O falsă dispută

Există azi unele subiecte perene în presa fandomială de pretutindeni. Ele apar mereu şi mereu, iarăşi şi iarăşi, ca visul de tinereţe al lui Alecsandri printre anii trecători…

Unul din aceste subiecte este parcă tot mai apriga dispută între science fiction şi mai tânărul său fârtat fantasy (am mai vorbit în Consideraţii privind vârsta genului fantasy (I) şi în Consideraţii privind vârsta genului fantasy (II) despre asta). Cifrele vânzărilor atestă azi fără tăgadă că fantasy a depăşit efervescenţa financiară a scintificţiunii. Asta dacă privim lucrurile în limitele strict contabiliceşti ale monedelor actuale. În perspectivă istorică, e mai greu să tragem însă o concluzie netă, fiindcă Jules Verne, mai spuneam undeva, era plătit, la vremea sa, în altă monedă decât dolarul american sau lira sterlină din secolul XXI, iar despre viaţa pe care a dus-o nu se poate spune câtuşi de puţin că n-ar fi trăit bine. De pe urma scrisului, fireşte. Ceea ce, adică să trăiţi bine, vă dorim şi dumneavoastră. 😉

Indiferent cum am încerca să luăm apărarea bunului şi bătrânului science fiction, e foarte clar că fantasy adună azi mai mulţi cititori, lucru care face pe unii sau alţii să afirme că scintificţiunea ar fi într-un fel de metastază istorică, pregătindu-se a ieşi definitiv şi pentru totdeauna din scenă. Pentru a nu ne transforma şi noi, aci, în profeţi, fiindcă, e ştiut, nimeni nu poate fi profet în ţara lui, vom spune că numai vremurile care vor veni vor limpezi, până la urmă, dilema. În ce ne priveşte, şi de una, şi de alta, bucuroşi avem să le ducem toate. Recunoaştem deci, din capul locului, dificultatea de a desluşi care să fie cauzele incetinirii absorbţiei de science fiction pe pieţele mondoliteraturii, mai ales din unele motive la care ne vom referi în continuare…

Un prim motiv este, fără îndoială, lipsa perspectivei. Departe de a se fi încheiat, procesul de care vorbim e în plină desfăşurare, fapt ce diminuează semnificativ şansele unei analize exhaustive. Nu avem deci oportunitatea viziunii statice a istoricului asupra unor evenimente vechi, suficient cristalizate, pe care să le putem citi adânc, liniştit, fotogramă cu fotogramă. Lucrurile acestea sunt încă în mişcare, iar noi, ca să fie şi mai complicat, ne mişcăm alăturea cu ele. Nu poţi înţelege mare lucru din vârtejul în care tu însuţi eşti parte.

Al doilea motiv, derivat în bună măsură din precedentul, este că noi înşine, mişcându-ne în vâltoarea evenimentelor, suntem departe de a fi constanţi în timp. Evoluăm sau involuăm, şi asta în fiecare secundă. Mai aproape de adevăr, unii (mai puţini) evolează, iar alţii (mai mulţi, din păcate)… Fireşte că asta nu se întâmplă fiindcă generaţiile ce se succed ar conţine procente tot mai semnificative de oligofreni, nici pentru că ar funcţiona acea hazlie lege a conservării inteligenţei, potrivit căreia, deşi populaţia creşte, „intelighenţia” rămâne constantă (adică se conservă). Adevărul e unul cuantificabil, rece, comprehensibil pentru aproape oricine: resursele alocate educaţiei insului, prin structurile instrucţiunii publice, în termeni reali, scad.

Dincolo de aceste piedici, există totuşi posibilitatea de a desluşi, în parte, fireşte, câteva cauze ale scăderii scintificţiunii faţă de polul „spec-fi” tributar magiei şi supranaturalului: genul fantasy.

Nu cred că am auzit până acum vorbindu-se prea des de influenţa pe care o are azi, asupra vitezei de difuzie a literaturii science fiction, în primul rând componenta sa science. Ştiinţa uzează acum de o semiotică tot mai abstractă pentru a exprima adevărurile sale. Ne place sau nu, tulburătoarele limite ale cunoaşterii sunt azi mai greu de înţeles pentru omul de rând, fiindcă ştiinţa nu mai e de multă vreme o preocupare intuitivă, mecanicistă, newtoniano-euclidiană. Miezul său dur, în care stă încifrat adevărul, a devenit azi o construcţie ideatică dincolo de puterea de înţelegere a celor mai mulţi dintre noi. În consecinţă, pentru a nu cădea în desuet, scintificţiunea are astăzi nevoie de scriitori mult mai „desprinşi” din marea masă populaţională, mult mai temeinic pregătiţi la nivel ştiinţific. De cealaltă parte, un asemenea nivel de abstractizare a cunoaşterii nu va putea fi apreciat decât de nişte cititori pe măsură. Iar dacă ne gândim şi la ce vorbirăm mai sus, că banii investiţi în educaţia fiecărui ins sunt tot mai firavi, nu mai trebuie să ne mirăm, ci putem să tragem aproape sigur concluzia că asemenea cititori sunt tot mai puţini şi, în cosecinţă, speculaţia ficţională fundamentată ştiinţific va continua, cel mai probabil, să piardă din viteză.

