Romcon 2012

Romcon 2012

Magazinul HELION ON LINE anunţă iniţiativa celui mai important eveniment scientificţional al primăverii: Convenţia Naţională Romcon 2012, programată să aibă loc la Timişoara, în zilele de 24 şi 25 martie. Evenimentul este pregătit într-o coparticipare tripartită a cluburilor SF HELION (Timişoara), Quasar (Iaşi) şi Victor Anestin (Craiova).

Iată anunţul detaliat! El constituie totodată şi o invitaţie adresată celor dornici să participe.

Se vor ralia acestui proiect şi reprezentanţii importantelor grupuri SF din capitală, catalizate de SRSFF şi NAUTILUS? Va răspunde pozitiv insula sefistă de la MILLENNIUM, apărând reduta lui Galileo? Termenul e destul de scurt…

Iniţiativa e surprinzătoare. O furtună e pe cale să se nască în fandom?…

Helion în haină nouă…

Noul Helion

Revista on line timişeană HELION ON LINE are, începând cu numărul său 20 din februarie 2012, o nouă adresă şi un nou design. Nici vechiul concept nu era rău, dar acesta arată mai bine…

Drum lung şi frumos le dorim promotorilor bănăţeni!

P.S. Observăm că avem parte şi noi, în acest număr inaugural al unei noi serii, de atenţia cronicarului Ciprian-Ionuţ Baciu, care, în articolul „Hipernomazii de Mircea Coman” (Contrapunct este numele rubricii), pune pe cântar plusurile şi minusurile povestirii noastre foarte scurte (1000 de cuvinte) publicată de NAUTILUS luna trecută.

Premiile Galileo 2012

Ieri, 26 februarie 2012, au fost anunţate rezultatele votului pentru decernarea Premiilor Galileo 2012. Preluăm rezultatele, aşa cum sunt afişate pe Galileo OnLine:

Premiul Galileo 2012 pentru cel mai bun volum (publicat de un autor român în 2011):

Dan Doboş – DemNet – MediaTech, Iaşi, 2011

Premiul Galileo 2012 pentru cea mai bună proză scurtă (publicată de un autor român în 2011):

Michael Haulică – „Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor” – în antologia Steampunk: A doua revoluţie, editată de Adrian Crăciun, Millennium Books, Satu Mare, 2011

Premiul Galileo 2012 pentru cea mai bună antologie (conţinînd proză de autori români şi apărută în România în 2010-2011):

Adrian Crăciun (editor) – Steampunk: A doua revoluţie – Millennium Books, Satu Mare, 2011.

În afara celor trei premii al căror cîştigător a fost decis prin vot de către abonaţi, redacţia revistei Galileo şi echipa Millennium Books vor acorda şi în acest an

Premiul Galileo 2012 pentru întreaga activitate:

Liviu Radu, pentru poveştile extraordinare pe care ni le-a dăruit şi continuă să ni le dăruiască.

Ceremonia de decernare a Premiilor Galileo va avea loc pe data de 18 martie, în cadrul Tîrgului de Carte F&SF Final Frontier, ediţia a II-a, în prezenţa majorităţii celor nominalizaţi şi a cîştigătorilor. Cu aceeaşi ocazie, Millennium Books intenţionează să lanseze antologia Premiile Galileo 2012.

„e-Text”, sesiunea a treia

Cea de-a treia etapă a concursului e-Text, organizat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, începe în chiar prima zi lucrătoare a noului an: 3 ianuarie. Prima piesă intrată în competiţie, ce poartă titlul „Lacrimile civilizației Zetta” şi este semnată de Rene Tinescu, se încadrează în categoria povestirilor forte scurte (short short story), având sub 1000 de cuvinte. La această dimensiune, ne-am fi aşteptat să avem în faţă o tabletă cu final neaşteptat, şi nu o poveste succintă, liniară, moralizator-ecologistă şi uşor naivă, dar care, să recunoaştem, are farmecul ei.

Referitor la norme, nu avem de făcut autorului vreo atenţionare consistentă. Foarte puţine erori de punctuaţie, cum este cazul în „Afară se însera dar sub cupola ei era lumină ca ziua.”, unde cele două propoziţii legate prin „dar” ar fi trebuit separate cu virgulă, şi o locuţiune substantivală desemnând un grup („O parte din ei a rămas aici!”), pentru care s-ar fi recomandat mai degrabă folosirea formei de plural pentru predicat („au rămas”).

Scriitura, fără a excela în vreo privinţă, păstrează totuşi amprenta grijii pentru sens şi corectitudine. Aşadar, concursul e-Text şi anul ficţional la SRSFF încep bine.

Pe 5 ianuarie, intră în concurs povestirea „Dilema”, semnată de Cătălin Cofaru, căreia îi remarcăm în primul rând structura cu totul neliniară şi atmosfera crepusculară. Alcătuită dintr-o succesiune de tablouri cu valenţe cinematografice suprarealiste articulate labirintic, lucrarea face trimiteri la câteva teme şi idei importante ale scintificţiunii (tema contactului, relaţia om-timp etc.), dar şi către unele zone ale cunoaşterii ce ţin de ezoteric sau de domeniul fenomenelor neexplicate (Alan Herbert, una dintre victimele catastrofei aviatice, este autor de „tratate de ocultism”, iar John Martin, „cercetător şi ufolog”, este implicat într-o întâlnire de gradul III). Rezultă astfel un construct literar experimentalist, interferând amplu cu ipoteza paleoastronautică şi ipoteza extraterestră extinsă, cu toate ramificaţiile lor, mai mult sau mai puţin ortodoxe.

Dacă autorul pare să dovedească un important progres în direcţia arhitecturii compoziţionale (mai puţin narative, fiindcă astfel de experimente transformă cel mai adesea povestea într-o ghicitoare cultă), în privinţa stilului mai este încă destul de lucru. Satisfacţia lecturii se diluează la ivirea în text a unor preţiozităţi de genul „cufundat în lecturarea unei reviste.”, „Hainele murdare şi zdrenţuite îi atârnau în mod jalnic…” sau „era parte a unui proces atât de dilematic…”, care ating uneori limitele cazonului artificios („Totul durase exact cât le trebuie pleoapelor să execute o clipire completă.”). Prezenţa acestor alunecări de expresie este cu atât mai vizibilă cu cât autorul reuşeşte şi pasaje descriptive de foarte bună consistenţă: „Domnul Martin privi prin hublou cum oraşul devenea din ce în ce mai mic şi simţi cum apropierea de nori îi oferea un straniu sentiment de înălţare, ca şi cum desprinderea de tentaculele lungi ale zgârie-norilor i-ar fi indus foarte natural o stare de independenţă.”

