Nautil de sărbători

Decembrie e considerată la noi luna cadourilor. E totodată luna marilor sărbători ale iernii, Crăciunul și Anul Nou, pe care ne place să le asociem cu renașterea speranței și pragul unui nou început. În această lună, mai mult decât în altele, vom considera că lecturile prilejuite de rubricile de proză ale revistelor pe care le urmărim sunt și ele cadouri, primite de fiecare din noi din partea grupurilor redacționale. În virtutea obișnuinței, vom începe șirul cronicilor cu același…

Plasată în aceeași lume ficțională cu o serie de alte basme fantasy publicate anterior, „Poveste despre iarba-fiarelor”, de Aurel Cărășel, pare să strălucească totuși mai puțin decât alte surate ale ei. În pofida unui lung șir de întâmplări neașteptate, menite să satisfacă pe cititorul avid de suspans și magie, am rămas cu sentimentul că șiragul conține doar aventuri mici, rezolvate aproape exclusiv prin vrăjitorie. Personajele sunt, în schimb, creionate reușit, dar evoluția lor într-o intrigă nu foarte bine articulată, în care faptele decurg destul de anevoios unele din altele, le face și pe ele să pălească ușor. Deși e luna cadourilor, nu putem trece cu vederea nici cele câteva greșeli de scriere („câşiva”, „că a înţeles că a înţeles că…”), dezacorduri („piscuri al muntelui”, „poporul oamenilor îi pot ajuta pe hobbiţi” „cum îi facem o faţă ciudatului ăsta?”, „copacii pădurii […] era mai înalţi”) și cacofonii („să treacă către”) din cuprinsul poveștii, și nici cele câteva virgule așezate ici-colea cu prea mare dărnicie („De la zeietăţile-oarbe, ştim că ceea ce va fi a mai fost şi că lumea este asemenea unui şarpe care-şi înghite coada.”; „Câte unele, se răsturnaseră prin prăpăstii…”). Una peste alta, piesa, postată într-o rubrică nouă („Povestea vorbei”), e peste medie, motiv pentru care se cuvine să mulțumim frumos autorului.

În „Orasul sentimental”, de Andra Spirescu/Mihai Perşinaru, atmosfera e realizată din amănunte picturale. Cuvintele se așază ca niște culori pe pânză. Faptele însă, încă și mai mici ca în precedenta poveste, dispar ca fumul de țigară și lasă în urma lor doar senzațiile pe care ți le-ar putea pricinui privitul unui tablou în care unele culori sunt neașteptat de vii. Câteva neatenții de scriere („îîi zîmbea”, „se întimplă”, „trompetî”, „toaleta publica”), de stil („bănuiască că) sau de punctuație („coincidenţe care înţelese ca simple evenimente fără explicaţie nu ştirbesc intelectul”„înţelese ca simple evenimente fără explicaţie” trebuia încadrată de virgule, fiind o atributivă ce aduce informație suplimentară în context) amenință sensibil echilibrul plastic al lucrării.

Deși n-am putea asocia tableta (pe care o găsim în obișnuita rubrică „Multi-vers”) cu universul ficțiunii speculative, mulțumim totuși pentru clipa de reverie. 🙂

Apărută într-o altă rubrică nouă („Istoria Viitorului”), „Explozia verde”, de Aurel Cărășel, pare mai degrabă un sinopsis tocmai schițat al unei lucrări de mai mare întindere. Textul a fost însă publicat și în rubrica de „Proză”, la data de 31 iulie 2010, iar noi am făcut câteva observații pe seama lui în articolul „Un august ficţional”, publicat la 8 septembrie, același an. Remarcam pe atunci exagerata densitate de informații din cuprins, în special bogăția de toponime și nume de persoane, precum și de numerale scrise cu cifre, toate lăsând impresia că avem în față un fragment dintr-o wikipedie a viitorului. Rămânem încă și mai surprinși de faptul că greșelile menționate atunci (dezacordul din formula „cea de-a 8311 traversări”, de pildă), ca și altele, nemenționate („a fost înlăturat, prin hotărârea Consistoriului Stelar, cu multicardinalul Henry Dubois Platagenetul I”), se regăsesc și în versiunea de față, dovadă că textul nu a fost, câtuși de puțin, revizuit.

