţi ale lumii contemplau asupra nimicurilor de zi cu zi.”), dialoguri nenaturale („Da, cu siguranţă, dar hai mai întâi să-l consultăm pe Zeu. În funcţie de comportamentul său faţă în faţă, vom hotărî cine şi ce a fost victima unui hacker. Dacă ăsta este cumva cazul.”) sau involuntar comice („Îşi întoarse capul spre un terorist de statura mică şi spuse:/- Şoarec, vezi care-i treaba cu transportorul ăla.”), cărora li se adaugă destul de multe erori de scriere („ar putea da greşi”; „probabil ar fi dus cu în mod cert la un război”; „atât de înainte cât şi de după accident”; „să mai reflecte asupra războiului”) sau informaţii nerelevante în economia poveştii, care nu ajută prea mult imaginarul cititorului să creeze filmul celor citite („stăteau la o masă aproximativ rotundă”).

În pofida tuturor acestor scăderi, am decelat în text o anumită uşurinţă de a creiona personaje empatice (Şoarec e, la urma urmei, un exemplu pozitiv) şi de a croi scenariile unor desfăşurări ample. Totuşi, pentru a depăşi inerentele dificultăţi ale uceniciei scrisului, recomandăm tânărului nostru prieten să înceapă cu exerciţii mai simple. Încet-încet, va putea să ajungă la performanţe pe care acum cu greu şi le-ar putea imagina…

Acestea fiind zise, nu cred că e dificil de ghicit deznodământul etapei. Vom fi, sperăm, în asentimentul tuturor cititorilor noştri alegând drept câştigător al primei runde pe Daniel Barbu, pe care nu-i prima oară când îl remarcăm.

Totodată însă, credem că şi Bogdan Frigioiu ar putea, într-un viitor deloc îndepărtat, să ne convingă până la capăt.

Ivirea acestor nume noi nu poate decât să ne dea încă şi mai multă speranţă, fiindcă, de o bună bucată de timp, clubul scriitorilor de ficţiune speculativă românească pare să aibă tot mai mare nevoie de sânge proaspăt, iar noi, cei care organizăm aceste concursuri, nu încercăm decât să-i încurajăm şi să le netezim puţintel calea către viitorul pe care, în sinea lor, şi-l doresc, probabil, şi ei…

Nu e însă mai puţin adevărat că scrisul nu se numără între lucrurile uşor de făcut. Satisfacţiile izbânzii sunt însă nepreţuite: poţi câştiga astfel respectul, dragostea şi admiraţia unui mare număr de oameni.

Un Crăciun fericit!

Se lasă iarna blând peste coline,
Și cerbii pasc pe ceruri fân stelar,
Primiți în dar urarea mea de bine
Și gândul că nimic nu e-n zadar…

Prea lunga noapte tocmai se destramă,
La geam bat zorii noului Crăciun,
Cerbii tresar, dar sigur nu li-i teamă,
Prea mult nici n-o să-i mai vedem de-acum…

Însă în suflet vom păstra minunea
Și vom tânji să ni se-arate iar
Cerbii stelari, străluminând genunea.
Vom aștepta. Nimic nu e-n zadar…

În colț, sclipind, stă bradul mărturie
Că n-a fost doar iluzie ce-am zărit,
Și iar vom crede, ca-n copilărie,
Că Moș Crăciun, în taină, a venit…

Un HELION ON LINE decembrist

HELION ON LINE îşi începe Laboratorul SF din decembrie cu o schiţă epistolară amintind de „Telegrame” (I.L. Caragiale). Schița poartă titlul „La CERN are loc un experiment in secret” și e semnată de Adrian Chifu. Folosind mesaje postate pe un ipotetic forum de discuţii, autorul construieşte cu inteligenţă o istorie apocaliptică de cea mai bună densitate. Veți găsi în ea o lume în care timpul se răstoarnă în el însuși, dezarticulându-se, răvășind astfel, dacă mai era nevoie, o societate omenească aflată în plin haos comunicațional. Autorul surprinde bine educația tot mai precară a insului de rând, contemporan unor experimente realizate de inși temeinic instruiți, dar ale căror curiozitate bolnavă și dorință de nou cu orice preț au depășit de mult limitele omenescului. Să sperăm că oamenii de știință din realitatea CERN știu bine ce fac… 😉

Dacă întâia piesă din dubletul decembrist al Laboratorului SF helionian este demnă de comentarii elogioase, cea de-a doua, intitulată „Oracolul”, de Eugen Cădaru, are darul de a stârni nelămuriri. În primul rând am ridica din sprâncene la faptul că lucrarea a fost totuși distinsă cu Premiul al III-lea la recent încheiatul Concursul Național de Proză Scurta Helion 2012. Asta ne-ar putea spune câte ceva despre nivelul de anul acesta, dar să nu tragem concluzii de la primul act…

Găsim însă motive să fim explicit nemulțumiți din cauza unor evidente fisuri în expunerea faptelor ce alcătuiesc intriga (sistematic, fratele lui Alex ajunge înaintea sa la întâlniri, deși lucrează amândoi în aceeași clădire și au aceleași dificultăți de transport (lifturi și coridoare aglomerate) și alte mărunte, dar multe ciudățenii de soiul acesta), la care se adaugă o insuficientă motivare a titlului ales (site-ul-oracol rămâne, până la final, o incertitudine), și o la fel de fragilă motivare a unor acțiuni, întreprinse de personaje, de maximă importanță în ecuația narativă („Alex, întreaga societate este clădită pe miliarde de miliarde de minciuni, mici sau mari. Eu cred că dacă oamenii n-ar mai avea posibilitatea să spună o mulțime de mici minciuni zilnice, ar izbucni imediat un măcel total din care nu ar scăpa absolut nimeni…”). În plus, încheierea expunerii dă impresia că firul intrigii e pur și simplu retezat, ca și cum autorul ar fi ajuns la un blocaj și n-ar mai fi găsit idei și resurse să meargă mai departe.

Nici în privința normelor de limbă nu stăm mai bine, fiindcă textul conține câteva virgule rău așezate, uneori chiar interpuse fatal („fiecare ieșire din birou, i se părea…”) ori forme greșite ale unor cuvinte, mai mult („cine ar putea știi”) sau mai puțin („se hotărât să îşi arunce o privire”) gravissime. Și, ca din meniu să nu lipsească nimic, scriitura și stilul sunt alterate mai la tot pasul de gestionarea precară a timpurilor verbale („După ce George plecă, Alex şi-a băut în linişte ceaiul şi apoi a urcat înapoi în biroul lui.”), la care se adaugă și câteva formule nepermis de familiare în context („frati-su” – nerecomandată în expunerea de autor la persoana a III-a), franco-anglofil-prețioase („cafeneaua de vis-à-vis de building-ul în care lucrăm”), șchioape („cu excepţia a altor două întrebări” – „a”-ul e în plus) sau violent „eufonice” („magică care”).