Nu ne vom mai referi la cele câteva (puţine) repetiţii terminologice sau la cu totul nevinovatele erori de tastare, pe care le socotim a avea, în economia povestirii, un rol cu totul derizoriu. Vom spune însă, în final, că domnul Cătălin Cofaru este un condei sârguincios, a cărui strădanie şi modestie sunt cu totul de apreciat.

În ziua imediat următoare, avem parte de o nouă competitoare: povestirea „Din legendele lui Rhoor”, semnată de Dragomir Victor-Nicuşor. În ciuda succesiunii neliniare a tablourilor, lucrarea lasă o vie impresie de secvenţialitate, bazându-se pe poziţionarea centrală a unui personaj inedit. Perenul Rhoor este un fel de veghetor justiţiar, având menirea să intervină corectiv în istoria umanităţii de fiecare dată când lucrurile o iau razna în privinţa eticii şi a moralităţii sociale. „…Acolo unde se adună suferinţă, Rhoor se naşte. Din energiile pozitive acumulate, drept reacţie de răspuns, la tot ce este rău. Iar echilibrul se restabileşte. Aşa a fost întotdeauna!…” Legenda lui Rhoor începe în perioada războaielor troiene şi se termină undeva în viitor, moment în care actul justiţiar capătă dimensiuni cosmice, căci intervenţia misterioasei fiinţe are acum scopul de a distruge o întreagă rasă extraterestră ostilă omenirii.

Deşi suntm cu totul mulţumiţi de idee şi, într-o importantă măsură, chiar şi de cursul poveştii, redactarea textului trădează un autor nedeprins cu unele reguli ale limbii. În privinţa folosirii virgulei, ne mărginim numai la a cita din multele enunţuri în care respectivul semn de punctuaţie fie lipseşte, fie se află în exces, fie este plasat absolut defectuos, fără a mai intra în amănunte, fiindcă am avea de trecut în revistă atât de multe reguli încât am deveni cu siguranţă plictisitori: „Preoţii tatălui tău se vor grăbi să omoare, voinţa divină!”, „Dacă cineva ar fi privit micuţul, ce se afla în braţele preotului, ar fi văzut că, primul zâmbet din viaţa sa se aşternu, asemenea unei binecuvântări.” , „Dar oboseala vitejilor începu să iasă la iveală când, lupta se transformă într-un soi de hărţuire.”, „Lupta se încheie ridicând la ceruri, gloria unui mare om”, „Gingis-Han îşi trase căciula lăţoasă până când, îi acoperi sprincenele arcuite.”, „…ajunse vestea că, Ahile avea un nou aliat.”, „Privi peste dealul albit încleştându-şi buzele şi apoi, muşcându-le până la sânge.”, „acea fiinţă, va strivi vulturul german.”, „…menajera lui Hitler, Rosa Mitterer şi-a adus, ca ajutor, o femeie trecută de prima tinereţe…”, „Am înţeles că, a făcut o supă delicioasă.”, „Proaspăta lui soţie, Eva Braun se grăbi să-l ajute.”, „Clinchetul vesel pe care îl ştiau de atâţia ani, suna lugubru acum.”, „Începu să cearnă cu praful acela alb care, se aşternea peste tot.”, „se auziră paşii menajerei care, o înlocuia pe Rosa.”, „trebuia să-i înmâneze dragii sale Eva, capsula cu cianură de potasiu”, „Era cel care, trebuia să se sacrifice în locul lui…”, „…fără ca nimeni să bănuiască că fuhrerul însuşi, încerca să scape…” (aici şi cu o cacofonie), „Se lipi de peretele umed când, o lumină puternică îl orbi.”, „…sângele curgea în torente ascunzându-i aproape în întregime, trăsăturile.”, „Se gândi că, asexuatul putea să-i citească gândurile…”, „…privind în ochi pe cel, sau cea, care urma să plece…”, „Iar cel care nu era, nici bărbat şi nici femeie…”, „…toată lumea îşi dădu seama că, era singura soluţie.”, „Îl enerva faptul că, trebuia să aştepte douăzeci de minute…”, „…timpul de procesare şi formulare care, putea să dureze şi o oră.”, „O răsplată pe care se grăbi să o puncteze turnând nectar de piersici, în paharul pe care îl descoperi, pe un panou.”, „Ochii săi bionici, focalizară.”, „Ştia că, vocea sa era vinovată de râsul acela, colorat, pe care Rhoor îl folosea…”, „Miko, fratele său artificial era… altceva.”, „Un hibrid ce îmbina tehnologia, cu milioanele de nano-roboţi ce-i populau entitatea.” (aici şi cu un cuvânt compus cu prefixul „nano-” despărţit prin cratimă de cuvântul căruia i se alipeşte), „…funcţionarea sa în regim autonom se ridica la aproape, şase sute de ore.”, „Câteodată aveai senzaţia că, în faţa ta se află o persoană…”, „Îşi dădu seama că, se întâmplase ceva.”, „Dar nu am auzit nimic, aici!”, „…am cerut computerului să ecraneze, întreaga navă!”, „Ştii bine că, asemenea decizii trebuiesc luate de mine! Doar dacă, ameninţarea este extremă.”, „Puţin probabil că, nu am fost reperaţi.”, „…am raportat comandantului, întreaga situaţie.”, „Eşti sigur că, este o navă?”, „…desincronizările mecanismelor inerţiale ce căutau, să compenseze.”, „Apoi, prim planul descoperi nava extraterestră ajunsă la, câţiva zeci de kilometri de Orion.”, „Şi nu putea face, nimic, deocamdată!”, „…avea ca efect, şocul electro-magnetic…”, „Noul protocol introdus în reţeaua sa internă, îi blocă toate funcţiile.”, „…contraatac teribil cu lovituri directe care, îi slăbiră integritatea.”, „Criptarea ultimului lanţ, transforma fiinţa” sau „…Marele Zuph, conducătorul navei căută în arhive informaţii despre pământeni.”. Afară de uzul defectuos al virgulei, ale cărei reguli nu le putem relua aici fără să recapitulăm aproape toată gramatica limbii române, autorul are probleme şi în privinţa separării unor fraze în propoziţii, cu ajutorul punctului, cum este cazul în „Dar ştii, la fel de bine ca toată lumea!.. Că sunt în măsură să duc, la bun sfârşit, această misiune.” sau „Pământeanul avea capul plecat, dar într-adevăr. Era conştient, sau la fel de bine spus, conştientă.”. Pe lângă folosirea greşită a punctuaţiei mai sunt şi alte necazuri, legate, de pildă, de acordul articolului posesiv-genitival cu substantivul la care se referă („vocea piţigăiată al androidului”, „Pornire, de urgenţă, al motoarelor principale!”, „energia de alimentare al laserului”), de acordul între subiect şi predicat („Strigătele ascuţite ale extratereştrilor îl făcu…”, „investigaţiile anatomice îl zăpăcise”) sau de scrierea greşită a unor cuvinte („în totdeauna” în loc de „întotdeauna”). În asemenea condiţii, găsim mai degrabă nepotrivit să discutăm despre stil, căci nu poate fi vorba de aşa ceva fără un prealabil fundament solid al scrierii corecte. Din fericire, nu pare a fi imposibil pentru autor să regâştige terenul pierdut. Îl aşteptăm să revină aşadar cât mai grabnic cu o lucrare bine cizelată, căci nu pare deloc lipsit de idei.

