Iulie 2010, cel care tocmai trecu în amintire cu toate bunele şi relele sale, aduse în mediile electronice sefiste pe care le frunzărim aci numai paisprezece texte. Ar fi fost ele încă vreo patru sau cinci dacă HELION ON LINE şi Pro-Scris şi-ar fi făcut auzite vocile notorii. Poate din cauza sezonului estival, cel care-i alungă pe mai toţi pe tărâmuri de vacanţă, n-a fost să fie. Poate că helionienii vor scoate în august un alt număr dublu, reparatoriu. Dinspre Pro-Scris însă, doar tăcere. Aşa anunţă Cătălin Ionescu într-un soi de necrolog jubiliar, intitulat „Pro-Scris a împlinit 10 ani: cronica unei morţi anunţate anul trecut”. Tristeţea pricinuită de aflarea veştii e numai puţin îndulcită de promisiunea că tot ce a însemnat Pro-Scris în cei zece ani de xistenţă va rămâne pe site-ul ştiut. Voi reveni din când în când în acest spaţiu virtual, ca un intrus nostalgic la vestigiile unei Atlantide ficţionale, scufundate în timpul trecut. Mulţumesc celor care au trudit în tot acest răstimp ca „pro-scrişi” şi sper că vocile lor se vor auzi pe celelalte insule ficţionale care compun încă arhipelagul fandomial.
Să revenim însă la oiţele noastre…
NAUTILUS
Noul „Nautilus” îşi începe şirul de călătorii fantastice cu povestirea „Electronii sunt mai deştepţi decât noi”, semnată de Cristian M. Teodorescu. Autorul vine cu un text bun, care frapează mai ales prin distrugerea regulilor clasice ale scriiturii. Mai întâi, punctul de vedere este schimbat într-un mod inedit, fiindcă, la început, un om încearcă să fie povestitorul, dar, pentru că maşinile ajunseseră între timp mai dotate pentru creaţie, rolul e preluat din mers de un vechi IBM, abgradat şi răsabgradat. Apoi, pe firul poveştii se fac repetate trimiteri la un personaj numit Cristian-Mihail Teodorescu, un soi de alter ego al autorului, povestirea căpătând în acest mod o pseudotentă autobiografică, dar la persoana a III-a!!! În fine, în construcţia narativă, graniţa între ficţiune şi realitate dispare, mai mult, ficţiunea (realitatea fiind numai un subiectiv caz particular al ei) este multiplicată, scindată echipolent, alcătuind astfel Multiversul, privit ca o clasă de vectori-timp egali, paraleli şi de acelaşi sens, împachetaţi într-un câmp fluctuant, care permite trecerea de la o realitate la alta. În final, povestirea încearcă să devină chiar şi interactivă, invitând pe cititor să-şi aleagă un deznodământ dintre cele anume sugerate de povestitor.
Nu este prima dată când ne întâlnim cu stilul complex şi inovativ al lui Cristian M. Teodorescu. L-am descoperit şi în antologia SRSFF „Alte ţărmuri”, cu textul „Moartea domnului Teodorescu”. Cam de pe atunci este pe lista „jucătorilor de urmărit”, ca să reanimăm preţ de o clipă spiritul recentului Campionat Mondial, găzduit de Africa de Sud.
Referitor la greşeli, ele sunt puţine. Unele sunt gafe de condei alergat, nedescoperite la revizia grabnică: „îmi le cerea sa i le materializez”, sau „subţirimea cunoştinţelor tale de harware”. E de-nţeles. Suntem mereu în criză de timp. Despre cazul formei de imperfect „Vroia” am mai vorbit. Luna trecută chiar. Cei interesaţi pot consulta articolul respectiv, mai exact comentariul povestirii „Bine aţi venit pe Terra”, publicată de HELION ON LINE.