Dacă de motivările juriului Concursului Național de Proză Scurta Helion 2012 nu avem motive temeinice să ne îndoim, membrii săi probând an de an (de când îi urmăresc eu, în mod cert) un raport rezonabil obiectiv/subiectiv în aprecieri, găsim totuși de cuviință să facem afirmația că domnul Eugen Cădaru a avut și manifestări literare publice mai demne de luat în seamă decât cea de față. Din câte ne amintim însă, domnia-sa nu a reușit să depășească unele dificultăți asupra cărora credem că a mai fost atenționat (legate mai ales de normele de limbă), iar acum ne descoperă și altele (problema succesiunii timpurilor verbale, de pildă), motiv pentru care îi recomandăm să mediteze ceva mai mult asupra tehnicilor de scriere creativă, ale căror reguli se dibuie cel mai bine prin lecturi bogate și exercițiu, nu înainte de a-și completa golurile din gramatică.

Să mulțumim la final insulei timișene pentru darurile ficționale de sărbători și să le urăm numai bine, lor și tuturor cititorilor pe care-i au!

Crăciun fericit și la mulți ani!

Nautil de sărbători

Decembrie e considerată la noi luna cadourilor. E totodată luna marilor sărbători ale iernii, Crăciunul și Anul Nou, pe care ne place să le asociem cu renașterea speranței și pragul unui nou început. În această lună, mai mult decât în altele, vom considera că lecturile prilejuite de rubricile de proză ale revistelor pe care le urmărim sunt și ele cadouri, primite de fiecare din noi din partea grupurilor redacționale. În virtutea obișnuinței, vom începe șirul cronicilor cu același…

Plasată în aceeași lume ficțională cu o serie de alte basme fantasy publicate anterior, „Poveste despre iarba-fiarelor”, de Aurel Cărășel, pare să strălucească totuși mai puțin decât alte surate ale ei. În pofida unui lung șir de întâmplări neașteptate, menite să satisfacă pe cititorul avid de suspans și magie, am rămas cu sentimentul că șiragul conține doar aventuri mici, rezolvate aproape exclusiv prin vrăjitorie. Personajele sunt, în schimb, creionate reușit, dar evoluția lor într-o intrigă nu foarte bine articulată, în care faptele decurg destul de anevoios unele din altele, le face și pe ele să pălească ușor. Deși e luna cadourilor, nu putem trece cu vederea nici cele câteva greșeli de scriere („câşiva”, „că a înţeles că a înţeles că…”), dezacorduri („piscuri al muntelui”, „poporul oamenilor îi pot ajuta pe hobbiţi” „cum îi facem o faţă ciudatului ăsta?”, „copacii pădurii […] era mai înalţi”) și cacofonii („să treacă către”) din cuprinsul poveștii, și nici cele câteva virgule așezate ici-colea cu prea mare dărnicie („De la zeietăţile-oarbe, ştim că ceea ce va fi a mai fost şi că lumea este asemenea unui şarpe care-şi înghite coada.”; „Câte unele, se răsturnaseră prin prăpăstii…”). Una peste alta, piesa, postată într-o rubrică nouă („Povestea vorbei”), e peste medie, motiv pentru care se cuvine să mulțumim frumos autorului.

În „Orasul sentimental”, de Andra Spirescu/Mihai Perşinaru, atmosfera e realizată din amănunte picturale. Cuvintele se așază ca niște culori pe pânză. Faptele însă, încă și mai mici ca în precedenta poveste, dispar ca fumul de țigară și lasă în urma lor doar senzațiile pe care ți le-ar putea pricinui privitul unui tablou în care unele culori sunt neașteptat de vii. Câteva neatenții de scriere („îîi zîmbea”, „se întimplă”, „trompetî”, „toaleta publica”), de stil („bănuiască că”) sau de punctuație („coincidenţe care înţelese ca simple evenimente fără explicaţie nu ştirbesc intelectul” – „înţelese ca simple evenimente fără explicaţie” trebuia încadrată de virgule, fiind o atributivă ce aduce informație suplimentară în context) amenință sensibil echilibrul plastic al lucrării.

Deși n-am putea asocia tableta (pe care o găsim în obișnuita rubrică „Multi-vers”) cu universul ficțiunii speculative, mulțumim totuși pentru clipa de reverie. 🙂

Apărută într-o altă rubrică nouă („Istoria Viitorului”), „Explozia verde”, de Aurel Cărășel, pare mai degrabă un sinopsis tocmai schițat al unei lucrări de mai mare întindere. Textul a fost însă publicat și în rubrica de „Proză”, la data de 31 iulie 2010, iar noi am făcut câteva observații pe seama lui în articolul „Un august ficţional”, publicat la 8 septembrie, același an. Remarcam pe atunci exagerata densitate de informații din cuprins, în special bogăția de toponime și nume de persoane, precum și de numerale scrise cu cifre, toate lăsând impresia că avem în față un fragment dintr-o wikipedie a viitorului. Rămânem încă și mai surprinși de faptul că greșelile menționate atunci (dezacordul din formula „cea de-a 8311 traversări”, de pildă), ca și altele, nemenționate („a fost înlăturat, prin hotărârea Consistoriului Stelar, cu multicardinalul Henry Dubois Platagenetul I”), se regăsesc și în versiunea de față, dovadă că textul nu a fost, câtuși de puțin, revizuit.

Trecem însă peste toate aceste nedumeriri și purcedem să parcurgem povestirile din rubrica special rezervată lor de redacția nautilă în această lună.