Nici componenta fiction nu e însă străină de lentoarea vânzării scintificţiunii. Fără să pretind erudiţie în domeniul literar, fiindcă nu sunt decât un biet amator, nu pot să nu observ că, aidoma ştiinţei, şi arta cuvântului se duce într-o direcţie tot mai abstractă. Dacă înainte vreme poveştile erau eminamente emoţionale, făcând pe cititor părtaş la zbuciumul şi evoluţia personajului, azi cuvântul e folosit tot mai ades ca purtător de semnale comunicaţionale ce induc direct stări, aproape la fel ca sunetele din muzică, ori pentru construcţii analiste, introspective, sfredelind microscopic măruntaiele trăirilor, în speranţa decelării celor mai fine nuanţe ale naturii omneşti. Nu de puţine ori, aceste texte transformă omul într-un simplu subiect de cercetare, desfăcând în bucăţi, ca într-o grotescă lecţie de anatomie a firii, tocmai acel omenesc unitar, integrator multidimensional al lui Homo sapiens. De multe ori, sensurile mesajului au destulă densitate. De multe ori scriitorii moderni ajung la adâncimi abisale, iar cititorii capabili să reziste presiunilor lecturii au parte de adevărate beţii ale simţurilor. Pentru cei mai mulţi, inşi educaţi en fanfare de şcolile publice, ori proveniţi din familii în care a cumpăra cărţi e neverosimil, astfel de texte rămân criptice. Iar fără semnificaţie, nu pot căpăta nicio valoare. De şi mai multe ori însă, complexitatea construcţiei e fadă, neverosimilă, ca o friptură de cauciuc. 😉 Textul rămâne atunci numai un exerciţiu tehnic de compoziţie şi nimic mai mult. Şi e receptat ca atare.

Dorind să ţină pasul cu noua mecanică simbolică a artei cuvântului, scriitorul de science fiction recurge şi el, adesea, la procedee de stil tot mai sofisticate. Puţini reuşesc. Cei mai mulţi, fiindcă nu pot mai mult, maimuţăresc şi ei complexitatea, sau construiesc arabescuri de cuvinte în spatele cărora ciucesc un mesaj pitic, aidoma confraţilor din mainstream. Iată ce scriam despre asta în însemnările mele:

„Vorbind cu I…, am juns mai înainte la o concluzie interesantă, pe care cred că trebuie s-o notez. E vorba de cărţi. Pe câtă vreme vechii autori de science fiction scriau despre lucruri complicate, căutând să construiască naraţiunea astfel încât să uşureze înţelegerea lor, autorii mai noi scriu despre lucruri simple, adesea simpliste, pe care însă le ascund în spatele unei arhitecturi literare foarte elaborate, de o complexitate artificială. Plăcerea lecturii ar trebui astfel să fie admiraţia pentru acel edificiu de cuvinte extrem de tehnic. Ataşamentul faţă de personaje, dramatismul faptelor, exotismul lumii în care se derulează intriga aproape că nici nu contează. Rezultatul? După chinul de a aşeza bucată cu bucată la locul său complicatul basm în bucăţele, te găseşti în faţa unui edificiu gol, impersonal, rece, din care lipsesc tocmai oamenii şi sentimentele. E un fel de fâs intelectual care nu foloseşte la nimic. El hrăneşte doar vanitatea, atât a celui care a scris, făcându-l să fie teribil de mândru că a putut el însuşi să sculpteze întregul arabesc de cuvinte, cât şi a cititorului, exersat şi tocmai de aceea vidat, eviscerat de propriile intestine emoţionale, pregătit temeinic pentru a fi îmbălsămat şi expus în muzeul sufletelor ceruite.

Paradoxal, lumea asta tot mai populată e de fapt tot mai goală, tot mai seacă, tot mai nepăsătoare. Cei care simt sunt nedumeriţi, ca nişte câini care nu ştiu să iubească decât necondiţionat, iar când stăpânul supărat îi loveşte, fiindcă au încălcat un principiu de neînţeles pentru ei, suferă în tăcere, aşteptând următorul prilej să-şi reverse iubirea asupra acestor androizi care nu mai au nevoie de ea…”

De partea cealaltă, fanatsy nu are asemenea probleme. El revalorizează fantasticul şi supranaturalul acumulat anterior naşterii sale de alte curente de expresie, mai vechi sau mai noi. Fantasy este, dacă vreţi, un basm elaborat, de sinteză, transportând pe cititor într-un univers paralel în care miracolul face parte din legile firii. În esenţă, scrierile fantasy pun, ca şi poveştile tradiţionale, problema confruntării între bine şi rău. De cele mai multe ori, binele câştigă, iar cititorul chiar asta aşteaptă. Lumea ficţiunii fantasy devine astfel un refugiu din faţa realităţii, în care lucrurile nu stau aproape deloc aşa. Şi, cu cât suntem mai înconjuraţi de modele comportamentale mai cool şi mai macho, cu atât mai tare tânjim după fiinţe fragile, ingenue, care să ne înţeleagă şi să ne preţuiască sensibilitatea, fiindcă omul eminamente puternic nu există, oricât ne-am chinui noi să-l „fabricăm” astăzi. Omul care nu are puncte slabe nu poate stârni compasiune. Nici măcar respect. Numai teamă.

Personal, nu cred însă că această dispută este una veritabilă. Ea poate fi eventual interesantă numai pentru cei implicaţi în distribuţia de carte, pentru a bunghi din vreme încotro merg lucrurile. Ca să aţie calea şuvoaielor de bani mai cu sârg, fiindcă asta înseamnă, până la urmă, o afacere. Cu sau fără voia celor implicaţi, mediul comercial prin care tranzitează litera între creator şi cititor aduce, de foarte multe ori, mari neajunsuri, inclusiv pentru science fiction şi fantasy. Industrializarea scrisului elimină prea uşor talentul, preferându-se lucrul cu scribi disciplinaţi, dispuşi să se înregimenteze în vastul mecanism mercantil. Succesul este măsurat numai prin indicatorul vânzărilor, iar atunci când o carte are succes, epigonii se grăbesc să folosească şi ei reţeta, încurajaţi de edituri din ce în ce mai disperat încleştate într-o luptă ce nu mai are prea multe în comun cu binele şi frumosul.