Trecem însă peste toate aceste nedumeriri și purcedem să parcurgem povestirile din rubrica special rezervată lor de redacția nautilă în această lună.

Prima din cele patru lucrări de ficțiune aparține unui autor probabil tânăr: Adrian Mielcioiu. Sub titlul „Șanțul”, domnia-sa ne oferă o poveste stranie, aflată la confluența dintre science fiction și fantasy, interconectând în cuprinsul ei tema contactului, proprie scintificțiunii, cu existența magiei, motiv pentru care o vom așeza în categoria textelor transficționale. Calitativ vorbind, lucrarea se vădește teribil de neomogenă, în mai multe privințe, lucru care ne face să ne punem unele întrebări referitoare la vârsta autorului și la sursele de inspirație ale sale. Vom remarca în primul rând o mare diferență între unele fraze mai ales din prima jumătate a povestirii, care amintesc, în special prin repetarea unor cuvinte, de o compunere școlară nu foarte reușită și câteva enunțuri elaborate, corespunzând mai degrabă exprimării unui adult educat, foarte diferite calitativ de frazarea de la începutul povestirii. Pe de-o parte, citim: După ce se mai întinse de câteva ori, rostogolindu-se de la o margine la alta a patului, în cele din urmă se dădu jos din pat şi se îndreptă căscând către baie. După ce se spălă, se duse în bucătărie unde îl aştepta micul dejun, pregătit de mama lui înainte să plece la serviciu.”; „Pentru cei zece ani ai lui ştia o mulţime de lucruri despre univers, galaxii, planete, găuri negre şi călătoriile cosmice la care visase de multe ori singur în camera lui.”; „pielea i se va mai zbârli de câteva ori, şi de fiecare dată nu din cauza frigului. / Ştefi se plimbă puţin cu mingea la picior prin faţa blocului, încercând să se mai încălzească, şi după ce fluieră de câteva ori…”. Pe de altă parte, găsim, de pildă, în context: „Copilul se afla la porţile unei regiuni fermecate, un loc unde lucruri foarte vechi şi ciudate se păstraseră neschimbate pentru că niciodată nu fuseseră de nimeni tulburate.”.

Stângăciile care îl apropie pe autor de felul de exprimare tipic copiilor/adolescenților nu se rezumă doar la cele sus-menționate. Pe lângă unele probleme de limbă (dificultăți de punctuație mai ales – „Făpturi despre care citise în cărţile lui de poveşti şi despre care era convins că nu pot exista, se întrupau acum din aburul luminos…”; „Cu puţin înainte să fie prins Ştefi o coti brusc la stânga…” – după „prins” trebuia virgulă; „Oare ce îi făcuse să creadă pe strămoşii lui daci, că cel care îi vorbea lui acum, este zeul Zalmoxe?”, „un trosnet ca cel făcut de un lemn uscat rupt în două, răzbătu din întuneric”, dar și una sau două forme greșite ale unor cuvinte, cum este cazul în „Fugii repede către ei cu gândul să-i dezlege”, unde trebuia evident „Fugi”, fiindcă fugii e valabil pentru persoana I, nu a III-a), se pot întâlni și o serie de turbulențe în privința gestionării timpurilor verbale – perfect simplu („Își trase șepcuța pe ochi”, dădu un şut sănătos în minge şi se luă hotărât după ea”) urmat imediat (chiar în paragraful următor) de perfectul compus („Când a ajuns la terenul de fotbal s-a mai oprit o dată…”), mici excese descriptive („abundenţa sălbatică a vegetaţiei”), forme de exprimare neortodoxe – „oamenii de deasupra nu mai mi-au trimis” – corect se spune „nu mi-au mai trimis” sau prețiozități („broaşte şi insecte de tot felul îşi consumau existenţa”). La această ultimă categorie intră însă și unele formule mai improbabil să facă parte din vocabularul uzual al unui copil/adolescent – cum e cazul alăturării „evanescentul dragon”.