Prima din cele patru lucrări de ficțiune aparține unui autor probabil tânăr: Adrian Mielcioiu. Sub titlul „Șanțul”, domnia-sa ne oferă o poveste stranie, aflată la confluența dintre science fiction și fantasy, interconectând în cuprinsul ei tema contactului, proprie scintificțiunii, cu existența magiei, motiv pentru care o vom așeza în categoria textelor transficționale. Calitativ vorbind, lucrarea se vădește teribil de neomogenă, în mai multe privințe, lucru care ne face să ne punem unele întrebări referitoare la vârsta autorului și la sursele de inspirație ale sale. Vom remarca în primul rând o mare diferență între unele fraze mai ales din prima jumătate a povestirii, care amintesc, în special prin repetarea unor cuvinte, de o compunere școlară nu foarte reușită și câteva enunțuri elaborate, corespunzând mai degrabă exprimării unui adult educat, foarte diferite calitativ de frazarea de la începutul povestirii. Pe de-o parte, citim: „După ce se mai întinse de câteva ori, rostogolindu-se de la o margine la alta a patului, în cele din urmă se dădu jos din pat şi se îndreptă căscând către baie. După ce se spălă, se duse în bucătărie unde îl aştepta micul dejun, pregătit de mama lui înainte să plece la serviciu.”; „Pentru cei zece ani ai lui ştia o mulţime de lucruri despre univers, galaxii, planete, găuri negre şi călătoriile cosmice la care visase de multe ori singur în camera lui.”; „pielea i se va mai zbârli de câteva ori, şi de fiecare dată nu din cauza frigului. / Ştefi se plimbă puţin cu mingea la picior prin faţa blocului, încercând să se mai încălzească, şi după ce fluieră de câteva ori…”. Pe de altă parte, găsim, de pildă, în context: „Copilul se afla la porţile unei regiuni fermecate, un loc unde lucruri foarte vechi şi ciudate se păstraseră neschimbate pentru că niciodată nu fuseseră de nimeni tulburate.”.

Stângăciile care îl apropie pe autor de felul de exprimare tipic copiilor/adolescenților nu se rezumă doar la cele sus-menționate. Pe lângă unele probleme de limbă (dificultăți de punctuație mai ales – „Făpturi despre care citise în cărţile lui de poveşti şi despre care era convins că nu pot exista, se întrupau acum din aburul luminos…”; „Cu puţin înainte să fie prins Ştefi o coti brusc la stânga…” – după „prins” trebuia virgulă; „Oare ce îi făcuse să creadă pe strămoşii lui daci, că cel care îi vorbea lui acum, este zeul Zalmoxe?”, „un trosnet ca cel făcut de un lemn uscat rupt în două, răzbătu din întuneric”, dar și una sau două forme greșite ale unor cuvinte, cum este cazul în „Fugii repede către ei cu gândul să-i dezlege”, unde trebuia evident „Fugi”, fiindcă fugii e valabil pentru persoana I, nu a III-a), se pot întâlni și o serie de turbulențe în privința gestionării timpurilor verbale – perfect simplu („Își trase șepcuța pe ochi”, „dădu un şut sănătos în minge şi se luă hotărât după ea”) urmat imediat (chiar în paragraful următor) de perfectul compus („Când a ajuns la terenul de fotbal s-a mai oprit o dată…”), mici excese descriptive („abundenţa sălbatică a vegetaţiei”), forme de exprimare neortodoxe – „oamenii de deasupra nu mai mi-au trimis” – corect se spune „nu mi-au mai trimis” sau prețiozități („broaşte şi insecte de tot felul îşi consumau existenţa”). La această ultimă categorie intră însă și unele formule mai improbabil să facă parte din vocabularul uzual al unui copil/adolescent – cum e cazul alăturării „evanescentul dragon”.

Remarcabil este însă că autorul scrie în general corect și, mai ales, că pare să aibă un simț al neobișnuitului care s-ar potrivi numai bine unui scriitor de ficțiune speculativă. Până la urmă, dacă Adrian Mielcioiu nu e decât un adolescent, textul său este unul promițător. Dacă însă avem de-a face cu un adult în toată puterea cuvântului, munca de șlefuire a scriiturii se anunță extrem de anevoioasă. Și nu știu dacă merită efortul…

Oricum, îi mulțumim și-l așteptăm cu speranță! 🙂

A doua piesă din rubrica nautilă de proză pe luna decembrie, „Vârsta de aur”, de Gabriel Munteanu, este aproape o povestire foarte scurtă, depășind numai cu puțin pragul celor 1000 de cuvinte. În ciuda dimensiunii sale, ea are darul de a nu-și lăsa cititorul indiferent. Construită în jurul unui viitor distopic, povestea insistă asupra unui sistem social halucinant, în care discriminarea pe care se sprijină întreg mediul social este una între generații, tinerii având practic statutul unor sclavi obligați să muncească din greu pentru a întreține generațiile vârstnice, până ce ajungeau mai întâi la Vârsta de Argint, la care căpătau funcții de gardian, apoi la Vârsta de Aur, la care puteau, în sfârșit, să facă tot ce doreau. Deși autorul are câteva probleme de scriere („vor dispare” – greșeală sistematică – forma corectă este „vor dispărea”; „ca cele”, „să muncească, că cine”), cu siguranță perfectibile, abordarea matură a distopiei ne face să ne scoatem pălăria. Felicitări, domnule! O surpriză plăcută! 🙂

Următoarea piesă, „Leo și Foxy”, poartă semnătura uneia dintre cele mai interesante colaboratoare ale revistei NAUTILUS, autoare a recent încheiatului foileton „Stăpânul castelului”, sârguincioasa și disciplinata Teodora Matei. Mărturisesc, am început lectura cu o oarecare strângere de inimă, având în minte o încercare a sa de la concursul e-Text desfășurat vreme de douăsprezece luni la SRSFF, lucrare care m-a făcut pe atunci să mă întreb dacă nu cumva Teodora se simte bine numai în spațiile generoase ale romanului, nu și în culoarele mult mai stricte ale prozei scurte. Iat-o însă pe autoare evoluând cât se poate de convingător și la capitolul povestire scurtă (până în 7500 de cuvinte), categorie în care ne oferă un adevărat microrecital de ficțiune weird, pe care vi-l recomand cu toată căldura. În plus, veți avea parte de un text redactat îngrijit, în care micile greșeli („amile” în loc de familie) n-au nicio însemnătate în ecuația narativă. Mulțumim frumos autoarei. Un cadou numai bun de sărbători. Pentru toți iubitorii de fantastic.