„Spovedania” Ştefanei Cristina Czeller e textul cu care a câştigat întâiul concurs AtelierKULT al anului în curs. Încă de atunci, autoarea promitea o ediţie revăzută, în paginile uneia din revistele (fanzinele, magazinele) electronice. Iat-o în noul „Nautilus”. Regăsesc în povestea ei acea înclinaţie către distopicul sumbru, orwellian. Deşi nu are întindere, textul reuşeşte să trimită destule crâmpeie de lumină spre cotloanele întunecate ale firii omeneşti. Societatea strâmbă de care ne vorbeşte Ştefana poate fi rezultatul firesc al glorioasei neputinţe care ne caracterizează de ceva vreme, neputinţă ce are căderea să gesteze societăţi mutilate de totalitarism, în genul imaginat cu naturaleţe de autoare. În orice caz, socotesc povestirea de faţă ca una din cele mai bune producţii ale sale. La mai multe! 🙂
Publicată ceva mai târziu decât celelate două, adică după o săptămână, şi din acest motiv gata-gata să fie scăpată din ghearele critice, este schiţa „Lumea zăbrelelor de puşcărie”, semnată de Victor Martin. Regăsim şi în textul de faţă chemarea către paradoxal cu care ne-a obişnuit autorul în prozele sale. Aflăm cu uimire din cuvântul său că o altă lume se poate afla în cele mai neaşteptate locaţii, bunăoară în zăbrelele de la puşcărie. Fiinţa stranie care trăieşte acolo are nostalgia libertăţii, pe care crede că o poate găsi dincolo de limitele propriei sale lumi. Evadând, el se descoperă pe sine într-o altă sferă concentraţionară, spaţiul de detenţie al unei închisori aparţinând realităţii noastre. Evadat şi de aici, micul zburător evoluează în lumea noastră, sperând să-şi satisfacă astfel nesaţul de libertate. Nu ştie că şi această lume, mare ce-i drept, are limitele sale, şi, mai devreme sau mai târziu, va fi percepută şi ea tot ca o închisoare. Textul are darul de a ne face să ne întrebăm dacă, în acest univers de sfere concentraţionare conţinute unele în altele, libertatea reală nu e cumva o biată iluzie. Dacă nu cumva suntem constrânşi să ne căutăm libertatea în noi, şi s-o transformăm în starea noastră de spirit. Interesantă provocare…
SFera Online
Portalul păstorit de Marian Ţarălungă şi Ionuţ Caragea, SFera Online, propune din nou cele mai multe texte ale lunii, nu mai puţin de nouă.
Stagiunea se deschide cu textul lui Ciprian Ulea, „Luminile oraşului 2(I)”, care face parte din ceva mai mare – un roman în foileton. Se observă chiar din numerotarea inclusă în titlu. Din păcate, realizarea este încă departe de standardul minim pentru un text literar. Povestea încearcă să fie alertă, dar eşuează în stângăcii de tot felul, între care nu lipsesc repetiţiile supărătoare („Cealalta masina, un Suzuki Vitara 4×4 mic si decapotabil, tot cu doua locuri, care folosea un motor aproape identic, statea 500 de metri mai incolo, la mica baraca de pe plaja, folosit doar la noul job.”; ”Brusc o miscare ii atrase atentia, un scuter electric, silentios, se deplasa repede din spatele ei. Brusc, Chloe facu ce va neasteptat, o rupse la fuga cat o tineau micile sandale si brusc o coti intr-un mic gang…”; „injurand piciorul care o ustura de la o julitura serioasa pe picioarele si asa pline de semne”), neuniformităţile terminologice (de la un paragraf la altul, skijet-urile devin jetskiuri, de pildă), descrierile întortocheate, obositoare, îngreunate şi de lipsa diacriticelor („Se strecura printre Supra si perete si casca. Intra direct in micul living, unde Chloe pierdea vremea cu un film documentar, ii zimbi si se precipita spre etaj, unde aveau dormitorul, un birou mic, si mai ales baia cu dus, grabit sa scape de praful de care era plin.”), exprimările inabile, nepotrivite cu personajele („As dori sa inchiriez un apartament, pe perioada de 3 zile.”, spune Chloe, care e o tânără femeie sportivă, sociabilă, capabilă să-şi facă prieteni cu uşurinţă; ar fi sunat mai credibil: „M-ar interesa un apartament, pentru vreo trei zile.”, sau ceva de genul ăsta; „In plus, tot ceea ce tine de caternig va trebui sa ne ocupam noi, evident, contra cost, la un tarif modic.”; eventual, „de tot ceea ce tine de catering va trebui sa ne ocupam noi” parcă ar avea ceva mai mult sens). Chiar şi descrierile, sau pasajele explicative sunt adesea umbrite de dezacorduri („o furtuna starnita din senin la miezul noptii facusera ca oceanul sa mature plaja”), exprimări pleonastice numai bune de dat exemplu la ora de limba română („vopsită într-un vişiniu închis la culoare”, sau clasicul „ieşi afară”, ori ineditul „Brusc, Chloe facu ce va neasteptat”), cacofonii (despre rochia purtată de Chloe, autorul spune că e „copilaroasa ca culori”). Sărăcia de vocabular devine ilară în clipa în care autorul recurge la termenul „casual”, dorind să descrie ţinuta personajului său central feminin. Nu numai că acest cuvânt ţine de limba engleză, el neexistând în fondul lexical românesc actual, (nu e menţionat nici în dexonline, darămite în versiunile tipărite ale DEX-ului!!), dar el poate fi uşor confundat (în lipsa unei note explicative de subsol, sau de final, pe care autorul o omite) cu termenul „cazual”, care înseamnă cu totul altceva.
Ciprian Ulea are destule resurse pentru a deveni un scriitor. Are mai cu seamă acea înclinaţie pentru detaliu, care deosebeşte pe artist de insul lipsit de har. Trebuie doar să realizeze mai întâi că un text literar se face cu multă îngrijire, şi nu este deloc acelaşi lucru cu o poveste spusă între prieteni. Şi mai trebuie să citească mult. Cât poate de mult.
„Tarsius”, cea de-a doua povestire, purtând semnătura lui Daniel Crăciun, este o altă personificare a luptei universale între bine şi rău. Simbolurile folosite de autor sunt ferme, credibile. Binele şi răul nu par să fie omeneşti, ci vin din afara lumii, de la fiinţe foarte evoluate, care ridică lupta la nivele supraumane. Daniel Crăciun ştie să scrie frumos. Uneori însă, devine explicativ şi începe să spună încetând să arate. Poate că faţeta aceasta a temei contactului, prezentând o omenire supravegheată de fiinţe nedezvăluite decât aleşilor, ce pot fi luate de ceilalţi drept făpturi supraomeneşti, ar fi avut nevoie de mai mult spaţiu. Poate că autorul se va hotărâ cândva, cumva, să reia povestea şi s-o spună mai pe larg, lăsând-o să crească şi să devină aproape reală. Nu ne rămâne decât să aşteptăm. Despre erori aproape nimic. Numai genitiv-dativul singular de la „regulă” în forma „regulei” pare niţel zgâriat, dar poate că autorul a dorit să dea astfel o tuşă de vechi… O tuşă cu atât mai ciudată cu cât pare mai izolată…
„Liber arbitru”, de Diana Alzner e o parabolă lucrată-n filigran, cu pană sensibilă. Despre ce spune ea în povestirea ei e greu de vorbit, pentru că mănunchiul ei de cuvinte reuşeşte să atingă suferinţa. Şi ce ar fi de spus despre asta? Poate doar să amintim că parabola Dianei a iscat în noi întrebări. Poţi ajunge să dăruieşti suferinţă celor pe care-i iubeşti? Poţi să hrăneşti iluzia binelui tău din suferinţa lor? Drapată după faldurile unui fantastic uşor de acceptat, suferinţa din povestirea Dianei Alzner e o făclie care trebuie lăsată să ardă până la capăt… Şi să se stingă. Pentru ca viaţa să-şi poată urma cursul…