A patra producţie literară a etapei intră în competiţie la 16 ianuarie. „Tâlharul”, de Adrian Sand, este o povestire de atmosferă sumbră, adunând în ţesătura ei componente din mai multe direcţii ficţionale. Întâlnim elemente ce amintesc de arealul gaming-ului (mai cu seamă de World of Warcraft, de unde pare să provină toponimul „Hogwar”, care în saga jocului este numele unui non-person character, „Hogger”, sau toponimul „Myr”, poate şi termenul „thaumaturg”, scris şi „taumaturg”, folosit însă şi în alte jocuri), întâlnim motivul inelului magic şi hoardele invincibile, care ne duc cu gândul la „Stăpânul inelelor”, de J.R.R. Tolkien, toate acestea mixate cu o lume de Ev Mediu autohtonă, folosită ca fundament. Este, de asemenea, de remarcat scriitura consistentă, care izbuteşte, în general, să capteze atenţia, în ciuda unei intrigi mai puţin factuale, ce se desfăşoară cu precădere la nivelul tensiunilor şi emoţiilor.

Cele câteva erori de scriere („colburii şeii”, probabil „coburii” – cobur: husă (toc) din piele ataşat la şa, în care călăreţii îşi păstrau odinioară (în special) arma de foc – sau „erau mulţi dar pedeştrii”, unde trebuia folosită forma nearticulată „pedeştri”) par mai degrabă să fie cauzate de neatenţie sau de graba tastării, dublate de convingerea că astfel de erori nu sunt posibile, normele scrierii fiindu-i autorului suficient de bine cunoscute. Vom puncta totuşi câteva aspecte ce ţin mai mult de stil, nu înainte de a menţiona că, şi la acest capitol, Adrian Sand pare a se simţi în largul său. Ni se pare normal să menţionăm mai întâi frecventa folosire a cratimei ca element de legătură, sugerând o pronunţare legată, cursivă, transformând naraţia focalizată din perspectiva unui autor omniştient într-o poveste spusă direct, ca de la om la om, folosind o limbă vorbită, ridicată cu abilitate la rangul de limbaj literar. Totuşi, în unele situaţii, cratima lipseşte, cum pare a fi cazul în alăturarea „priveşte napoi”, ce se putea scrie foarte bine fie „priveşte-napoi”, fie „priveşte ‘napoi”, ca să nu mai vorbim de formula completă, „priveşte înapoi”, care, deşi nu atât de cursivă, n-ar fi estompat în prea mare măsură amprenta de oralitate a poveştii. În alte situaţii, cratima, deşi prezentă, nu reuşeşte să amplifice dorita fluenţă, cum este cazul în „platoşa de piele-tare”, de unde putea foarte bine să lipsească. În acelaşi context, ni se pare demnă de menţionat şi folosirea nepotrivită a locuţiunii prepoziţionale „în urma”, într-un context în care impresia de perspectivă, de panoramare a tabloului descris, cerea o expresie echivalentă gramatical, dar cu altă forţă de sugestie: „În urma arborelui mistuit de foc, presărat ici-colo de pete incandescente, casa încă mai arde…”. Mult mai oportună ni s-ar fi părut locuţiunea prepoziţională „dicolo de”, care are sensul „de partea opusă vorbitorului”.

Deşi ancorată în teritoriul fantasy prin legături asemănătoare cu ale altor francize ficţionale, găsim că povestirea lui Adrian Sand este una bine articulată, având o densitate ce frizează realul. Îl socotim deja pe autor un candidat serios pentru câştigarea etapei

Dar să vedem ce se mai întâmplă…

Pe un nivel calitativ comparabil se situează şi textul Claudiei Gehl, „Particula lui Bohnem”, intrat în joc la 23 ianuarie. Remarcăm şi de această dată o construcţie narativă neliniară, secvenţializată cinematografic, aşezată pe un fundament ce se doreşte hard SF. Tematic, povestirea este mai degrabă polifonică, fiindcă repune în discuţie modul în care omul va fi influenţat, într-un viitor iminent, atât la nivel fizic cât şi mental, de o tehnologie tot mai complexă, abordând în acelaşi timp şi alte teme şi idei SF de mare amplitudine: călătoria în timp, originea universului, cognoscibilitatea micro şi macrocosmosului.

Remarcăm şi în cazul Claudiei Gehl o bună cunoaştere a normelor de scriere, fiindcă nu considerăm potrivit să includem în această zonă greşeli de tastare ca „În fata mea, infinitul.”. Ne-am îndrepta ceva mai mult către scriitură, al cărei stil, în general bine articulat, are totuşi câteva mici păcate. Nu ne referim la prezenţa neliterară a formei prescurtate „15 mil. de volţi”, nici la alăturarea „eufonică” „frică că”. Ceea ce nemulţumeşte în primul rând este o anume neglijenţă privitoare la armonizarea timpurilor verbale, cum este cazul în „Cicadele fac zgomot în grădină când bătrânul fizician citea columna de sport din ziar.” sau în „Aşa a şi fost prima dată. O explozie enormă şi un arc de electricitate se transmite prin acceleratorul de hadroni.” Tot la capitolul nereuşite am găsi potrivit să menţionăm şi discrepanţa dintre paragraful de atac, vorbind despre bosonul lui Higgs, şi următorul, unul descriptiv, care introduce primele două personaje.