Din păcate, nu la fel de elogios putem vorbi despre „Inchisoarea robotilor”, de Victor-Nicușor Dragomir, piesă cu care se încheie rubrica nautilă de proză din decembrie. Deși autorul pornește de la o idee generoasă (revolta inteligenței artificiale împotriva ființelor care au creat-o), mixând în cuprinsul poveștii sale mai multe teme majore din aria science fiction (explorarea cosmică, algoritmizarea emoțiilor și a personalității, explicarea mitologiei vechi prin ipoteza paleoastronautică etc.), rostuirea literară nu e nici pe departe o izbândă, încă de la început. Nici nu ne revenim bine din alambicatele construcții logice ale paragrafului de atac (Ah’bit e „hotărât să înceapă operaţiunea atât de necesară finalizării misiunii curente”) și avem parte de o gagofonie 🙂 cosmică („întreaga galaxie”). Atmosfera hazlie se menține pe parcursul întregii lecturi, contribuind din plin la asta o puzderie de cuvinte scrise greșit („anestezicul necesar pentru cuplarea simbiotul artificial”; „podeaua colidorului”; „efortul de a îndeplini ordinului”, „şcenă” – eroare sistematică, „prin faţa trompii”; „folosindu-şi membru inferior”) și destul de multe dezacorduri („funcţia „zoom” al bidimensionalului”, „funcţia de interpretare a datele”; întorcând privirea către membri activi; „cele doisprezece degete”). În plus, unele descrieri par luate dintr-un manual de depanat electrocasnice („Îşi setă aparatul spre capătul scalei voltaice şi aşeză cele două polarităţi în regiunea rabatabilă de la baza capului artificialului, provocându-i o supraîncărcare a condensatorilor de protecţie care blocară funcţionarea procesorului principal. Androidul începu să tremure sacadat, tensiunea internă de lucru fiind destabilizată de curentul indus.”), în vreme ce alte enunțuri sunt suprasaturate de informații absolut fără utilitate. N-am reușit, de pildă, să deduc ce rol are termenul „vectorial” în contextul următor: „culoarul deschis în care energia de protecţie se genera vectorial către interiorul celulei.”. Crezând că are totuși o importanță în echilibrul narativ, adicătelea că n-a fost pus acolo numai așa, de sanchi, am căutat să-mi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla dacă energia în cauză s-ar genera spre interiorul celulei scalar, și nu vectorial. Din păcate, n-am ajuns la niciun rezultat. Înclin să cred că mult prea amplele explicații despre funcționarea electromecanismelor componente ale diverselor tipuri de roboți au rolul de a ne lăsa pur și simplu cu gura căscată pe noi, cititorii profani, convingându-ne că avem în față o poveste scrisă de un autor care se pricepe foarte bine la lucrurile astea. Nici nu ne îndoim. Ne-am fi dorit însă ca domnia-sa să se priceapă ceva mai mult și la literatură. Ferească Sfântul să insinuăm că vocabularul domnului Victor-Nicușor Dragomir este unul sărac! Nici pomeneală! Este bogat! Atât de bogat încât dânsul preferă să folosească în unele situații termeni arhaizați (da, îi cunoaște și pe ei!). Spre pildă, dânsul nu zice unduirea spasmodică, ci „unduirea spasmatică”, reușind astfel amplificarea aerului nefiresc al deja prețioasei alăturări. Și lucrurile nu se opresc aici! Domnia-sa arhaizează și în scriere, punând pe hârtie elidări lipite cu apostrof („N’auzi?”), nicidecum cu banala liniuță de unire, cu care ne-am obișnuit noi, ăștia mai tinerei. Ca uimirea să fie întru totul împlinită, mai către final, autorul ne spune: „În clipele acelea, mila era un lux nepermis de nimeni…”. Plasând enunțul în contextul narativ, înclinăm a crede că autorul a dorit, de fapt, să ne zică: „În clipele acelea, mila era un lux pe care nimeni nu și-l putea permite…” Parcă are mai mult sens așa… Dar poate că nouă, neinduși vectorial în tainele electricității cum ne aflăm, ne-o fi scăpat ceva…

Adevărul e că, după tableta distopică a lui Gabriel Munteanu, la care se adaugă tensiunea emoțională frumos lucrată de Teodora Matei, dovezile de erudiție ale domnului Victor-Nicușor Dragomir nu vin deloc bine, domnu’ chestor… 😉 Ca să cităm din clasici. 🙂 Nouă ne plac poveștile din care autorul a dispărut, s-a topit, nici nu se mai vede. Nici măcar prin spatele decorurilor. Iar când remarcăm, așa, mai prin ungherele ficționale, câte o pereche de urechi luuungi, ițindu-se pe deasupra scriiturii croite stângaci, ne cam umflă râsul. 🙂

Dar e bine și așa! 🙂

La mulți ani, NAUTILUS! Și tuturor cititorilăr tăi! Oriunde s-ar afla!

Țineți aproape!

Asupra ficțiunilor din noiembrie, și nu numai…

Promiteam în finalul articolului „Gazeta SF într-o nouă formulă” o imagine de ansamblu a ceea ce s-a peterecut în recent încheiata lună noiembrie pe tărâmul prozei urmărite cu oarecare dedicație aici, în ultimii trei ani. Cu aceeași ocazie, promiteam și că vom cerceta mai cu atenție cât de speculativă este, la urma urmei, ficțiunea publicată de SUSPANS.ro în ultimele nouă luni, spre a trage unele concluzii, inclusiv în privința hegemoniei… 😉

Vom începe demersul actualizând clasamentul, care, la 1 Decembrie, se prezenta astfel:

1.SUSPANS.ro – 86 povestiri
2.Gazeta SF – 56 povestiri
3.SRSFF – 55 povestiri
4.NAUTILUS – 39 povestiri
5.HELION ON LINE – 15 povestiri

Se cuvine să facem mențiunea că cifrele au fost acum verificate cu destulă grijă, corectându-se inclusiv totalul textelor atribuite publicației SUSPANS.ro, căreia îi trecusem eronat în cont, încă din iunie 2012, două texte în plus.

Gazeta SF a fost din nou, în noiembrie, publicația cea mai productivă, aducând publicului nu mai puțin de 10 texte. Ea e urmată în clasamentul lunii de NAUTILUS, cu 6 texte, SUSPANS.ro, cu 4 texte, și SRSFF, cu un singur text, HELION ON LINE afișând și ea tot un singur text în Laboratorul SF al numărului său dublu consacrat lunilor octombrie și noiembrie, pe care noi l-am contabilizat la timpul cuvenit.

Valoric, lucrurile nu stau deloc mai bine ca în luna anterioară, fiindcă nu avem de menționat la NAUTILUS decât ultima parte a foiletonului „Stăpânul castelului”, de Teodora Matei, și „Povestea Soarelui și a Lunii”, de Aurel Cărășel, cărora le alăturăm o parte din textele oferite de Gazeta SF: „Eu sunt Gică”, de Sergiu Someșan, „Răpit de nori”, de Alexandra Niculae, „Traversarea”, de Daniel Barbu și, eventual, „Exo, carte de bucate”, de Eugen Lenghel (numai eventual, fiindcă e prima parte a unui foileton și așteptăm să vedem ce mai urmează).