Remarcabil este însă că autorul scrie în general corect și, mai ales, că pare să aibă un simț al neobișnuitului care s-ar potrivi numai bine unui scriitor de ficțiune speculativă. Până la urmă, dacă Adrian Mielcioiu nu e decât un adolescent, textul său este unul promițător. Dacă însă avem de-a face cu un adult în toată puterea cuvântului, munca de șlefuire a scriiturii se anunță extrem de anevoioasă. Și nu știu dacă merită efortul…

Oricum, îi mulțumim și-l așteptăm cu speranță! 🙂

A doua piesă din rubrica nautilă de proză pe luna decembrie, „Vârsta de aur”, de Gabriel Munteanu, este aproape o povestire foarte scurtă, depășind numai cu puțin pragul celor 1000 de cuvinte. În ciuda dimensiunii sale, ea are darul de a nu-și lăsa cititorul indiferent. Construită în jurul unui viitor distopic, povestea insistă asupra unui sistem social halucinant, în care discriminarea pe care se sprijină întreg mediul social este una între generații, tinerii având practic statutul unor sclavi obligați să muncească din greu pentru a întreține generațiile vârstnice, până ce ajungeau mai întâi la Vârsta de Argint, la care căpătau funcții de gardian, apoi la Vârsta de Aur, la care puteau, în sfârșit, să facă tot ce doreau. Deși autorul are câteva probleme de scriere („vor dispare” – greșeală sistematică – forma corectă este „vor dispărea”; ca cele”, „să muncească, că cine”), cu siguranță perfectibile, abordarea matură a distopiei ne face să ne scoatem pălăria. Felicitări, domnule! O surpriză plăcută! 🙂

Următoarea piesă, „Leo și Foxy”, poartă semnătura uneia dintre cele mai interesante colaboratoare ale revistei NAUTILUS, autoare a recent încheiatului foileton „Stăpânul castelului”, sârguincioasa și disciplinata Teodora Matei. Mărturisesc, am început lectura cu o oarecare strângere de inimă, având în minte o încercare a sa de la concursul e-Text desfășurat vreme de douăsprezece luni la SRSFF, lucrare care m-a făcut pe atunci să mă întreb dacă nu cumva Teodora se simte bine numai în spațiile generoase ale romanului, nu și în culoarele mult mai stricte ale prozei scurte. Iat-o însă pe autoare evoluând cât se poate de convingător și la capitolul povestire scurtă (până în 7500 de cuvinte), categorie în care ne oferă un adevărat microrecital de ficțiune weird, pe care vi-l recomand cu toată căldura. În plus, veți avea parte de un text redactat îngrijit, în care micile greșeli („amile” în loc de familie) n-au nicio însemnătate în ecuația narativă. Mulțumim frumos autoarei. Un cadou numai bun de sărbători. Pentru toți iubitorii de fantastic.

