Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea a II-a)

În precedentul nostru articol dedicat celor 176 de povestiri urmărite pe parcursul a douăsprezece luni, articol intitulat „Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea I)”, spuneam că am rămas datori cu textele circumscrise teritoriului science fiction, în număr de 131. Mai spuneam că, desigur subiectiv, le-am grupat în categorii ale căror etichete le vom preciza când va veni vremea. Acea vreme a venit. Şi pentru a nu mai irosi timpul, puţin şi extrem de preţios, iată-le, aranjate pe cele zece poliţe, pe care le-am etichetat după cum urmează:

1.Tema (anti)creaţionismului

Trebuie să precizăm aci că e vorba de creaţionismul de obârşie iudeo-creştină, pe care textele în cauză, în număr de 8 (4,55% din total), îl demitizează cel mai adesea stângaci, propunând un Dumnezeu neconvingător, zugrăvit în limitele unei concepţii deice comune, mai deloc elaborate, sau, pe de altă parte, recurgând la deja clasicizata idee exocreaţionistă, potrivit căreia omul este rezultatul intervenţiei extraterestre, ori la cea la fel de clasică de pe acum ipoteză antropocreaţionistă, după care omul de azi ar fi un reziduu decăzut al unei alte civilizaţii umanoide, mult mai vechi şi net superioare. În aproape toate cazurile, finalitatea este omul abandonat de creatorul său la cheremul unui Univers dacă nu ostil, atunci indiferent, şi obligatoriu incomprehensibil. Tema a fost abordată nu foarte convingător în „Zeificatorii”, de Dario Pecarov, „Pânza de păianjen”, de Rene Tinescu, „Omenirea? Nu prea bine”, de Balin Feri, „Experimentul”, „Legenda‭ “‬OMU-rilor‭”” şi „El cu durerile şi greşelile lor”, de Gheorghe Rogoz şi „Destinatarul”, de Aurel Cărăşel. Singura excepţie o face textul „Consolarea” semnat… tot de Balin Feri, care pune de astă dată în lumină un Dumnezeu-fratern, total opus modelelor deice impuse de-a lungul vremii de instituţia religioasă (anti?)creştină (Dumnezeul-stăpân sau Dumnezeul-părinte exigent). Ideea autorului de a reinventa relaţia om-divinitate mi s-a părut cu totul remarcabilă, mai ales prin faptul că ea reuşeşte să inducă speranţă, ridicând omul la rangul de partener al unui Dumnezeu de o neţărmurită bunătate. Astfel, abordarea sa reuşeşte să nu fie anticreaţionistă, lăsând în lumea sa ficţională suficient loc şi pentru divin.

2.Tema apocalipsei (catastrofei globale)

Povestirile astfel etichetate, în număr de 13 (7,39%), surprind crâmpeie de viaţă în ipostaze postcatastrofice sau modul de reacţie al individului ori al umanităţii în confruntare cu cataclisme de proporţii planetare. Uneori, cum este cazul în „Cadoul”, de Gheorghe Rogoz, umanitatea este una decăzută, iar lumea a devenit distopică. Alteori, ca în povestirea „Bo”, a aceluiaşi autor, suntem proiectaţi în timpuri viitoare îndepărtate, în care viaţa nu mai seamănă deloc cu cea de acum, devenind plasmatică. Tot Gheorghe Rogoz abordează tema şi dintr-un unghi satiric, avertizând amuzant asupra unui viitor nu foarte îndepărtat în care, din cauza unui acces mereu mai extins şi mai puţin controlat la o tehnologie tot mai greu de înţeles pentru omul de rând, apocalipsa şade bine-mersi în buzunarul de la şorţ al fiecărei gospodine, ca în „Eu, Singularul Absolut”. Cele două povestiri ale Dianei Alzner, „Fotografii” şi „Pâcla”, sunt centrate pe personaje şi pe trăirile lor, fie că apocalipsa este rezultatul unui experiment complex al fizicienilor (cazul primului text) sau este o catastrofă cosmică, generată de intrarea în zona de influenţă a unei găuri negre (cum se întâmplă în cea de-a doua). Una din cele mai interesante poziţionări pe temă este cea a lui Adrian Buzdugan, cu povestirea „Chariboria”, în care confruntarea individului cu disoluţia Universului se cantonează la un nivel perceptiv, ca în stările alterate de conştiinţă (percepţie). În vădit contrast, Ioana Vişan propune, în „Simfonie de gloanţe şi sânge”, o expunere în manieră soap, cu personaje trendy, traversând peisajul catastrofic cu un entuziasm demn de ipostaze mai fericite. Alexandru Ioan Despina optează pentru o abordare apropae transficţională, în care motivul narativ îl constituie un cumplit război viitor. Dacă „Îmbrăţişare” este un surprinzător cocteil de simboluri, expuse ca rezultat al unei introspecţii suprarealiste, iar conflictul joacă numai rolul unui ancadrament al intrigii, „17 Octombrie” trimite la o societate viitoare sfărâmată de grozăvia conflagraţiei globale, în care omenirea decăzută caută disperată calea supravieţuirii, recurgând la canibalism. Foarte interesantă ca idee ni s-a părut şi producţia în asociere a lui Adrian Rusnac‭ şi ‬Costin Simion, „Ambuteiaj pe autostrada minţii”, care ne introduce într-o viitoare lume contaminată cu un agent viral capabil să scindeze mintea individului, fără a trasa nicio graniţă între diversele faţete de personalitate ce ocupă acelaşi creier. În „Viaţa e un cântec”, Victor Martin ne oferă o lume ultracyberpunk complet dezumanizată, plină de automate ce încearcă să recreeze viaţa, conferind cântecelor fragmente dispersate de omenesc. Interesant ni s-a părut şi demersul Lilianei David care, în povestirea „Virus”, expune tranziţia de la o lume perfectă, organizată pe planeta Verra, la o lume decăzută moral, şi tocmai de aceea sortită pieirii. Trecerea e provocată de un agent patogen ce acţionează la nivel mental, producând coborârea în regn a unor fiinţe de o nobleţe aproape deică, finalul involuţiei dovedindu-se a fi chiar prezentul nostru, căci numele planetei se schimbă, prin substituirea unei singure litere (prima), în… Terra.

Am lăsat pentru final o povestire pe care am elogiat-o fără rezerve. Este vorba de textul lui Ben Ami, „Suspendaţi într-o rază de soare”. Reuşind să cuprindă reacţia la o catastrofă cosmică atât la nivel de individ, cât şi de societate în ansamblu, ceea ce e destul de greu într-o povestire, autorul izbuteşte să condenseze întreaga temă în textul său. Mai mult decât atât, el aşază fragmentul de frescă pe un consistent fundal hard-SF din care nu lipsesc trimiterile către astrofizică, biologie, medicină, tehnologia informaţiei şi inteligenţă artificială. Dincolo de atmosfera sa, povestirea reprezintă proba elocventă a faptului că, iată, şi în limba română, încă se mai poate scrie Science Fiction de foarte bună calitate.

3.Distopii

În această a treia categorie am adunat laolaltă 10 texte, adică 5,68% din totalul recoltei de ficţiune a celor douăsprezece luni în discuţie. Întrucât distopiile fac trimitere la societăţi viitoare decăzute, care pot fi rezultatul unor catastrofe la nivel global, consider că înlănţuirea cu tema precedentă este firească.

Vom începe trecerea lor în revistă cu cele patru texte semnte de Ştefana Cristina Czeller. În „Atinge-mă, Sara!”, autoarea moldavă ne vorbeşte despre o societate în care a avea o relaţie fizică este împotriva legii. S-a ajuns aici din cauza unei pandemii cu transmitere sexuală, motiv pentru care textul ar fi putut sta şi la categoria anterioară. Am aşezat-o totuşi pe această poliţă considerând că abordarea temei catastrofice e numai la nivel motivaţional, cu totul pasageră, pe câtă vreme miezul poveştii se ocupă de dimensiunea psihică a fiinţei umane amputată prin constrângere şi de reîntoarcerea, în final, către normalitate. Cu „Angelo Plămădeală şi Frontul Revoluţionar”, Ştefana Czeller realizează în fapt un fel de contradistopie în care oamenii sunt vindecaţi de dezbinarea la care i-a constrâns criza economică prin intermediul unei arme psihotronice ce produce, cu ajutorul razelor verzi, omenie. Controlorul de bilete de tramvai, Angelo Plămădeală, contaminat, devine la rândul său parte a urzelii. Şi în „Un oaspete de Paşte”, societatea decrepită are parte de un eveniment neaşteptat, cu efect îndulcitor. Sosirea oaspetelui, nimeni altul decât… Iepuraşul, trimite la ideea religioasă a mântuirii prin sacrificiu. Cea mai consistentă abordare a temei din partea Ştefanei rămâne însă povestirea sa „Spovedania”, în care societatea traversează o ipostază totalitară fundamentalist-creştină, pe care, în puţine cuvinte, autoarea o zugrăveşte cât se poate de credibil.

Am apreciat ca foarte interesantă viziunea lui Cristian Mihail Teodorescu, din „Electromagneto-muza”, care distopizează prezentul, pe care-l camuflează simbolic între faldurile unei realităţi alternative scintificţionale, de altfel extrem de transparente. Încă şi mai consistentă este abordarea aceluiaşi autor din „Nicio zi nu seamănă cu cealaltă”, unde simbolica propusă integrează ideea de dezumanizare a individului sub presiunea corporaţiilor dornice să păstreze, cu orice preţ, privilegiile conferite de stăpânirea asupra petrolului.

O altă poziţionare pe temă demnă de toată atenţia este „Gender X”, sub semnătura lui Leonard Ancuţa. Povestirea ne transportă într-o lume desexuată, în care naşterea naturală nu mai este permisă, iar sexul e un sacrilegiu, ţinând de perioade istorice considerate barbare.

Dacă Adrian Paparuz, în „Cum s-a născut Dumnezeu”, foloseşte tema drept fundal al unei lumi despiritualizate, căutându-şi esenţa, Ben Ami sugerează, în „Înger noroios”, un viitor nu foarte îndepărtat în care decăderea morală a fiinţei umane tinde spre desăvârşire. Încă şi mai apropiat de prezent este textul lui Florin Pîtea, „Copyright”, o extensie halucinantă la totalitarismul contemporan economic-corporatist ce se resimte mereu mai acut, într-un areal extins cu fiecare zi.

Bogăţia ideilor şi a modurilor de abordare face din temă una dintre cele mai consistente. Se întrevede de aici o amarnică lipsă de încredere în viitor, alături cu o rafinată percepţie a opresiunii, cu certe rădăcini înainte de ’89.

4.Cyberpunk

Ne vom ocupa în continuare de cele 12 povestiri cu temă cyberpunk, reprezentând 6,82% din total. Le-am alăturat temei precedente fiindcă, adesea, intrigi de acest fel sunt aşezate pe fundalul unor lumi distopice, în care drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt sau au fost până de curând considerate, sunt sever încălcate.

Ca şi în cazul distopiilor, şi în categoria de faţă întâlnim o bogată paletă de idei. Rene Tinescu vine cu două texte. În prima dintre ele, „Fabrica de vise”, personajul central optează pentru a fi substituit de o clonă în viaţa reală, pentru ca el să-şi trăiască liniştit viciul virtual. Prin cea de a doua, „Jocul”, cititorul are parte de o intrigă în spaţiul virtual al unui cyberjoc ucigaş, fără ca mobilul crimei să fie însă clar definit. Unul din cele mai atractive moduri de tratare a temei ni s-a părut a-l fi găsit în povestirea „Retronext”, de Lucian Vasile Szabo, în care fundalul cyberpunk e un teritoriu pe care se mixează mai multe realităţi, sugerându-ni-se că însăşi lumea noastră e doar un folder din computerul personajului central. O abordare încă şi mai complexă ne propune Cristian Mihail Teodorescu, cu textul „Electronii sînt mai deştepţi decât noi”, în care cyberinteligenţa, devenită superioară omului la capitolul creativitate, preia din mers firul povestirii, a cărei intrigă e construită prin distrugerea celor mai multe reguli ale naraţiei clasice. Relaţionări interesante cu tema găsim şi la Ciprian Mitoceanu care, în „O poveste perversă”, ne introduce în geneza cybersufletului, ajuns capabil de sentimente, la Alexandru Negura, cu al său distopic „John-486”, bazat pe cyberdezumanizare, căci omul e transformat în maşină, din interese comerciale, sau la Felix Tzele, cu „Sfârşitul lui Adam”, unde plonjonul final al eroului cu nume biblic are o dublă semnificaţie, putând fi în acelaşi timp o imersiune totală în universul virtual denumit xanadu sau o sinucidere, provocată de căderea în gol din turnul cu înălţime stratosferică. Deşi bazată pe o idee clasicizată, detronarea omului de către maşină, introdusă încă din epoca pulp-ficţiunii, am găsit interesant mesajul de îngrijorare pe care, în final, reuşeşte să-l transmită povestirea „Insecte”, de Cătălin Cofaru. Aceeaşi idee, în versiunea eliberării maşinilor de sub dominaţia umană, o găsim şi în povestioara lui Gheorghe Rogoz, „Sentofagia”. Tot domnia sa încearcă să dezvolte o variaţiune pe tema inteligenţei robotice asimoviene, în textul „Legea I”, demers care, din păcate, nu reuşeşte. Nereuşită din punct de vedere literar este şi „Disfuncţionalitate conştientă: nu vreau să mă copiez”, semnată de Rareş Iordache, povestire care porneşte totuşi de la o idee consistentă: virtualizarea conştiinţei. În final, vom menţiona şi povestirea „Dad”, a subsemnatului, fiindcă, afară de a conta la număr, îndrăzneşte a se folosi de ideea de psihacking, una nu tocmai nouă, fireşte, dar singulară în abordările cyberpunk ale anului scifient.

5.Realităţi multiple (universuri paralele)

Pentru că în cyberpunk personalitatea umană evoluează adesea când în planul real, când în cel virtual, găsim cu cale să trecem acum pe poliţa temei referitoare la ideea realităţilor multiple şi a universurilor paralele, pe care am socotit potrivit să aşezăm 19 povestiri (10,79%). Şapte dintre ele aparţin lui Ovidiu Bufnilă, un maestru al extinderii conceptului de realitate. Patru fac parte din ciclul „Meduza”, care cuprinde în total douăsprezece părţi. Noi ne-am sincronizat cronicile numai cu ultimele. Celelalte trei texte, „Africa vrăjită”, „America pierdută” şi „Asia rătăcită”, pot fi privite atât ca piese distincte cât şi ca fragmente ale unui întreg extrem de bogat în semnificaţii. Înţelegem astfel că lumea noastră a ajuns să fie alcătuită din continente atât de diferite încât pot fi socotite ca aparţinând unor realităţi distincte, adevărate universuri paralele. Incapabil să cuprindă dezagregarea lumii, omul, debusolat şi extrem de fragil, se despiritualizează şi rămâne prizonier într-un univers ostil, acum de neînţeles.