Procedând la reevaluarea textelor publicate de SUSPANS.ro, în număr de 86, și nu de 88, cum greșit am afirmat în câteva din recentele articole, ajungem la concluzia că numai 26 dintre ele sunt indubitabil creații spec-fi. Socotindu-le, cu indulgență, și pe cele de graniță (încă 30 de texte) ca fiind pe jumătate ficțiune speculativă, ajungem la un raport de 41/86, adică aproape 48%. (În articolul „SUSPANS.ro în noiembrie”, apreciam că proporția este de 50% și iată că am greșit cu doar două procente.) E lesne de observat că Gazeta SF trece, în acest caz, pe prima poziție, devenind cea mai productivă publicație electronică de ficțiune speculativă. Dacă ar fi să fim indulgenți până la capăt și să socotim că toate cele 56 de povestiri ale SUSPANS.ro considerate măcar în parte ficțiune speculativă se pot contabiliza ca atare, Gazeta SF și SUSPANS.ro ar împărți frățește primul loc. În ambele cazuri, vorbind deocamdată în termeni strict cantitativi, hegemonia suceveană este, la momentul 1 Decembrie, o certitudine. Și, după direcția în care se îndreaptă lucrurile, se prea poate ca titlul de cea mai prolifică publicație spec-fi din cel de-al treilea an scifient să meargă într-acolo.

Dar să nu anticipăm! Până în martie nu mai e mult… Doar o iarnă, care va trece ca un vis, cu tot cu frumoasele sale sărbători.

Tuturor, numai bine!

Gazeta SF într-o nouă formulă

Începând cu numărul 22, Gazeta SF își propune, într-o echipă întărită binișor, să se reinventeze, acum, în pragul sărbătorilor de iarnă. Încet-încet, layout-ul locației web în care trăiește fanzinul s-a mai schimbat, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, fără să afecteze însă, din câte văd, modul cum îl afișează pârdalnicele de browsere ale sistemelor de operare alternative. Mă bucur mai ales că viteza de încărcare a paginilor nu pare să fi scăzut, dar și de faptul că micile ajustări au păstrat limpezimea și caracteristicile interfeței cu care ne-am obișnuit. Eu, unul, sunt mai degrabă conservator când vine vorba de toate astea…

Salutăm totodată și apariția câtorva rubrici noi, în special Impresii (o viguroasă cronică de proză semnată de Teodora Gheorge) și Conexiuni (conținând punctele de vedere absolut interesante și de multe ori surprinzătoare ale lui Rareș Iordache). Dar să vedem cum stau lucrurile și în privința conținutului rubricii de proză, pe care o vizăm aci, de ceva vreme, în mod special…

Așadar…

Rubrica de povestiri din noiembrie a Gazetei SF începe cu o tabletă de satiră socială pe fundal SF. „Eu sunt Gică”, de Sergiu Someșan, are darul să arate cititorului că, oricât se sofisticate ar fi mijloacele de supraveghere la care s-ar gândi un guvern extrem de „grijuliu”, hotărât să ne facă bine cu orice preț, viața este ceva care scapă oricărui tipar impus, izbutind de fiecare dată să-și demonstreze cu evidență superioritatea. Câțiva cititori au găsit că textul e lipsit de miză. Mie mi s-a părut că miza e uriașă: viața însăși! 🙂 Dar ficare e liber să aibă o părere. Slavă cerului, GICA nu există. 😉

Republicată în Gazetă în luna cadourilor (ea a mai apărut și la SRSFF, în mai 2012), „Scrisul din somn”, de Victor Martin, pare a se condensa într-un univers ficțional foarte asemănător cu cel din romanul „Lenea”, de același autor (roman din care tot SRSFF a publicat până acum primele zece capitole). Avem de-a face și aici cu o cascadă de fapte mărunte ce nu poate decât să sugereze fluxul gândurilor derulate într-o minte relaxată, lăsată să umble slobodă, așa, cam pe unde vrea dumneaei. Acesta mi se pare principalul motiv pentru care nu reușesc să găsesc textului aproape nicio noimă, lucru pe care îl formulam, într-un fel, și în comentariul din iunie 2012, în care spuneam: „Încercând să decriptez câte ceva, am ajuns la concluzia că, poate, autorul a dorit să sublinieze astfel izolarea în care se află creatorul faţă de lume şi amestecul de realităţi din mintea sa, care stau la baza germinaţiei artistice. Dar nu sunt foarte sigur că am nimerit frecvenţele. E un text care se citeşte greu. În ciuda dimensiunii sale. Şi se desluşeşte şi mai greu…” Deslușesc de această dată, la a doua citire, și modul interesant în care Victor Martin retează pur și simplu tulpina ficțională, dând naștere unui final pe cât de abrupt, pe atât de descumpănitor, fiindcă ultimul paragraf, explicativ într-o oarecare măsură, pare din alt film. Mi-a fost dat, de-a lungul timpului, să citesc și texte sensibil mai bune semnate de domnul Martin.

Cea de-a treia lucrare oferită de Gazeta SF în noua sa formulă, „O nouă speranţă”, de Paul-Teodor Ivan, pare un text dezvoltat cu febrilitate înainte să fi fost lăsat îndeajuns la dospit, motiv pentru care nici n-a parcurs întregul drum între stadiul de idee și cel de povestire. E o proiecție postapocaliptică în care intervine decisiv și tema contactului, fiindcă omenirea se reduce brutal, urmare a unui impact cosmic, la o specie inteligentă pe care o rasă extraterestră, mult mai avansată, își propune s-o salveze, strămutând-o prin cosmos într-o altă lume. Supraviețuitorii, un bărbat și o femeie, retrăiesc mitul cuplului primordial, dar, în pofida generozității tuturor acestor idei, tabloul e schițat stângaci, într-un stil insuficient cristalizat, la care cel mai mult m-au nemulțumit parantezele intercalate nepotrivit, rupând frazarea și îngreunând inutil înțelegerea sensului (ca în „Sunt prizonierul acestor dihănii (nu-i prea corect din partea-mi să le numesc astfel) extraterestre, fără ca măcar să fi fost întrebat ori să-mi doresc aşa ceva.”).