Anticipam cândva că reţetismul sufocă piaţa, oferind în intervale scurte de timp multe lucrări de acelaşi fel. Imposibil nu e doar să le citeşti pe toate, la un moment dat, ci chiar şi numai pe cele premiate, fiindcă s-au înmulţit şi premiile naţionale şi internaţionale care, tocindu-se, nu mai au nici ele o prea mare semnificaţie. Alegerea devine atunci grea. Cititorul, obosit de goana după zilnica pâine, ajunge să închidă ochii şi să opteze, să urmeze sfatul prietenilor, să citească recenzii pe net, nu se ştie cât de echidistante. Şi, înconjurat de tot mai multe cărţi care-i fac cu ochiul, înconjurat de tot mai mulţi inşi care strigă, încercând să atragă atenţia asupra esenţialului amănunt pe care ei l-au observat şi to(n)ţi ceilalţi îl trec cu vederea, cititorul nostru înţelege deodată că e singur. Tot mai singur. Personajele de mucava au ieşit parcă dintre coperţile cărţilor şi invadează acum lumea, ca nişte zombi…

De un lucru putem fi totuşi siguri: ori de câte ori le dăm prilejul, cărţile ne influenţează.

Tripleta croată

Nu pentru prima dată, şi, cu siguranţă, nici pentru ultima, SRSFF publica în ianuarie texte de ficţiune speculativă din spaţiul nonanglofon. De acea dată, din Croaţia. Am fost cadorisiţi cu trei astfel de povestiri. Promiţând, undeva, cândva, că le vom „preţălui” într-un articol aparte, pentru a vedea dacă textele cu pricina sunt pe măsura celor ce se publică la noi, iată-ne ţinându-ne de cuvânt. 😉 Las cititorilor mei libertatea de a pune sau nu, pe undeva, pe ici-pe colea, şi nişte ghilimele.

Pe 3 ianuarie, apare la rubrica de proză găzduită de locaţia web a Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy povestirea scurtă „Zi de zi”, de Ed Barol. În nici 1500 de cuvinte, autorul reuşeşte să pună în evidenţă contururile unei lumi decrepite, distopizate, în care Pământul s-a transformat într-un fel de azil-orfelinat, destinat numai persoanelor devenite nefolositoare corporaţiilor interplanetare risipite prin sistemul solar şi copiilor abandonaţi ai acestor declasaţi. Oamenii trăiesc colectând şi vânzând deşeuri. Mai pe şleau, caută prin gunoaiele aruncate de alţii pe Pământul abandonat, îşi însuşesc ilegal câte ceva şi vând unor companii care colectează astfel de materiale. Grupul e pestriţ şi, tocmai de aceea, pitoresc. Pasha e un bătrân miner din Norul lui Oort, trimis la un sanatoriu pentru pensionari botezat pompos „Institutul pentru o vârstă de aur demnă”, care se dovedeşte însă un fel de lagăr de exterminare. Bătrânul miner, înţelegând repede, fuge fără să privească înapoi. Gray e o altă victimă a destinului şi a corporaţiilor care au falimentat firma de la care acesta îşi lua pensia. Nu îndeajuns încercat de soartă prin pierderea veniturilor, i se îmbolnăveşte grav şi soţia. Tratarea bolii, una nouă, neacoperită de asigurare, îl costă casa. În final, Gray, omul de ştiinţă, devine un paria, nevoit să trăiască din furtişaguri de ambalaje. Boogie e un copil abandonat, fost sclav într-un abator, eliberat de inspectorii de muncă şi crescut de cei doi. Lor li se alătură, în chiar momentul radiografierii pe care ne-o oferă povestirea, Kooky, un puşti abandonat, în vârstă de zece ani.

Textul e departe de a fi unul slab. În puţine cuvinte, Ed Barol inventează o lume aspră, sfărâmată, în care oamenii reuşesc însă să supravieţuiască în ciuda concurenţei dure. Esenţa supravieţuirii este chiar grupul, în care fiecare are rolul său, grup ţinut laolaltă de relaţiile dintre indivizi, pe care autorul le tuşează iute, dar cât se poate de inteligibil. Nu cred că greşesc spunând că textul e un model de povestire scurtă.

Sunt în acelaşi timp surprins de comentariile deloc elogioase ale câtorva cititori, şi mai ales de faptul că însăşi traducătoarea Adina Barvinschi apreciază textul ca fiind „mai degraba un soi de portret decat o povestire cu tot ce ii trebuie (intriga, conflicte, aventuri…)”. Este un portret. Un portret bine schiţat al personajului central – lumea decăzută a viitorului. Şi nu-i lipseşte nimic, chiar nimic, pentru a fi, în ciuda scurtimii sale, o povestire absolut remarcabilă.

„O seară la cefenea, cu Lydia-n gând” este cea de-a doua povestire croată a lunii ianuarie, apărută la două zile după cea sus-pomenită. Autorul ei, Aleksandar Žiljak, reuşeşte, iată, într-o povestire scurtă (mai puţin de 7500 de cuvinte), să lege laolaltă câteva din temele şi ideile importante ale genului science fiction. Regăsim astfel în text lumea caracteristică cyberpunk, în care comunicaţiile au devenit extrem de integrate societăţii, iar personalitatea se poate transfera pe suport informatic, pentru a fi apoi iarăşi depusă într-un corp biologic, lume folosită ca fundal pentru evoluţia unor ciudate personaje extraterestre (tema contactului), ajunse pe Terra prin mijlocirea unei cabine de teleportare (ideea călătoriilor interstelare). Fără a dilua foarte mult povestea, autorul recurge la capcana pornografică, dezvăluind că alienii vin pe Pământ ca turişti sexuali, iar cabina de teleportare e ascunsă în budoarul frumoasei pământence Lydia. Scriitura alertă, explicită, îmbracă o intrigă împrumutată din teoria conspiraţiei OZN, pe care autorul reuşeşte s-o credibilizeze suficient pentru a se constitui ca liant între extravaganta lume ficţională a viitorului şi prezentul nostru cel atât de zbuciumat.