Din păcate, nu la fel de elogios putem vorbi despre „Inchisoarea robotilor”, de Victor-Nicușor Dragomir, piesă cu care se încheie rubrica nautilă de proză din decembrie. Deși autorul pornește de la o idee generoasă (revolta inteligenței artificiale împotriva ființelor care au creat-o), mixând în cuprinsul poveștii sale mai multe teme majore din aria science fiction (explorarea cosmică, algoritmizarea emoțiilor și a personalității, explicarea mitologiei vechi prin ipoteza paleoastronautică etc.), rostuirea literară nu e nici pe departe o izbândă, încă de la început. Nici nu ne revenim bine din alambicatele construcții logice ale paragrafului de atac (Ah’bit e „hotărât să înceapă operaţiunea atât de necesară finalizării misiunii curente”) și avem parte de o gagofonie 🙂 cosmică („întreaga galaxie”). Atmosfera hazlie se menține pe parcursul întregii lecturi, contribuind din plin la asta o puzderie de cuvinte scrise greșit („anestezicul necesar pentru cuplarea simbiotul artificial”; „podeaua colidorului; „efortul de a îndeplini ordinului, „şcenă” – eroare sistematică, „prin faţa trompii; „folosindu-şi membru inferior”) și destul de multe dezacorduri („funcţia „zoom” al bidimensionalului”, „funcţia de interpretare a datele”; întorcând privirea către membri activi; „cele doisprezece degete”). În plus, unele descrieri par luate dintr-un manual de depanat electrocasnice („Îşi setă aparatul spre capătul scalei voltaice şi aşeză cele două polarităţi în regiunea rabatabilă de la baza capului artificialului, provocându-i o supraîncărcare a condensatorilor de protecţie care blocară funcţionarea procesorului principal. Androidul începu să tremure sacadat, tensiunea internă de lucru fiind destabilizată de curentul indus.”), în vreme ce alte enunțuri sunt suprasaturate de informații absolut fără utilitate. N-am reușit, de pildă, să deduc ce rol are termenul „vectorial” în contextul următor: „culoarul deschis în care energia de protecţie se genera vectorial către interiorul celulei.”. Crezând că are totuși o importanță în echilibrul narativ, adicătelea că n-a fost pus acolo numai așa, de sanchi, am căutat să-mi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla dacă energia în cauză s-ar genera spre interiorul celulei scalar, și nu vectorial. Din păcate, n-am ajuns la niciun rezultat. Înclin să cred că mult prea amplele explicații despre funcționarea electromecanismelor componente ale diverselor tipuri de roboți au rolul de a ne lăsa pur și simplu cu gura căscată pe noi, cititorii profani, convingându-ne că avem în față o poveste scrisă de un autor care se pricepe foarte bine la lucrurile astea. Nici nu ne îndoim. Ne-am fi dorit însă ca domnia-sa să se priceapă ceva mai mult și la literatură. Ferească Sfântul să insinuăm că vocabularul domnului Victor-Nicușor Dragomir este unul sărac! Nici pomeneală! Este bogat! Atât de bogat încât dânsul preferă să folosească în unele situații termeni arhaizați (da, îi cunoaște și pe ei!). Spre pildă, dânsul nu zice unduirea spasmodică, ci „unduirea spasmatică, reușind astfel amplificarea aerului nefiresc al deja prețioasei alăturări. Și lucrurile nu se opresc aici! Domnia-sa arhaizează și în scriere, punând pe hârtie elidări lipite cu apostrof („N’auzi?”), nicidecum cu banala liniuță de unire, cu care ne-am obișnuit noi, ăștia mai tinerei. Ca uimirea să fie întru totul împlinită, mai către final, autorul ne spune: „În clipele acelea, mila era un lux nepermis de nimeni…”. Plasând enunțul în contextul narativ, înclinăm a crede că autorul a dorit, de fapt, să ne zică: „În clipele acelea, mila era un lux pe care nimeni nu și-l putea permite…” Parcă are mai mult sens așa… Dar poate că nouă, neinduși vectorial în tainele electricității cum ne aflăm, ne-o fi scăpat ceva…

Adevărul e că, după tableta distopică a lui Gabriel Munteanu, la care se adaugă tensiunea emoțională frumos lucrată de Teodora Matei, dovezile de erudiție ale domnului Victor-Nicușor Dragomir nu vin deloc bine, domnu’ chestor… 😉 Ca să cităm din clasici. 🙂 Nouă ne plac poveștile din care autorul a dispărut, s-a topit, nici nu se mai vede. Nici măcar prin spatele decorurilor. Iar când remarcăm, așa, mai prin ungherele ficționale, câte o pereche de urechi luuungi, ițindu-se pe deasupra scriiturii croite stângaci, ne cam umflă râsul. 🙂

Dar e bine și așa! 🙂

La mulți ani, NAUTILUS! Și tuturor cititorilăr tăi! Oriunde s-ar afla!

Țineți aproape!

Anunțuri

3 Responses to Nautil de sărbători

  1. Teodora Matei spune:

    Multumesc din nou, dar mai ales pentru ca ati trecut peste strangerea de inima. Poate ca acea incercare era una nereusita, sau poate nu-si avea locul intr-un concurs.
    Aceasta poveste a fost, intr-adevar, un cadou, pe care l-am oferit pe FB de 1 Decembrie. Asa am considerat sa le arat oamenilor de langa mine ca ma gandesc la ei. Ma bucur ca l-ati perceput ca atare.
    Va doresc din inima sarbatori fericite, cu atata lumina si bucurie cum au fost pentru mine ultimele 5-6-sau cine mai stie cate sfarsituri de luna, cand va citeam cuvintele 🙂

  2. […] În comentariul nostru asupra versiunii nautile a textului (a se vedea, în acest sens, articolul „Nautil de sărbători”), remarcam că Adrian Mielcioiu scrie în general corect. Spuneam „în general”, fiindcă, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: