Benzina viitorului vine din Marea Britanie. Iată aici un articol cel puţin interesant!
Un combustibil revoluţionar
31/01/2011
3 comentarii | 
Neclasificat | 
Legătură permanentă
Publicat de mirco67
Uimire…
26/01/2011N-am mai citit de multă vreme un ziar literar atât de dens. Am rămas cu impresia că, dincolo de nemernicia promovată cu sârg la toate nivelele, naţia asta trăieşte, are vigoare, inclusiv prin cultura ei, chiar dacă astfel de semnale nu vin de la centru, de la marile televiziuni, părtaşe la cangrena naţională, ci din cele mai neaşteptate colţuri de provincie. E un fel de „Ridică-te Gheorghe! Ridică-te Ioane!”, care mă uimeşte şi în acelaşi timp mă bucură.
Iată link-ul, pentru versiunea electronică (pdf) a publicaţiei de care-i vorba.
Un comentariu | Cultural | Legătură permanentă
Publicat de mirco67
Cum ar fi fost dacă…
26/01/2011
Nicolae Ceausescu
Am să încep eu…
Cu ajutorul medicului indian Amar Dayarama, un geniu al geriatriei, Nicolae Ceauşescu nu numai că trăieşte, dar e cât se poate de viguros şi arată ca la patruzeci de ani. Este Preşedintele Republicii Comuniste Democratice şi Populare Române, dar a schimbat numele partidului în Partidul Popular Democrat Comunist Român, al cărui secretar general, fireşte, este. La presiunea Uniunii Europene, cu care negociază o formă de asociere reciproc avantajoasă, permite funcţionarea în ţară a încă unui partid, numit sugestiv Partidul Criticii de Opoziţie.
Savantul român Grigore Iorga a inventat combustina, un fel de cărbune de mare energie, obţinut prin reordonarea moleculară a deşeurilor celulozice. Din arderea sa nu rezultă niciun fel de cenuşă, ca şi cum ai arde diamante, iar puterea calorică este de 500 de ori mai mare decât a cărbunelui brun. Secretul e bine păstrat, protejat şi de un patent internaţional obţinut cu ajutorul Intelligent Money, o companie specializată israeliană. România a devenit principalul exportator de energie electrică din balcani, având cele mai moderne termocentrale. Exportul de combustină e interzis.
În interiorul Partidului Criticii de Opoziţia ia naştere o mişcare organizată, cu scopul de a răsturna regimul Ceauşescu. E sprijinită de servicii secrete străine, în special de peste ocean.
În 2012 izbucneşte Revoluţia, condusă de Ion Iliescu, un personaj de care Ceauşescu s-a temut tot timpul, şi care a fost menţinut în stare criogenică timp de 27 de ani de serviciile secrete ale Federaţiei Ruse.
Ceauşescu fuge cu un gravicopter de pe acoperişul CC-ului. Este interceptat de un aparat de vânătoare IAR-211-Carpatkiller, pilotat de Sebastian Şenchea, stră-strănepotul lui Mircea Şenchea as al aviaţiei noastre din al doilea mondial.
Deşi superior, gravicopterul este totuşi doborât. Are loc autopsia dictatorului, dar rezultatele sale sunt ţinute secrete. Fiindcă Ceauşescu se dovedeşte a fi un android de provenienţă necunoscută.
Noul Preşedinte, Ion Iliescu, transformă România într-o republică pro-europeană. Se întrevăd semnele unei crize economice fără precedent.
Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat de fapt cu adevăratul Ceauşescu…
15 comentarii | Sci-Fi | Legătură permanentă
Publicat de mirco67
Papagalul electric
24/01/2011Fantasy curat! 🙂 Dacă nu cumva science fiction sadea! 🙂
2 comentarii | Neclasificat | Legătură permanentă
Publicat de mirco67
Onda
23/01/2011Toate dimineţile sunt la fel pentru proletari. Aproape toate. Cineva are grijă să nu suferim prea tare de stresul schimbării. Mergem întotdeauna la serviciu în autobuze pline ochi. În care atingerile se transformă adesea în erotice jocuri matinale. Doamnele sunt mai mereu îmbufnate. Domnii au erecţii fără pretenţii, înfipte în dosul doamnelor îmbufnate. Autobuzul frânează des. Desfrânează. Fesele doamnelor se proptesc în erecţii. Uneori, doamnele fac ochii mari, desluşind nişte dorinţe enorme. Se străduiesc atunci doamnele din răsputeri să nu surâdă, oftează şi aşteaptă următoarea frână. Şi taximetriştii se bagă mereu în faţă prin intersecţii, iar şoferul înjură. Unde mă-ta te bagi, mă, ‘tu-ţi dumnescrişii şi arhanghelii! Şi frânează brusc. Oh, aşa! Doamnele clipesc. Nu mai sunt îmbufnate. Doar dacă nimeresc lângă un sconcs autohton, cristian dihor cu arome puternice, se acresc rău. Dacă blănosul are şi tupeul unei erecţii, e bai mare!
De câteva săptămâni, o staţie după a mea urcă o tânără doamnă zveltă, înaltă, brunetă. Sigur că nu-i cea mai frumoasă femeie din lume, dar are ochelari cu rame fine şi un ruj incandescent, ca păcatul de fecioară. Şi e toată numai picioare. N-am văzut-o niciodată-n pantaloni. Fuste lungi, aproape până la glezne, odăjdii, totuşi nu chiar ca la mânăstire, sub care poţi ghici că, deşi subţire, stă bine cu chila. Bănui o minunăţie de profundor, dar numai bănui, fiindcă am grijă să-i fac loc, sunt atent, o protejez şi nu mă înfig cu bompresul în pupa domniei sale, deşi, sarsailă mi-e martor… Ptiu, pe cine am ajuns să invoc de martor!.. Sunt un decăzut…
E greu să nu te laşi pradă ispitei, măcar cu gândul, pentru că, ştie bunul Dumnezeu (de data asta El!), am fost un cavaler desăvârşit, n-am înghesuit-o pe fiinţa aceea nicicum, iar ea, ştiu bine, apreciază mult asta. Aşa cred… Aşa cred pentru că de fiecare dată surâde cînd îmi răspunde la salut, urcă şi-şi ia locul în faţa mea, în picioare, întorcându-se cu spatele spre mine. Când maşina frânează, din trupul meu de Atlas uşor supraponderal fac un adevărat zid în care se proptesc cei din spate, şi o ajut în acelaşi timp pe duduie să nu năvălească peste cei din faţa domniei sale. O prind uşor cu mâna dreaptă de umăr, simt de fiecare dată că are un umăr fragil, ca de flutur, iar ea îmi mulţumeşte zâmbind cu buzele ei roşii, atât de roşii. În mâna pe care ar trebui s-o folosească pentru a se agăţa zdravăn de bară, spre a-şi menţine poziţia, îşi duce poşeta. Destul de probabil că are mai multe poşete, pe care le schimbă, asortându-le cu pantoful, cu şalul, dar eu nu-mi amintesc niciuna din ele. Chiar nu-mi amintesc. Şi nu pentru că ar fi vorba de poşete comune, fără personalitate, ci pentru că niciodată, dar absolut niciodată nu pot să iau seama la niciun adjuvant existenţial femeiesc. Cum ar fi poşetele, brăţările, cerceii, flecurile, fleacurile. Când maşina prinde viteză, corpul ei lung şi flexibil se îndoaie din talie şi vine către mine, depunând la pieptul meu omoplaţii ca pe o ofrandă. Fără a-şi mişca picioarele, păstrând între jumătăţile inferioare ale corpurilor noastre o decentă distanţă, îşi apropie de mine doar capul, întorcând uşor către stânga obrazul vag masliniu, fin, în vreme ce părul lung, negru, imi atinge faţa, ca într-o copilărească biciure. Atunci e cel mai greu, pentru că îi simt parfumul, un parfum cunoscut, pe care nu ştiu cu ce îl asociez, dar îl asociez eu cu ceva, de vreme ce mi-l amintesc şi nu ştiu de unde. Oricât mă străduiesc în acele clipe ale dimineţii, nu-mi amintesc şi pace.
Oricum, mi se pare de fiecare dată ciudat că parfumul nu mă tulbură. Nu e unul din acele parfumuri grele, feromonice, care te pot scoate din minţi şi te transformă pe neştiute într-un animal dornic, încins, neavând habar cum de a ajuns mâna ta între coapsele ei, ori cum de s-a strecurat sub bluziţă şi acum descentrează aproape brutal sutienul pe care ea şi l-a legat singură, dis-de-dimineaţă, la spate, cu deosebită grijă, răsucindu-şi aproape dureros braţele lungi şi flexibile. Nu, nici pe departe. E un parfum mai degrabă discret, subţire, cu un iz vag de levănţică şi de mai ceva, încă şi mai greu de decelat, pentru că duduiţele astea se pricep să se înfăşoare în arome ciudate, pe care le asociază cu făptura lor, aşa cum marii bucătari folosesc diverse mirodenii şi obţin efecte extrem de diferite de la mâncăruri foarte asemănătoare. Ai impresia că se schimbă ele însele, ai impresia că în locul uneia s-a insinuat o alta, care te ademeneşte, iar tu, credincios celei dintâi, eşti cumva încurcat, nu ştii dacă e bine şi înţelegi că e bine abia cînd eşti încurajat, sunt eu, iubitule, sunt eu, nu te speria… O altă eu…
M-am întrebat încă din primele zile de unde ştiu parfumul acela discret şi oarecum persistent al ei. Îl ştiam bine de undeva, dar abia la începutul ultimei săptămâni am reuşit să găsesc o legătură. Una atât de bizară încât am fost convins la început că sunt complet nebun. Mai întâi, pentru că legătura mentală între parfumul ei şi ceea ce ştiam eu despre el s-a făcut într-un loc cu totul neaşteptat. În baie. Şi pentru că mi s-a întâmplat în acel loc ceva ce nu mi se întâmplă totuşi prea des dimineaţa. Mi-a venit să strănut. Nările au prins a mă gâdila pe dinăuntru pe când mă priveam somnoros în oglindă şi m-am precipitat către hârtia igienică, apucând să rup totuşi destulă ca să-mi pot improviza o batistă, cu care mi-am astupat nasul în chiar secunda împroşcării milioanelor de stropi minusculi. Am crezut că am răcit. Am strănutat zdravăn de câteva ori şi mi-am suflat nasul, aruncând batistuţa aceea improvizată şi rozalie direct în vasul closetului. Nările se eliberaseră şi puteam respira bine. Deci nu răcisem. Dar mi s-a părut că simt mirosul acela al tinerei femei, pe care nici măcar cum o cheamă nu ştiu. Şi atunci am crezut că sunt un pic nebun. De unde să vină mirosul ei în baia mea?
Începusem gestul de a-mi pipăi obrajii, pentru a vedea dacă barba e deja aspră, sau mai poate suporta o zi, când am simţit iar mirosul. Culmea! Mi-am adulmecat degetele. Ele miroseau. Somnul îmi sărise. Poate că duduiţa şi consoarta mea foloseau acelaşi parfum, iar eu o căutasem noaptea în somn, visând cine ştie ce. Fireşte că nu pe duduiţă o căutasem. Deşi realizam, vinovat, că nu prea ştiu cum sunt parfumurile doamnei mele, ceva nu se lega. Mirosul acesta nu prea avea nimic în comun cu felul de a fi al celei din dormitorul conjugal. Ca să mă conving, am mirosit pe rând sticluţele de pe poliţa ei cu ferchezuieli. Nici vorbă de vreo asemănare. Parfumurile acestea sunt cu totul altfel. Au altă personalitate. Şi i se potrivesc. Şi cred că e şi ăsta un motiv pentru care mi-am legat şireturile cu fata. Că-mi plăcea ideea ei de mirozne. Chimie comună. Descopeream acum că îmi plăcea mai cu seamă unul cu nume franţuzesc. „Nid d’amour”. Hmm… Păcătoasă licoare… De unde l-o fi având gagica? Sigur, nu de la mine… Cuib de iubire… Adică ogeac… Temă de meditaţie…
Am ridicat din umeri şi am pus sticluţa la locul ei. Tot nu dezlegasem misterul aromei răspândite de bruneta mea matinală. Şi tot învârtind prin cap ipotezele, mi-a încolţit o bănuială. Am luat sulul de hârtie igienică şi l-am dus la nas. Apoi am prins a zâmbi mânzeşte. Tocmai găsisem asemănarea.
De atunci, ceva parcă s-a schimbat. Ne-am întâlnit în fiecare dimineaţă. Eu am continuat să-i fac loc şi să-i ţin în spate pe haidamaci ca să n-o strivească. Ea s-a rezemat cu spatele de pieptul meu, iar părul ei mi-a atins obrajii. Parfumul ei, cândva straniu, discret şi persistent, şi care mi se părea că i se potriveşte atât de bine, mă face însă acum să zâmbesc subţire. Şi nu pot să n-o apelez în gând cu numele ei tainic de botez, la care ea nu răspunde pentru că nu-l ştie. Onda. Aşa o cheamă şi pe hârtia noastră igienică. Şi nu pot să nu mă gândesc la ea ca la cealaltă Onda din viaţa mea, o insă interesantă, dar cu o chimie cam pe dos şi pe care nu mi-o pot imagina nicicum în cuibul iubirii mele.
7 comentarii | Împeniţări | Legătură permanentă
Publicat de mirco67
„Peregrinările lui Tuf” – mai mult decât un basm SF
22/01/2011
Peregrinarile lui Tuf - George R.R. Martin
Nu cred că greşesc nici dacă aşez, dintr-un punct de vedere, antologia de faţă la literatură pentru copii şi tineret. Mi-a sunat tare asemănător cu „Fetiţa de pe Terra”, de Kiril Bulîciov, peripeţiile acelea delicioase, apărute la noi prin 1978 şi pe care, copil fiind, le-am citit cu mare, mare plăcere. Cred însă că aş comite o impardonabilă eroare dacă m-aş rezuma să pun pe cărţulia de faţă numai această etichetă. Fiindcă George R. R. Martin ne spune aici povestea unei omeniri risipite în spaţiu cu tot cu metehnele sale exersate îndelung pe Vechiul Pământ, pe care iată, le afişează de-acum la scară galactică. Regăsim în nuvelele (nuveletele) de faţă pe omul ultimelor secole, bine antrenat în ritualul supunerii prin frică, precum şi pe stăpânul său politicianul veros şi sălbatic, sau pe păstorul sufletului său, popa cel truditor în fatidica instituţie religioasă care impozitează accesul la divinitate, sau pe administratorul viciilor transformate în spectacol de divertisment şi ridicate la rang de construct economic planetar. Toate astea ni le arată George R. R. Martin risipite pe lumi separate de distanţe stelare, deşi ele ne sunt familiare, îngrămădite fiind pe minusculul fir de praf numit Pământ. E un mod de a cita celebra zisă a marelui Albert, despre univers şi prostia umană.
Eroul principal, Haviland Tuf, este la început un negustor galactic lipsit de succes, tocmai fiindcă se ţine departe de „calităţile” cerute unei astfel de îndeletniciri, preferând să cultive o altă paletă de valori, care-l apropie mai repede de Don Quijote de la Mancha, faimosul cavaler rătăcitor al lui Miguel Cervantes. Cu toate astea, urmare a luptelor lacome şi în final fatale între mai mulţi pretendenţi (ei înşişi o colecţie reprezentativă de „caractere”), pe care-i duce să elucideze misterul „stelei molimei”, el intră în posesia Arcei, o uriaşă navă de luptă a străvechiului Imperiu Pământean (Steaua molimei). Specializată în război biologic, uriaşa navă de germinare, exploatată cândva de un echipaj de 200 de membri, e modificată pe S’uthlam, pentru a putea fi controlată numai de noul său proprietar. Intuind puterea colosală a Arcei, liderii politici locali aflaţi la putere decid s-o confişte, pentru a rezolva cu ajutorul ei problemele ridicate de suprapopulare, aceştia sperând atât la creşterea randamentului ecosistemului planetar, cât şi la susţinerea unui eventual program de expansiune militară spre lumile apropiate. Planurile le sunt însă dejucate de Tolly Mune, energica femeie aflată la conducerea celui mai mare şantier naval interstelar cunoscut, singurul capabil să repare Arca. Tolly Mune realizează efectul devastator al puterii conferite de uriaşa navă asupra caracterului omenesc şi consideră că Tuf e mai potrivit s-o stăpânească, facilitându-i acestuia, în final, evedarea. (Pâini şi peşti). Decis să-şi respecte obligaţiile de plată către S’uthlam, Haviland Tuf începe să folosească puterile navei pentru a câştiga banii datoraţi, făcând să renască străvechea meserie de inginer ecolog. El pacifică Namorul, o lume oceanică pe care coloniştii umani, aşezaţi de circa un secol, sunt ameninţaţi cu extincţia de misterioşi monştri marini, apăruţi ca din neant. Cercetând atent lucrurile, Tuf desluşeşte că oalele-de-mâl, vieţuitoarele pe care coloniştii le pescuiau intens pentru a se hrăni cu ele, sunt de fapt o specie inteligentă imobilă şi telepată, iar monştrii care se porniseră să distrugă coloniile umane sunt „păzitorii” lor. „Păzitorii” oamenilor, militari de profesie, fac şi ei tot ce cred că e mai bine pentru a asigura supravieţuirea speciei. Tocmai încleştarea armată este cea care-i împiedică să găsească soluţia acceptabilă pentru toată lumea. (Păzitori). La termenul convenit, Haviland Tuf revine pe S’uthlam, pentru a-şi plăti prima rată a datoriei sale. Găseşte aici o lume revigorată, privind viitorul cu încredere şi optimism. Ceea ce este însă evident pentru Tuf, iminenta prăbuşire în foametea generalizată, ca urmare a unei suprapopulări fără precedent, e ţinut ascuns populaţiei, hrănite cu o intoleranţă religioasă extrem de avantajoasă conservării poziţiei dominante a noii pleiade de politicieni de succes. (Succesuri? 🙂 ) Expunerea publică a adevărului (necesitatea reconfigurării dramatice a ecosistemului şi controlul draconic al naşterilor), într-o conferinţă de presă cu audienţă planetară, e departe de a capacita mulţimile pe calea cea bună, stârnind în schimb o teribilă mânie îndreptată spre însuşi Tuf, care e nevoit să evadeze din nou, ajutat, fireşte, de perena sa salvatoare, Tolly Mune. (Al doilea ajutor). Episodul următor, petrecut pe Lyronica, scoate în evidenţă un Haviland Tuf asupra căruia puterea enormă a Arcei şi-a pus amprenta. Demontarea ecosistemului local, pentru a nu mai putea susţine prădători mari, folosiţi la luptele din Arenele De Bronz (lupte aflate în centrul economiei lyronicane), ne dezvăluie un inginer ecolog dispus nu numai să reaşeze moralitatea acestei întregi lumi pe alte baze, considerate de el mai sănătoase, dar chiar să şi tragă un însemnat folos material de pe urma întreprinderii sale. (O fiară pentru Norn). Episodul petrecut pe Caritate, lume luată ostatică de un nebun exaltat, care se crede profet, întăreşte deviaţia lui Haviland Tuf către îndumnezeire ca efect al beţiei puterii conferite de Arcă. Luând aspectul biblicului Dumnezeu, cel ce se arăta în vechime ca un stâlp de foc, Tuf concurează cu profetul Moise de pe Caritate, eliberând poporul împilat. Ameninţarea din final, adresată tuturor, arată un Tuf deificat, care-şi ameninţă cu extincţia poporul ales, în caz că nu va merge cuminte pe calea cea dreaptă.(Numiţi-l Moise). Încheierea peripeţiilor prezentate de George R. R. Martin are loc tot pe S’uthlam, dezvăluind un Tuf profund sacralizat, care găseşte o soluţie genială suprapopulării lumii, împiedicând totodată şi războiul cu planetele învecinate (Mana din cer).
Mai presus de scriitura eficientă, pragmatică, trecând de la o vijelioasă expunere factuală (în Steaua molimei), la un construct narativ în care acumularea tensiunii ţine mai mult de planul ideilor şi de psihosociologie (întâmplările de pe S’uthlam), George R. R. Martin aruncă prin textele de faţă foarte multe săgeţi bine ţintite înspre metehnele omeneşti, pe care le ironizează cu fineţe, ori înspre ţesătura fină a mitologiei creştine, pe care o umanizează, demitizând-o. Numele uriaşei nave de germinare terrane aminteşte de mitul biblic al lui Noe, cel ce deţinea pe arca sa de lemn întreaga zestre genetică a lumii vii antediluviene. Molimele cu care „steaua” lovea din trei în trei generaţii minuscula lume în jurul căreia rămăsese să orbiteze trimit la plăgile pogorâte de Domnul asupra vechiului Eghipet, ori la cele de care se face vorbire în Apocalipsa lui Ioan. Cea dintâi îndestulare a mulţimii de pe S’uthlam ameninţate de foame trimite, nu numai prin titlul său (Pâini şi peşti), la celebra minune săvârşită de mântuitorul Iisus, atrăgând însă atenţia că pauperizarea mulţimii, intenţionată sau din neputinţă politică, este calea sigură spre pierzanie a celor ce se bucură vremelnic de privilegiul conducerii societăţii. Pacificarea Namorului este povestea cea veche a gloriei militare, care orbeşte, transformând omul într-o abominabilă fiinţă violentă, incapabilă să vadă dincolo de forţa armelor, cu care împinge lumea spre neant, având convingerea că face exact ceea ce trebuie. Reacţia s’uthlamezilor în faţa adevărului crud despre lumea lor e radiografia comportamentului mulţimilor, reacţionând, ca întotdeauna, pur emoţional şi uitând complet că raţiunea e singura salvare în astfel de situaţii. Reproiectarea în totalitate a planetei Lyronica, inclusiv impunerea unui alt mod de viaţă locuitorilor săi, este actul prin care omul, corupt de putere, se metamorfozează în acea instituţie autosuficientă, convinsă că e îndreptăţită să aleagă în locul tău. De la asta şi până la instaurarea unui sistem egocratic, bazat pe deificarea insului deţinător al puterii, nu mai e decât o chestiune de timp. Dar George R. R. Martin transformă finalul într-un joc. Tuf e tot mai convins de similitudinea sa cu Dumnezeul mitic al vechiului Pământ, Tolly Mune se întreabă dacă nu cumva peregrinul cosmic chiar o fi zeu, iar nouă ni se lasă libertatea să ne întrebăm dacă nu cumva Dumnezeu este un călător galactic ce revine periodic la noi, sau doar ne sintetizează profeţi prin procedee tehnologice atât de greu de înţeles la nivelul nostru încât ne par vrăjitorii.
Cu toate elogiile aduse până acum, antologia peregrinărilor lui Tuf nu este o capodoperă a genului science fiction. Poate tocmai din acest motiv, George R. R. Martin este considerat sensibil mai valoros pentru producţiile sale sale fantasy. Aş remarca însă abilitatea cu care autorul s-a folosit de şiretlicul narativ al tehnicii suspansului, transformând expunerea într-un construct episodic, perfect serializabil. Chiar şi aşa, a privi volumul numai ca pe o piesă literară de divertisment revine la a aluneca peste lucruri cu amatorism şi superficialitate. Dar asta nu înseamnă că amatorul de divertisment pur ar trebui să se simtă dezamăgit de lectură.
Eu unul cred că am început anul de cititor sf cum nu se poate mai bine…
2 comentarii | Lecturarium | Legătură permanentă
Publicat de mirco67
Protest regional
20/01/2011Am terminat restructurarea. Am nimicit districtele de linii, cele ce ne-au slujit docile atâţia ani, cu şefii lor de district, în spatele cărora stăteau cuminţi familiile, aşteptând în seri înfrigurate pe care, totuşi, le sperau liniştite. Trenurile lunecau grele pe şinele subţiri. Sunetul oţelului frecat de oţel alimenta zi de zi speranţele lor. Acum, unii dintre ei vor deveni nişte indivizi mici, întrebându-se pentru ce s-au zbătut atât. Pentru ce şi-au pus sângele să trudească prin vene, să rostogolască astfel prin carnea lor neliniştea, să măsoare viaţa în ritmul roţilor ţăcănind la joantele macazurilor. Pentru ce?
Noi, cei care i-am iubit, i-am transformat din oameni în fiinţe pipernicite, speriate, întrebându-se cu groază dacă ziua de mâine mai are vreo însemnătate. De salariile lor, tot mai mici, atârnă greu creditele bancare, pe care le-au luat sperând că mâine va fi mai bine. Mâine e acum. Nu e mai bine. Iar mâine nu ştim ce va fi.
Mă macină vina că am făcut jocul acestor abominabili neanderthalieni, pe care-i slugărim fără alte motive afară de frica noastră pentru ziua de mâine, această frică nevolnică, ridicolă, transformându-ne în fiinţe bicisnice, lipsite de orice însemnătate.
La linia una, încotoşmănat într-o haină prea largă, un nebun al gării, pe care îl văd aproape în fiecare zi, anunţă… „Trenul accelerat 1693, din direcţia Bucureşti, Videle, Roşiori…, soseşte la linia trei. Staţionează… şi circulă în direcţia: Filiaşi, Strehaia, Balota, Turnu-Severin, Orşova, Băile Herculane, Caransebeş, Lugoj, Timişoara!” Şi repeta sardonic: „Timişoara! Timişoara! Timişoara!” Timişoara, cea care ne-a promis cândva libertatea, iar acum ne ascunde elegant sub faldurile mafiei politice, desfiinţându-ne…
Copertina de la peronul liniei întâi luceşte albă în lumina neoanelor. Oameni puţini aşteaptă trenuri. Fiecare pe al său. E târziu. E ora douăzeci şi trei. E târziu şi în alte privinţe. Abia acum încep să simt Regionala CFR Craiova ca pe o durere, ca pe o nostalgie. Aparţine unui prezent ce se destramă sub ochii mei, iar eu nu înţeleg cu ce au greşit generaţiile care au slujit-o şi care sunt date prea lesne uitării. Poate că mâine Regionala Craiova nu va mai fi. Poate deja nici nu mai este. Poate că a rămas din ea numai durerea celor ce urmează să fie concediaţi. Şi vina celor ce vor continua să lucreze sub sigla unui centru zonal cu istoria anihilată prin voinţa unor inşi animaţi de ambiţii mărunte, care nu pun preţ pe istorie, ci doar pe sipeturile în care îngrămădesc haotic lucruri considerate azi preţioase. Nu ştiu cu ce drept impun ei azi valorile lor calpe, mai presus de cele consfinţite de zecile de generaţii zidite la temelia istoriei. Nu înţeleg de ce suntem noi socotiţi iarăşi inşi de mâna a doua, dimpreună cu regionala pe care am slujit-o cu sângele nostru, cu neliniştea noastră, cu truda atâtor ani, pe care îi purtăm în amintire ca pe nişte nestemate încrustate în propria carne.
Şi aici, ca şi la Timişoara, au fost oameni care au iubit calea ferată. La fel de mult. Cu acelaşi devotament. S-au dăruit la fel. Au construit fiecare zi de muncă din sânge şi nelinişte, din colesterol şi atacuri de cord, din spaime şi deznădejdi, peste care s-au aşternut bucurii mărunte şi speranţe mult prea mari. Şi-au zidit viitorul deodată cu mersul impetuos al regionalelor lor. De ce unora li se retează azi aripile, în vreme ce libertatea de a zbura mai departe se lasă, discreţionar, numai altora?
Cândva aveam drepturi… Azi avem numai amintiri. Mâine nu vom mai avea nimic. Şi atunci vei urma tu, cetăţene, tu cel care îţi întorci nepăsător privirea, pretinzând că nu vezi nimic. Să ştii însă un lucru, că atunci când auzi clopotele bătând, nu trebuie să te-ntrebi pentru cine bat, căci pentru tine se aude sunetul lor. Mâine urmezi. Iar mâine înseamnă nu doar carnea ta, ci şi viaţa copilului tău, în care ţi-ai pus atâtea speranţe, pe care nimeni altcineva nu le va împlini…
Dacă nu cumva ţi-au luat şi gândurile, dacă nu ţi-au luat şi sângele, şi neliniştea, şi toate speranţele din care e făcută viaţa ta, gândeşte-te la asta!…
4 comentarii | Neclasificat | Legătură permanentă
Publicat de mirco67
Salutăm Gazeta SF cu nr. 2!
16/01/2011
GAZETA SF
La cât mai multe numere!
Un comentariu | Sci-Fi | Legătură permanentă
Publicat de mirco67
Plutind pe „Râul liniştit”
14/01/2011
Rîul linistit - Editura Millennium Press, noiembrie 2005
Nu ştim cum evoluează boala Nicolei Grffith. Ceea ce ştim însă cu siguranţă, am putea chiar să jurăm judecând după „Slow River”, apărut în 1995 şi distins un an mai târziu cu Nebula, e că autoarea nu a avut la acea vreme nici probleme de memorie, nici dificultăţi în a-şi găsi cuvintele şi cu atât mai puţin probleme de concentrare.
După cum ea însăşi mărturiseşte, romanul a bântuit-o de pe la douăzeci de ani, dar nu s-a pus să-l scrie decât atunci când s-a considerat destul de dibace. Memoriei, deci, nu avem absolut nimic a-i reproşa.
Faptul că manuscrisul, odată terminat, a fost literalmente desfăcut în bucăţi şi că a fost nevoie de două săptămâni pentru reasamblarea lui în formă finală, două săptămâni încheiate, alcătuite din zile de câte douăsprezece ore de muncă asiduă, mă încredinţează şi că atenţia şi puterea de concentrare erau, de asemenea, intacte.
Fie că e vorba de redarea peisajului urban („În inima oraşului era un râu. La ora patru dimineaţa mirosul său pătrunzător şi rece se strecura pe străzile pustii şi se aciua în umbrele dintre depozite. Mergeam cu grijă, nedorind să tulbur liniştea. Mirosul râului se făcea tot mai puternic pe măsură ce mă afundam în zona depozitelor, Oraşul vechi, în care numele străzilor variau: Digger Lane, Silver Street, The Land of Green Ginger, secolul al cinsprezecelea făcându-şi simţit ecoul până la începutul celui de-al douăzeci şi unulea.”) ori de tuşarea pragmatică a unor tablori tensionate („Afară era lumină ca ziua: camioanele de intervenţie stăteau în cerc cu luminile aprinse spre clădirea neagră. Echipe cu camere de filmat ancorate, vorbind propriilor lor camere. Zeci de grupuri în costume sclipitoare, cu furtunuri de aer, căşti protectoare, radiouri… Aproape că puteam simţi mirosul adrenalinei…”), nu detectăm nicicum, cel puţin în privinţa descrierilor, vreo dificultate a autoarei în a-şi alege cuvintele potrivite.
Mai mult, găsim că intriga este şi ea remarcabilă. Frances Lorien van de Oest se trezeşte goală, abandonată pe o alee lăturalnică, cu spatele despicat de o rană adâncă de cuţit. Provenită din puternica familia van de Oest, deţinătoare a unor importante patente tehnologice în domeniul tratării apei, ea devine peste noapte un nimeni. Lore e abandonată astfel de răpitorii ei şi lăsată să moară fiindcă puternica şi extrem de bogata familie a sa nu plătise preţul răscumpărării. În această stare este recuperată de Spanner, o supravieţuitoare de profesie care, simţind temerile din sufletul eroinei, îi oferă acesteia o nouă viaţă şi o nouă identitate, cu preţul greu al tăvălirii totale în mocirla lumii interlope frecventate de salvatoarea sa. După mai multe infracţiuni comise împreună cu Spanner, Lore se hotărăşte să încerce să rupă lanţul acestei vieţi mereu la limită şi se străduieşte să-şi recâştige respectul de sine sub o identitate falsă, pe baza căreia reuşeşte să obţină un loc de muncă într-o gigantică uzină de tratare a apei unde sunt folosite biotehnologiile furnizate de corporaţia van de Oest. Din acest moment, acţiunea capătă o pronunţată amprentă policier, căci Lore pune cap la cap încurcatele iţe ca un veritabil detectiv, reuşind să-şi lămurească, sieşi şi cititorului, toate aspectele. Finalul e unul mai degrabă optimist: Lore se întoarce la familie cu lecţiile învăţate, având o experienţă de viaţă densă, şi o cu totul altă ierarhie de valori.
Nicola Griffith plasează această intrigă bine construită pe fundalul unei lumi proiectate într-un viitor atât de puţin îndepărtat, o lume căreia, lucru nu tocmai uşor, reuşeşte să-i confere o remarcabilă densitate. Senzaţia de densitate a lumii ficţionale vine şi din amplele fragmente de hard SF autentic, în care sunt descrise procesele complexe ale biopurificării apelor reziduale, şi din ţesătura ocultelor uneltiri de culise corporatiste, şi din episoadele de infracţionalitate informatică (deloc străine de cyberpunk), şi din intensitatea erotică a relaţiilor lesbiene (expuse atât de clar din interior încât e imposibil să nu-ţi dai seama care e orientarea sexuală a autoarei înseşi, fără să-i mai citeşti biografia) dar şi din consistenţa şi coerenţa trăirilor personajelor, în mod special ale eroinei principale.