În ciuda evidentei elaborări, textul nu are o „voce” a sa, care să te facă să nu-l uiţi pentru tot restul vieţii. Însă, dacă aşa arată o povestire SF croată „de pluton”, nu pot decât să-i invidiez pe cititorii croaţi.

La 11 ianuarie, întregind tripleta croată, SRSFF ne dă iarăşi prilejul să citim un text semnat de Ed Barol: „Bărbatul numit Tăcere”. Povestirea este una greu de încadrat. Atmosfera ei mi-a amintit de „Picnic la marginea drumului” a fraţilor Strugaţki şi de „Mutu’ prostu’, câinele nostru”, a lui Cristian Tudor Popescu.

Oferindu-se drept cobai pentru testarea unor medicamente, mama lui Miller va naşte un copil ieşti din comun. Strania însuşire de a opri din funcţionare orice aparat electric nu-l va părăsi niciodată. Ed Barol ne arată astfel că ştie cum se construiesc personajele acelea nevoite să se izoleze de societate, numai pentru motivul că sunt… altfel. Galeria acestui tip caracterial în science fiction este ilustră. Îmi vine la repezeală în minte Catârul din ciclul asimovian al Fundaţiei, sau Maimuţica, fiica lui Redrick, din „Picnic la marginea drumului”. Mi s-a părut însă că, motivaţional, Miller se apropie mai mult de Mutulică, eroul central din povestirea lui Cristian Tudor Popescu menţionată mai sus, apărută în volumul „Planetarium”, la Editura Albatros, în 1987.

Interzis în oraşe, unde întrerupea funcţionarea tuturor aparatelor electrice, bătrânul Miller este până la urmă integrat de societate într-un mod neaşteptat: ferma sa devine locul de întâlnire al gangsterilor din oraş, care sunt astfel siguri că nu sunt ascultaţi cu niciun fel de echipament, inclusiv cele funcţionând pe baterii.

Chiar dacă traducerile povestirilor lui Ed Barol mai puteau fi lucrate, după cum susţinea (fără o argumentaţie consisentă) unul dintre cititori, găsim că străduinţa Adinei Barvinschi merită aprecierea noastră. Mulţumim Antuzei Genescu pentru tălmăcirea lui Aleksandar Žiljak.

În locul altei concluzii, m-aş hazarda să afirm că, dacă acestea sunt povestirile cele mai bune ale fantascienzei croate, ele sunt comparabile ca valoare cu suratele lor de pe la noi. Dacă însă acestea sunt texte de nivel mediu, mă tem că mai avem mult de muncă până să atingem şi noi mediana croată… Dacă SRSFF ne va mai oferi astfel de traduceri, avem şanse să ne facem o idee. Spre binele nostru. Lectura acestui gen de texte rămâne, în orice caz, o experienţă absolut pozitivă.

Abia acum am aflat…

Mă simţeam mai bine pe finalul acestei chinuitoare viroze. Tocmai începusem să am iarăşi încredere în mine, în propriile forţe. A venit însă vestea asta… Am aflat şi eu, abia acum, că s-a dus Ion Hobana…

Aş putea să spun că lasă în lumea SF de la noi un gol imens. Şi ar fi adevărat. Numai că ar suna cumva protocolar, nepotrivit şi tautologic, aşa-i? Ce-aş mai putea să spun, de fapt, eu, când EL însuşi spune tot?…

Odihnească-se în pace! Ne va fi mai greu fără el…

Se caută prozatori geniali…

Doritorii pot încerca aici! Succes!

Surpriză, surpriză…

Anunţul făcut de Bruce Sterling pe WIRED scoate în lume ficţiunea speculativă românească! Asta da surpriză! 🙂

Păcăleală

Omul este numai o fiinţă fragilă. Cuvântul său e doar semeţire de o clipă. Apoi soarta îi scoate în cale o piedică, adesea măruntă, dar la care insul, în entuziasmul său efemer, nu s-a gândit, crezându-se stăpânul Universului.

Acum vreo două săptămâni mi-am trasat sarcină ca azi să scriu ceva pe blog. Ceva care să fie plăcut la citit. Poate o nouă însemnare despre ce se mai zvoneşte/scrie/spune prin fandom. Poate o nouă „împeniţare” din cele care au început să placă unora.

Nimic din toate astea. Cuvintele s-au ascuns în spatele unei dureri de gât din cele mai banale. S-au ascuns toate. S-au topit. S-au risipit. S-au translatat într-un univers paralel, până la care nu pot ajunge, fiindcă trebuie să trec mai întâi peste bariera durerii mele. Singurele care mi-au rămas totuşi sunt acestea. Iar eu, în secret, le voi aşterne aici, pentru ca durerea mea să nu bage de seamă că am păcălit-o…

Un personaj în lumea largă…

Veneam de la haltă. Mergeam agale, discutând niscai politici cu un bun coleg de navetă, când ne-a ajuns din urmă un vecin al său, cu care el nu se prea înghesuie la tovărăşie. De ce, am înţeles eu mai demult…

Insul s-a băgat în vorbă cu totul brutal, ignorând că noi deja povesteam. Vezi doamne, povestea noastră nu putea să fie decât ceva cu totul lipsit de importanţă pe lângă ce avea el să ne spună.

– Ce faceţi, domnu’ inginer? mi s-a adresat dumnealui şi a zâmbit apoi lung, cu buzele strânse, clătinându-se pe picioare ca un licean cuprins de sfiiciune. Îşi bălăbănea, în acelaşi timp, servieta diplomat înferecată, pe care o ducea în mâna dreaptă.