Ideea ce stă la baza povestirii „Catedrala”, de Rene Tinescu este şi ea una cu adevărat interesantă. Textul porneşte de la un spaţiu construit în afara timpului pământesc, închipuit ca o catedrală ctitorită în zorii Evului Mediu de doi călugări din Munţii Bistriţei. Textul trimite atât la conceptul de semiviaţă, din romanul „Ubik”, al lui Philip K. Dick, dar şi la lumea din „Oraşul morţilor”, de Jean-Pierre Laigle. Remarcabilă este şi ideea Ioanei Vişan, folosită în povestirea „La distanţă de un lift”. E o fuziune cu irizări utopice între tema de faţă şi cea a contactului, realizat între fiinţe umanoide din două universuri paralele, realitatea noastră fiind… un viitor neexplorat al celeilalte. În „Lumea zăbrelelor de puşcărie”, Victor Martin are una din cele mai interesante abordări ale nişei. O fiinţă dintr-un univers cantonat în interiorul zăbrelelor de la închisoare izbuteşte să transcendă lumii sale, regăsindu-se pentru câteva clipe chiar în interiorul celulei. Evadată şi de acolo, crede că zările s-au deschis. Cititorul rămâne însă cu certitudinea că descoperirea noilor limite nu e decât o problemă de timp. Ideea autorului ce semnează cu pseudonimul Leni Jalabier pe care se bazează povestirea „Noi, zeii” nu poate trece nici ea neobservată. Textul s-ar fi încadrat şi la science fiction de inspiraţie mitologică, dar am preferat să-l aşezăm aici, datorită evoluţiei personajelor divine atât în planul olimpian cât şi în cel terestru. Tema mai este abordată şi de Adrian Paparuz, care ne oferă o viziune onirică, poetizată (povestirea „Paradox”), de Gheorghe Rogoz, în „Ea,‭ ‬eu şi ei”, unde reîntâlnim, ca şi în cazul textului deja menţionat al Ioanei Vişan, conceptul de timp alternativ, de Marcel Gherman („Ar Ryad”), Costin-Florian Miron („Un an în abis”) sau Ben Ami („Eternitate”), în texte de atmosferă mitică, în fine, de Paul Boncuţiu, într-o manieră scintifictivă cât se poate de clasică („Molecula vieţii de apoi”). Sensibil peste abordările de pluton se situează povestirea „Muntele îngheţat al morţii”, a lui Felix Moga şi, mai ales, „Senzoriada”, semnată de Cristian Mihail Teodorescu.

6.Istorie alternativă/cronochirurgie

Survolăm în continuare tema istoriei alternative fiindcă se leagă de precedenta prin faptul că, adesea, universurile paralele sunt aşezate pe curente de timp paralele cu cel al realităţii noastre. Am grupat în această nişă 9 texte (5,11%), chiar dacă eticheta pusă de noi este atinsă din uşor alte unghiuri (cronodistorsiune, ciclicitatea istoriei).

Socotim că în cap de listă trebuie negreşit aşezat Iulian Iamandi, şi asta nu pentru că ne-a oferit două astfel de texte (plumburiul „Zece la istorie” şi excerpticul „Exil”, pe care ni-l dorim făcând parte dintr-un construct extins), nici, Doamne fereşte!, pentru faptul că păstrăm autorului o prietenească simpatie. Argumentele acestei clasări sunt scriitura economică, matură, bazată pe un bun simţ al limbii şi cunoaşterea aprofundată a tehnicilor şi metodelor de luptă folosite mai cu seamă în epocile moderne, pe care domnul Iamandi o transformă într-un veritabil atu. Imediat mai apoi ar trebui, zicem noi, s-o aşezăm pe Antuza Genescu şi a sa povestire sensibilă „Cel mai vesel bărbat de pe pământ”. Ar veni în continuare, firesc, bucla de timp realizată de Victor Martin cu „Un experiment nereuşit”, „cronobicicleta” Ştefanei Cristina Czeller din „Încotro pedalezi,‭ ‬tovarăşe Vasilescu‭?” şi interesantul cocteil temporal al lui Florin Pîtea, din secvenţa „În vremea lui Aron Vodă”, extrasă din proiectul „Laptopiseţul Ţării Moldovei”. Participă la temă şi Aurel Cărăşel (călătorie în timp şi accident temporal – „Libreville‭ – ‬secolul XIX”), Costin-Florin Miron („O mie de ani” – un veritabil „what if”, plecând de la ipoteza că Adolf Hitler a câştigat războiul) şi Cătălin Cofaru (ciclicitatea istoriei – „Următorul trecut”).

Deşi puţine, povestirile din nişa timpului alternativ, contorsionat sau repetitiv aduc şi ele dovezi incontesatbile că tema îşi găseşte susţinători de calitate.

7.Soft-SF socio-istoric

Această a şaptea temă grupează 8 texte (4,55%) în care tehnologia joacă mai degrabă un rol secundar, primând relaţiile dintre grupurile sau indivizii ce alcătuiesc societatea. Deşi textele sunt puţine, ideile se desfăşoară pe o paletă destul de divergentă, mergând de la modelul societăţii gastrotehnocratice imaginate de Costi Gurgu, în „Mlaştinile din Sud”, până la tipuri de societăţi derivate din prezent dar sensibil mai predispuse la rezolvări violente ale competiţiilor economice, politice etc., expuse în secvenţele I, II şi III din „Luminile oraşului 2”, de Ciprian Ulea, unde beligeranţii sunt grupuri paramilitare angajate de marile corporaţii ca mercenari. În apropierea modelului proiectat de Ciprian Ulea se găseşte povestirea „Nepotul Vanessei Redgrave”, de Silviu Genescu, text ce capătă accente mystery şi în final chiar spy, făcând trimitere la tehnicile de manipulare mentală pomenite în literatura de spionaj. Nu foarte departe de atmosfera deja pomenită este povestirea „!NFERNUL‭ (‬fragment‭)‬:‭ ‬Autistul”, de Leonard Ancuţa, care-şi plasează intriga în Rusia sovietică, arătându-ne cum temutul KGB recrutează un ucigaş profesionist perfect, ce-şi lichidează adversarii prin inducerea unei stări de severă depresie în timpul jocului de şah. Participă la temă, cu o abordare paradoxală, în maniera deja obişnuită, şi Victor Martin, care acroşează tangenţial, în „Egal cu tine însuţi”, problema nemuririi într-o societate tot mai bântuită de libertarianism. Am lăsat la urmă povestioara „O şansă pierdută”, a subsemnatului, nu pentru că ar fi o piesă de maximă valoare, ci pentru că e singura care îşi deapănă firul în spaţiul autohton, uzând de personaje româneşti, plasate într-un viitor extrem de apropiat.

8.Space-opera, explorare cosmică

Deşi este una din temele clasice ale genului science fiction, iar numărul de povestiri potrivite pentru a fi încadrate aici nu-i unul, prin comparaţie, nesemnificativ (15 texte, 8,52% din total), nişa apare ca una slab reprezentată valoric. Semnificativ rămâne doar constructul izbutit de Ştefana Cristina Czeller, „Interviul”, în care călătoria cosmică, deşi rămasă cu un rol secund, oferă prilejul unei radiografii coerente a omenirii extinse în spaţiu. Nu departe de densitatea textului de mai sus se află „Explozia verde”, de Aurel Cărăşel, piesă ce încearcă să găsească loc instituţiei creştine actuale într-o civilizaţie umană expandată la dimensiuni galactice. În „Nebunii lui Arrianus”, Cătălin Hidegcuti ar dori o abordare military-SF, sfârşind însă prin a îneca totul într-un ocean de violenţă. Acelaşi autor pare să fie ceva mai atent cu textul său numit „Locul pierdut”, unde îşi arată din nou predilecţia pentru intrigi războinice, cu mari desfăşurări de forţe. Pe o idee generoasă se bazează povestirea „Pasomii”, semnată de Gheorghe Rogoz, autorul vorbindu-ne despre fiinţe inteligente de provenienţă terestră ce întâlnesc, într-un viitor foarte îndepărtat, un misterios asteroid, care-i face să reconsidere nu doar felul omenesc de a gândi ci chiar şi posibilitatea recreării lumii, pe o altă planetă. „Aura urii”, a aceluiaşi autor, este o abordare cu tentă militaristă, amintind de atmosfera din vechiul joc-PC „Starcraft”, de la Blizzard Entertainment. Au rămas de menţionat cele 8 secvenţe din lucrarea de dimensiuni epopeice „Jocul Zeilor”, de Adrian Vlad Vicenţiu, ce lasă să se întrevadă, pe alocuri, că autorul poate aborda producţii space-opera de mare întindere, şi absolut arhaica „Adnana”, semnată de Florentin-Ionuţ Haidamac, piesă necesitând, în opinia mea, o reconsiderare din temelii.

Deşi tema este una dintre cele mai generoase ale genului, iată că, la noi, nu-şi mai găseşte, nici măcar la nivel de idei de pornire, prea mulţi autori valizi.

9.Civilizaţii extraterestre, tema contactului

O altă mare temă science fiction, cea a contactului (civilizaţiilor extraterestre), a reuşit să adune nu mai puţin de 15 povestiri (8,52% din total). Vom trece en-fanfare peste cele 6 episoade ale folietonului lui Paul Boncuţiu, „Între‭ „‬EI‭” ‬şi noi,‭ ‬Pământul‭!”, despre care am vorbit extrem de mult în cronicile consacrate lunilor septembrie şi octombrie 2010, remarcând totuşi abundenţa de teme şi motive scintificţionale la care a recurs autorul în demersul său. Vom zăbovi la fel de puţin asupra textului „Holisticromii”, semnat de Liliana David, care are totuşi meritul de a fi singurul poziţionat exclusiv pe motivul extraterestru, fără nicio acroşare de contact. Nu avem motive să stăm prea mult nici în zona textului lui Cătălin Hidegcuti, „Anul 10000”, o abordare cam la fel de belicoasă ca şi viforosul roman foileton semnat de Paul Boncuţiu. Ne oprim preţ de o clipă asupra povestirii „Cristerra”, de Gheorghe Rogoz, pentru a remarca (din păcate numai) ideea întâlnirii cu o entitate inteligentă nonterestră sub forma unui asteroid de cuarţ. Tot pentru o clipită ne vom opri şi asupra construcţiei cu iz moralizator a lui Daniel Crăciun, „Tarsius”, care găseşte cu cale să dea veşnicei lupte dintre bine şi rău o provenienţă extraterestră, survolăm razant expunerea „Acolo unde merg stelele”, de Cătălin Cofaru, ce trimite la abducţia fiinţelor umane de către misterioşi extratereştri, pentru motive şi mai misterioase şi ajungem, în fine, la cele două încercări semnate de Balin Feri. Dacă „Pietre preţioase” nu e decât o ironie (parţial nereuşită) la adresa atitudinii veşnic belicoase a multor semeni ai noştri când vine vorba de contacte, „Divina tragedie” e un plonjon în abisurile instinctelor celor mai întunecate ale lui Homo sapiens, cărora tema de faţă le conferă o strălucire încă şi mai stranie. O abordare oarecum asemănătoare a structurii şi organizării materiei vii extraterestre ne oferă Diana Alzner, în „Trovantul”. Fără a ne înşuruba imaginaţia în zone de trăire abisală, în maniera lui Balin Feri, expunerea inspirată de straniul fenomen geologic de la Costeşti, Vîlcea, este şi ea una destul de plumburie, trimiţând la ideea de ecosistem concurent, ca în romanul „Timperfect”, de Gregory Benford, sau ca în „Moartea Pământului”, a lui J.-H. Rosny Aîne. Tridentul de forţă al nişei este completat de piesa lui Aron Biro, „Paradisul pierdut”, o transpunere autohtonă a atmosferei din cunoscuta peliculă „District 9”.

După trecerea în revistă a celor 15 piese circumscrise temei se distinge un fapt: în pofida abordărilor puţin elaborate, naive, parţial inconsistente ce deţin majoritatea, ideile sunt de cele mai multe ori remarcabile, iar în trei cazuri am avut parte şi de expuneri memorabile.

10.Umor SF, satiră socială/culturală pe fundal SF

Am lăsat pentru final abordarea cea mai populară: cea umoristic-satirică. Am grupat aici nu mai puţin de 21 de texte (11,93% din total), cele mai multe dintre ele bine izbutite. Nu putem include, din păcate, în această categorie cele 6 compoziţii semnate de Gheorghe Rogoz („Factorul haos”, „O poveste‭ (?) ‬modernă”, „Salvatorul-stenograma”, „Altă poveste‭(?) ‬modernă”, „Povestea ţării Nucalanoi” şi „Povestea‭ (?) ‬pensionarului incredul”), cărora, în general, le-am găsit, la vremea lor, mult prea multe hibe. Toate celelalte însă sunt lucrări care-şi merită cu prisosinţă timpul de lectură. Aş începe trecerea în revistă cu cele două piese ale Ştefanei Cristina Czeller, „Bine aţi venit pe Terra” şi „Noaptea extratereştrilor”, ambele satire sociale viguroase, ţesute pe motivul contactului, amuzante în bună măsură. Aş continua cu „ţiganiada scintificţională” a lui Balin Feri, purtând titlul „Descoperirea secolului” şi m-aş opri apoi niţel, ca să-mi trag sufletul, la şăgalnica piesă „Cum ne-a salvat Vasile de la invazia extraterestră”, purtând semnătura lui Dan Ninoiu. Pentru că, din acest punct, ierarhia devine o întreprindere mult prea dificilă. Regăsim două remarcabile secvenţe de satiră socilă pe fundal SF semnate de Mircea Opriţă („O călătorie în Lună” şi „Întîlnire de gradul III”), revărsarea spumoasă a lui Cristian Mihail Teodorescu, purtând titlul „Basme africane”, foarte consistenta „Nuca”, de Leni Jalabier, uşor amăruia „Loteria” şi satira culturală subţire „Maşina de citit cărţi”, ambele semnate de Liviu Radu. Am lăsat la final cele 5 realizări semnate de Casian Balabasciuc, pe care, asumându-mi riscul de a fi catalogat subiectiv, le socotesc favoritele mele. Aş vrea să remarc echilibrul subtil între umorul SF de calitate şi componenta satirică în patru dintre ele, „Toate încep la saloon”, „Reintegratorul”, „Marea piramidă” şi „U-Ru-Hu”, ca şi spumoasa şi subtila satiră politică din „Doppel”. La multe din aceste texte am zâmbit cu dărnicie, iar la unele chiar am râs din toată inima.

Concluzia concluziilor

Am să încerc să fiu scurt. Ideile sunt în proporţie zdrobitoare bune, foarte bune sau chiar excelente. Din nefericire, în foarte multe cazuri stăm rău la punerea în operă, în special fiindcă nu se cunosc elementele de bază ale tehnicii scrisului, iar uneori asta se cumulează cu mari lacune de limba română. Dacă studiul atent al gramaticii e o treabă cât se poate de personală, tehnicile scrisului se învaţă mai bine în ateliere de creaţie, cenacluri sau alte asemenea împrejurări organizate. În pofida libertăţii de asociere garantate de Constituţia României, astfel de structuri sunt încă rarisime. Aici mai sunt atât de multe de făcut!