Gheorghe Rogoz vine în luna iulie cu trei texte. Primul din cele trei, având titlul „El cu durerile şi greşelile lor”, debutează abrupt: „-Iar pe gânduri Sf-te?”. „Sf-te” este probabil un termen criptic. El revine şi în formula explicativă imediat următoare: „tresări Sf-tul la „auzul” cuvintelor Lui”. Şi mai poate fi regăsit încă de câteva ori până la final. Rămâne din păcate la fel de inconsistent şi de nesugestiv, ca o ghicitoare prea dificilă. Recurgând la tehnica dialogului, autorul continuă exerciţiile de demitizare din unele povestiri anterioare, judecând Creatorul cu mijloace mărginite chiar şi la scara omenescului. Dumnezeu este redus neconvingător la un ins ceva mai isteţ decât media, supus greşelilor şi îndoielii. Nici încercarea de faţă nu părăseşte linia acelui soi de răzvrătire pitică, prin care autorul pare că „îl face” şi el pe Dumnezeu, în replică, după chipul şi asemănarea lui, spre a răzbuna cumva pe miticul Adam. În plus, discursul e ruinat şi de o serie de derapaje, unele dintre ele, flagrante. Succesiunea replicilor devine ilară în formule de genul: „Mai sensibil la ce, sau la cine? îi lăsă El o portiţă.”/„La creaţiile Tale, la cine alţii…”. Topica se răsuceşte grotesc: „Schimbi vorba, sau este mai gravă decât credeam problema.”. Greşeli grave se repetă, luate de autor drept normă: „Una este „să şti” şi alta „să trăieşti” şi să simţi ce şti…”. Ridicolă este şi autoconsideraţiunea deică pe care pare că şi-o acordă Dumnezeu însuşi atunci când, vorbind cu sine despre sine, îşi gândeşte pronumele cu literă mare: „Seamănă puţin cu o acuză şi neâncredere în capacităţile Mele de analiză…”. Nu lipsesc nici cacofoniile, de care autorul se desparte cu greu: „Reţine însă că fiecare zi, la oameni, are 24 de ore, fiecare cu minute şi clipe groaznice, ca cele pe care Le-ai văzut.” Finalul e cel puţin la fel de criptic precum e şi debutul, fiindcă nu am reuşit să dau niciun înţeles formulei „GO. Iarna o6-07.”, cu care autorul încheie.
Cu toate că realizarea de faţă a lui Gheorghe Rogoz e o altă idee remarcabilă eşuată pe stâncile grabei de a-şi dovedi public aspiraţiile înalte şi orizontul larg, ea mi-a adus aminte de abordarea poetică a unei teme similare de către marele poet spaniol Felix Grande. Poezia se numeşte „Concepcion Oconto”. E numele unei indience sud-americane de lângă Cuzco, femeie sărmană, ducându-şi viaţa dincolo de marginile a ceea ce s-ar putea numi civilizaţie. În 1964, ea îşi ucide bărbatul sfâşiindu-l cu cuţitul, speriată de repetatele crize cataleptice ale acestuia, pe care-l credea probabil posedat de demoni. Explicaţia ei, ţinând de sacralitatea arhaică a comunităţii din care făcea parte, nu este însă conformă cu normele civilizaţiei moderne. Nu a înţeles niciodată motivul pentru care a fost arestată, dând vina tot pe demonii care i-au răpit soţul. În mintea ei, civilizaţia modernă era clădită de oameni stăpâniţi de rău, care o pedepseau pentru că s-a opus forţelor întunericului. Ca şi Gheorghe Rogoz, Grande ridică problema relativităţii normelor ce stau la baza sistemelor juridice, morale, etc. O face cu măiestrie, aş spune cu geniu. E greu să ai forţa zicerii sale. Trebuie să te fi născut cu ea în sânge…
Ideea care stă la baza celei de-a doua povestiri a lui Gheorghe Rogoz, „Pasomii”, este şi ea extrem de generoasă. Acţiunea e plasată într-un viitor îndepărtat, protagonişti fiind urmaşii oamenilor, nişte fiinţe complexe, compuse artificial, îngemănând genetic caracteristici ale tuturor reprezentanţilor regnului animal. Aspectul dominant este cel de pasăre. Aceste fiinţe au produs practic dispariţia totală a oamenilor, mai mult, au căutat să elimine şi ultimele elemente genetice umane preluate în genom. Au ajuns să-şi bazeze cunoaşterea pe structuri logice infailibile, aidoma sistemelor cibernetice. Întâlnirea cu asteroidul straniu, care-şi schimbă caracteristicile la fiecare încercare de scanare, dând impresia că ar fi mereu altceva, îi face să reconsidere felul omenesc de a gândi, şi chiar să plănuiască o regenerare a civilizaţiei umane, pe o planetă verde, care s-ar potrivi psihologiei lor, dominate de ilogic şi iraţional. Dezodământul te poate duce cu gândul la un plan de salvare ticluit chiar de oameni, pentru a pune capăt teribilului război al mutanţilor, pe care ei înşişi l-au provocat, şi pentru a migra pe o altă planetă vie, unde ar avea şansa s-o ia de la capăt.