N-a aşteptat să răspund. Replica dinainte, care ţinuse şi loc de salut, fusese de ajuns spre a ne introduce în forfotul minţii sale revărsate iar în afară, după cum se-ntâmplă cu orice prilej, fiindcă omul ăsta nu trăieşte în lume, ci e cu totul izolat de ea, lăsând-o numai când şi când să se lipească la universul propriu, ca şi când ar face întregii omeniri un favor.

– Domne! Ce bun e internetu-ăsta! ne-a joncţionat el cu demersul lui interior. Găseşti orice!

Şi, pentru că noi tăceam, a urmat exemplul edificator:

– Eu am găsit şi casa mea. E o casă înaltă! Ştiaţi că, potrivit reglementărilor (avea un fel foarte doct de a pronunţa „reglementărilor”, mestecând în gură silabele, tărăgănându-le), o casă care are mai mult de zece metri până la streaşină e o casă înaltă? A mea are doisprezece. Poţi să-i chemi de la primărie să-ţi dea ţurţurii jos. Nu eşti obligat s-o faci singur. E nemaipomenit internetu-ăsta, domnule!

Casa lui, destul de înaltă, e adevărat, se vedea peste gardul de beton al stadionului părăginit ce se lăsa-n stânga. Potrivit reglementărilor, în ciuda frigului aspru din ultimele zile, n-avea ţurţuri. Poate pe internet să fi avut. Căci sigur o găsise acolo, iar acum deţinea, de bună seamă, două case, una reală şi una virtuală.

– Aveţi internetul acasă, pe calculator? mi s-a adresat el iarăşi mie, evitând elegant un răspuns tăios din partea amicului meu, care nu-i la fel de răbdător ca mine.

– Da…, da…, am zis eu, rostogolind prin minte mirarea că întreg internetul ar putea sta îngrămădit în desktopu’ meu din sufragerie, în calculatorul nevesti-mii, ori în niţel mai rapidul ordinator al fiului meu, fireşte, mare amator de jocuri. Bunăoară, ar trebui să fie cel puţin trei interneturi. Cu tot cu cel din calculatorul ăstuia, patru. Mai erau câteva zeci la mine la servici, încă trei, din care unul wireless, acasă la amicul cu care discutasem până atunci… Câte interneturi sunt, Doamne iartă-mă, pe lumea asta?

– Aţi căutat ceva pe internet până acum? E foarte uşor de căutat! Doar scrii în gugle ce vrei şi gata…

De data asta n-am mai reuşit să m-abţin:

– Nu! N-am căutat nimic. Mi-am pus internet numai aşa, ca să fiu şi eu în rândul lumii.

M-a privit într-o parte, clipind pe deasupra buzelor subţiate de invariabilul zâmbet, iar eu am desluşit în ochii lui un mesaj pe care mi-l dădea şi consola Linux acu’ vreo câţiva ani, când mă apucase amorul compilării din sursă: wait! processing!

– Domnule, am continuat eu să mă revărs. Mă conectam la internet prin 2001, cu un modem din acela intern, Conexant, de cincizeci-şase de kilobiţi, direct prin linia telefonică. Nu erau modemurile astea de acum. Cred că am fost printre primii din oraş…

Mi-a tăiat calea, îndreptându-se către casa lui cea înaltă. Tot zâmbind, a simţit nevoia să-mi spună:

– Eu am trei calculatoare acasă. Şi am avut calculator înaintea dumneavoastră…

Apoi ne-a salutat pe amândoi, încleiat în zâmbetul lui de care probabil că se desparte numai când se ceartă cu nevasta.

Am ridicat din umeri. Eu am acum acasă patru calculatoare. Unul dintre ele, un vechi doi-opt-şase cu patru mega de ram, căruia i-am pus eu un hard mai mare, de optzeci de mega, fiindcă vechiul lui disk de patruzeci începuse să facă bad-uri, îl am din 1995. L-am primit de la un bun amic de-al cumnatului meu, care îl adusese din Germania, unde lucrase la dezafectarea şi înlocuirea unei reţele vechi. Doi-opt-şasele meu fusese server! Pe atunci apăruseră 486-DX4, iar Windows95 era o delicatesă. Toate astea sunt deja istorie…

Rămas numai cu amicul, i-am spus:

– Primul meu calculator, un bătrân doi-opt-şase, îl am din nouă-ş’ cinci. Da nu ştiu, zău, dacă asta înseamnă că îl am dinaintea lui ori nu… El cum s-o fi gândit?

– El nu s-a gândit…

Am ridicat privirea. Interlocutorul meu era resemnat.

Se prea poate, iubite cititor, să fi crezut că toate astea sunt numai un crâmpei din imaginaţia mea. Nu. S-au întâmplat aievea, cum te văd şi cum mă vezi. Şi de-atunci trăiesc cu impresia că domnul acela niţel scorţos, fals protocolar şi veşnic zâmbăreţ, care tocmai s-a împiedicat în gugle, nu-i decât un personaj de roman fantastic scăpat nu se ştie cum în lumea largă.

I-am spus amicului:

– Pre legea mea, cel care doarme socoate că şi ceilalţi dorm!

Apoi ne-am strâns mâna şi ne-am despărţit.

Sfânta Treime şi Scintifiktionalishe Literatur

Mi-a plăcut mult unul dintre articolele publicate de Nautilus, în numărul său cel din februarie, anul curent. „Punem şi literatură în literatură?”, se întreba, fireşte retoric, autorul, nimeni altul decât Dănuţ Ungureanu.

Mi-a plăcut mai cu seamă poziţia sa de partizan cuminte al emoţiei estetice, şi, când spun partizan cuminte, mă bizui că înţeleg mesajul autorului. Dar ca să-i rasucim niţel sensurile, domnia sa ne transmite că, pe lângă valoarea literară în sine, mai mare sau mai mică, textul sefist mai trebuie să aibă şi altceva, pe deasupra. Trebuie să aibă topită în masa naraţiei una, măcar una, din acele idei pe care le recunoaştem toţi ca fiind definitorii, marcante, separând alchimia creativă a scintificţiunii de literaritatea numită, scuzaţi, mainstream. (Scuzaţi, fiindcă eu nu sunt de acord cu separaţia asta! Dar deja intrăm în altă poveste, şi nu e cazul să divagăm prea tare, că ne pierdem firavul auditoriu.) Bunăoară, da, există o separaţie. Există acel ce specific scintificţional, dar, musai el trebuie aşezat pe un fundament literar, cât de firav.

Şi pentru că împărtăşesc această părere, fiindcă n-are cum să lipsească din literatură tocmai… literatura, am să încerc să spun ce cred eu că-i trebuie unui text science fiction sau fantasy pentru a se păstra între graniţele marelui regat al literaturii fantastice, fireşte, ca o specie aparte.

Pentru a se numi literar, un text de mai mare sau mai mică întindere trebuie să creeze cititorului plăcerea aceea creativă. Oricare cititor ştie foarte bine despre ce vorbesc. Despre demiurgica reconstruire a lumii în imaginaţia fiecăruia, pe care o prilejuieşte lectura. Cu ajutorul imaginaţiei, a gândirii creative, mintea noastră recompune înlăuntrul său faptele povestite, devenind, aşa cum spunea Jeffrey A. Carver, cel mai performant studio de efecte speciale. În asta constă plăcerea. Ea e de o natură foarte complexă, nu doar estetică, ci şi emoţională, fiindcă povestea ne pune faţă în faţă cu stările personajelor, cu trăirile lor, cu zbaterile lor, cu năzuinţele lor, iar noi ne ataşăm de ele, sau ne delimităm, oripilaţi, de urâţenia caracterului lor. Şi iată-ne astfel ajunşi la primul ingredient al reţetei succesului literar: personajul.

Cu cât personajul are o mai mare profunzime, cu cât este el mai dens, cu atât emoţiile sale vor transmite cititorului semnale mai puternice, vibraţii mai ample, care-l vor face pe acesta să rezoneze cu frecvenţele proiectate de scriitor. Nu e uşor să construieşti personaje puternice. Ele sunt ca dinamita, iar tu, ca om de literă, eşti nevoit să te joci cu acest material aşa cum s-a jucat însuşi Dumnezeu cu ţărâna din care l-a făcut pe om. Dar cel mai important lucru mi se pare că, oricât te-ai strădui, nu poţi construi niciodată, dar niciodată, personaje mai puternice decât ai putea tu însuţi să fii. Dacă eşti un carcter mic, o fiinţă comodă, înghesuită în propriul tău univers din care nu vrei să ieşi, fiindcă nu te priveşte ce este în afara lui, atunci şi personajele tale vor fi pe măsura creatorului lor.

Aşa cum oamenii reali se mişcă în lumea reală, personajele se mişcă în lumea ficţiunii lor. Prin urmare, forţa personajului, oricât de bine ar fi el realizat, nu e suficientă. Pentru ca ficţiunea să devină acel univers paralel în care imaginaţia te transportă cu totul, rupând chingile realităţii, e nevoie ca lumea ei să fie coerentă, densă, închegată cum se cuvine. Nici aşa ceva nu e lesne de făcut. Dumnezeu însuşi, atotputernic fiind, tot a avut nevoie de şapte zile ca să zidească lumea asta cu tot ce este în ea. Pentru un biet muritor, întreprinderea se anunţă cu mult mai dificilă. Iar dacă legitatea lumii proiectate se modifică esenţial, aşa cum se petrec lucrurile în scintificţiune, scriitorul trebuie să mediteze atent la consecinţele noilor reguli, la modul cum se înlănţuiesc ele, la modul în care se răsfrâng ele asupra personajelor, asupra complexei lor intimităţi, pe care tocmai se pregăteşte să ne-o dezvăluie. Iată deci al doilea ingredient al mult râvnitei glorii literare: lumea.

Mă simt iarăşi nevoit să spun că, dacă felul în care tu însuţi vezi lumea reală este incomplet, superficial, fenomenolgic, tot astfel va ieşi şi lumea ficţiunii tale, fiindcă nu vei putea încropi nicicum o lume mai profundă decât reflexia celei reale din propria ta minte.

Nu ştiu dacă e cineva printre cititorii mei care să nu fi văzut vreodată cum se toarnă betonul. Nu trebuie să fi lucrat în construcţii. Trebuie însă să te fi măcinat până într-atât curiozitatea încât să te fi oprit în dreptul unui şantier de pe strada alăturată, ori în faţa vilei celei mari a vecinului, care s-a apucat să-şi toarne un gard pe măsura locuinţei. Dacă ai fost curios, iar pentru fanul sf curiozitatea este (ar trebui să fie!) intrinsecă, atunci ai văzut că betonul se obţine prin amestecarea agregatelor minerale, adică a nisipului şi pietrişului, cu apă şi acel liant numit ciment, care leagă totul laolaltă. În reţeta noastră, agregatele minerale alcătuiesc lumea ficţiunii, gândită pe-ndelete, cum ar veni, bob cu bob. Personajele sunt apă, capabilă să se strecoare şi să curgă peste prundişul realităţii. Dar care este liantul? Ce anume face ca pământul plămădit cu niţică apă, din care şi Dumnezeu a modelat păpuşa aceea ce avea să devină om, să se transforme în edificiu. Atotputernicului i-a fost simplu: a suflat duh sfânt peste momoiul său de lut şi gata, l-a făcut să prindă viaţă. Scriitorul trebuie să se descurce însă cu puterile lui limitate, omeneşti. Şi iată-ne ajunşi la cel de-al treilea şi ultimul ingredient al creaţiei: intriga. Ea este liantul! Ea e cea care ţine personajele şi lumea laolaltă! Ea este duhul sfânt pogorât peste lume şi peste personaje. Fiindcă nu s-ar uita nimeni altcumva decât poate chiorâş la o lume foarte bine zidită, unde şed nişte personaje tare adânci şi în rest, întru totul bizar, nu se mai întâmplă nimic.