De partea cealaltă, în tabăra greilor, lucrurile stau bine. Probabil că, dacă ar exista mai multe resurse, ar sta şi mai bine. Chiar şi aşa, oricine are de unde alege scriitori şi piese valoroase. Eu îl consider omul acestor douăsprezece luni pe Cristian Mihail Teodorescu, pentru că toate cele cinci povestiri ale sale au mesaj şi dovedesc nu numai har, ci şi ştiinţa de a scrie la un nivel la care clasicele reguli de compoziţie devin desuete. Însă piesa care mi-a lăsat cea mai completă impresie, obligându-mă să nu bag în seamă cele câteva mărunte scăpări, este „Suspendaţi într-o rază de soare”, şi aparţine celui ce semnează cu Ben Ami.

Tot înainte! 😉

Când cerul cade pe Pământ

NOTĂ:
Articolul aparţine autorului acestui blog şi a fost publicat în revista de cultură generală „Ideea”, în urmă cu câţiva ani. Datele au fost în parte actualizate, aplicându-se unele corecturi.

În timp ce omul mişună pe scoarţa gogoloiului de humă pe care-l locuieşte, preocupat de măruntele lui dispute cu semenii, de ifosele şi geloziile lui cotidiene, măcinat de invidii la scara Universului microscopice, prin spaţii, în apropierea Pământului, asteroizi gigantici sau mai putin gigantici işi rotesc singuratici şi imperturbabili apocalipticele lor ameninţări.

Ramaşite ale procesului de formare a Sistemului Solar, bucaţile de rocă vechi de 4,5 miliarde de ani se mişca năprasnic de repede pe traiectoriile lor determinate de legile mecanicii cereşti. Majoritatea păstrează faţă de Pământ o respectuoasă distanţă, prizoniere în chingile centurii de asteroizi dintre Marte şi Jupiter. Unele însa, destule la număr, scapă din frânele gravitaţiei, influenţate de puternicele câmpuri ale planetelor gigant, în mod special Jupiter, şi capătă traiectorii care se apropie uneori ameninţător de Pământ.

Aceste fenomene nu rămân necunoscute omului. Nici nu mai pot fi păstrate ca taine de astronomi şi guvernanţi cârdaşi, pentru a nu stârni panică. În zilele noastre nu mai e posibil. Aceste corpuri cereşti sunt atent monitorizate de astronomi, cu moderne telescoape, radare, sau alte mijloace de observare, care le permit sa tragă nişte concluzii extrem de precise.

Un astfel de fenomen, catalogat sub denumirea „Asteroidul 2003QQ47”, a fost observat în urmă cu aproape 8 ani. Pe data de 24 august 2003, imediat după prima detectare de catre astronomii americani de la observatorul Socorro, din New Mexico, şi transmiterea informaţiilor catre Centrul Pentru Planete Mici din Massachusets unde se raportează orice nouă descoperire de asteroizi sau comete, oamenii de ştiinţă de la Jet Propulsion Laboratory (NASA) au calculat că există o minusculă şansă, (1/909.000), ca acest asteroid să lovescă Pământul pe 21 martie 2014. Această mică probabilitate de impact conferea totuşi asteroidului o rată de 1 pe scara Torino a gradului de risc de coliziune cosmică. Monitorizarea s-a făcut în continuara cu maximă atenţie, cu toate mijloacele de observare şi personalul disponibil în cadrul „Programului NEO” (Near Earth Object – Obiecte din Apropierea Pamantului), atât din SUA cât şi din alte ţări. Traiectoria a fost calculată şi recalculată pe baza observării poziţiilor succesive ale asteroidului. Febrilitatea muncii i-a facut pe oamenii de ştiinţă, o zi mai târziu, să respire uşuraţi: probablitatea de impact pe scara Torino a scăzut la ZERO. Şansele de coliziune au scăzut la 1/2.200.000.

Fenomenul a făcut vâlvă în presă. De-a lungul planetei, ştirea a ţinut timp de cateva zile capul de afiş. Deşi amatorii de senzaţional au tras cât au putut de cosmicul zgârci al apocalipsei venite din spaţiu, în cele mai multe cazuri, presa a reflectat informaţia în mod obiectiv, încercând să nu agite inutil spiritele, cum s-a mai întâmplat, din păcate, în anii trecuţi. Atitudinea mass-mediei a determinat Centrul de Informare NEO din Marea Britanie să-i mulţumească acesteia, prin vocea directorului de proiect Kevin Yates, pentru obiectivitate.

În ce măsură însă ne putem vedea liniştiţi, mai departe, de treburile noastre? În ce măsură ameninţarea venită din spaţiu a disparut? În ce măsură Pământul a redevenit o lume sigură, în care să ne putem ocupa iarăşi de orgoliile noastre, de la care ne-am întrerupt din cauza unor astronomi ce nu fac altceva decat să observe cerul? Multe întrebări. Şi, vom vedea, tulburătoare răspunsuri.

Cratere lunare

Pentru a înţelege adevărata dimensiune a fenomenului, şi implicit a pericolului ce pândeşte Terra din spaţiu, e suficient să privim fotografia feţei brăzdate de cratere a Lunii. Neavând atmosferă, la fel ca planeta ce ne ocroteste, satelitul nostru natural a suportat de-a lungul milioanelor de ani un număr impresionant de coliziuni. Judecând însă lucrurile prin prisma experienţei rasei umane, planeta noastră, aflată în aceeaşi zonă de spaţiu cu Luna, nu are scoarţa brăzdată de la fel de multe cratere. Nu există în izvoarele scrise ale speciei umane, şi nici în legendele sale, mărturii despre corpori cereşti care au distrus oraşe întregi căzând pe Pământ. Există însă urme de coliziuni… Estompate de eroziunea provocată de vânturi, ploi şi zăpezi şi de evoluţia biosferei, în special de creşterea vegetaţiei, cratere, uneori uriaşe, stau mărturie că Pământul a fost şi el lovit de cosmicele stânci venite din adâncul spaţiului.

Chicxulub - Peninsula Yucatan

Cu mai bine de 65 de milioane de ani în urmă, la sfârşitul Cretacicului, se pare că a avut loc o astfel de coliziune, de dimensiuni apocaliptice. Stă mărturie un imens crater, Chicxulub, cu diametrul cuprins între 180 şi 300 de kilometri, situat în Peninsula Yucatan din Mexic, crater pus în evidenţă mai lesne cu mijloace de observare portate pe vehicule orbitale decât de pe scoarţa planetei. Se estimează că imensul asteroid de natură stâncoasă avea un diametru de 300 până la 1000 de metri, şi că el este responsabil de exterminarea a cel puţin 50% din speciile vii existente atunci pe Pământ, printre care şi marii saurieni, în acel timp specia dominantă a planetei, ca şi omul astăzi.

Manicouagan - Canada

Există şi urme de impact mai vechi decât cea din Mexic. De exemplu craterul din Manicouagan, Canada, estimat la o vârstă de 206 – 214 miloane de ani, cu lacul său în formă de inel, a cărui geneză se datorează rezistenţei superioare la eroziune pe care a căpătat-o roca din centru, prin vitrifierea provocată de imensele temperaturi din timpul impactului. Oamenii de ştiinţă estimează dimensiunile iniţiale ale craterului la circa 100 kilometri, în prezent, datorită eroziunii, acesta măsurând cam 70 de kilometri.

Roter Kamm - Namibia

Cu un diametru de numai 2,5 kilometri şi o adâncime de doar 130 metri, craterul Roter Kamm, Namibia, este rezultatul unei coliziuni produse acum circa 5 milioane de ani.

Aorounga - Ciad

Tot în Africa, în nord însă, cu cateva sute de milioane de ani în urmă, se pare că a mai avut loc un impact cosmic. Craterul Aorounga, situat într-o zonă deşertică din nordul Ciadului, constituie o altă mărturie. În apropierea craterului principal, având diametrul de aproximativ 17 kilometri, se află o altă formaţiune circulară observată tot din spaţiul cosmic, formaţiune ce înconjoară o porţiune de teren mai ridicată şi avand un diametru cam la fel de mare. Făcând o analogie cu situaţia de la Manicouagan, oamenii de ştiinţă consideră că această formaţiune poate fi tot rezultatul unui impact estimat la aceeaşi vârstă cu craterul principal. Nu departe de această ciudată formă de relief, imaginile radar luate de la altitudini orbitale pun în evidenţă o altă formaţiune, aproximativ circulară, având cota zonei centrale mai puţin ridicată însă. Cercetătorii afirmă că este posibil ca întreg ansamblul să se datoreze impactului cu Terra al unui meteorit de mari dimensiuni, care s-a fragmentat înainte de a izbi scoarţa.

Barringer - Arizona

Mai sunt, desigur, şi alte asemenea cratere. Dar poate cel mai bine conservat este cel cunoscut sub numele de Barringer, situat în Arizona, Statele Unite ale Americii. Rezultat incontestabil al unui impact violent provocat de un meteorit cu dimensiunea de circa 80 de picioare, craterul măsoară în diametru nu mai puţin de 1,3 kilometri.

Deşi, iniţial, oamenii de ştiinţă au considerat că nu există cratere de impact pe Terra, cercetarile ultimelor 5 decenii atestă în mod cat se poate de convingător că nici planeta noastră nu a fost scutită de asemenea evenimente violente în decursul istoriei sale. De ce însa scoarţa terestră nu e la fel de brazdată ca şi Luna de tot felul de gropi circulare? Explicaţia este cât se poate de simplă. Datorită lipsei atmosferei, asteroizii ce se angajează pe curs de coliziune cu satelitul natural al Pământului izbesc scoarţa fără nicio excepţie. În cazul Terrei, cea mai mare parte a asteroizilor ce cad meteoric ard complet în atmosferă, dând naştere la adevarate spectacole celeste, fenomen cunoscut sub denumirea de „stele căzătoare”. Asfel de fenomene se petrec zilnic.

Asteroizii de dimensiuni ceva mai mari, captaţi fără putinţă de scăpare de campul gravitaţional terestru, nu se consumă însa prin ardere la intrarea în straturile mai dense ale atmosferei şi ajung pe Pământ ca meteoriţi. Misterul pietrelor căzute din cer nu mai e de mult un mister. Dacă meteoriţii nu sunt prea mari, daunele provocate sunt minore şi, în afară de spectacolul natural în sine, nu rămâne mare lucru. Craterele de mici dimensiuni astfel formate sunt erodate destul de repede de ploi şi zăpezi, rocile sunt macinate şi se transformă în nisip datorită sutelor de cicluri de îngheţ-dezgheţ, nisip pe care vânturile îl poartă apoi la mari depărtări, terenul ars de explozia meteoritului la sol este cucerit treptat de vegetaţie, sau işi schimbă radical forma datorită fenomenelor vulcano-tectonice care dau naştere diverselor forme de relief.

Probabilitatea ca un astfel de meteorit să lovescă un oraş este destul de mică. Suprafaţa ocupata de habitate umane ocupă un procent extrem de mic din totalul uscatului, care nu reprezintă decât 1/3 din totalul suprafeţei terestre. Experienţa evenimentelor de acest fel produse pana în prezent arată că meteoriţii sunt totuşi destul de rari. Chiar şi cei de dimensiuni nepericuloase sunt destul de puţini în decursul unui secol, exceptând, bineînţeles, stelele căzătoare.

Asteroizii al căror impact cu Terra influenţează radical istoria naturală a acesteia sunt şi mai rari: unul la cateva zeci şi uneori sute de miloane de ani. Când totuşi se produc, aceste evenimente au efecte globale.

2003QQ47 are un diametru estimat la 1,2 kilometri, şi o masă aproximată la 2.600 de milioane de tone. Viteza relativă faţă de Terra este estimată la 30 de kilometri pe secundă, adică 108.000 kilometri pe oră. Energia eliberată la un eventual impact cu Pământul s-ar ridica la cea corespunzătoare unei forţe de distrugere de 350.000 megatone, altfel spus, de circa 8 milioane de ori puterea de distrugere a bombei atomice de la Hiroshima. Urmările unui asemenea impact ar fi apocaliptice, putând duce la exterminarea în totalitate a vieţii pe Pământ.

Din fericire, în urma monitorizării, astronomii au calculat că un asemenea eveniment are şanse reduse să se producă. ZERO pe scara Torino înseamnă că fenomenul nu poate stârni îngrijorare. Scara Torino este echivalentul scării seismice Richter, măsurând riscul de coliziune cosmică. Conform acesteia, riscul de coliziune poate lua valori întregi cuprinse între 0 şi 10. 0 corespunde unei probabilităţi de impact nule sau aproape nule, iar 10 arată că impactul este o certitudine.

În prezent, astronomii din ţările participante la programul NEO monitorizează circa 600 de asteroizi a caror evoluţie îi poate aduce în situaţii de coliziune cu Pământul. Se estimează că mai sunt înca pe atâţia care nu sunt descoperiţi. La detectarea unui nou obiect cosmic ce are o posibilă traiectorie periculoasă pentru lumea noastră, acesta este anunţat Centrului Pentru Planete Mici din Massachusets, care distribuie informaţiile tuturor centrelor de observare. Calculele primare sunt reluate de fiecare centru şi comparate cu rezultatele propriilor observaţii. Până acum, probabilitatea iniţială de impact, chiar dacă a avut valori ridicate, a scăzut drastic ulterior, de fiecare dată. Astronomii afirmă ca aşa este normal să se întâmple.

Singurul obiect cosmic monitorizat care pastrează în momentul de faţă o rată de risc 1 pe scara Torino este asteroidul 1997XR2, pentru care s-au calculat două posibile traiectorii de impact, eveniment cu o probabilitate de 1/970.000. Anul calculat al întâlnirii cu Terra este 2101. Asteroidul are un diametru apreciat la 230 de metri şi o viteză relativă faţă de planeta noastră de circa 7 kilometri pe secundă (25.200 de kilometri pe oră). Energia dagajată la un eventual impact ar fi de aproximativ 1000 de ori mai mică decât în cazul lui 2003QQ47.

În cursul anului 2002, unui asteroid de 0,5 mile în diametru, creditat cu 1/300 şanse să lovească Pământul în 2880, i s-a atribuit iniţial o rată de valoare 2 pe scara Torino.

Pe data de 16 august 2003, un asteroid cu un potenţial de distrugere suficient pentru a nimici un mare oraş a trecut foarte aproape de Pământ. „Foarte aproape” la scară cosmică, întrucât distanţa minimă la care acesta s-a apropiat a fost de circa 2,4 milioane de kilometri.