Numai că Gheorghe Rogoz recade şi de astă dată în păcatul său, ruinând generoasa idee printr-un discurs ce devine adesea ostentativ de filosofic, recurgând la o mixtură de termeni tehnico-ştiinţifici vecină elucubraţiei („Apărut la început pe ecranele unilocatoarelor spaţiale ca o mică planetă, catalogat apoi de radiocoptere drept potenţial meteorit uriaş, s-a dovedit a fi de fapt un simplu asteroid.”). Încă din primul paragraf, domnia sa îşi violentează cititorii cu un pleonasm genial: „particularităţile aparte”. Întâlnim şi aici repetiţia supărătoare, în fraze de genul: „căsătorită cu Pee de puţin timp, era cu puţin mai în vârsta ca Roo”, sau „analizase cu un deosebit discernământ situaţia şi se abţinuse să spună ceva grav contra lui. A analizat totul…”. De mai multe ori, autorul recurge la expozeuri de o expresivitate redundantă, în care unele idei sunt subliniate în tuşe disproporţionate („deosebit discernământ”, „profund realism”, „resentiment subiectiv”), aducând izbitor a discurs politic predecembrist. De pildă, eroul principal, Roo, se adresează doamnei Lii: „Nu înţeleg nimic. Datele culese, prin diferite sisteme, prelucrate individual, în mod repetat, dau rezultate contradictorii, fără nici cea mai mică legătură logică între ele. Computerele sunt bune, dar rezultatele imposibile. Tot ce obţinem la o prelucrare distinctă, este anulat la prima verificare de rutină. Sunt ilogice.”, pentru a primi replica interogativă, extrem de preţioasă a acesteia: „Ilogismul intervine doar când sunt prelucrate datele despre asteroid ?”. Sau: „Ne-a pus în imposibilitate şi incapacitate de a lua o decizie şi ne-a creat o stare de nesiguranţă şi incertitudine, care, agravată, poate avea consecinţe nefaste.”. În afară de aceste stângăcii de expresie, autorul nu scapă nici acum de unele greşeli majore, dintre care nu putem omite în comentariul de faţă: aşezarea sistematică a semnului de întrebare la distanţă de un caracter faţă de cuvântul pe care-l urmează (ca în „Ce vrei să spui de fapt ?”), despărţirea prin cratimă a elementului de compunere prefixiv de cuvântul pe care-l precede („astro-fizician”, „cvasi-infinitate”), sau dezacordul („s-au suprapus elementele unui alt sistem, perfect compatibil, dat fiind originile comune.”).