Deşi pare să fi fost scrisă cu o anumită febrilitate, povestirea este, aproape sigur, rodul unui condei cu potenţial. Ne bucurăm că dezbaterea pentru stabilirea câştigătorului ne va fi încă şi mai dificilă, iar pe autoare o aşteptăm să revină cu texte noi, cel puţin la fel de reuşite.

În pofida faptului că nici de această dată nu a fost atins numărul maxim al textelor intrate în competiţie (6, în chiar prima etapă), sarcina deliberării este încă şi mai dificilă ca luna trecută. Pe baza aprecierilor consemnate mai sus, considerăm că ierarhia finală trebuie să fie următoarea:

1.„Particula lui Bohnem”, de Claudia Gehl
2.„Tâlharul”, de Adrian Sand
3.„Dilema”, de Cătălin Cofaru
4.„Din legendele lui Rhoor”, de Dragomir Victor-Nicuşor
5.„Lacrimile civilizației Zetta”, de Rene Tinescu.

Premiul îi revine, aşadar, Claudiei Gehl, autoare care a dovedit, faţă de principalul său contracandidat, Adrian Sand, un mic plus de originalitate, căci, literar vorbind, ambele texte sunt de potenţial egal, chiar dacă aparţin unor subgenuri diferite.

Vă aşteptăm în februarie! Cu texte din ce în ce mai bune, ca şi până acum!

Proiectul „Antologia Scifientland 2010/2011”…

…va fi abandonat.

Nimeni din cei implicaţi nu poartă vreo vină, afară de mine. Decizia este o consecinţă directă a timpului meu liber, care va fi din ce în ce mai puţin. Am comunicat asta domnului Horia Nicola Ursu încă de la data de 19 ianuarie, subliniind că n-am niciun fel de pretenţie dacă editura duce proiectul la bun sfârşit şi fără implicarea mea. Domnia-sa mi-a răspuns că editura doreşte să facă antologia doar dacă mă voi ocupa eu, aşa încât îmi revine sarcina cu totul neplăcută de a anunţa că Antologia virtuală „Scifientland 2010/2011” rămâne doar… virtuală.

Întârzierea anunţului de faţă are la origine dorinţa mea de a mă asigura că nu mai există nicio posibilitate, în ce mă priveşte, să mă ocup de proiect.

Transmit pe această cale scuzele mele tuturor autorilor selecţionaţi şi îi asigur în continuare de întreaga mea preţuire.

Poate că viitoarea antologie va avea o soartă mai bună…

Pledoarie pentru o viaţă de câine

Câinele este un animal domestic. El trăieşte pe lângă casa omului. Motiv pentru care începe, încet-încet, să se sălbăticească.

Procesul de sălbăticire nu e atat de lent pe cât s-ar putea crede. Acum douăzeci şi cinci de ani, câinele era clar domestic. Fireşte, existau şi pe-atunci câini vagabonzi, existau câini răi şi chiar câini turbaţi. Dar câinii primejdioşi, pe care unele ţări te lasă să-i păstrezi doar în condiţii foarte stricte, la a căror încălcare te pun sa plăteşti de te rupi, nu erau o prezenţă cotidiană a străzilor noastre. Nici pe departe. Acum, un Pitbull privind circumspect la sutele de indivizi amestecaţi în aglomeraţia urbană e o banală întamplare pe lângă care trecem, zic eu, cu prea mare îngăduinţă.

Îmi amintesc o întamplare petrecută prin vara lui 2002, pe plaja din Eforie Nord, încă foarte populată, deşi amiaza trecuse de mult. Un grup de adolescenţi (oare de ce păreau copii de bani gata?) chinuiau exact un astfel de câine. El, în înţelepciunea lui, îşi amenaja un loc mai răcoros în care să se aşeze, descopertând cu puternicele labe din faţă nisipul fierbinte. Bineînţeles că-i împroşca de nisip pe toţi nefericiţii care-şi puseseră cearşaful prea aproape de gaşca de gălăgioşi. Şi bineînţeles că aceştia râdeau copios. Când ajungea la stratul de nisip umed şi răcoros, se aşeza cuminte şi privea apatic la lumea din jur. Probabil că aceasta reprezenta pentru el un amestec halucinant de sunete şi mirosuri pe care bietul animal era obligat de stăpânii săi să-l suporte cu resemnare.

Cu adevarat halucinant era însă modul stăpânilor de a se distra: după ce câinele se potolea, aceştia îl obligau să-şi schimbe locul, iar dulăul repeta cu încăpăţânare, de fiecare dată, scena împroşcării cu nisip. Lumea din jur era indignată, dar şi suficient de îngrozită ca să nu reacţioneze. Un Pitbull e un argument redutabil. Mai ales când devine din ce în ce mai nervos.

Un tânăr în uniformă neagră, angajat al primăriei locale pentru a asigura convieţuirea paşnică în acel sector de plajă, a ignorat strategic scena. Când tocmai credea ca s-a fofilat, l-am abordat ca din apă, întrebându-l dacă ştie ce rasă e câinele ăla. Bineînţeles că „nu ştia”. I-am spus eu. Cătrănit, îngrozit, s-a apropiat de cheflii. I-a abordat aproape cu sfială. A mângâiat şi câinele, care s-a supus cu plăcere. Era un câine de treabă. Dar stăpânii nu-i semănau. Aşa că am făcut ce era mai înţelept. Mi-am luat familia şi am degajat zona. Era destul de târziu ca plecarea noastră să nu fie luată neapărat drept un gest laş. De fapt asta era. Dar ce-am mai fi putut face noi în condiţiile în care chiar şi reprezentantul legii şi ordinii publice eşuase atât de lamentabil?!