Scrisul nervos și spectrul tematic dezvăluie însă un autor căruia nu-i lipsește combustia interioară, pe care, de altfel, am descoperit-o revărsată cu generozitate în lucrările grafice remarcabile pe care domnul Paul-Teodor Ivan le expune pe blogul său. Un ținut virtual plăcut, al cărui creator pare să poată ilustra de unul singur o revistă de ficțiune speculativă dintre cele mai generoase. Aviz întreprizătorilor! 🙂

„Răpit de nori”, de Alexandra Niculae, e o nouă dovadă a faptului că tânăra autoare bucureșteană caută să se perfecționeze. Dacă deunăzi am avut parte de construcții experimentaliste („Dosar clasat”, povestire publicată de Gazeta SF nr 21/octombrie 2012, bunăoară, este un astfel de exemplu), iat-o acum pe Alexandra încercând regiștrii unui gen interferent, cu puternice irizații weird/paranormal fantasy. Nu insistăm asupra subiectului, fiindcă s-a ocupat de el mai îndeaproape doamna/domnișoara Laura Ceica, în recentul număr al publicației HELION ON LINE (a se vedea articolul „Răpit de nori”), semn că textul a atras atenția și altor căutători de valoare din fandom. Extrem de exigentul și veșnic nemulțumitul Ben Ami chiar a felicitat-o pe autoare pentru povestea de față, și nu ne e dat prea des să vedem astfel de gesturi! 🙂 Ceea ce vom spune noi este doar că Elizaveta, eroina centrală a textului de față, ni s-a părut, în ansamblu, mai puțin convingătoare, fiindcă, după ce determină dispariția nepotrivitului său soț Adrian, proiectat cu tot cu aparatul său de zbor într-un univers paralel (elementul mi-a amintit din nou de „Dramă celestă”, a lui Casares), ea se abandonează pe deplin poveștii de iubire cu Alexandru, trăind-o cu neumbrită bucurie. Oricum, Alexandrei Niculae nu-i mai lipsește mult ca să devină un condei complet și eficient. Ea a parcurs toți pașii acumulării, rămânându-i doar acordul fin al unificării organice dintre ingredientele pe care se decide, la un moment dat, să le folosească.

Dezvoltată puțin peste limita superioară a povestirii scurte (7500 de cuvinte, conform standardelor SFWA), „Haliotiss”, de Victor-Nicușor Dragomir, amestecă în masa ei arome diverse, provenind din mai multe francize ficționale, literare sau neliterare. Amestecul de rase, de pildă, seamănă foarte tare cu desfășurările de seminții războinice din câteva celebre produse ale industriei de gaming din ultima vreme. Dimensiunea încleștării duce cu gândul la fresca războiului galactic, consacrată de mult îndrăgita peliculă „Războil Stelelor”, autorul adăugându-și contribuția printr-o serie de tehnologii, senzaționaliste cu toatele, între care, însă, unele se dovedesc totuși bizare. Ni se spune, de pildă, că „din gurile unor tunuri impresionante, o puzderie de proiectile, sub forma unor cristale, ajunseră pe fuzelajele externe ale navelor” (este vorba de proiectile care vizează aparate de zbor ce evoluează la nivel orbital). Din notele de final ale povestirii, aflăm că planeta unde are loc bătălia este una cu caracteristici masă/gravitație asemănătoare cu Terra (rază de 6550 km – 6400 km are Pământul – și o accelerație garvitațională de 1,12g). Toate astea ne fac să ne întrebăm ce fel de explozibili stau la baza încărcăturii de azvârlire a temutelor proiectile, capabile să dezvolte, cu un singur impuls, viteze de evaziune gravitațională și să ne minunăm cu adevărat de gloria și măreția temutelor tunuri (cu adevărat impresionante) capabile de asemenea performanțe. Dar, cum însuși Jules Verne ne-a făcut deunăzi să credem că toate astea sunt posibile, închidem ochii și mai visăm o dată. 🙂 Mai ales că, trebuie să recunoaștem, domnul Victor-Nicușor Dragomir pare să-și fi lucrat de astă dată textul pe baza unor informații asupra cărora s-a documentat și a meditat, măcar puțin (a se vedea notele de final, menționate deja ceva mai sus). Mai puțin reușită ni se pare însă lucrarea în dimensiunea ei literară, fiindcă aflăm, mai la tot pasul, destule erori de punctuație, unele dintre ele de maximă gravitate („o pradă interpretată de procesorul „O.C-505 – cu Nuclee Organice 8078 cuv./53417 caract./cca. 27 pg.std.”, drept una facilă”; „domnule colonel, Energath”, „Domnule căpitan, Amerthew!” (eroare sistematică); „emisia în atmosfera saturată cu heliu, descoperi figura unui „Înalt Demnitar” carnihan” – virgulă între subiect și predicat; „Nu se ştie nimic, sigur.”; „Un loc declarat drept „Zonă Neutră Specială ”, ascundea…” – o nouă virgulă între subiect și predicat; „«505» va scana arealul, şi vom afla dacă putem ieşi în siguranţă.”; „Şi, unde mai pui că, aţi ştiut de capacitatea lor de a părăsi planeta.”) ca și o serie de dezacorduri („Mirosul de sânge îi înnebuniseră” – corect era „îi înnebunise”; „O tehnologie pe care nici mak’onii, nici carnihanii şi nici marcadienii nu puteau să-i facă faţă.” – corect era „căreia nici mak’onii…”; „trecuse doar zece minute” – corect era „trecuseră doar zece minute”), ceva mai rare, dar destul de consistente. În destule cazuri, autorul vine cu precizări suplimentare pentru cititor, pe care le închide între paranteze, fragmentând inutil discursul și încetinind obositor lectura („Se opri pe marginea cauciucată, sprijinindu-şi capul în două din cele şase braţe, aşteptând ca efectele neplăcute ( greaţa şi ameţeala accentuată) să dispară.”; „se aplică o soluţie de compromis acceptată şi de mormolowi ( rasa bipedă care domina suprafaţa corpului ceresc)”; „«Iakomoj’k vlas »! (înjurătură mak’onă)” „«Serv’itjit mak’onjul »! (S-a trezit mak’onul )”; „«Vajdirt kn’houstel »!(A devenit conştient )”; „«Host’zuk »! (Putem începe).” etc.). Dincolo de toate neajunsurile și judecându-i activitatea scientificțională de până acum, găsim în demersul literar al domnului Victor-Nicușor Dragomir o oarecare disponibilitate la autocorecție și o anumită atenție sistematică asupra elementelor cu care operează la nivelul intrigii. Referitor la stil și scriitură, incapacitatea de a depista și elimina măcar cele câteva enunțuri de o ridicolă prețiozitate („Scoase dispozitivul tridimensional şi îl aşeză pe o suprafaţă plană, acţionându-i singurul buton care se iţea din faţeta metalică superioară.”) scot în evidență unele deficiențe de simț al limbii care nu se pot corecta decât cu mare greutate, ele ținând mai degrabă de har, și nu de tehnica scrisului. Încercând să le suplinească prin râvnă, Victor-Nicușor Dragomir își asumă un mare risc: acela de a fi confundat cu un grafoman, care dorește cu orice preț să se impună, chiar dacă nu are, la urma urmei, mare lucru de arătat.