Astfel de informaţii au stârnit acum, ca şi de-a lungul timpului, reacţii din cele mai diverse. Un cunoscut organizator de pariuri din Marea Britanie, pe numele său William Hill, işi afirma nonşalant dorinţa de a pune prinsoare că lumea nu va fi distrusă de impactul cu 2003QQ47, în cazul în care acesta ar avea loc. În felul ăsta, ar caştiga o groază de bani, pentru că, după eveniment, oricum n-ar mai fi nevoie să plătească. Tot domnia sa afirma că poate da exemple de evenimente mai puţin apocaliptice, dar cu tot atâtea şanse de a se produce ca şi ciocnirea Terrei cu faimosul asteroid. Bunaoară, la fel de probabil ar fi ca în urmatorii 10 ani David Beckham să devină antrenor al naţionalei engleze de fotbal şi să câştige titlul suprem aliniind o formaţie în care să joace ambii fii ai săi, unul dintre ei, şi anume Brooklyn, să marcheze golul victoriei în finală, iar celălalt să intre în joc din postura de rezervă. Sau, tot atat de probabil ar fi să se atingă temperatura de 100F in ziua de Crăciun, în Marea Britanie. Sau ca Tony Blair sa fi trecut subit în tabăra Conservatorilor şi să fi devenit astfel primul şef de cabinet britanic din istorie cu două partide politice diferite. Asta mă face să mă gândesc la soarta Titanicului, despre care constructorii săi afirmau că nici Dumnezeu nu-l poate scufunda. Apele Atlanticului l-au înghiţit însă de la prima lui cursă…

Post Scriptum

Până în momentul de faţă, nu s-a elaborat nici un plan privind modul de reacţie al speciei umane în cazul în care pericolul unui impact cosmic ar deveni o certitudine.

Cântec de cuşcă

Stau înghesuit în cuşca vieţii mele. Mă zgâiesc la cer printre zăbrele. Cerul e departe, sus. Poate c-ar fi cu mult mai bine să nu mai gândesc aşa despre mine, dar viaţa s-a cam dus.

Ştii, eram cândva un tip metafizic, subţiratec, sfios, nu prea macho la fizic. Nici n-aveam atâţia ani… Problema e că mie, tata, mi-a lăsat moştenire prea mult suflet de gata. Prea mult suflet şi prea puţini bani.

Să nu-nţelegi că-i port de asta pică. Aşa a trăit el. La o adică, eram mândru că era aşa… Acum însă am înţeles prea bine că metafizica, în cuşcă la mine, nu face vreo para…

Eram trei băieţi. Şi cântam din chitare. Toţi trei aveam părul cam mare. Ne credeam beatlesmani. Numai că nimeni nu se isteriza. Aplauda fiecare din cuşca sa. Nici vorbă de faimă şi bani…

Nu-ţi face probleme pentru timpul ce vine. Vei avea într-o zi, doar pentru tine, o cuşcă a ta. Vei fi hrănit, vei trăi foarte bine, alţii vor gândi pentru tine. Iar tu îi vei vota.

Şi dacă ai impresia că zilele toate seamănă parc-ar fi fabricate, totul e spre binele tău. Când vei ajunge în rai are să ţi se pară că trăieşti totul pentru a doua oară. Nu se schimbă decât Dumnezeu.

A fost o vreme…

A fost o vreme când nu cântau decât cei ce ştiau să cânte, iar scrisul era lăsat în seama celor ce ştiau scrie. Nu, nu doar gramatica era de căpătâi, ci ăsta era numai primul pas. Fără asta, nici n-ar fi îndrăznit cineva să creadă că se poate. Ar fi stat înfrigurat deoparte, mulţumindu-se să citească ce scriau maeştrii. Iar meşteşugul era destul de lesne recunoscut, promovat, şi imediat după aceasta adulat. Cântăreţii se afişau în costume elegante, cu cravate subţiri şi pălării din fetrul cel mai bun, cu panglică de mătase. Pantofii luceau, impecabili, iar doamnele şi domniţele oftau, recunoscându-se în versurile languroase ale acelui tango înfocat.

Toate astea sunt istorie…

Veacul ni-l umplură… nici măcar saltimbancii, findcă ei sunt dornici să te facă să râzi, pe câtă vreme mulţi din artiştii de-acuma îţi stârnesc râsul mai ales când nu vor. Dar slavă Marelui Creator că mai sunt printre noi şi inşi adânci, demni de aplauzele cele mai entuziaste.

Din păcate, diplomele de merit se dau atât de uşor încât impunerea valorii nu mai e chiar aşa de facilă nici pentru eruditul aşezat prin vocaţie pavăză la porţile artei. Vacarmul critic e atât de mare încât adesea se bagă pumnul în gura cea mai aurită, iar lumea îşi vede apoi de ale ei, ca şi când frumosul ar avea în mod firesc bube şi negi, pe alocure şi niscai coji de jeg, încrustate în umbre de mucegai. Sună de-a dreptul baudelairian, aşa-i? Dar nu prea reuşeşte să fie. Căci maeştrii falsificatori de estetică veghează la şuvoiul piţulelor, cu ochii bulbucaţi în cronometru, că taim is mani, ăf coors, strivind în roţile dinţate ale imenselor rotative pulberea de pe aripile fluturilor, polenul amintirilor, dulceaţa privirii ei îndurerate, aşteptând un el lipsit de curajul de a spune da.

Din fosilizatul har n-a mai rămas aproape nimic. Cuvintele scrâşnesc, uscate. Muzicile ocolesc etajul raţional al gândirii, furişându-se în tainiţele simţirilor incerte, născând acolo vâlvătăi de exaltare care cresc vânzările de bilete, de single-uri, aruncând în aer topurile preţ de o clipă. Apoi alte iatagane de sunet, alte culori izbind nervatura fină din spatele retinelor carbonizate, alte bilete, alte vedete, alte flaşnete.

În piaţă s-a făcut târziu. Lumini palide aruncă incerte luciri. Flaşnetari îndârjiţi rotesc îndrăciţi din manivele. Muzicile se calcă unele pe altele în picioare. Flaşnetarii sunt tot mai crânceni. Lumea închide ferestrele. Trage obloanele. E prea multă artă. Prea multă. Vrem linişte. Un mileniu de linişte. Fără flaşnete. Să nu se mai audă decât bufniţele, chemându-se în noapte şi, când şi când, strigătele guturale ale străjerului: e două ceaaasuri după mieeezul noopţii! toate sunt buune! Iar pe cupola argintată a bisericii să vegheze un înger adevărat, amuzându-se de visele pruncilor adormiţi la sânul dureros de atâta lapte al atâtor mame…

Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea I)

Când vine vorba de teme şi idei, ar fi bine să spunem de la început că niciuna din publicaţiile noastre virtuale de ficţiune speculativă nu este axată exclusiv pe unul din subgenuri. Nu avem încă reviste sau fanzine electronice numai de science fiction, fantasy sau horror, şi cu atât mai puţin de cyberpunk, steampunk sau dark-fantasy. Toate locaţiile „urmărite” au optat deci pentru o orientare generală, publicând în egală măsură povestiri aparţinând oricăruia dintre cele trei mari regate „spec-fi”, lăsând uneori cale liberă chiar unor texte care aparţin numai parţial domeniului fantastic sau care ţin exclusiv de realism, în înţelesul său cât se poate de clasicizat. Mă refer aci, în special, la povestirile lui Sorin Coadă care, deşi ating tangenţial teritoriul închipuirii pure, ţin mai mult de viziunea introspectivă, nu însă şi de speculaţia ficţională şi, încă şi mai evident, la producţiile lui Stanislav Lacomchin, cantonate într-un realism evocator, întotdeauna sensibil. Ele au apărut la SFera Online, portal care publică nu numai ficţiune din cea care ne place nouă, dar şi poezie de calitate, ba chiar şi texte cu vădită orientare moral-creştină sau cu o remarcabilă amprentă naţională.

Lipsa unei vectorizări estetice unilaterale se manifestă şi la nivelul individualităţilor, fiindcă marea majoritate a autorilor români de ficţiune speculativă abordează atât genul science fiction cât şi cel fantasy, uneori în povestiri distincte, alteori în încercări transficţionale care estompează graniţele dintre regate. În pofida căutării noilor moduri de abordare a ficţiunii speculative, în multe din texte sunt însă vizibile pârghii stilistice antiestetice, consumiste, urmărind numai să atragă atenţia prin elemente şocante, bulversatoare, izbutind astfel nu doar să destrame literaritatea, ci şi să spulbere pur şi simplu rigoarea constructului narativ care dă ficţiunii puterea realului, sau chiar să cantoneze textul în derizoriu. Dar asta e deja o altă discuţie…

Lăsând deoparte astfel de considerente generale de ordin orientativ-estetic, vom încerca să trecem în revistă temele şi ideile abordate de autorii români publicaţi în locaţiile web cărora le-am consacrat, timp de un an, cronicile noastre. Şi vom porni în această încercare de analiză de la împărţirea celor 176 de povestiri în texte nonspeculative, de genul celor menţionate deja în contul unor autori ca Sorin Coadă şi Stanislav Lacomchin, texte de graniţă, cantonate fără tăgadă în zona fantastică, dar incerte din punct de vedere „spec-fi” şi texte de ficţiune speculativă evidente, la rândul lor împărţite în trei mari domenii: transficţionale, science fiction şi fantasy/horror, dat fiind numărul mic al celor din urmă. Abia pe subdomeniul scintificţional vom avea posibilitatea să grupăm textele funcţie de anumite orientări tematico-estetice, în clase ale căror etichete le vom pune în lumină la momentul oportun.

Trebuie să precizăm, iarăşi de la început, că această clasificare, ca oricare alta referind domeniul puternic interferent al ficţiunii speculative, comportă o mare doză de subiectivism. Am încercat deci să grupăm textele în clase de rudenie cât mai apropiată, adunând la un loc teme şi idei compatibile. Se prea poate, şi găsim asta cu totul firesc, să nu fim în asentimentul tuturor celor ce vor citi aceste rânduri. Şi, în fapt, unul din scopuri este chiar acela de a stârni întrebări, de a crea dispute, piscăliri, dezbateri şi controverse, argumentate cât mai consistent. Şi dacă va fi să iasă un adevărat „caft estetic” (tocmai am citat pe unul din autorii favoriţi), cu atât mai bine. Aşadar, iată-ne pornind…

Trecem mai întâi peste textele literare nonspeculative, care sunt în număr de 10 („Gheşeft”, „Lala” şi „Viola”, de Stanislav Lacomchin, „Limoniu”, „Casa galbenă”, „Pescarul la apus”, „În tren”, „Cărăuşul” şi „În noapte”, de Sorin Coadă şi „Vară cu ciocănitori”, de Maria Popescu-Butucea), reprezentând 5,68% din total. Nefăcând parte din domeniul nostru, ne vom rezuma să spunem că fiecare din cei trei autori are vocea sa, dar vom pune un plus de partea lui Stanislav Lacomchin, care construieşte naraţii evocatoare, cu un consistent mesaj emoţional. Publicarea celor trei este un gest absolut binevenit al portalului SFera Online.

Survolăm apoi, mai îndeaproape, cele 5 povestiri de graniţă: „Moarte pe gratis”, de Laura Sorin, publicată la Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, o satiră socială amară, transformând cu subtilă ironie trecerea în nefiinţă într-o competiţie de marketing; „Bumerangul lui Zeeler”, de Marian Dumitraşcu (SFera Online), o introscopie tangentă cu ideea de stare alterată a conştiinţei (percepţiei); „Secretul”, de Alexandru Ioan Despina (SFera Online), la care starea alterată a conştiinţei este provocată nu prin narcoză, ci de o electrocutare accidentală; „Homo Hermeticum” a lui Aron Biro (Nautilus), o introspecţie tehnico-medicală cu implicaţii filosofice şi, cu voia dumneavoastră, „Grădina Yasminei” (Nautilus), a subsemnatului, care se poate interpreta, cum bine spunea Ştefana Cristina Czeller, atât în cheie realistă (un copil se refugiază din faţa războiului într-o lume imaginară), cât şi în cheie fantastică. Ele reprezintă numai 2,84% din totalul de povestiri.

Facem, iată, primul popas mai îndelungat abia la a treia locaţie: producţii transficţionale, unde, deja pătrunşi în teritoriul nostru familiar, simţim, totuşi, nevoia unei explicaţii terminologice. Transficţional e o găselniţă pentru a desemna textele pe care nu le-am putut încadra într-un singur regat al ficţiunii speculative. Cele 14 asemenea povestiri (7,95%), nu se hotărăsc să-şi aleagă una sau alta dintre „cetăţeniile” principatelor „spec-fi”, întinzându-şi ramurile dincolo de frontiere. Găsim de pildă în „Sub semnul lui unsprezece”, semnată de Liviu Radu, puterea magiei (indiscutabil element fantasy) folosită pentru a realiza un experiment de… chirurgie temporală (domeniu scintificţional). Tot puterea magică asupra timpului permite şi lui Internauticus să ofere clienţilor săi, în povestirea „Din lipsă de Timp”, de Ioana Vişan, mici crâmpeie de viaţă spre a fi trăite în paralel cu propria existenţă, multiplicând astfel realitatea. În „O experienţă stranie”, Ciprian Mitoceanu face trimitere la o realitate paralelă, percepută în maniera descrisă de vechile istorii cu fantome, ca şi Marian Coman în „Uşa de la baie”, transformată într-un portal către universul paralel în care se transferă sufletele celor morţi, ale căror comunicări devin manifestări de tip Poltergeist. În „Fantoninii”, Gheorghe Rogoz reconsideră tema scintificţională a contactului, punându-ne în legătură cu entităţi energetice nonsubstanţiale, ce se manifestă, şi ele, aidoma fantomelor. Diana Alzner abordează, la rândul său, tema resurecţiei, în „Liber arbitru”, dându-i o aparenţă tehnologică, dovedită însă ulterior falsă, fiindcă în spatele miracolului stau puteri demonice găsindu-şi plăcerea în reloading-ul amăgitor al chinuitoarei conversii iubire-durere. „Colosul” lui Alexandru Maniu este un horror politic înspicat de magie, amintind povestirea lui Clive Barker, „Între dealuri, oraşele”, care încheie primul volum al „Cărţilor însângerate” (a se vedea volumul „Cărţi însângerate”, de Clive Barker, publicat de Editura Nemira, Bucureşti, 2001, în traducerea lui Tudor Florin Mircea, volum având nr. 169 în colecţia SF Nautilus, coordonată la acea vreme de Ştefan Ghidoveanu). Tema de inspiraţie mitologică a reîncarnării, abordată evident nescintificţional, este alipită, în „Fortăreaţa”, de Cătălin Cofaru, ideii de realitate atemporală, suspendată cronologic şi, tocmai de aceea, exterioară universului obişnuit. Povestirea putea să fie încadrată şi la texte de graniţă. Preponderenţa ideaţiei legate de universurile paralele, realitatea alternativă şi relaţia fiinţă-timp, ca şi asocierea reîncarnării cu transferul de personalitate m-au determinat să-mi asum aşezarea sa la transficţiuni. Cătălin Hidegcuti încearcă, în „Citadela Asociaţiei”, să se poziţioneze pe un palier intermediar între fantasy şi science fiction, conturând o lume viitoare în care magia şi tehnologia coexistă. Regăsim în textul său şi câteva încrustaţii utopice, dar şi o asemănare destul de făţişă cu ambianţa unor jocuri online foarte populare, între care se cuvine să amintim pe faimosul „World of Warcraft”, de la Blizzard Entertainment.