Nu cu foarte mult timp în urmă, o colega de serviciu mi-a istorisit o întâmplare şi mai halucinantă. Aflată în vizită la părinţi, a asistat neputincioasă la uciderea lui Pufi, căţelul şi prietenul ei din adolescenţă. Totul s-a petrecut extrem de repede. Pufi stătea în faţa porţii deschise, privind în lungul străzii. Adulmecase probabil apropierea unor confraţi canini. De după colţ şi-au făcut apariţia doi dulăi. Câini de luptă, antrenaţi pentru asta. S-au repezit la micul Pufi. I-au sfâşiat burta cu colţii şi au plecat alergând să-şi ajungă stăpânul, care trecuse mai departe fără să-i pese ce fac iubitele-i fiare. Pufi şi-a luat propriile maţe cu gura şi s-a târât în curte. Voia să moară pe pământul lui.

Şi dacă mai adaug şi povestioara fiului meu, destul de veche, despre fapta de vitejie a unui tovarăş de joacă „dintre blocuri”, care a ucis cu cuţitul unul din câinii inofensivi, ce-şi făcea veacul prin cartier, gudurându-se după o coajă de pâine (făptaşul era în clasa întâi!!), nu pot decât să-mi pun mâinile-n cap şi să vă-ntreb pe toţi: încotro ne ducem, Doamne? Şi, în ecuaţia asta om-câine, cum ar trebui de fapt folosită eutanasia?

În rest, ce să vă mai spun? Norocul nostru că s-au inventat manelele… Şi eutanasia nu-i o metaforă… Şi, mai ales, zambeşte! Mâine va fi mai rău.

A apărut şi…

…„e-Text”, sesiunea a treia!

Articolul publicat la SRSFF vine în completarea postului precedent, „Ficţiuni de la-nceput”. El va fi reluat şi aici, dar numai după ce vor fi trecut cel puţin 15 zile. Aşa cum am spus şi cu o lună în urmă, articolele referitoare la povestirile înscrise în concursul „e-Text” sunt reluate aici pentru a păstra întregul material la un loc.

Mulţumim participanţilor, felicităm pe câştigătoare şi mulţumim SRSFF pentru iniţiativă.

Ficţiuni de la-nceput

Cu un total de 21 de texte (dintre care sunt pomenite aici doar 16, restul concurând la SRSFF), ianuarie 2012 reia ritmul publicării de ficţiune speculativă românească pe net, în locaţiile deja cunoscute, înscriindu-se în categoria „lunilor 20+”, chiar dacă una din participante, SFera Online, a intrat în istorie. În virtutea obişnuinţei, vom începe revista acestor povestiri tot cu cele publicate la…

Avem parte de un ianuarie nautil care debutează cu un… debut. 🙂 Povestirea „Paradisul Persefonei”, de Andreea B. Dumitraşcu, se remarcă prin scriitura cursivă şi atmosfera onirică. Tipul de fantastic unde este tributară o îndepărtează însă chiar şi de arealul fantasy, iar de science-fiction încă şi mai mult. Micile accidente de punctuaţie (ca în „…să ruleze la un radio ascuns printre licheni şi trupurile mlădioase ale copacilor, numai cântece finlandeze.”, unde virgula pare să stea între predicat şi complementul său direct) nu au darul de a destructura discursul, iar forma deviantă „multiubiţi” („Trandafirii tăi multiubiţi şi yakul tău drag.”) pare un element de stil menit să sporească densitatea mitologică a rostirii. Sunt convins că autoarea are tot ce-i trebuie pentru a scrie convingător, motiv pentru care m-aş bucura să ne dăruiască şi un text mai bine articulat în zona de fantastic îndrăgită de noi cu precădere.

Imediat după debutul Andreei Dumitraşcu, NAUTILUS basculează în conştiinţa cititorilor săi bogăţia limbajului poetic al lui Mircea Liviu Goga, autor despre care Michael Hăulică spunea, într-un mai vechi articol al său din OBSERVATOR CULTURAL, că „are cuvinte in pix, are imagini… are fraze”. Cu o scriitură absolut strălucitoare (ce mi-a amintit de vibraţia evocatoare a unora din poeziile lui Felix Grande), Mircea Liviu Goga reuşeşte, cu „Întoarcerea acasă”, să adune în imagini convergente esenţa însăşi a vieţii trecătoare. Chiar dacă semnificaţiile se păstrează încă la destulă distanţă de graniţele regatului „spec-fi”, „Întoarcerea acasă” trebuie citită. Numai fiindcă ESTE.

Cea de-a treia povestire nautilă a lunii, cu totul opusă primelor două, ne poartă într-o lume aridă, gazdă a unei omeniri agonizând risipită. „Homunculi de lut” poartă semnătura aceluiaşi Gheorghe Recheşan pe care îl elogiam în postul „Ploaie de noiembrie”. Remarcăm şi acum abilitatea sa de a zugrăvi lumea, căreia îi conferă suficientă credibilitate, de astă dată prin acumularea de amănunte. Despre scriitură însă trebuie să notăm că, deşi bine articulată, pare a fi fost şlefuită mai puţin, fiindcă textul conţine destule greşeli. Cele mai supărătoare sunt tot cele de punctuaţie, între care vom menţiona câteva situaţii („flăcări albe, pîlpîitoare foşneau”, „Craniul ras, cu oasele proeminente şi fruntea înaltă era alungit” sau „membrele slabe, numai piele şi os păreau lipsite de vlagă”) în care, prin omisiune, singura virgulă folosită rămâne cât se poate de rău interpusă. Imediat după acestea sunt cele câteva dezacorduri („canaturile s-a deschis” sau „atingerea unui înghiţituri”), care par mai degrabă, în contextul scriiturii, erori de tastare, ca şi „formam un singur trup pe parcursul marşurile istovitoare” sau „nu şti niciodată”. O neatenţie ceva mai mare este folosirea formei „le iasă” pentru verbul „a ieşi”, la indicativ prezent, persoana a III-a plural. Corect era „le iese”, „(să) iasă” fiind forma corespunzătoare conjunctivului prezent, persoana a III-a, singular. Scriitura robustă a autorului pare să scadă totuşi în două rânduri, când domnia-sa recurge la nişte termeni extrem de criptici pentru majoritatea cititorilor („Avea un craniu dolihocefal…” – dolihocefal: (despre craniu) alungit din față către spate, respectiv „mandibula prognată” – prognat: cu maxilare puternic reliefate, proeminente, ieşite înainte), evitabili în context.

Una peste alta, textul ne convinge din nou că Gheorghe Recheşan este deja un autor de bun potenţial, pe care îl mai aşteptăm.