În rubrica FOILETON, Gazeta SF ne oferă două fragmente. Mai întâi, prima parte din lucrarea „Exo, carte de bucate”, de Eugen Lenghel, despre care, neavând acces la întreg, nu vom spune deocamdată decât că debutează in medias res și ne proiectează pe neașteptate într-un mediu extraterestru exotic: natura unei planete active biologic, dintr-un sistem dublu stelar. Avem a reproșa totuși autorului că, oferindu-ne un fragment atât de mic, n-a făcut decât să ne întărâte simțurile. Așteptăm… 😉 Ce altceva să facem!?…

Cea de-a doua piesă din rubrică este partea a III-a din lucrarea „Aceleași vremuri tainice”, de Aurelia Chircu, lucrare a cărei precedentă secvență am citit-o într-un deja îndepărtat septembrie. Oferită în felii atât de rare, piesa aproape că-și pierde consistența, fiindcă cititorul, dedat între timp la trufandalele altor lecturi, uită despre ce era vorba, uită cum sunt personajele, uită ce a simțit el însuși data trecută, rămânând cu impresia că citește un fragment scos din context și oferit doar ca un fel de mostră, spre a-l incita să caute restul.

Fiind vorba de un text cu arome apocaliptice, iată-ne confruntați cu două pericole ezoterice, expuse de ceva vreme și în realitățile internaute: Nibiru și moartea energiei, ambele niște ipoteze pur fantastice și absolut inacceptabile. Apropierea unei planete, faimoasa Nibiru, de pildă, nu s-ar putea produce fără ca echilibrul mecanic al sistemului solar să nu fie deranjat vizibil cu mult înainte ca impactul cu Terra să devină iminent. Terra însăși s-ar scutura bine de tot sub efectul bruștelor modificări ale uriașelor forțe gravitaționale care ar naște alte mări și alte continente, fracturând scoarța planetară în locuri neașteptate, pe unde flăcările din miezul planetei ar ieși, înspământătoare, pârjolind și nimicind totul. Moartea energiilor cunoscute, prezisă de unii vraci și șamani moderni, ar afecta în primul rând ființele vii, fiindcă autoreglarea proceselor vitale, controlate cu extremă rigoare de sistemul nervos prin intermediul unor banale impulsuri de natură electrică, nu ne-ar permite, în niciun caz, să supraviețuim acelor zile sau săptămâni în care nici măcar lumina soarelui nu va mai ajunge la noi. În orice caz, nu am supraviețui în forma viu-materială în care suntem acum. În povestea propusă de Aurelia Chircu, cele două ipostaze se amestecă, mărind tensiunea. Dacă Nibiru e exclusă, fiindcă nimic n-a anunțat-o în prealabil, ne-am fi dorit să vedem cum se produce totuși sfârșitul lumii, dat fiind că fenomene ciudate, din familia celor prezise în cea de a doua ipoteză, tocmai începuseră să se petreacă…

Dacă tehnica suspansului pare mânuită cu brio de autoare, scriitura pare încă perfectibilă. Nu ne referim aici în primul rând la greșelile de formă absolut involuntare („cazurile în care om se poate schimba”, „ceauri aromate”), dar sesizăm câteva derapaje de punctuație (în „Jed nu s-ar fi căsătorit cu ea, dacă femeia s-ar fi culcat cu el şi înainte de inel şi jurăminte.”, virgula e în plus; în „Dar ea reuşise fără a se strădui să-l facă să simtă o grijă părintească pentru ea şi o neputinţă de a-i ignora dorinţele.”, în schimb, virgulele lipsesc (erau necesare spre a încadra subordonata atributivă („fără a se strădui”), care vine cu o precizare suplimentară în raport cu enunțul de bază), una sau două formule dezechilibrate la nivel logic (cum este cazul în „Dar ca să ajungi să crezi că nu mai există niciun strop de răutate în inima acelui om, atunci eşti naiv.”, ce nu reușește să fie nici raționament de tip dacă/atunci, nici de tip ca să/trebuie să, ci încropește o formă hibridă, ce începe de-o parte și sfârșește de cealaltă) sau abateri flagrante de la normă („ei înşeală şi abandonează” – corect este „ei înșală”), elemente care, negreșit, s-ar fi cuvenit să lipsească. În pofida acestor neajunsuri, textul are tensiune și chiar o anumită densitate comparabilă realității, motiv pentru care credem că ar mai fi necesară încă o secvență, căci finalul suspendat de acum creează un soi de deziluzie, un soi de frustrare, pe cât de neașteptată, pe atât de importantă…

Încheiem cronica povestirilor publicate de Gazeta SF în noiembrie cu lucrarea Elisabetei Maruseac, „Manfred cel Bezmetic”, text oferit la rubrica MAINSTREAM, căreia, în sumarul numărului, i s-a pus eticheta (mai potrivită, zic eu) de Slipstream (gen interferent contemporan ce admite convenții ficționale tipice [sub]genurilor speculative și nespeculative, în același construct). Eticheta de slipstream pare să vină destul de bine și lucrării de față, în care eroina-povestitoare ne dezvăluie trăiri ce țin de experiențele din vechile istorii cu incubi și sburători sau, mai nou, din textele ezoterice moderne consacrate vampirismului psihic și fenomenelor conexe. Sigur, asupra textului se mai putea lucra (măcar pentru a elimina cele câteva erori de redactare gen „vocile lor se pierzându-se-n pădure”, „nu-mi dădeam prea bine seama dacă pe mine mă fixau pe colegii mei”, „să-mi încălcească”), dar, suntem convinși, autoarea, care, la nici douăzeci de ani, a fost de mai multe ori premiată, are tot timpul din lume spre a se perfecționa. Și, dac-o va face, vom mai auzi de domnia-sa, cu siguranță. O mai așteptăm.

Am omis cu bună știință cele două povestiri înscrise în competiție, „Traversarea”, de Dan Barbu, și „Inevitabil”, de Bogdan Frigioiu. Ele vor face obiectul unei cronici separate, care va fi publicată mai întâi în numărul viitor al Gazetei SF, organizatoare a concursului cu durată de un an. Reamintim că fiecare lună va avea un câștigător, pe care organizatorii l-au denumit pre-finalist, iar o dată la trei luni, dintre cei trei se va alege un finalist, câștigător al etapei trimestriale. Peste un an, dintre cei patru câștigători de etapă, se va desemna, într-o mare finală, cel mai bun dintre cei buni. Premiile acordate la fiecare etapă trimestrială se anunță remarcabile (pentru primul trimestru se oferă seria completă „Dune”, în recenta ediție hardcover de la binecunoscuta editură Nemira.