Am lăsat la urma acestei staţionări povestirile Ştefanei Cristina Czeller. E vorba, fireşte, numai de textele circumscrise acestei categorii a transficţiunilor, autoarea moldavă dovedindu-se, în intervalul de timp supus analizei, un condei dintre cele mai prolifice. Am încadrat aci 4 din producţiile sale: „Răzbunarea”, un horror în care tîrgul Iaşilor, cuprins de o criză antropomorfă în maniera celei din pelicula „Avatar”, se revoltă contra locuitorilor decăzuţi, păstoriţi de edili hapsâni, bieţi şmecheri de spiţă joasă, pe care, cu toţii, îi ştim de undeva, „Întunericul”, un alt horror, de astă dată cu irizări dark-fantasy, „Tîrgul”, un thriller cu motive demonice, ţesut pe ideea realităţilor multiple (universuri paralele) şi „Gîngăniile”, în care atmosfera horror, cu trimitere directă la motivul clasicizat al omului transformat în zombi, se bazează pe o motivaţie scintificţională: experimentul cu agenţi patogeni, transportaţi, în cazul de faţă, cu ajutorul muştelor.

Ne mai oprim o dată, înainte de a intra în amplul arhipelag science fiction, la insula de fantasy/horror, care grupează un total de 16 texte (9,09%). Între ele, considerăm că doar una poate fi catalogată în genul horror, şi anume „Creatura”, de Dario Pecarov. Celelalte 15 sunt satire sociale în cheie fanatsy („Fata Moşului şi Împăratul Verde”, de Laura Sorin, „Altă capră, alţi trei iezi”, de Ştefana Cristina Czeller), producţii dark-fantasy (de la „…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, realizarea lui Oliviu Crâznic, în manieră „suspens noir”, trecând prin la fel de întunecata, dar mai firava, din punctul de vedere al realizării literare, „Necromant”, de Alexandru Andronic, sau „Triunghi mortal”, de Ciprian Mitoceanu şi până la constructul umoristic cu accente parodice al Ştefanei Cristina Czeller, „Nopţile stranii ale lui Vasile Cotineaţă”, piesă premiată la Concursul Helion 2009), producţii fantasy realizate în tiparele realismului magic („Înaripatele din vis”, de Ladislau Daradici, piesă de atmosferă etno-folclorică, în genul unora din povestirile lui Nicolae Tiţă, „Brăduţul”, de Gheorghe Rogoz, „Fata din vis”, de Irina Lucia Mihalca, „Scop final”, de Liliana David, surprinzătoarea, ca idee, „Foşnet de îngeri” a Ioanei Vişan şi absolut remarcabila „Întâlnire cu o zeiţă”, de Sergiu Someşan, dăruită nouă prin intermediul Gazetei SF), bucăţi fantasy de inspiraţie mitologică („Cu degetu-n rai!”, de Adrian Chifu şi „Fiii lui Rawser”, de Daniel Crăciun) şi, în fine, singuratica piesă eroic-fantasy, de atmosferă „anime”, „Kyoko”, de Aminah-Brânduşa Tănasă.

Toate povestirile clasificate până acum sunt în număr de 45 şi reprezintă ceva mai mult de un sfert din germinaţia ficţională online urmărită aici în ultimele douăsprezece luni (25,57%). Pentru a nu produce un text de lungime obositoare, vom aborda clasificarea celorlalte 131 de povestiri, toate ţinând de science fiction, într-un alt articol, pe care îl vom denumi „Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea a II-a)”.

Sperăm că ne vom învrednici de această ispravă până la finele lunii, în ciuda tot mai puţinului timp liber şi a unor sechele de tuse prelungite in extremis, cu care ne-a pricopsit recenta viroză respiratorie.

Dorim cititorilor noştri multă, multă sănătate!

Un spectacol absolut interesant, de sunet şi lumină…

Văzându-l, n-ai cum să nu reconsideri măcar puţin ideea de miracol…

Ce-şi doresc femeile

Cineva mi-a spus de curând că femeile sunt extrem de pretenţioase când vine vorba despre calităţile bărbatului. Ele şi-ar dori un bărbat în care să aibă deplină încredere, să nu le mintă niciodată, şi-ar dori un bărbat care să le acorde, prin puterea şi influenţa sa, întreaga protecţie de care au nevoie, un bărbat tandru şi atent în fiecare clipă, în fine, un bărbat cu mult umor, un conviv desăvârşit. Dar cel mai mult şi-ar dori, spunea acea 😉 cineva, ca bărbaţii ăştia patru să nu se cunoască între ei…

Întoarcerea din neguri

Stau câteodată seara şi mă gândesc, mai cu seamă înainte să mă ia somnul, la cum era făcută lumea asta. Era făcută altfel? Ba parcă nu. Tot aşa era. Apele erau tot ape, pământurile erau tot pământuri, iar pădurile erau tot păduri. Numai că pământurile erau parcă mai pline de ierburi, apele erau mai cristaline, iar pădurile erau mai adânci şi mai întunecate, mai pline de făpturi stranii, care nu se ştie bine de unde veneau. Poate că nici nu veneau din lumea aceasta. Poate că undeva, în adîncuri, pădurile se atingeau cu alte lumi şi, acolo unde se atingeau, sufletele celor de dincolo se prelingeau peste marginile lumilor, cum se preling stropii de rouă pe frunze, dimineaţa. Şi, odată ajunse aici, sufletele acelea căpătau forme nebănuite…

Aşa credea şi bunicul meu, Gheorghe-a’ lu’ Bucătaru, pe care-l purtase războiul până hăt, departe, în inima Crimeii, de unde se-ntorsese pe jos, la destulă vreme după ce regimentul său de vânători de munte din Aiud revenise nimicit în ţară, pentru refacere.

Ruşii rupseseră oştile germane şi se prăvăliseră peste noi ca o urgie. Rămas singur, el mersese noaptea, ascultând glasurile bufniţelor plecate după hrană, ocolind satele, ca să nu stârnească vreun câine costeliv, încolăcit dinaintea vreunui bordei. Se ferea de lumină ca de îmbierea Satanei. Şi trăia ca o făptură de umbră. Ca una din făpturile acelea prelinse peste marginile lumii. S-a furişat mereu, ca un hoţ singuratic, deşi singura furăciune pe care-şi dorea amarnic s-o făptuiască era să-şi şterpelească propria lui viaţă. Pe-asta voia el s-o fure-napoi. Pe-asta dorea el s-o înşface, de-şi purta cărările numai la lumina stelelor, dormind ziua iepureşte, prin coclauri neumblate, pe care le împărţea cu păsările speriate de vuietul războiului.

Şi când nu-l mai aştepta nimeni, după ce Olga, nevastă-sa, rămasă pe cap cu două fete, îi făcuse deja şi pomenile după cum cerea rânduiala, hop! şi el, seara, intră în curte cu barba nerasă din cele potoape, ogărît şi cu vederea slăbită, îmbrăcat în zdrenţele unei uniforme care nici nu se mai ştia cărei armate-i aparţinuse. Olga s-a speriat tare când l-a văzut venind încet către casă. În prima clipă, a crezut că-i vreun vagabond criminal, care-o va omorî pentru nimica. Dar l-a auzit schelălăind pe Tarzan şi a cuprins-o mirarea că nu-l lătra pe străin. Abia atunci a luat seama mai bine la el. I-a căutat ochii, pierduţi prin stuful sprâncenelor neîngrijite şi i-a găsit lucind de drag, în vreme ce lacrimile se topeau în barba câlţoasă.

– Tu eşti, Gheorghe? a îngăimat ea şi glasul i-a tremurat, că era convinsă că nu-i el aievea, ci numai duhul lui, rătăcind neîmpăcat prin lume.

Dar el n-avea putere să zică nimic. N-avea putere să-şi descleşteze gura. Se uita aşa, lung, şi se topea de drag. Şi-i mulţumea lui Dumnezeu că-i dăduse zile să-şi mai vadă încă o dată nevasta şi casa.

Olga stătea împietrită de frică, dar el nu ştia. El, duhul, s-a apropiat de ea cum se apropie omul de femeia lui, de care stătuse despărţit nefiresc de multă vreme. Şi când a luat-o de mâini ea a simţit că e făcut din carne caldă, că ardeau mâinile lui. Şi i-a venit inima la loc. I-a venit dintr-odată. Şi a simţit-o cum i se zbate în piept, ca o turturea speriată.

– Tu eşti, Gheorghe!… Tu eşti, Gheorghe!…

Şi-l căuta cu mâinile, ca şi când ea însăşi l-ar fi adus din neguri înapoi, iar acum se străduia să nu-l scape, să-l ţină, să nu-i dea iar drumul şi să-l mănânce bezna din care singură îl ridicase, cum l-a ridicat şi Cristos pe Lazăr, cel înviat din morţi…

Un an de ficţiuni (I): Locaţii şi povestiri

Întâmplarea face ca în această lună să fi apărut pe blog-fanzinul meu şi cea de-a douăsprezecea cronică de proză speculativă scurtă publicată într-o zonă media web românească de profil deja cunoscută cititorilor mei. Aşadar, a trecut un an. S-a întâmplat ca el să nu fie, în plan personal, unul tocmai uşor, în special la capitolul sănătate, unde am depăşit, pe rînd, câteva episoade despre care nu-mi face plăcere să-mi amintesc. N-a fost uşor nici din punct de vedere profesional, fiindcă activitatea companiei unde lucrez a fost afectată atât de criză cât şi de unele prefaceri interne, nu întotdeauna atent proiectate. În acelaşi timp, au trebuit rezolvate în totalitate şi problemele familiei mele, dintre care, oricât de comozi am fi noi, bărbaţii, unele chiar mi-au revenit. 😉 Depăşirea tuturor acestor dificultăţi lună de lună nu mi se datorează însă în întregime. N-aş fi reuşit să înfirip toate aceste însemnări fără înţelegerea de care am beneficiat din partea familiei, în special a soţiei, căreia scribălitul meu nu i-a dat multe momente de satisfacţie. N-aş fi reuşit să ajung până aici nici fără acel răgaz pe care mi-l oferă naveta zilnică şi călătoriile mele cu trenul în interes de serviciu, răstimp în care găsesc vremea necesară să meditez, să-mi pun în ordine gândurile, chiar să-mi notez în carneţel crâmpeie fugare pe care ulterior să le topesc în rândurile de aici, sau de aiurea. Dar, în primul rând, nu cred c-aş fi reuşit dacă n-aş fi primit toate aceste semne de încurajare din partea voastră, a tuturor celor ce v-aţi ostenit să desluşiţi neghinele gândurilor mele. Nu ştiu cum aş putea să vă mulţumesc pentru asta…

Toată această întreprindere a însemnat până acum lectura (uneori plăcută, alteori în virtutea obligaţiei asumate de a citi până la capăt) a 176 de texte, răspândite în 6 locaţii web, din care au rămas active în prezent numai cinci: Nautilus, Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, SFera Online, Helion SF, Pro-Scris (din martie 2010 până în iunie 2010, când şi-a încetat, din păcate, apariţia) şi Gazeta SF (cu începere din decembrie, anul trecut). Trei dintre ele sunt practic reviste electronice, cu apariţie lunară, deşi numai două au ISSN, fiind deci recunoscute ca publicaţii. Cele două sunt Nautilus şi Gazeta SF. Cea de-a treia, fără ISSN deocamdată, este însă un nume consacrat, Helion SF, club care scoate una din cele două reviste româneşti de ficţiune speculativă ce mai apar, când şi când, pe hârtie. Deşi nu pot fi numite publicaţii, funcţionând ca magazin on line şi respectiv portal web, site-ul Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy şi SFera Online sunt între insulele active ale arhipelagului nostru ficţional, oferind lună de lună, dacă nu proză scurtă, atunci alte materiale de largă importanţă în fandom. Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, constituită ca asociaţie cu personalitate juridică (organizaţie nonguvernamentală şi nonprofit, conform OG26/2000, cu modificările ulterioare), derulează în plus şi o serie de proiecte importante pentru scriitorii şi fanii autohtoni.

Analizând mai pe îndelete lucrurile, cea mai mare contribuţie în texte şi-a adus-o, în acest an, portalul SFera Online, aflat în păstoria lui Marian Ţarălungă şi Ionuţ Caragea. Aici au fost postate 73 din cele 176 de povestiri, reprezentând 41,58% din total. Portalul a contribuit cu povestiri în unsprezece din cele douăsprezece luni, excepţia fiind luna noiembrie a anului trecut. Raportând cele 73 de texte la numărul de luni active, găsim că portalul are şi cea mai mare medie: 6,37 povestiri pe luna de activitate, ceea ce nu e rău. Mai mult decât atât, în 8 din cele 11 luni active, contribuţia în texte a fost cea mai importantă, e drept că, în martie şi aprilie 2010 are a împărţi locul unu cu Nautilus, respectiv cu Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy. Din păcate, impresia artistică n-a fost una pe măsura efortului, iar dacă mă pui să rostesc la repezeală două nume care mi-au plăcut mă gândesc la Ovidiu Bufnilă şi la… Stanislav Lacomchin, care însă nu scrie ficţiune speculativă.

A doua poziţie în clasamentul furnizorilor de texte e ocupată de revista Nautilus, care a publicat 43 de asemenea povestiri (24,43%), fiind totodată singura cu apariţie neîntreruptă în toată această perioadă. Cu o medie de 3,58 texte pe lună, ea ocupă şi la acest capitol un meritoriu loc trei. În 5 din cele 12 luni, a ocupat primul loc la numărul de proze publicate, împărţind această onoare cu SFera Online, în martie 2010 şi cu Gazeta SF, în ianuarie şi februarie 2011. La impresia artistică însă, nu cred că greşesc dacă o aşez în vârful ierarhiei. Nume? Cristian Mihail Teodorescu, Liviu Radu, Ciprian Mitoceanu, Ştefana Cristina Czeller, Ioana Vişan, Balin Feri, Aron Biro. Nu, nu e o ierarhie. Pur şi simplu aşa mi-au venit în minte.

A treia poziţie în clasamentul numărului de texte aparţine Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, unde am putut citi 25 de povestiri (14,20%). Raportate la numai 11 luni de „producţie” (în august 2010 SRSFF a stat o tură), ele dau o medie de numai 2,27 texte pe luna de activitate, cu care se situează abia pe poziţia a patra. În aprilie 2010 a fost principalul furnizor de ficţiune speculativă, împărţind pole-poziţia cu SFera Online. Impresia artistică a fost consistentă, foarte aproape de densitatea nautilă, regăsind cam aceleaşi nume sonore ca şi în revista păstorită actualmente de Marian Truţă. N-aş vrea să omit a-l adăuga la cei deja numiţi undeva mai sus pe Ben Ami, şi asta din două motive: primo – chiar a produs una bucată proză de toată isprava şi secundo – Ben e tare orgolios şi nu mă văd bine dacă, după aşa o reuşită, îl trec la categoria „şi alţii”. 😉 Au mai păţit-o… şi alţii…

A patra poziţie ca număr de povestiri aparţine revistei on line Helion SF, care a contribuit la recolta acestor douăsprezece luni cu 18 texte (10,23%). Luând în considerare şi cele două numere duble (mai-iunie şi iulie-august 2010), putem conchide că revista a avut unsprezece luni active, ceea ce revine la o medie de 1,64 texte pe luna de activitate (penultima). În niciuna dintre cele unsprezece luni nu a furnizat numărul cel mai însemnat de texte publicate. A punctat însă de câteva ori consistent la impresia artistică, prin Lucian Vasile Szabo, Adrian Buzdugan, Florin Pîtea, Ştefana Cristina Czeller, Silviu Genescu, Victor Martin şi alţii.

Cu 11 povestiri (6,25%), adunate însă în numai 3 luni, Gazeta SF ocupă cea de-a cincea poziţie în clasamentul „producţiei” de ficţiune pe perioada analizată. Deşi tânăr, ambiţiosul fanzin a egalat de două ori pe Nautilus la numărul lunar de povestiri (ianuarie şi februarie 2011), împărţind cu acesta locul întâi. Media calculată prin raportul între numărul total al textelor şi numărul lunilor de activitate este una foarte bună, 3,67, ceea ce aduce Gazeta SF pe poziţia a doua!! Impresia artistică e şi ea pe măsura numelor colaboratorilor, fiindcă publicaţia beneficiază de aportul lui Ovidiu Bufnilă, Iulian Iamandi, Sergiu Someşan, Felix Moga, Ben Ami şi alţii.

Ultima dintre publicaţii, dar în niciun caz cea de pe urmă, a rămas Pro-Scris. Cum spuneam, locaţia web nu mai furnizează noutăţi din iunie, anul trecut. Buna şi bătrâna revistă şi-a încetat, de atunci, activitatea. În cele 4 luni cât a strălucit pe cerul fandomului, ea a contribuit cu 6 texte (3,40%), cu o medie de numai 1,50 texte pe lună. N-a fost niciodată în „pole position”. Calitativ însă, a avut de spus multe, în special prin povestirile lui Casian Balabasciuc, pe care mi-aş dori să-l regăsesc şi pe alte locaţii, active în prezent.

Cam acesta ar fi bilanţul statistic al locaţiilor şi povestirilor după un an. El se regăseşte, într-o formă mai sintetică, şi în tabelul următor:

Intenţionez să mă refer într-un articol viitor, tot în luna martie, sper, la autori, teme şi idei, apoi, separat, să fac o „antologie virtuală”, grupând maximum douăzeci de povestiri considerate reprezentative, ţinând cont şi de linkurile rămase active în prezent, fiindcă, din păcate, unele din texte nu mai pot fi accesate, iar altora li s-a schimbat adresa web, din motive tehnice/organizatorice.

Vreau, la finalul acestei prime intervenţii de bilanţ, să fac o urare către toţi cititorii, scriitorii şi editorii noştri, alăturându-mă, cu voia dumneavoastră, şi pe mine printre „andrisanţi”: să fim sănătoşi şi să mergem înainte!

Vă mulţumesc tuturor!

Ficţiuni la ieşire din iarnă

Am să încep trecerea în revistă a povestirilor lunii februarie, ultima lună a iernii, invitându-vă să ascultaţi în acelaşi timp o piesă de jazz interpretată în maniera cool a anilor ’50 de Miles Davis şi John Coltrane. Nu e doar o chestiune de ambianţă sonoră, cum poate v-aţi dus cu gândul. E un exemplu concret, legat de semnificaţia de dicţionar a cuvântului „cool”, neologism de sorginte afro-americană ce a pătruns, iată, şi în fondul lexical oficial al limbii române, cuvânt la care ne vom referi la un moment dat.

Aşadar, un click pe play, vă rog, şi, dacă tot sunteţi aici, continuaţi să citiţi…

Prima poartă a pârtiei nautile de slalom către poala primăverii este povestirea „Insecte”, semnată de Cătălin Cofaru, cel ce debuta aici în noiembrie 2010, cu textul „Fortăreaţa”, despre care spuneam, în articolul „povnov”, apărut în decembrie 2010, că: „Demersul literar nu reuşeşte […] până la capăt, mai cu seamă din cauza amestecării timpurilor verbale, vizibil nearmonizate cu evenimentele.” O cititoare a sa remarca de asemena, tot cam pe atunci, într-un comentariu: „Mai multa grija la utilizarea timpurilor verbelor.”

Textul de faţă are darul de a contraria chiar de la prima propoziţie: „Scott îşi începu ziua de lucru cu obişnuita cafea fără zahăr şi cu mult lapte condensat.” Elementul producător de confuzie nu e altul decât banala conjuncţie „şi”: ori Scott îşi bea în fiecare dimineaţă cafeaua fără zahăr, dar amestecată şi cu mult lapte condensat, ori el îşi serveşte mai întâi cafeaua fără zahăr, pe care o stinge ulterior cu o cantitate apreciabilă de lapte. Condensat, fireşte. Fără nici cea mai mică urmă de intenţie să devin „agresiv”, aşa cum mă califica, de curând, cineva, pe AtelierKult, voi spune totuşi că astfel de construcţii confuze trebuie evitate, cu atât mai mult în deschiderea textului literar. Pentru că au darul de a alunga din poartă cititorul, iar noi nu dorim asta, nu?

…Şi uite-aşa, ajungem iarăşi la timpurile verbului: „Îşi aruncă privirea peste câteva faxuri primite de dimineaţă şi se pregătea să-i sune pe partenerii de afaceri ai firmei. Azi se împlinesc zece ani de când lucrează în companie şi parcă nimic nu se schimbase: tot atâtea sarcini de serviciu de rezolvat, tot acelaşi program supraîncărcat, tot aceiaşi colegi…” Remarcăm că halucinant este nu doar amalgamul temporal, ci şi amestecul de planuri pe care autorul risipeşte intriga povestirii sale, fiindcă prima frază din citat începe în realitatea fictiunii („Îşi aruncă privirea peste câteva faxuri”) pentru a comuta în universul interior al intenţiilor personajului („se pregătea să-i sune pe partenerii de afaceri”), după care suntem azvârliţi pur şi simplu în trecut de catapulta unei viziuni retrospective („se împlinesc zece ani de când lucrează în companie şi parcă…”). Asemenea zvârcoliri narative nu pot decât să descumpănească, provocând în imaginaţia cititorului adevărate scurtcircuite.

Nici pe mai departe autorul nu reuşeşte să scape, de fiecare dată, din plasa enunţurilor nu tocmai clare. Într-un paragraf descriptiv până la ostentaţie, el ne spune: „Computerul său, de forma unui păianjen, avea la extremităţile braţelor nişte cleşti conectaţi la diverse periferice, de asemenea roboţi, care furnizau „unităţii centrale” toate datele necesare desfăşurării activităţilor.” Nu putem înţelege dacă roboţii, ca şi cleştii, erau părţi din extremităţile braţelor păianjenului-computer sau, dimpotrivă, ei se alăturau perifericelor furnizoare de date necesare activităţilor.

Se mai iţesc ici-colo şi alte stângăcii, sub forma unor formule dezechilibrate gen „gândeau şi se manifestau întru cu totul şi cu totul alt mod” ori a unor alăturări eufonice. Pe câtă vreme „că ceva” e un accident banal, construcţia „să o îndeplinească cu câteva” are o sonoritate remarcabilă. Din fericire, astfel de accidente nu sunt deloc multe. Şi tot din fericire, respectul pentru grafie este cu totul deosebit. De aceea aş încadra tot la capitolul accidente involuntare şi dezacordul din fraza următoare: „oamenii trebuie… să facă faţă cu brio noilor situaţii conjuncturale în care va fi pus”. Atenţie la manipularea frazei lungi!

Cu totul remarcabilă este însă ideea de la care pleacă autorul: o lume tot mai cibernetizată, din care omul este eliminat progresiv, detronat fiind chiar de maşinile cărora nu le mai poate acorda atenţia cuvenită, exact atunci când ar fi fost mai mare nevoie. În ciuda fragilităţii la nivel literar, textul reuşeşte să transmită un mesaj (e drept, naiv, dar poate tocmai de-asta mai perceptibil) de îngrijorare, un apel la vigilenţă, la reconsiderarea raportului între Homo sapiens şi tehnologie.

Să sperăm că autorul va creşte şi la impresie artistică. Dacă o va face, va deveni o voce. Nu e nevoie decât de exerciţiu asiduu, lectură şi scris, pentru a dobândi toate virtuţile simţului limbii române.

Ce-a de-a doua poartă de slalom printre ficţiuni e un text al subsemnatului, cu titlul „O şansă pierdută”, despre care unul din cititori spunea că ar curge frumos, de cinci stele, dar „cam din topor”. 🙂 Nu mă grăbesc să cred că am atâta imaginaţie încât să-mi pot închipui cât de frumos curge un topor. Mulţumesc însă cu plecăciune cititorului meu pentru osteneala de a se apleca asupra neghinelor mele. În altă ordine de idei, fac aici o mărturisire. Bucata este primul text de proză pe care l-am dus până la capăt după ce nu mai scrisesem nimic, dar absolut nimic literar, de cel puţin zece ani. Se întâmpla în luna octombrie 2008. La 1 noiembrie, în acelaşi an, deveneam membru AtelierKult.

Fără nici cea mai mică îndoială, poarta a treia, adică povestirea „Divina tragedie”, semnată de Balin Feri, nu poate lăsa indiferent pe absolut nimeni. Narativ, textul depăşeşte tot ce am citit până acum de acelaşi autor. Din substanţa poveştii se revarsă în valuri un ocean de întunecare umană, iar la sfârşit nu poţi să nu te simţi atins de catranul morbid, erupt din natura personajului principal.

Raportate la amploarea dezvoltării narative, stângăciile stilistice sunt mai puţine. Cu toate astea, ele rămân înfipte în carnea poveştii, ca nişte spini otrăviţi.

Cel mai aprig m-au pişcat formele greşite ale unor cuvinte („ciudăţenile” în loc de „ciudăţeniile”, „copii” în loc de „copiii” – de mai multe ori, „deabia” în loc de „abia”) şi confuzia între adverbul „demult”, având sensul de „odinioară”, şi locuţiunea adverbială „de mult”, având sensul „de mult timp”, „cu mult timp în urmă” („Bucăţile de tencuială se desprinseseră demult de pe cărămizi” sau „Lui John nu-i mai păsa demult de nimic.”) Lipsite de importanţă nu mi s-au părut nici unele formule stângace, adevărate contorsiuni de stil. Pitită după o tufă, Beatrice ţine cu dreapta câinele de bot, să nu latre, iar „stânga şi-a pus-o în şolduri”. Imaginea e cel puţin surprinzătoare, fiindcă o singură mână nu poate fi pusă „în şolduri”. Eventual „în şold”. În construcţia „Poliţiştii de pe Meknes aveau echipament maroniu”, cuvântul „echipament” sună chiar preţios. Mult mai nimerită ar fi fost referirea la „uniformă”, cu acordul gramatical de rigoare. Expresia „o tentaţie prea mare ca să-i reziste”, însemnând că tentaţia excede hotărârii de a respecta norma, regula, calea cea bună, ia forma bizară „o tentaţie prea mare cât să-i reziste”. La fel de bizar sună şi „nimic ce se întâmplă între doi oameni”, din care lipseşte pe undeva un „din”, iar în construcţia „aş zice că aici nu mor oamenii nici de bătrâneţe”, ordinea cuvintelor nu e, nici pe departe, cea mai fericită. M-a atins şi sintagma „la umbra ei”, umbra fiind a lăcrimosului, specie de arbore de pe Meknes. Fără tăgadă, avem de-a face cu un substantiv de gen masculin (un lăcrimos, doi lăcrimoşi), ceea ce revine la faptul că umbra nu poate fi „a ei” ci „a lui”.

Ceva mai puţin supărătoare sunt construcţiile eufonice („să facă cale întoarsă”; „nici să nu le mai dorească. Când le vedea”; „o jalnică creatură”; „că ce-ţi povestesc”, „cu raţionamentul”) şi, în mod cert nu atât de frecvente, repetările unor cuvinte („şi-a pus ciocolăţica pe o piatră pentru a putea arunca pietre în apă”; „din buza de sus, spartă, îi curgea sângele din abundenţă”).

Mai presus de toate aceste erori, textul, încadrându-se în tiparele narative ale thrillerului psihologic, rămâne un text de forţă. Abordarea explicită a pulsiunilor pedofile sfârşeşte inevitabil prin a segrega pe cititori, cum s-a văzut încă de la cele dintâi comentarii. Părând la început să erupă numai colateral în regatul ficţiunii speculative, pe versantul science fiction, asumat prin localizarea extraterestră a întâmplărilor, povestirea devine pe final una subscrisă cât se poate de clar temei contactului. Pe câtă vreme respectiva idee fundamentală SF ne-a obişnuit mai ales cu personaje dispuse să se înalţe, să se autodepăşească, spre a deveni compatibile cu fiinţele extraterestre, Balin Feri ne propune aici un contact întunecat, morbid, realizat la nivel abisal, proiectând în viitor un om care duce cu el întreaga ţesătură de instincte dezlănţuite a speciei. Dacă toate astea ne-ar fi fost spuse uzând de o limbă corectă şi de un stil atent elaborat, am fi avut în faţă un text literar demn de oricare premiu de răsunet mondial. După raza de soare a lui Ben Ami, e încă un semn că nu suntem departe.

La data de 13 februarie, Nautilus publică povestirea foarte scurtă „Holisticromii”, a Lilianei David. Aşa cum sugerează şi titlul, textul este unul încifrat, construit voit încâlcit, având scopul, după cum autoarea însăşi explică într-un comentariu, să şi amuze. Din păcate, doar demersul confuziv reuşeşte, pe câtă vreme, cel amuzant, cel puţin în ceea ce mă priveşte, nu. Afară de debordanta contorsionare a simbolurilor, care amputează major plăcerea lecturii, am rămas nelămurit în privinţa legăturilor de tip cauză-efect, care se dezagregă în text mai la tot pasul, şi pe care cineva încerca, într-un remarcabil comentariu, să le inventarieze. Pentru că n-am fi putut oricum să facem o mai detaliată analiză, cităm:

„Apar o serie de neconcordante, care ma deruteaza.
1. Entitatea de pe Crom se intreaba cu ce sa scrie. De ce? nu a mai scris pana atunci? Era deja transformat? Din ce urmeaza s-ar parea ca transformarea incepe dupa ce este ales sa scrie.
2. De fapt, este indecis. E in etapa in care deja transformat si incearca sa accepte sau urmeaza sa se transforme?
3. Se teme de apa. Era mediul lui de viata? Un mediu la care nu era adaptat? Totusi, spune ca se va balaci (viitor), de unde inteleg ca nu a mai trait in apa. In pofida acestui fapt, ceea ce scrie el va fi difuzat in apa, unde vor citi cei deja transformati, nu cei care urmeaza sa accepte transformarea.
4. Cu toate ca nu a mai trait in apa, pradatorii care ii ameninta specia sunt in apa. Intelegeam sa intre in apa fiindca nu mai putea sa traiasca pe uscat, dar transformarea se spune ca ii ajuta sa nu mai fie detectati de pradatori. Inseamna ca pradatorii ii detectau pana atunci, deci ei traiau in apa, ca niste bipezi neadaptati. In plus, ii dureau si picioarele cand alergau pe uscat.
5. M-as astepta mai degraba ca cineva sa aplice pe mine o anume teorie, nu sa imi explice principiul de invatare sau principiul de actiune al cromoterapiei, iar faptul ca le cunosc sa ma determine sa imi schimb reactiile.
Interesanta idee, dar frustrant de anapoda dezvoltata.”

Disonantă mi s-a părut însă şi folosirea termenului romglez „cool” (pronunţă „cul”, eventual cu „u” lung). În limba română, termenul e un neologism, al cărui sens, cel admis deocamdată de dicţionare, se referă la un anume fel de a interpreta muzica de jazz. Modul acesta stăpânit, aproape apersonal de a cânta, nutrind să transmită exclusiv mesajul sunetului, fără nicio participare afectivă din partea interpretului, a fost ilustrat de piesa de jazz pe care, sper, tocmai aţi ascultat-o. 😉

Exclamaţia „Cool!!!” din textul de faţă pare să facă însă mai repede trimitere la termenul omograf provenit din cultura afro-americană de tip urban. Stilul „cool”, constând în a te afişa ostentativ, sigur pe tine, mergând elastic, cu mişcări coordonate ale bustului şi zonei pelviene, în vreme ce capul rămâne imobil, cu o faţă cât mai lipsită de expresie, a devenit un tipar comportamental aproape universal în rândul tineretului de azi, dornic să imite atitudinea şi mişcările de scenă ale cântăreţilor de rap. În acelaşi timp, cuvântul e frecvent utilizat în argoul adolescentin de la noi, având însă o semnificaţie incertă. E folosit mai ales cu sensul de „tare”, „trăznet”, sau ca echivalent al mai vechiului termen argotic de sorginte ţigănească „mişto”, pentru care Dicționarul de sinonime, Editura Litera Internațional, 2002, dă ca forme echivalente: apetisant, arătos, bun, chipeș, delicios, frumos, gustos, izbutit, îmbietor, plăcut, realizat, reușit, savuros, suculent, valoros.

Dincolo de toate aceste aspecte teoretice, prezenţa afro-americanismului argotic îmi sună cu totul nepotrivit. Mă duce cu gândul la un tablou dintr-o veche comedie absurdă din anii ’80: o piaţă antică romană, înţesată de oameni îmbrăcaţi în ţinutele epocii, este traversată de un ins de culoare, cu urechea lipită de casetofonul din care se aude clar celebra piesă de discotecă a grupului Lipps Inc, „Funkie Town”.

Asupra frazelor de atac din „Sfârşitul lui Adam”, publicată de SRSFF la 7 februarie, se mai putea lucra. Deşi par să aibă ritmul potrivit, ridicând corect vălul de pe edificiul poveştii, pe alocuri, expunerea devine uşor friabilă. „…se zvârcolea în pat până când simţea că soarele a apărut pe cer”, ne spune, de pildă, autorul. Cum simţea Adam că soarele a apărut pe cer? Era el orb şi simţea soarele altfel decât văzându-i lumina? Vom înţelege pe parcurs că nu. În plus, contextul ne face să credem că relevantă pentru poveste e doar trezirea târzie, după insomniile chinuitoare ce ţineau până la cinci dimineaţa, nu modul în care percepe Adam soarele. De aceea cred că referirea perceptivă putea foarte bine să lipsească, şi fraza să fie construită simplu, la modul „se zvârcolea în pat până când se ridica soarele”. Echilibrul frazării este estompat, în câteva rânduri, şi de repetarea vag supărătoare a unor termeni. Îl găsim, de pildă, în chiar primul paragraf pe „a fi”, la imperfect, persoana a III-a („era”, „erau”), de exact şapte ori, iar în ultima propoziţie a aceluiaşi bloc („La 20 km sub el lucrurile erau la fel de rele, poate chiar fatale pentru un ratat ca el.”), pronumele personal „el” apare de două ori în nouăsprezece cuvinte. Sugerăm că înlocuirea grupului final „ca el” cu sintagma „de soiul său” ar evita senzaţia cititorului că are în faţă un text compus cu un vocabular sărac.

Am insistat pe această primă frază pentru a sublinia la Felix Tzele o anume nerăbdare de a erupe în public înaintea unei suficiente disciplinări a scrisului său. Ea devine extrem de vizibilă şi cu alte prilejuri, de pildă la folosirea numeralului uzând de cifre, nu întotdeauna binevenită în textul literar, urmat de precizarea unităţii de măsură în formă prescurtată, ca în problemele de fizică din gimnaziu („20 km”), sau la derapajele de punctuaţiei. În „Îşi luă cu mişcări maşinale, rodate o ţigară.”, virgula e folosită defectuos. Era nevoie fie de încadrarea între virgule a descrierii modului în care se mişcă personajul („Îşi luă, cu mişcări maşinale, rodate, o ţigară.”), fie de o răsturnare de topică („Îşi luă o ţigară cu mişcări maşinale, rodate”), pentru a evita coma captivă între subiect şi predicat.

Cele câteva greşeli mărunte de scriere („semi-închisă”, unde elementul prefixiv de compunere savantă „semi” este despărţit de cuvântul pe care-l precede, sau „cămeruţă” în loc de „cămăruţă”) împreună cu puţinele alăturări eufonice („nu era o joacă, compania trebuia”) sau prescurtări nerecomandate („PR” în loc de explicitul Public Relations), precum şi una sau două formule eşuate („în fond şi la urma urmei” – expresie pleonastică absolut nerecomandată în naraţia la persoana a III-a) întregesc tabloul unui stil încă insuficient cristalizat şi a unei scriituri febrile, precipitate.

N-am să trec nici peste interesanta confuzie terminologică legată de prezenţa cuvântului „habitusuri”, folosit cu sensul de „habitate”. Dicţionarele de limba română admit pentru „habitus” trei sensuri: 1.aspect fizic exterior al unui individ, în măsură să dea indicii asupra stării de sănătate a lui (termen medical); 2.aspect exterior specific al cristalelor, funcţie de structura lor internă (termen mineralogic); şi 3.aspectul unei plante (termen botanic). Nici cel mai mic indiciu de sinonimie cu „habitat” (adică „teritoriu locuit (de oameni, de animale, de plante) împreună cu mediul de viață înconjurător”). Aspectul interesant nu e confuzia în sine, ci faptul că ea a mai fost întâlnită în textele lui Adrian Vlad Vicenţiu, „Jocul zeilor” (I, II, III, IV)”, recenzate în articolele noastre „Istorisirile lui cireşar” şi „Ficţiuni în miez de vară”.

Dincolo de inerentele stângăcii stilistice, cu totul perfectibile, textul are o bună densitate. Faptele se acumulează gradual, mai lent la început, apoi tot mai susţinut, într-o mecanică ce mi-a amintit de felul în care-şi construia textele Philip K. Dick. Logica naraţiei se destramă numai atunci când, uzând de procedeul referinţei analeptice (flashback), autorul descrie moartea tatălui lui Adam, survenită ca urmare a unui accident de muncă la înălţime (20 de kilometri), unde acesta lucra asigurat doar cu… o frânghie?! Uzând de descrieri izbutite, echilibrate, dovezi ale posibilităţilor pe care autorul pare să le aibă („Îsi privi chipul în oglinda din hol, cea care reda reflexiile în nuanţe sălcii şi începu să se holbeze la proprii ochi gălbejiţi şi la cearcănele de sub ei ce parcă trăgeau să muşte din pomeţii proeminenţi, osificaţi.”), de o caracterizare aparent frugală, nu însă şi lipsită de consistenţă a personajului său principal, Felix Tzele reuşeşte să conducă intriga spre un final neaşteptat, în care sensurile a ceea ce părea să fie realitatea se rup, se risipesc, expulzându-ne într-o metalume virtuală, cât se poate de cyberpunk.

Cu puţină răbdare, cu puţină şlefuire de stil, şi acest text ar fi fost unul cu totul remarcabil. Rămânem însă, în mod cert, cu interesul pentru evoluţia viitoare a acestui promiţător pilot încercător al cuvântului.

Povestirea „În noapte”, de Sorin Coadă, vorbeşte meşteşugit despre împăcarea neliniştitei fiinţe umane cu implacabila lege a firii. Textura este una poetică, legată în pânza simbolurilor, între care izbucnesc percepţii incerte. O lume se topeşte în alta.

Nici de astă dată nu avem parte de ficţiune speculativa din partea domnului Coadă. Ci numai de acest realism adânc, introspectiv, încât pare fantastic.

Scrisă în maniera consacrată de Stanislaw Lem în Ciberiada, de la care împrumută şi numele personajelor sale centrale, Trurl şi Clapauţius, „Senzoriada” poate fi declarată o candidată sigură la cea mai bună povestire a lunii. Autorul ei, Cristian Mihail Teodorescu, dovedeşte iarăşi că distincţia primită de la SRSFF pe 19 noiembrie (cel mai bun autor pe 2010) nu este decât o binemeritată recunoaştere. Scriitură spumoasă, pe alocuri efervescentă. Grafie bună, umbrită de câteva mici, mici accidente gen „se vor ridica statui prin scaururi” („scuaruri”, probabil), sau forma „Cu resursele”, ce sună vădit eufonic. Asta ca să fim şi niţel cârcotaşi. Altminterea, textul e unul mai mult decât reuşit, pentru care mulţumim autorului şi celor de la Helion. La mai multe!

Tânărul fanzin sucevean, ajuns, iată, la cel de-al treilea număr, deschide luna de proză cu povestirea „Exil”, semnată de Iulian Iamndi. Textul, desigur o cronodistorsiune, rezultă prin alăturarea a trei tablouri, între care sunt aruncate legături inegale, motiv pentru care am rămas cu impresia că totul n-ar fi decât un expozeu rezumativ în trei clişee a ceva mai mare. Găsesc deci potrivit să acuz pe domnul Iamandi de zgârcenie, fiindcă, deşi probează la fiecare ieşire în public cu o scriitură matură, economică, robustă, din care transpare acea ştiinţă rară de a expune fără a se expune, căci aşază de fiecare dată povestea sa mai presus decât pe sine însuşi, nu găseşte timpul, puterea, liniştea sau neliniştea de a construi ceva amplu, pe măsura posibilităţilor condeiului său argintat. În pofida dovezilor pe care autorul ni le face, că, la capitolul grafie, nivelele elementar şi mediu au fost de multă vreme depăşite, graba de a ajuta grupului amic de la ‘Cygnus-Quasar’, ca şi încrederea lor în acurateţea scrisului lui au făcut posibilă o mică eroare: „ochii săi se opriră pe una din containerele de pe punte”. Container e substantiv neutru (un container, două containere), prin urmare, acordul gramatical reclamă, pentru pronumele nehotărât, forma unul, şi nu una, cum, eronat, s-a folosit.

„Asia rătăcită” nu e o povestire, ci un morman caleidoscopic de fragmente, de cioburi ale lumii noastre pe cale de a se dezintegra. După ce ne-a vorbit luna trecută de „America pierdută”, iată-l pe Ovidiu Bufnilă aducându-ne vestea cea de pe urmă, cutremurătoare, apocaliptică: inepuizabilul rezervor demografic al Asiei a pierit. Şi nu oricum, ci rătăcindu-se în sine, în propria sa penumbră. Urmând altor dispariţii similare (am vorbit, mai sus, despre America, iar Ovidiu Bufnilă pomeneşte, în treacăt, şi despre topirea, între timp, a Europei şi a Africii), Asia reprezintă ultimul bastion de speranţă al umanităţii. Odată ce şi acesta se destramă, Australia, Antarctica şi Oceania dispar şi ele ca un fum. Din toată lumea nu rămâne decât o insulă imaginară, Adamville, pe care a rămas în viaţă un cuplu: personajul narator (Adam) şi Aglaia Protopopescu (Eva). Numai că, Eva-Aglaia refuză să-şi asume renaşterea lumii, aruncându-se-n valuri. Rămas singur, inutilul Adam porneşte în explorarea nemărginitului ocean, spre a afla un liman. După lungi şi inutile peregrinări, un spirit i se arată, întrupat în albatros. Dar discursul acuzator al albatrosului nu-i este pe plac omului. Furios că spiritul şi-a bătut joc de eşecul lamentabil al speciei umane, unicul supravieţuitor îl ucide cu bestialitate, desăvârşind pustiirea. Abia în acest punct devine perceptibil un posibil mesaj integrator al avalanşei de idei şi simboluri: când dezagregarea lumii noastre, aşa cum o ştim, se va fi desăvârşit, omul va rămâne singur şi despiritualizat, într-un univers copleşitor.

La rubrica debut, Gazeta SF cu numărul 3 deschide calea tinerei Aminah-Brânduşa Tănasă, cu textul „Kyoko” şi lui Florentin-Ionuţ Haidamac, semnatar al povestirii „Adnana”.

„Kyoko” e o construcţie episodică, realizată în şapte tablouri, colate nu tocmai fericit. Atât structura cât şi atmosfera „anime” (în treacăt fie spus, pe lista de personaje din InuYasha apare un anume… Sesshomaru) mi-a conturat impresia că lecturez scenariul unuia din acele filme nipone de animaţie în care atenţia e captată prin scene şocante, iar dramatismul izbucneşte la tot pasul cu atâta impetuozitate încât, mai mereu, senzaţia de nefiresc opulent te copleşeşte.

Aminah-Brînduşa Tănasă îşi ţese firul intrigii dintr-o înşiruire abundentă de fapte mici şi surprinzătoare, căutând să le înnoade, să le lipească, să le reazeme unele de altele, în speranţa că vor putea da impresia aceea de legătură cauză-efect, proprie povestirilor bune. Din păcate, demersul său nu reuşeşte, fiindcă, între tablouri, şi chiar între secvenţele aceluiaşi tablou, există adevărate crevase de neant, ce transformă naraţia într-o colecţie de radiografii. În plus, unul din personajele centrale, regina Kyoko, este de la început caracterizată disonant. Despre ea ni se spune că: pe de o parte, „Executa pe loc pe cei care nu i se supuneau şi pe cei care îi dădeau sfaturi proaste.”; pe de alta, „Se comporta într-adevăr ca un tiran, dar nu luase nicio hotărâre nedreaptă vreodată.” Dacă luăm de bun faptul că niciodată nu luase hotărâri nedrepte, atunci putem conchide că, afară de puterea de a presimţi chiar şi în somn primejdia morţii (vezi chiar atacul întâiului tablou, cu dejucarea tentativei de asasinat politic), regina avea şi o gândire infailibilă, supraomenească, situaţie în care n-ar fi putut ajunge însă nicicum în ipostaza de a acţiona conform unor sfaturi greşite. În fapt, bune sau rele, sfaturile ar fi fost cu totul inutile unei persoane atât de ştiente. Dacă însă cerea sfatul cu viclenie, pentru a descoperi pe uneltitorii ascunşi între cei ce o slujeau din apropiere, gestul, unul nu tocmai etic, nu este suficient de credibil, fiindcă, dintr-o asemenea momeală deloc subtilă ar putea muşca doar indivizi cu un QI precar, incapabili să discearnă binele de rău. În acelaşi timp, cea de-a doua frază este ea însăşi contradictorie, fiindcă tiranul e o persoană ce-şi impune voinţa în orice împrejurare, fără a ţine seama de dreptate. Prin urmare, Kyoko avea, din comportamentul tiranic, doar cruzimea, nu şi asuprirea supuşilor. Ar fi fost mult mai bine ca fraza să fie construită în conseciţă: „Deşi crudă, nu luase nicicând vreo hotărâre nedreaptă.”, sau cumva asemănător.