Abia la 11 ianuarie apare la SRSFF prima povestire neînscrisă în concurs: „Fluturele de contacat” de Camelia Pantazi Tudor, autoare care, iată, face trecerea de la secţiunea Autor X la rubrica de proză a generoasei reviste on line. Faţă de precedenta ieşire la rampă („Regăsire”, apărută la 26 septembrie 2010, despre care ne-am spus părerea în „Ficţiuni autumnale – addendum”), textul de faţă este un progres, atât în privinţa normelor limbii cât şi a construcţiei narative, însă este loc şi de mai bine. Virgula, de pildă, deşi e folosită cu sensibil mai multă atenţie, mai dă ici-colo prilej de mirare, cum este cazul în fraza „…ideea de a pleca departe de lumea cunoscută, dar mai ales de propriile gânduri, se născuse într-o seară când umblând pe star-phone descoperise reclama unei agenţii de turism…”, unde se recurge mai întâi cât se poate de corect la serviciile sale („…ideea de a pleca departe de lumea cunoscută, dar mai ales de propriile gânduri, se născuse…”), fiind apoi omisă („umblând pe star-phone” trebuia încadrat de virgule). Mai sunt, în opinia mea, ceva progrese de făcut şi vizavi de mecanica subtilă a zicerii (fiindcă stil e totuşi un termen poate niţel pretenţios), iar când spunem asta ne referim la câteva preţiozităţi vădite, mai ales când limbajul tinde să devină ostentativ ştiinţifico-fantastic („unduia în adierea uşoară a curenţilor aromatici lunari” sau „Aerul dens şi gelatinos, impregnat de hidrocarburi aromatice coloidale,…”), la unele formulări incomplete („Ar fi dorit noaptea aceea să nu se mai termine…” – corect era „ar fi dorit ca nopatea aceea…”) sau la unele împrumuturi lexicale forţate, de origine engleză, cum este cazul în „se întoarse într-o mişcare de slow-motion” (termen pentru care există în româneşte expresia „cu încetinitorul”). Compoziţional, textul de faţă se bazează pe o tramă derulată mai cu seamă la nivelul trăirilor personajului narator, în care autoarea introduce câteva teme importante (călătoria, căutarea fericirii, iubirea), cadrul scintificţional rămânând la simpla funcţiune decorativă, nu foarte convingător articulată cu faptele, mai cu seamă din pricina folosirii în exces a pasajelor descriptive, de atmosferă coelhiană. Deşi ne-a dovedit până acum o evidentă înclinaţie pentru un alt fel de fantastic decât cel îndrăgit în regatul F&SF, o vom mai aştepta pe Camelia Pantazi Tudor, pe care o încurajăm să se apropie încă şi mai mult de esenţa ficţiunii speculative.

La 14 ianuarie, SRSFF face un gest aniversar, republicând, chiar de ziua sa, povestirea Antuzei Genescu, „Cel mai vesel bărbat de pe pământ”. Textul a mai fost oferit de aceeaşi revistă on line în aprilie 2010, iar noi am vorbit despre el în articolul „Din tolba cu ficţiuni a lui april” (mai exact aici), considerând-o apoi una dintre povestirile reprezentative ale perioadei martie 2010 – februarie 2011 (a se vedea şi postul Antologia virtuală „Scifientland 2010/2011”). Nu mai revenim cu alte comentarii, ci ne rezumăm a ura şi pe această cale un cât se poate de sincer „LA MULŢI ANI!” autoarei şi traducătoarei dragi nouă tuturor. 🙂

Următoarea ieşire la rampă a SRSFF constă în publicarea unui nou fragment, Capitolul II din romanul „Lenea”, de Victor Martin. În virtutea obişnuinţei, nu vom face aprecieri consistente pe marginea textului, fiindcă nu se cade să judecăm ansamblul după nişte fragmente (capitolul I a apărut, în 15 iunie anul trecut, tot la SRSFF, iar noi am făcut câteva aprecieri sumare în postul „Şi vara „spec-fi” va fi început…”), dar şi fiindcă rămânem consecvenţi cu scopul nostru, acela de a trece în revistă numai proza scurtă. Vom remarca doar atmosfera onirică, în care evoluează personaje multiplicate, a căror natură se schimbă odată cu lumea în care acestea sunt transmutate. N-am înţeles totuşi dacă şi neomogenităţile logice pot fi puse tot pe seama intenţiei de eliberare a realităţii ficţionale de constrângerile fizicilor elementare. Ca să înţelegem mai bine despre ce e vorba, să considerăm un exemplu. „Vă rog să vă îmbrăcați cu aceste combinezoane și să vă puneți în picioare acești bocanci. Sunt mai grele și special proiectate pentru imponderabilitate. Vă ajută să nu vă ridicați prea sus și să nu faceți pași prea mari.”, ne spune unul dintre personaje. În mod justificat, am fi tentaţi să credem că suntem în faţa unei greşeli elementare, fiindcă în imponderabilitate nu contează ce masă are un obiect, căci oricum n-ar cântări nimic. Nu cu mult după acest enunţ, autorul ne comunică, iarăşi prin gura unuia din personajele sale, că gardienii „Sunt obișnuiți cu o atracție gravitațională mai mică.” Aşadar, nu e o greşeală!?

Puţinele erori de tastare („plăci elecronice”, „targă pleumatică”) sau de expresie („se întorceau înapoi”) nu cântăresc mai nimic în economia poveştii. Ne exprimăm regretul că, aşa cum autorul însuşi preciza într-un comentariu public, volumul nu va fi comercializat, ci va fi împărţit doar apropiaţilor. Ne rămâne speranţa că, încet-încet, capitol după capitol, îl vom putea citi în rubrica de proză a bunei reviste scintificţionale.