Cu „O poveste (?) modernă”, Gheorghe Rogoz îşi mai spală din păcate. Fantasticul acestui text ţine de extraordinarul cotidian, pe care-l acceptăm cu toţii drept realitate. L-am mai întâlnit de curând în „Fata Moşului şi Împăratul Verde”, a Laurei Sorin şi în „Altă capră, alţi trei iezi”, semnată de Ştefana Cristina Czeller. Verva inovativă lexicală a autorului găseşte aici un teren propice. Cratimele sale aşezate neaşteptat fac inutilă orice normă gramaticală, fiindcă, după fiecare liniuţă ce pare în plus, stă pitit un alt „sens-non-sens” care produce zâmbete. Amare. Ca viaţa. Din astea poate să mai facă domnul Rogoz. Îl mai aşteptăm. Aici a sclipit numai puţin a Lem, în celebra sa „Cyberiadă”.
Pe Marian Dumitraşcu l-am întâlnit în virtual, pe AtelierKULT. Este membru din ianuarie 2008. Are două texte expuse, între care şi o versiune a celui de faţă, „Bumerangul lui Zeeler”. Marian are o scriitură complexă, criptată, care transmite stări într-o manieră mai degrabă poetică. În textul de faţă, realităţile vieţii lui Bob, personajul său central, se amestecă în maniera în care Philip K. Dick mixează lumile din capul lui Bob Arctor, în romanul „Substanţa M”. Narcotizat, vine vremea în care Bob aude voci. Nici televizorul dat tare nu le mai acoperă. Televizorul acela ciudat, care difuzează filmul vieţii celui ce priveşte. Celui ce se priveşte murind şi renăscând într-o altă viaţă. Un remix al propriei vieţi, pe care ar fi frumos să şi-l poată regiza el însuşi. În orice moment. Şi n-ar fi nevoie decât să strige „Tăiaţi!”. Apoi să reia scena. Şi să fie bine… Îl mai aşteptăm pe Marian Dumitraşcu.
Adrian Vlad Vicenţiu continuă foiletonul de luna trecută cu „Jocul Zeilor (III)” şi „Jocul Zeilor (IV)”. Autorul dovedeşte o remarcabilă ştiinţă a suspansului, reuşind să rupă intriga în cele mai bune momente pe final de capitol. În privinţa greşelilor, deşi pare că s-a străduit vizibil să le evite, au rămas destule. M-a surprins folosirea şi de astă dată a cuvântului „habitus” cu alt sens decât cel consacrat. Am vorbit deja despre asta luna trecută. Nu văd motivaţia pentru care să numim pruna pară, dar, dacă vrem cu adevărat, o putem face. Au rămas unele probleme legate de virgule, ca în „Începuse să creadă, că nu va mai ieşi din încăpere…”, unde virgula e în plus după „să creadă”, sau ca în „— Spune dar sper ca asta să fie una cu cap se încruntă din nou Poha.”, unde se impunea o virgulă după „spune” şi alta după „cap”. 🙂 Lipsesc. Foartă gravă este situaţia din partea a IV-a, către final: „Nu cred că o programare totală prin sistem, poate aduce ceva benefic umanităţii.”, în care virgula este introdusă chiar între subiectul şi predicatul propoziţiei secundare din frază. Persistă şi mutilarea selectivă a timpului mai mult ca perfectul, chiar dacă apare mai rar ca în primele două părţi („fuse-se scuturat”, „nu atinse-se”). Mai sunt şi alte greşeli, din cauza iuţelii, ca în „Pregăteşte de călătorie…”, situaţie în care s-ar fi impus un „Pregăteşte-te”. Fireşte, cu cratimă. 🙂
În partea a IV-a, autorul vorbeşte de un mod de comunicare video 3D, despre care sugerează că ar fi holografic. Are loc o videoconferinţă, dar participanţii nu sunt ei înşişi reprezentaţi, ci sunt înlocuiţi cu plăsmuiri artificiale, spre a le fi ascunsă identitatea. Aceste plăsmuiri sunt numite de autor impropriu holograme. Găsim termenul total nepotrivit, pentru că însăşi noţiunea de hologramă este legată de reproducerea tridimensională a unei imagini. Holograma mea este fotografia mea tridimensională. Atâta vreme cât imaginea 3D nu mă reprezintă pe mine, ea nu mai este holograma mea, ci devine un substitut 3D, un camuflaj de identitate. Ar trebui să reflecteze mai mult asupra unora din termenii folosiţi.
SRSFF
„Ipoteză neortodoxă” e un soi de poveste cu stafii a vremilor de acum. Autorul ei, nimeni altul decât Mihail Grămescu, forţează fictivul să devină real, uzând de pârghiile unui discurs încărcat de termeni ştiinţifici, ţinând preponderent de biologia evoluţionistă. În imaginaţia sa, omul ar fi un fel de colonie de microorganisme marine, prefăcându-se mamifer, pentru a se plasa astfel în vârful ierarhiei trofice. Pentru aceste făpturi cameleonice, naşterea este o înscenare, fiindcă ei sunt de fapt aduşi la ţărm de valurile mării în sezonul estival, goi şi neajutoraţi, de unde sunt integraţi în lume de semeni veroşi, care-i vând ca sclavi. Moartea, la rândul ei, nu este decât trecerea în alt stadiu de existenţă, cel larvar, care nu face altceva decât să asigure patul germinativ pentru alte fiinţe-colonii, ce vor fi redate acvaticului, şi readuse de valuri la ţărm. Interesantă ca idee, construcţia nu atinge însă masa critică a realităţii ficţionale, sugerând mai degrabă speculaţiile unei minţi atinse de efectul ireversibil al misterioasei „substanţe M”.
Puţinelor erori nu le-aş reproşa nimic. Termenul „parcepţie” e o transfigurare perceptivă a veşnicei crize de timp. 🙂 Insistenţa pleonastică a întoarcerii („se întoarce înapoi”, „a se întoarce înapoi”) manifestată în una din fraze e numai o îngroşare a tuşei, pentru a sublinia strania idee de circuit al materiei vii în natură. Particula prefixivă „pre-” despărţită cu cratimă de cuvântul de bază („pre-determinate”, „pre-mers”) vine şi ea tot ca o întărire, de astă dată a ideii de precedenţă, de succesiune cauză-efect.
Una peste alta, frumoasă încercare! 🙂
Leni Jalabier e un nume pe care, mărturisesc, n-am ştiut cum să-l iau. La prima cetire, aşa, după sonoritate, mi-a sunat ca unul evreiesc, de localizare pariziană. Şi, fiindcă prima dintre prozele lunii publicată de SRSFF a fost piesa „Frazbile şi granchioase” a lui Padgett, m-am grăbit să cred că Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy a fost tare zgârcită în iulie cu fantascienza autohtonă. Am cetit „Noi, zeii”. Şi am avut o surpriză. E vorba de o idiliă sintetică, produsă cu arcul său binecunoscut de un Eros-Cupid al Neo-Olimpului contemporan, decadent-tehnologic, bântuind Micul Paris. Sau, în fine, unele din mahalalele sale. Povestirea etalează o bună cunoaştere a mitologiei clasice greco-romane şi are umor. Nu ştiu cine este Leni Jalabier, dar voi tresări când voi auzi numele. Textul de faţă mi-a amintit de „Orfeu plângând-o pe Euridice”, cu care Mihail Grămescu îşi adjudeca Premiul I al Consfătuirii de la Târgovişte, în 1979, convingând un juriu din care făceau parte Ion Hobana, Adrian Rogoz şi Vladimir Colin. O, tempora!
În loc de concluzie
În miezul acestei veri am găsit sâmburii dulci ai unor proze efectiv interesante, dar şi seminţele amare ale unor încercări nereuşite. M-au întristat mai ales accidentele de grafie, mă refer la cele catastrofice. S-ar impune, pe de o parte, o mai mare autocenzură din partea autorilor, iar pe de alta, o mai mare exigenţă de la cei ce-şi asumă responsabilitatea publicării. Altfel, riscăm să transformăm ficţiunea speculativă românească într-o stranie mixtură produsă de minoritari erudiţi şi iluştri sfertodocţi. Din ce în ce mai mulţi.
Tuturor, iubire!
Publicat de mirco67 
SCIFIENTLAND 