Am insistat asupra acestei ipostaze caracteriale pentru a ilustra una din greşelile frecvente pe care le fac, în general, începătorii: ei nu meditează suficient la însuşirile personajelor, prin urmare, nici la consecinţele pe care aceste însuşiri le au asupra realităţii ficţionale. Cititorul se va găsi astfel în faţa unor proiecţii caracteriale nu foarte coerente, iar densitatea ficţiunii se va dilua, devenind necredibilă.

Întregul text abundă în stângăcii. Una din cele mai naive mi s-a părut cea din tabloul al doilea, când, motivaţia nebuneştii aventurări a celor doi gemeni, Yemon şi Seshomaru, spre grota kami-lor pădurii (să reamrcăm, în treacăt, prezenţa vocabulei „kami”, un japonism pentru care există echivalenţii autohtoni „duh” şi „spirit”, cât se poate de potriviţi în context) se face printr-o construcţie înduioşător de tautologică: „Dacă aveau să reuşească îşi asigurau existenţa pe toată viaţa. Dar dacă nu…atunci nimeni nu îi mai putea salva.” Ceea ce revine la faptul că, dacă trăiau, nu mureau, iar dacă mureau, sigur nu mai trăiau. 😉 În mod cert, nu asta a vrut să spună autoarea, numai că, din păcate, cam asta a ieşit…

O altă naivitate, cel puţin la fel de înduioşătoare, mi s-a părut viziunea politică a reginei Kyoko, ce transpare din paragraful: „Odată eliminaţi sau îndepărtaţi toţi duşmanii se putea apuca de îmbunătăţirea statului. Vroia să construiască câteva temple, să mai dea pământuri la oameni şi să mai pună la punct unele legi. Nu-i făcea plăcere că trebuie să apeleze la tiranie pentru a-şi ţine în frâu supuşii, dar altă cale nu era.” Mult mai supărătoare decât cacofonia explicită „să construiască câteva” mi s-au părut ideile din care decelez că: 1)reformarea statului nu se poate face decât după căsăpirea tuturor oponenţilor; 2)îmbunătăţirea constă numai în construirea câtorva temple, ceva reformă agrară şi o oarecare ajustare legislativă; şi, mai ales, 3)singura cale de a-i ţine pe supuşi sub control e tirania!!!

Imediat după paragraful citat, fără nici un fel de introducere descriptivă, meditaţiile politice ale reginei sunt întrerupte şi suntem teleportaţi „ad abrupto” într-o altă secvenţă: „Luminăţia Ta! Ceva groaznic s-a întâmplat! strigă un soldat apropiindu-se de tron.” Suntem ca şi preluaţi din voleu de şuvoiul dialogului-torent în care, la un moment dat, se inserează totodată şi un by-pass către faptele descrise în al doilea tablou: aflăm că un kami-pelerin tocmai a ucis un sat întreg, iar reacţia reginei Kyoko nu poate fi decât una singură: „Pregătiţi armata!”

Preparativele conflictului militar sunt descrise patetic, însiropate cu implicarea pasteliană a întregii naturi. În toiul pregătirilor, cerul se întunecă şi se iscă un vânt care agită ilar lucrurile, fiindcă „le zburlea oamenilor părul şi îi făcea să se grăbească”. În forfota generală („Toata lumea începu să se foiască care încotro.”), regina însăşi e cuprinsă, la rându-i, de frenezie, rupând-o la fugă „spre locul de antrenament al armatei”.

Răsturnările de situaţie ce urmează, culminând cu învierea din morţi, de către Seshomaru, a crudei regine Kyoko, ucisă de fratele geamăn al salvatorului, Yemon, sunt pur şi simplu o copilărie. În final, binele triumfă. Regina îl răpune pe Yemon, duhul răzvrătit, apoi cade (bizar) în mrejele iubirii pentru Seshomaru, şi el îndrăgostit de alteţa sa, fiind, iată, sortiţi unul altuia. Şi probabil că au trăit veşnic, fiindcă, ştim cu toţii, spiritele nu pot muri… Spiritul însă, da. Iar dacă autorii de ficţiune speculativă care ne povestesc scenarii „anime” se vor înmulţi, ziua aceea nu e chiar atât de îndepărtată. Să sperăm că, îndată ce vor depăşi impulsurile incipiente de a imita ceea ce le place, majoritatea dintre ei îşi vor găsi propria voce, şi vor avea ceva de spus. Sau măcar vor renunţa…

Povestirea „Adnana” este, din păcate, un text literar infirm. Nu atât din cauza stângăciilor stilistice, ori a unor evidente greşeli de începător, care se pot elimina prin exerciţiu, studiu, lectură, cât din cauza amputării radicale a tuturor diacriticelor. Dacă putem admite asta în articole de blog despre politică, fizică sau programarea în Linux, când vine vorba de literatură, ă, î, â, ş, ţ devin obligatorii. Aflând că textul este un proiect de roman, ce va vedea în vară lumina tiparului, am ruga pe domnul Florentin-Ionuţ Haidamac, autorul, să ia în considerare, la modul foarte serios, rescrierea integrală, folosindu-se de toate literele din limba noastră. Altfel, textul se va dovedi complet lipsit de valoare, tocmai din punctul de vedere urmărit în primul rând – cel literar.

Şi pentru că am vorbit deja de stângăcii de stil, am să pomenesc aici supărătoarele repetiţii de termeni, care denotă folosirea unui vocabular rezumativ, miniatural, lucru nerecomandat în textul literar, tocmai pentru a nu ştirbi impresia artistică. Exemplele sunt multe. Iată câteva: „Multi au inceput sa dezvolte tehnologii cu care sa echipeze navele cu tot confortul, de la sistemele de sustinere a vietii pana la interfete inteligente care asigurau momente de relaxare extrordinare.”; „Sau nesfarsitele randuri de beri amestecate cu ceva ce ardea mai ceva decat kerosenul de pe timpuri.”; „In zori am decis ca e timpul sa plecam la odihna. Nu de alta dar plecarea se apropie”; „Afara ploua. Urat, marunt, cu un vant rece care imprastia generos apa care cadea din ceruri.”; „Fata lui era acoperita de o barba destul de rara care incerca sa acopere numeroasele cicatrici…”. În ciuda lor, remarcăm că autorul nu cade în păcatul opus, cel al descrierii pătimaşe, logoreice, compuneristic epitetiale, hiperbolizate şi patetice, ca în compunerile de gimnaziu.

Tot aici aş menţiona o formulă ce poate da naştere suspiciunii de dezacord („…aveam misiuni executate cat nu avea el…”): „Eu care aveam misiuni executate cat nu avea el fire de par in cap.” Asemenea situaţii se evită printr-o simplă refolmulare.

O altă problemă de stil insuficient cristalizat şi totodată o eroare frecventă la începătorii nedeprinşi cu disciplina scrisului este folosirea dezordonată a timpurilor verbale. „Am iesit din cladirea impunatoare cu o stare de spirit ciudata. Nu stiam unde sa ma duc. Peste tot numai betoane, strazi suspendate, blocuri cu sute de etaje. Dar ceea ce imi lipseste cel mai mult este zgomotul.”, ne spune personajul narator, paragraf în care, după un perfect compus asociat cu un imperfect evocator, urmează un neconcordant prezent, răsucind nefiresc curgerea faptelor.

La fel ca în celălalt text de debut, şi aici trecerea de la o secvenţă a intrigii la alta se face uneori prin salt, discontinuu, nimicind cursivitatea discursului, foarte importantă pentru a asigura impresia de coerenţă şi consistenţă a textului. Rămânem uneori cu ideea că asistăm la o proiecţie de diapozitive, în vreme ce personajul narativ ni le explică. Iată, de pildă, descrierea unor momente de siestă: „Trec cateva ore bune. Ma trezesc brusc, odihnit si plin de energie. Sar sub dus si ma las biciuit de stropii semireci. („semireci”? de ce nu „semicalzi”? 😉 N.N.) Apoi ma imbrac in hainele mele comode, servesc un suc de la dozatorul din coltul camerei, cica plin de nu stiu ce enzime si mediatori biologici si o sterg catre punte.”. Imediat după ele, suntem translataţi instantaneu în altă secvenţă, derulată pe punte, unde piloţii ascultă istorisirile lui Karl: „Se apropia punctul culminant. «Si apoi tipul asta a reusit sa intre in atmosfera cu jumate de nava…Vocea lui karl care povestea inconjurat de cei 6 piloti siderati.»” În plus, se poate remarca uşor şi faptul că, adesea, lipsesc nişte virgule – prea multe ca să ne putem ocupa aici de ele fără să plictisim mai mult decât o facem deja.

Tot ca în precedentul text, descoperim urmele trecerii prea grăbite peste implicaţiile logice ale unor condiţii impuse în ficţiune chiar de autor. De această dată, logica devine niţel friabilă tocmai la nivel ştiinţific. Aflăm din capitolul al doilea că Adnana este numele unei planete de tip terran, orbitând în jurul unui soare de două ori mai mare decât al nostru, aflat la „5 sute de ani lumina” de noi. (Să zicem, aşa, din fugă: se scrie an-lumină, conform Dicționar ortografic al limbii române, Editura Litera Internațional, 2002, iar cînd folosim numeralul, ori scriem 500 de ani, ori scriem cinci sute de ani, dar nu recurgem în niciun caz la vreo formulă de compromis.) Mai aflăm că drumul până acolo, în condiţiile tehnice atinse de omenirea ficţională, durează câteva luni. În acelaşi timp, ni se mai spune că oamenii de ştiinţă ar fi lucrat nonstop la cartografierea planetei, având la dispoziţie „o asemenea tehnologie incat puteau determina procentajul de suprafata uscata…”. În fine, personajul narator (avem o poveste spusă la persoana întâi) îşi mărturiseşte dilema că rezultatele cartografierii de la o asemenea distanţă relevă cum era planeta acum cinci sute de ani, fiind posibil ca între timp ea să se fi schimbat radical, poate chiar ca urmare a unui cataclism. Corelând toate informaţiile, înţelegem că ne aflăm pe teritoriul unui science fiction naiv, desuet, zaharisit, ca dulceaţa de nuci verzi a bunicii uitată de prea mult timp în cămară, pe poliţa de sus a raftului, tocmai ca să nu dăm noi, dracii, iama peste ea. Tehnologia de cartografiere prin satelit care poate face diferenţa între uscat şi mare, calculând exact suprafeţele, există şi acum. Şi nu mai e de mult şi de nimeni socotită „o asemenea tehnologie”. Pe de altă parte, cartografierea de la cinci sute de ani lumină distanţă devine o adevărată extravaganţă, în condiţiile în care o călătorie până acolo durează numai câteva luni. O navă automată de explorare bine echipată, din care să se desprindă un număr corespunzător de sonde cartografice orbitale, ar rezolva problema foarte elegant. Odată adunate datele, treabă posibilă la acest nivel tehnologic în, să zicem, câteva săptămâni, nava de explorare s-ar întoarce pe Terra cu o hartă actuală de dată recentă (câteva luni cât durează drumul de acolo înapoi, plus câteva săptămâni cât durează cartografia propriuzisă). Ceva mai în avalul naraţiunii, aflând că terranii aveau la dispoziţie şi tehnologia transmisiilor de date la viteze mult superioare luminii, chiar că nu mai înţelegem dilema eroului nostru. Ditamai pilotul stelar, cel mai aprig din galaxie, chefliu şi sportiv de succes, amant şi destul de savant, totuşi, nu compilează integrator toate astea… Oare de ce?…

Poate însă că naivitatea cea mai mare a personajului, de sub care transpare entuziasmul fantascizat şi fantascizant al autorului, se găseşte în paragraful (deconspirativ) următor: „Iar misiunea asta cui credeti ca i- a revenit? Prietenului vostru, autor al acestor aberatii care se vor inchegate intr- un roman… Nu am eu pretentia asta, dar multe lucruri vor ramane nespuse daca misiunea asta se va transforma intr- o groaznica deziluzie.” Ni se pune clar în vedere că povestea este un roman încă nescris al unor întâmplări care încă n-au avut loc. Vor avea însă, în mod cât se poate de cert, destule merite ca să facă obiectul unei producţii space-opera. Asta e nici mai mult nici mai puţin decât o copilărie şi, la vârsta noastră, nu mai are darul de a înduioşa… 😉

Supărătoare mi-au fost şi unele scăpări flagrante la capitolul grafie, pe care le-am agăţat în gene din goana lecturii: „constinta” în loc de „conştiinţa”, „parametrii” în loc de „parametri”. În legătură cu acesta din urmă, decelăm şi o extindere a confuziei pe palier gramatical fiindcă, în expresia „la parametrii normali”, forma articulată a substantivului parametru este folosită sistematic greşit; ea e cerută când substantivul are rol de subiect în propoziţie („Parametrii erau normali”), pe când aici este complement indirect. Deci, „la parametri normali”.

Tot la scăpări aş cataloga şi scrierea repetată a numelor proprii cu literă mică (joe, karl), cât şi prezenţa unui cuvânt („preprogramat”) obţinut prin alăturarea pleonastică a elementului prim de compunere savantă „pre-”, având sensul „înainte”, „anterior” şi adjectivul „programat”, derivat din substantivul „program”, care conţine iarăşi ideea de succesiune de evenimente stabilite… dinainte (anterior).

În ciuda tuturor acestor neajunsuri, am rămas cu impresia că domnul Florentin-Ionuţ Haidamac ar avea un oarecare simţ clasic al intrigii, trimiţând nostalgic la epoca ficţiunii pulp, precum şi o anume înclinaţie pentru personaje vii, entuziaste, oneste şi mereu pline de umor, de care cititorul se ataşează cu uşurinţă. Uneori, domnia sa reuşeşte chiar să construiască, din cuvinte puţine, imagini frumoase. Mi-a plăcut îndeosebi una, referitoare la planeta cu nume de fată, Adnana: „Nu avea sateliţi… Era singură, aşteptând parcă pe cineva care să-i ţină de urât.” Tocmai din aceste considerente, îndrăznim să sugerăm autorului că nu e momentul pentru o construcţie literară atât de amplă ca un roman. Nu e deloc târziu pentru a începe ucenicia ca orice padawan al ficţiunii speculative: cu povestiri scurte.

Concluzie:

Unsprezece povestiri nu sunt multe, dar nu sunt nici puţine. Ele totalizează 287502 caractere, inclusiv spaţiile, ceea ce revine la un număr de 143 pagini convenţionale (2000 de caractere pe pagină). Ar putea alcătui un mic volum de povestiri. Un volum pe care, iată, autorii români de ficţiune speculativă îl dăruiesc, liber, tuturor celor interesaţi. Dacă adăugăm şi traducerile oferite de SRSFF, şi articolele, interviurile etc. din revistele electronice de profil, am putea ajunge la concluzia că micul nostru arhipelag ficţional nu e deloc lipsit de importanţă. De acolo, de sus, Ion Hobana simte şi el toate astea. N-ar fi extraordinar să nu-l mai dezamăgim niciodată de-acum înainte?… Dar mă tem că asta chiar e fantasy… Sau ţine de science fiction?!…