18 ianuarie 2012 este data la care apare în rubrica de proză a SRSFF o povestire eveniment: „Pelerina”, de Diana Alzner. Se prea poate ca această afirmaţie să fie subiectivă, fiindcă am o mare slăbiciune pentru cyberpunk, mai ales atunci când este conceput în limba română, iar textul Dianei Alzner îndeplineşte ambele condiţii. Mai mult, autoarea foloseşte cu bun meşteşug şi alte elemente scintificţionale, aducând de-a dreptul a Philip K. Dick atunci când vine vorba de droguri sau despre decrepita lume nouă. E o povestire densă, rotundă, cu o încheiere neaşteptată, căreia i-aş reproşa numai tonalitatea uşor explicativă din final şi o probabilă eroare de tastare, „Atmosfera era absolut sufocată…”, unde trebuia, cred eu, „sufocantă”. În rest, doar felicitări. 🙂

HELION ON LINE deschide (de pe-acum) obişnuitul său „dublet” lunar de proză scurtă cu un text care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. „Fericitul viitor”, de Balin Feri, este o construcţie de anticipaţie neagră, brodată pe motivul clasic al savantului nebun, lucrare prin care autorul îşi reconfirmă harul de povestitor. Aş aprecia, înainte de toate, echilibrul motivaţional al naraţiunii, acumularea graduală a tensiunii şi un final care închide cuprinzător cercul intrigii. Aş găsi cu cale să subliniez şi spectrul larg al ideilor abordate, începând prin a pomeni unele aspecte legate de obstretica şi ginecologia convenţională, trecând prin abordarea evoluţionistă a biologiei şi geneticii pentru a se ajunge chiar şi la sugerarea unei tangenţe între rasa terrană şi umanoizii veniţi pe Pământ în misteroasele lor obiecte aero-spaţiale neidentificate, aşa cum sunt ei descrişi în literatura ufologică. Nu pot să închei partea elogioasă a acestui comentariu fără să menţionez că personajele principale sunt credibile şi bine ancorate în lumea ficţională, la rândul ei sugerată abil, în concordanţă cu dimensiunile textului, şi nu dezvăluită amplu, în toată densitatea sa.

Partea întunecată a lucrării constă în prezenţa unui important număr de greşeli, începând cu măruntele erori de punctuaţie, cum este cazul în „Strămoşul omului, pe vremea dinozaurilor avea probabil de străbătut”, unde lipseşte o virgulă după „dinozaurilor” (nu mai insistăm cu alte exemple, pentru a nu plictisi pe cunoscători) şi mergând până la folosirea sistematic greşită a articolului posesiv-genitival („începutul sfârşitului nostru, a lui Radu şi al meu.”, „prieten a lui”, „un corp a cărui organe”, „felul de a fi, a reacţiona, de a simţi şi chiar a gândi a fiecărui om.”, „un copac a cărui frunze”) sau a dezacordului de gen între numeral şi substantivul determinat, ca în „doisprezece ore”. S-ar mai putea aduce în discuţie şi forma greşită a unor substantive articulate, cum este cazul în „păreau mai degrabă extratereştrii decât oameni” sau „cel care îşi abandonează copii nu-i vinovat că…”, pe care se cuvine însă a le considera mai degrabă erori de tastare, dat fiind că unele dintre ele apar şi scrise corect, ca în „când îşi vor privii copiii” (unde se observă însă o altă eroare).

În pofida acestor neajunsuri de formă, textul are suficiente argumente ca să justifice premiul III câştigat la concursul de proză scurtă SF Helion 2011.

Cealaltă povestire oferită de HELION ON LINE, „Autobuzul”, de Luminiţa Valentina Manole, vine să întregească tripleta de pe treapta a III-a a podiumului stabilit la finele concursului Helion 2011, alături de lucrarea lui Balin Feri, despre care tocmai am vorbit, şi de textul Ştefanei Cristina Czeller, „Tulburătoarea păţanie a unui fruntaş al muncii socialiste”, pe care l-am „preţăluit” luna trecută, în postul „Ficţiuni de sărbători”.

Găsesc cu totul exemplară forma îngrijită a discursului, căci, se vede cât de colo, normele limbii îi sunt autoarei cu totul familiare, şi îi declarăm pentru asta întreaga noastră admiraţie. Scriitura, lipsită de înflorituri, are şi ea o robusteţe evidentă, reuşind să-şi păstreze fluenţa, flexibilitatea, tonul firesc. Raportată la dimensiunea sa (uşor peste 2000 de cuvinte), construcţia narativă se concentrează după o lege de acumulare clasică, atingând punctul culminant la final, atunci când toate semnele de întrebare se risipesc. Suntem confruntaţi cu o abordare mai mult decât meritorie a temei contactului, pe care Luminiţa Valentina Manole reuşeşte s-o expună sintetic, raportând-o la diversitatea deloc convergentă a speciei umane.

În ce ne priveşte, în privinţa prozei de ficţiune speculativă, socotim juriul de la HELION o platformă apreciativă de foarte bună probitate.

Numărul 14 al Gazetei SF aşază în cap de listă la rubrica POVESTIRI un text al îndrăgitului autor de suspans negru Oliviu Crâznic, lucrare care a văzut lumina tiparului în antologia „Balaurul şi mioriţa”, apărută la Eagle Publishing House în 2011, sub îngrijirea lui Mihail Grămescu. Deşi nu sunt un entuziast al genului, găsesc de fiecare dată că lectura povestirilor domnului Crâznic (pe care cititorii săi îl socotesc un demn urmaş al lui Poe, asemănându-i scriitura cu cea a ermitului Ignațiu de Loyola – nu l-am citit, am să caut câte ceva – şi prevestindu-i o faimă internaţională de talia lui Mircea Eliade) îşi binemerită osteneala. Cu totul interesantă mi s-a părut şi remarca lui George Sauciuc, editor al Gazetei, care, între altele, spunea: „Ţi-am mai spus, este foarte bună şi era păcat să rămână doar în Balaurul si miorita”. Să însemne asta că audienţa din mediul electronic o depăşeşte pe cea a tipărită şi în România? Ne-am bucura să fie astfel. Fiind vorba de ficţiune speculativă, ar putea dovedi că ai noştri cititori sunt mai dinamici decât ai lor… 🙂

Pe poziţia secundă a rubricii de POVESTIRI, Gazeta SF ne oferă „Şarpele din grădină” (un fragment dintr-o lucrare de mai mare amploare, ce poartă titlul „Casa Ceaiului”), de Simona Şerbănescu. Ne întâlnim cu scriitura consistentă a tinerei domniţe după mai bine de patru luni (precedenta povestire, „Văduva neagră”, am citit-o în numărul dublu din august 2011 şi am vorbit despre ea în Spec-Fi în apus de vară – addendum), regretând că astfel de evenimente se petrec totuşi atât de rar. Am apreciat atmosfera de basm japonez a fragmentului de faţă, percepută prin focalizarea pe punctul de vedere al unui personaj feminin de origine engleză, cu ale cărei trăiri europene suntem mult mai bine familiarizaţi. Despre cele câteva erori de tastare („mă împingea spre viaţa”, „pîmânt” sau „…oamenii în barbarie, respectau cu sfinţenie regulile…”, unde pare că lipseşte o virgulă (după „oamenii”), omisă, cu siguranţă, din graba digitizării) nu putem spune decât că sunt cât se poate de omeneşti, autoarea fiind, suntem siguri de asta, o foarte bună cunoscătoare a normelor limbii.