Şi iar trebuie să spun ceva nu tocmai plăcut unora. Întâmplările curg unele din altele, se leagă aşa cum se leagă bărbaţii şi femeile în horă, şi tot aşa se răsucesc ele încolo, apoi brusc încoace, apoi iarăşi încolo. Şi dacă nu eşti tu însuţi destul de dibaci să înţelegi hora propriei tale vieţi, nici intriga poveştii nu va fi tocmai credibilă. Personagiile se vor smuci unele pe altele, se vor da cap în cap, iar uneori hora se va rupe şi va trebui cârpită. Şi, oricât ar fi de bună cusătura, o haină nouă e o haină nouă, iar una cârpită e una cârpită.

Astea sunt cele trei sfinte ingrediente care trebuie să stea la temelia unui text literar scince fiction ori fantasy de succes. Iar dacă mă uit bine, ele nu se deosebesc cu nimic de cele folosite în ailantă literatură. Adicătelea mainstream. Şi de-asta cred eu că are dreptate Dănuţ Ungureanu când zice la final: „Câtă literatură? În ce mă priveşte, încerc o mie la sută…”

Acum trebuie să fac eu finalul meu. Şi iaca-l fac! Spunând că, oricâte idei scintificţionale sau nu ai avea, între idee şi literatură stă mereu acea întreprindere titanică însemnând nici mai mult, nici mai puţin decât rezidirea întregii lumi. De la capăt. Şi nu-i lucru de şagă! Iar dacă izbuteşti, trebuie, la fel ca Dumnezeu, să rămâi discret în spatele creaţiei tale, lăsând-o pe ea să vorbească pentru tine, aşa cum te-ai priceput să-i dai glas. Nu tu eşti important, ci lumea creată de tine, personajele care se mişcă în ea şi întâmplările lor. Şi ar fi minunat ca unii dintre cititori chiar să se-ndoiască de existenţa ta…

Nostalgie de vineri, în amurg

Sunt obosit. Soarele coboară atât de încet că abia dacă vezi ceva. Aşa de încet trece timpul. Trece viaţa. Sunt obosit.

N-am să apuc să scriu nimic azi. Muzica plânge. Sunetele, ca nişte lacrimi, curg pe obrajii serii. Fericirea e clipa aceea pe care-o aştept de o viaţă. Va veni? Va veni în această seară? Ca o femeie încă tânără, pe care ai iubit-o fără să ştii, fără să vrei. Va veni. Sigur va veni.

Eu sunt numai un suflet pe care Dumnezeu l-a uitat în lume. Poate singurul suflet. În rest, nimeni nu mai foloseşte aşa ceva. Totul e digital, perfect, echilibrat şi mecanic. Eu îmi amintesc serile în care alergam, mulţi, călcând iarba câmpului. Ne strecuram unduios printre crengi lăsate în cale. Foşneam printre ele, abia atingând frunzele, ca nişte adieri, ca nişte respirări. Toţi aveam suflete.

Acum stăm în borcanele acestea şi ne hlizim la cer. De mişcat se mişcă numai mecanismele care ne-au furat chipul, şi care-şi spun pe nedrept oameni. Nici măcar animale. Tigrii de Bengal se preling prin frunzişul rar, visând umbra mustoasă a junglei de altă dată. Elefanţii caută apă, caută verdeaţă şi nu găsesc decât oasele mirate ale altor elefanţi. Păsările migrează pe neaşteptate rute. Le afli unde nici nu te aştepţi, sau doar le vezi plutind pe mările unor emisfere străine, obosite, căzute, aşteptând nimicul ca pe o binecuvântare.

Lumea e obosită. Cerul ei însă zâmbeşte încă. Mai are puterea s-o facă, deşi umerii ei sunt aduşi, deşi s-a gârbovit sub povara ruşinii noastre, pe care o duce ea, fiindcă noi am pierdut-o, am aruncat-o, ca pe un nefolositor halat, decolorat şi tocit în coate.

Azi m-am întâlnit cu umbra copilăriei mele. Era o umbră mică. Hoinărea pe strada aceea pe care mi-am amintit-o dintr-odată, ca pe o tristeţe, ca pe o nepreţuită tristeţe. Umbra n-a spus nimic. A tăcut şi se pare că m-a privit atentă. Eu am tăcut şi am privit în pământ. Pământul a tăcut şi a privit în mine, aşteptând. Toţi aşteptam, şi eram umbre ale noastre, eu eram umbra mea, umbra copilăriei mele era umbra copilăriei mele, iar umbra pământului era grea, atât de grea. Şi eram închişi în tăcere, iar tăcerea era închisă în amintire.