Cartea, care-şi merită cu prisosinţă un loc între ţintele amatorului autohton de lecturi speculative, mi-a părut totuşi a aluneca uşor într-un fel de tezism de dreapta, prin imaginarea unei viitoare societăţi dominate de corporaţii consolidate, dar în care, paradoxal, libertăţile individuale clamate actualmente de ideologia statului de drept cu economie de piaţă apar aproape neştirbite. E un fel de a trece la index cleştele de oţel al unui totalitarism economic ce devine tot mai evident în acea parte a lumii de azi unde circulă tot mai consistent un zvon: „corporatocraţia a ucis democraţia”. Deşi poate fi calificată ca o naivitate sociologică, nu e însă o convenţie ficţională de neacceptat. De dragul poveştii, bine spuse, ar putea fi şi aşa…
13 comentarii | Lecturarium | Legătură permanentă
Publicat de mirco67
Despre inversarea în direct a polilor magnetici
09/01/2011În seara zilei de 8 ianuarie 2011, priveam pe unul din canalele româneşti un documentar despre cele două atacuri atomice asupra Japoniei, de la finele ultimei conflagraţii mondiale. La orele 22:00, documentarul s-a întrerupt pentru difuzarea unui jurnal de ştiri. În treacăt fie zis, doamna cea grasă tocmai fusese zvârlită din pântecul superfortăreţei şi se rotea prin aer ca un titirez, căutând drumul către inima oraşului, care nu bănuia nimic din iadul ce urma să se dezlănţuie în doar câteva zeci de secunde. Echipa de la postul de TV ştia treaba cu tehnica suspansului. Întrerupsese lucrurile exct când păreau mai încinse…
Ca să facă loc obişnuitelor pachete de bla-bla-bla, cu accidente rutiere provocate de conducători de jeep-uri alcoolizaţi corespunzător, despre care nu mai auzim ulterior nimic, semn că treaba s-a aranjat frumos şi nu mai scoate fum, cu bătrâni asfixiaţi de sobele lor precare, improvizate, ori nescuturate din epoca împuşcatului, cu ştiri de senzaţie despre ultimele transferuri ale clubului Dinamo Bucureşti, care a fost, este şi va fi atât de iubit în toată România, dimpreună cu ministerul ce-l tutela înainte de ’89… Ba chiar puţină ştiinţă. Veritabilă.
Aflu cu uimire că o inversare a polilor magnetici tereştri este iminentă. Savanţii americani (cine alţii, că doar ei le ştiu pe toate!) spun că în 2012 se va produce acest extraordinar eveniment, care nu s-a mai petrecut de circa 740.000 de ani. Totul e o certitudine!
Prima reacţie a fost să casc ochii. Certitudine? Să fi avut mayaşii dreptate cu previziunile lor? Din câte îmi aminteam eu, aşa, la viteză, inversarea polarităţii magnetice terestre e un fel de apocalipsă. Anomaliile magnetice pot face ravagii în navigaţia aeriană şi maritimă, şi nu doar din punct de vedere economic, păsările migratoare nu mai nimeresc obişnuitele lor ţinuturi de iernat, de cuibărit, murind cu miile, periclitându-se astfel stabilitatea speciilor. Consecinţa cea mai cumplită este însă scăderea drastică a intensităţii câmpului magnetic terestru pentru o durată de timp imprevizibilă, permiţând în acest răstimp radiaţiilor cosmice, extrem de nocive, să bântuie după bunul plac habitatele umane. Şi iată că toate astea sunt o certitudine! În 2012! Coincidenţă?
Bineînţeles că nu. Se vor inversa, după predicţiile pe care le fac unii oameni de ştiinţă, nişte poli magnetici. Dar aceştia sunt cei solari, care se inversează destul de frecvent, o dată în fiecare ciclu de activitate, şi anume în preajam maximului. Fiindcă soarele nu emite o cantitate de energie constantă în timp, ci variabilă. Ea creşte, atinge un maxim, apoi scade. Cantitatea de energie emisă este proporţională cu numărul de pete solare observate de astronomi. Un ciclu solar nu e un fenomen periodic regulat, dar, pe baza informaţiilor acumulate în vreo două secole de astronomie solară, se pot face unele estimări.
Conform acestor prognoze, maximul de activitate solară se va atinge în acest ciclu (început în 2010) undeva în primăvara sau vara anului viitor. Înainte de atingerea intensităţii maxime a emisiei de energie, se inversează polii magnetici solari. Ultima dată, asta s-a petrecut în 2001, fără ca vreun telespectator al Taraf TV să bage de seamă. Despre inversarea polilor magnetici tereştri nu se pot face predicţii. Problema se studiază, dar datele acumulate până acum nu permit încă oamenilor de ştiinţă să facă niciun fel de prognoză. Poate doar Mama Omida să se bage la aşa o treabă dificilă.
Probabil că postul de televiziune în cauză, care-şi laudă profesionismul echipei şi prospeţimea ştirilor, are un contract preferenţial cu vreo fabuloasă ghicitoare rromanşă. Sau poate că, din nou, vreun reporter tălâmb, fără niciun fel de pregătire ştiinţifică, prinde muşte senzaţionale şi le înghesuie pe sticlă, ca să ne ţină atenţia trează şi nivelul ridicat de adrenalină. Dar ce mai contează!…
35 comentarii | Cultural | Legătură permanentă
Publicat de mirco67
SCIFIENTLAND 