Cea de-a treia povestire a Gazetei SF, „Jertfă pentru marea liniştită”, de Cătălina Fometici, este, fără îndoială, plasabilă în aceeaşi categorie valorică a precedentelor texte. Cu o intrigă circumscrisă celui mai important eveniment al mitologiei elene, războiul Troiei, şi cu o structură construită secvenţial, lucrarea atestă posibilităţile unei scriitoare asupra căreia nu mai avem, în nicun fel, îndoieli. Totuşi, am îndrăzni să afirmăm că textul de faţă este atât de bine cantonat în sfera mitologiei antice greceşti încât pare să aibă mai multe valenţe istorice decât fantasy. Îl vom încadra în rândul textelor de graniţă, aşa cum le defineam în articolul „Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea I)”.

Abia cu a patra povestire, „Tetragrammaton”, de Florentin-Ionuţ Haidamac, avem parte de o întoarcere în spaţiul science fictionului de vibraţie clasică. Redescoperindu-şi umorul şi apetenţa pentru aventură din primele texte, semn al consolidării încrederii de sine, autorul reuşeşte să creeze fragmente pe care nu le poţi citi altfel decât cu sufletul la gură, în care sunt implicate personaje zugrăvite credibil, capabile să lase în imaginaţia afectivă a cititorului un siaj empatic demn de vremurile bune ale ficţiunii pulp. Am avea totuşi de reproşat autorului un oarecare dezechilibru de compoziţie, fiindcă finalul pare vizibil grăbit, precum şi câteva stângăcii de expresie (repetiţia vag supărătoare din „Voi face eu de aici corecţiile necesare pentru a-i da doar porţia de energie necesară pentru a-şi menţine forma actuală.” sau invenţiile lexicale „temporo-spaţial” – forma consacrată de lexicul românesc este „spaţio-temporal” – şi „expansiona” în loc de „expanda”, ambele nejustificate). Toate astea, ca şi micile greşeli involuntare şi nesistematice (accident de punctuaţie în „Goana după chestii materiale, după iubire, după siguranţa zilei de mâine, e lupta supremă pentru voi, nu?”, unde virgula dinainte de verb este cu totul inutilă sau formula fără toate diacriticele „în fata tufişului”) nu au darul de a diminua plăcerea lecturii. Chiar şi în această formă, cu operarea măruntelor corecţii redacţionale, fireşte, găsim că piesa este una de calitate antologabilă. Sfătuim pe autor să se gândească serios la adunarea materialului necesar pentru un volum de proză scurtă.

Cea de-a cincea povestire a Gazetei SF se plasează în acelaşi areal aventuros, fiind vorba de partea a IV-a a foiletonului „Vremuri tainice”, de Aurelia Chircu. La dimensiunile deja atinse, suntem tentaţi să credem că lucrarea este pe cale să părăsească orizontul cronicilor noastre, aşa că nu vom mai face prea multe observaţii asupra sa. Ne mărginim să spunem că textul pare să capete consistenţă şi că erorile sunt tot mai puţine, ponderea părând s-o deţină de-acum greşelile involuntare de tastare („Am crezut [crescut?] într-un cartier periculos…”, „Texax” [Texas?]), deşi încă mai apar şi accidente de punctuaţie semnificative („…un om care şi-a lăsat familia să moară în felul cum a făcut-o Sakis, e un criminal de doi bani.”) Găsim strădaniile autoarei absolut de apreciat şi, în ciuda intrigii à l’américaine, trebuie să acceptăm că lectura şi-a meritat efortul. 🙂

Literlamente cu încântare am citit povestirea lui Teo Tucan, „Teroarea din ceaţă”, căreia i-am admirat frazarea de o cursivitate victoriană, amintind de povestirile stranii ale lui Edgar Allan Poe. Nu cred că greşesc dacă apreciez că lucrarea este o serioasă candidată la cea mai bună povestire a lunii, în ciuda unor mici alunecări de punctuaţie („Leșinul care a urmat unei înțepături scurte, dar dureroase în ceafă a venit precum o mântuire.”, pentru care am propune forma „Leșinul, care a urmat unei înțepături în ceafă scurte, dar dureroase, a venit precum o mântuire.”) sau a unor extrem de mărunte greşeli de redactare („să se li se miște”), fără ecou în expunere. Transmitem pe această cale autorului cele mai calde felicitări, căci avem în faţă un condei de mare potenţial, despre care, cu siguranţă, vom mai auzi.

Aproape la fel de abil în mânuirea cuvântului s-a dovedit şi Alin Dărângă, semnatarul povestirii „Copiii negurilor”, care încheie lista celor şapte texte din oferta de proză a Gazetei SF pe ianuarie. Posesor al unei scriituri de o robustă simplitate, autorul pare să fie adept al unui gen de fantastic intersectând doar parţial domeniul fantasy, amintind mai repede de acea metarealitate acceptată fără rezerve în mitologia folclorică, pe care izbuteşte să o adauge, ca pe o extensie, firescului. Îl felicităm şi pe Alin Dărângă, şi suntem convinşi de faptul că vom mai întâlni numele său în arealul generos al literaturii fantastice.

Câteva concluzii

La final, trebuie să aduc în discuţie faptul că începutul lui 2012 mi s-a părut a aduce un evident salt calitativ, având în vedere numărul mare de texte remarcabile, mai cu seamă între cele oferite de Gazeta SF (a cărei hegemonie o prooroceşte cu umor, dar şi cu multă determinare, Florentin-Ionuţ Haidamac, în articolul său). Apreciez că textele valoroase depăşesc cu siguranţă 50% din ofertă şi rămâne de văzut dacă ştacheta se va păstra cel puţin la acelaşi nivel şi în următoarele luni. Dacă va fi aşa, înseamnă că 2012 va aduce ficţiunii speculative de limbă română acea maturitate capabilă s-o propulseze în sfere mai înalte, pe măsura potenţialului său atât de puţin valorificat până acum.

S-auzim numai de bine!…