Acestea fiind zise, putem anunța că, înainte de finele acestui an, vom face o sumară cercetare asupra felului în care stau lucrurile în privința clasamentului general pe publicații, ocazie cu care vom avea deja o imagine mai exactă privitoare la proorocita și, totodată, mult hulita hegemonie.

Oricum însă, momentul bilanțului va fi 1 Martie, anul viitor, când se va fi încheiat și cel de-al treilea an scifient. El se va încheia negreșit, căci Nibiru nu va veni, iar moartea energiei, dacă va fi să fie, ne va transforma oricum în spirite la fel de iubitoare de ficțiune speculativă pe cât suntem și acum.

Până atunci, mai sunt însă multe de gândit și de spus, de făcut, de votat și de [re]construit.

Numai bine tuturor!

SUSPANS.ro în noiembrie

SUSPANS.ro își începe seria de noiembrie cu o piesă șocantă. „Delicatese”, de Nicolae Cornescian, afară de faptul că reușește să lovească puternic în fibra imaginarului, iscând astfel sunete de tinichea ruginită, nu pare să mai aibă alte atuuri. Abordarea amorfă a unei stări de alienare provocată de neacceptarea morții celei mai dragi ființe și tușa de oniric aruncată asupra faptelor expuse transformă textul într-un mozaic de orori ce nu aparțin nicicum domeniului ficțiunii speculative. Am rămas la final doar cu ecoul lor brutal, de care m-am străduit să mă desprind cât mai repede.

Nu cred că putem scrie chiar oricum și despre orice.

În aparență ceva mai aproape de spiritul ficțiunii de speculație, partea a 5-a din „Zodia Mielului”, de Mihai Hafia Traistă, ne aduce în față un misterios bărbat ucis de două ori și totuși încă viu. 🙂 Față de precedenta ieșire la rampă, autorul dă acum dovadă de destulă grijă, izbutind o expunere convingătoare și în privința corectitudinii. În plus, întâmplările descrise sunt bine ancorate în fundalul social, construit și el cu migală.

Deși nu suntem siguri că pășim pe un țărm ficțional cunoscut, căci, adesea, aparențele sunt înșelătoare, credem că acesta este un mod de a scrie mult mai aproape de cel cu care Mihai Hafia Traista ne-a obișnuit…

Tot în 14 noiembrie intră în scenă și povestioara „Fata din vis”, semnată de Irina Lucia Mihalca. Suntem proiectați prin intermediul ei în universul multireal al mitologiilor indosanscrite, pe fundalul căruia autoarea încearcă să construiască o poveste de dragoste mai presus de spațiu și timp. Puterea sentimentului pare însă diluată și nu foarte convingătoare, poate și din cauza unui limbaj construit prea poetic sau, mai ales, din cauza câtorva virgule lipsă („prin fereastra camerei lui aerul e plin de miresmele dulci…” – după „lui”, „În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit…” – după „casei”, „Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute.” – după „cameră”) și a unor incertitudini de formă, cum este cazul în „corcodusul şi-apleacă ritmit ramurile încărcate”, enunț în care descoperim diacritice lipsă („corcodusul”), un cuvânt scris greșit („ritmit”) și tratarea neobișnuită a legării prin elidare a pronumelui reflexiv „își”, a cărui formă scurtă „și” se obține prin suprimarea „î”-ului inițial, motiv pentru care credem că ar fi fost mai corect (nu și mai estetic) „corcodușu-și apleacă…”; pentru a evita însă orice nisipuri mișcătoare, avem convingerea că ar fi fost de preferat forma clasică a unei exprimări întregi și corecte când vine vorba de expunerea de autor, în persoana a III-a, deci: „corcodușul își apleacă ritmic…”. Mai presus de aceste observații, prin sfera tematică în care regăsim motivul realităților multiple, decalate în timp, alături de motivul porții transcendente, acționată magic și al iubirii ca putere mistică, mai presus de fire, toate în montura clasicizată a mitologiilor extrem-orientale, considerăm că textul poate fi socotit cel mult unul de graniță, adică doar parțial ancorat în sfera nostră ficțională.

„Corul morţilor mei trişti”, de Gabriela Voicu, piesa cu care, în 23 noiembrie, se încheie neobișnuit de scurta serie a rubricii de proză de la SUSPANS.ro, este istoria comprimată a unui fratricid pasional, urmat imediat de sinucidere. Auzind-o spusă chiar de femeia care a născut pasiunile ucigașe, ce ni se destăinuie ca o ființă rece, sistematică până și în obsesia plăcerii, precum o mașinărie inteligentă, suntem tentați să ne întrebăm ce anume ar putea-o determina, în final, să ne dea toate aceste amănunte. Și nu găsim un răspuns potrivit. Găsim în schimb că tenebroasa poveste nu aparține nici ea ariei ficționale de care am decis cândva să ne ocupăm. Rememorând aprecierile făcute tuturor celor patru texte în această privință, constatăm că ar putea fi încadrate în sfera fițiunii speculative doar două dintre ele, și acelea parțial, fiindcă am socotit-o pe una cam de graniță, iar pe cealaltă nu suficient de evidentă, căci aparențele, spuneam noi, pot fi înșelătoare. Deci, cum ar veni, cam 25% din textele oferite în rubrica SUSPANS.ro pe noiembrie, anul curent…

Probabil că unii dintre cititorii mei se întreabă unde mă duce gândul, făcând astfel de calcule? Ei bine, dacă extrapolăm cifra (fără să știm, e adevărat, la această oră, cât de exactă este o asemenea extrapolare), ajungem la concluzia că, din cele 88 de texte oferite de SUSPANS.ro în primele nouă luni ale celui de-al treilea an scifient, e posibil ca numai vreo 22 să fie texte de ficțiune speculativă. Socotind totuși eroarea prea mare (și, după cum ne spune buna intuiție, cam așa stau lucrurile), putem să alegem un raport mai favorabil ficțiunii speculative. Apreciind astfel că 50% din povestiri subscriu acestui areal (cifra poate fi una cât se poate de rezonabilă), nici atunci textele de ficțiune speculativă propriuzise oferite de SUSPANS.ro în perioada considerată nu depășesc 44. În atare condiții, hegemonia Gazetei SF, care aprinde mințile unora dintre șefii de redute din fandom (iar noi nu prea înțelegem de ce), capătă o probabilitate cât se poate de mare.

Oricum am privi lucrurile, adevărul cifrelor nu poate fi tăgăduit. Iar cei care își doresc să fie recunoscuți drept lideri trebuie să-și binemerite poziția în ochii lumii. Adică să cam treacă la muncă și să abandoneze propaganda…

Altă cale nu-i! 🙂