Abia un strop din Brunner

John Brunner

John Kilian Houston Brunner a fost unul din cei mai prolifici autori britanici de science fiction, pagina WikipediA dedicată lui notând la bibliografie nu mai puţin de 108 volume, cele mai multe (58) datând din anii ’60. Traduse la noi, după câte ştiu, şi m-aş bucura să greşesc, nu sunt decât „The Long Result” (1965), purtând titlul „Răbdarea timpului” (2006, reeditare din 1994, în traducerea lui Vladimir Colin şi I. Pascal) şi „Stand on Zanzibar” (1968), cu titlul „Zanzibar” (2006, în traducerea lui Sorin Moise şi a Angelei Moise), ambele în colecţia „Nautilus” de la NEMIRA, coordonată de Mihai Dan Pavelescu şi „The Webs of Everywhere” (1974), versiunea românească purtând titlul „Reţelele infinitului” (1998, ediţia I, în tălmăcirea Monicăi Ionescu), apărând la Editura Fahrenheit a grupului editorial RAO. La un calcul simplu, 3/108 vine aproape 2,8% din titluri, ceea ce, să recunoaştem, reprezintă abia un strop din Brunner.

Dacă bibliografia lui Brunner uimeşte, nici biografia sa legată de literatură nu e cu nimic mai prejos. Reţinem că, prin 1940, el descoperea deja literatura science fiction, citind faimosul roman al lui H.G. Wells, „Războiul Lumilor”. Născut în 24 septembrie 1934, avea pe atunci doar şase ani, o vârstă la care cei mai mulţi pământeni abia dacă silabisesc sau chiar nu ştiu încă să citească. Descoperind litera atât de timpuriu, nu trebuie să ne mirăm că primul roman SF („Galactic Storm” – 1951) îi apare la şaptesprezece ani, publicat sub pseudonimul Gill Hunt. Tot sub pseudonim (John Loxmith) Astounding îi publică în 1953 prima povestire SF: „Thou Good and Faithfull”.

În pofida înclinaţiei native către literatura de speculaţie ştiinţifică, devine scriitor profesionist abia în 1958, după ce slujise timp de doi ani (1953-1955) chiar şi în Forţele Aeriene Regale.

O mărturie a nemaipomenitei prolificităţi a autorului poate fi găsită aici. Descoperim pe pagină o impresionantă listă de romane (şaizeci şi opt, între care şi cele trei din seria „Empire”), cinci antologii de autor, şaisprezece colecţii de povestiri precum şi treizeci şi trei de antologii de povestiri scurte în care John Brunner este prezent. E uimitor, în aceste condiţii, că britanicul a găsit timp să şi militeze activ pentru o lume mai bună (ca membru emblematic al mişcării britanice împotriva armelor nucleare), să se şi implice foarte mult în susţinerea fenomenului science fiction (a scris multe articole, majoritatea neplătite, cu precădere pentru fanzine, dar şi articole care i-au apărut în reviste profesioniste), ba chiar să-şi trăiască viaţa personală (a fost căsătorit de două ori, prima dată cu Marjorie Rosamond Sauer, din 1958 şi până la moartea acesteia, în 1986 şi cu Li Yi Tan, din 1991 şi până în 1995, ultimul an al vieţii autorului).

Aceste realizări ar trebui să dea de gândit unora dintre aspiranţii de pe la noi, care cred că li se cuvine cea mai largă recunoaştere numai după câteva încercări, şi acelea nu se ştie cât de reuşite. Şi am să le mai spun că, deşi a muncit enorm, găsind cu cale să facă de multe ori din proza sa un avertisment pentru viitorul planetei, Brunner n-a obţinut prea multe premii literare. A fost nominalizat de patru ori la Hugo, la secţiunea roman (1965 – „The Whole Man”; 1966 – „The Squares of the City”; 1969 – „Stand on Zanzibar” şi 1972 – „Dread Empire”), adjudecându-şi trofeul o singură dată, în 1969. A mai fost nomilazat, tot la secţiunea roman, de trei ori la Nebula (1969 – „Stand on Zanzibar”; 1970 – „The Jagged Orbit” şi 1973 – „The Sheep Look Up”). A mai obţinut în două rânduri British Scinece Fiction Award (BSFA), prima oară în 1969, pentru „Stand on Zanzibar” şi a doua oară în 1970, pentru „The Jagged Orbit”.

Am reţinut dintre amănuntele fugare ale vieţii sale două crâmpeie care îl apropie pe John Brunner de România. Prima scânteie vine tocmai de la un personaj al său cu origini „carpatine”, Tinescu, pe care îl aşază în vârful leadership-ului B.R.C. (Biroul pentru Relaţii Culturale de pe Terra), în romanul „Răbdarea timpului”. Vădind o inteligenţă vie, naturală, dublată de un caracter temperamental bine tuşat de autor, el îşi injură pe româneşte subaltenii care încearcă să i se opună, dar are pentru ei o grijă aproape părintească. Nu ştiu dacă a fost în intenţia lui Brunner, însă Tinescu pare să aibă ceva din tătucul de sorginte sovietică, patetic şi exigent, abil în arta conducerii, dar mai ales în cea a descâlcirii iţelor birocratice. Prin bunătatea sa, extinsă dincolo de asprimea cu care îşi exercită funcţia, iertând repetatele scăpări ale lui Roald Vincent, Tinescu scapă din chingile unui portret stalinistoid, căpătând caracteristici cât se poate de umane. Vestea morţii sale, pe care autorul o strecoară în epilog, a reuşit să găsească prin labirintul sufletului meu calea spre porţile compasiunii.

A doua scânteie e chiar participarea sa, ca invitat de onoare, la EuroCon-ul de la Timişoara, în 1994. Am respirat atunci acelaşi aer, căci încă orbitam, invizibil fir de praf, în câmpul consistentei gravitaţii culturale a Timişoarei, ca proaspăt absolvent al Politehnicii „Traian Vuia”. „All those years ago…”

Un an mai târziu, la WorldCon-ul de la Glasgow, John Brunner, în vârstă de 61 de ani, avea să cadă la datorie. A suferit, în cea de a doua zi a lucrărilor, un accident vascular cerebral. De atunci, lumea science fiction a fost silită să meargă înainte fără el…