Duminică, dimineaţa…

Aş evada undeva, departe, cu o navă cosmică mică, propulsată cu aburi de amintiri din copilări mea marţiană. Vreau să spun că mă simt obosit. Că revistele pe care le citesc par să fi obosit şi ele, străduindu-se să-şi încropească nişte conţinuturi agreabile, învârtind mereu şi mereu aceleaşi condeie sârguincioase, disciplinate şi lipsite de nebunie. Eu vreau să citesc ceva extraordinar. Să rămân siderat, aşa cum eram în faţa paginilor din „Robur Cuceritorul” sau „Doi ani de vacanţă”, să-mi pară rău când se termină povestea, aşa cum îmi părea când ajungeam la ultima pagină din „Robinson Crusoe”, şi o luam imediat de la capăt.

Scrieţi-mi şi mie ceva ca-n copilărie. Scrieţi-mi ceva care să nu mi se pară „à froid”, şlefuit mecanic, exersat fără vibraţiune, care să nu-mi dea senzaţia aceea de friptură de cauciuc (mai citeşte cineva „Patul lui Procust”?). Vreau să ascult cuvintele, înlăuntrul minţii mele, ca pe o liturghie, vreau să mă trezesc făcând parte din lumea aceea în care se petrec toate, de parcă ea ar fi realitatea, şi să tresar nedumerit când sună telefonul, înţelegând, buimac, într-un târziu, că m-am întors iar pe Pământ…

Nici veştile din spaţiul anglofon nu mai sunt cum au fost. Poate că am citit tot ce a fost minunat, iar acum n-a mai rămas decât ce e bun, aproape bun, nu extraordinar, nu mirific. Sau poate doar mi se pare. Poate am devenit atât de pretenţios că nu-mi mai convine nici strânsoarea propriei pieli, cu atât mai puţin metabolismul ăsta încleiat, niţel zaharisit…

Vine vara. Aş vrea să fac din Matiz o navă cosmică cu propulsie hiperfotonică şi să explorez genunile de pe Ganimeda, să plutesc pe deasupra nesfârşitelor păduri ale Krydeliei, să pescuiesc păstrăvi-de-sidef în fluviul Namuria, de pe Kanyon, să mă pierd în vârtejul de particule non-temporale din nebuloasa Calul de Foc, de unde să mă salveze „Galactic Ghost”, goeleta stelară a faimosului căpitan Bill Games, aflat în căutarea epavei vechii Republici Orbitale Krepuscus. Aş vrea să mă pierd în aceste lumi libere, fără să mă gândesc la iminenta cădere a dolarului american, fără să mi se spună din trei în trei luni că am ieşit din criză, fără să aflu de la televizor despre piese de teatru interzise de chiar directorii teatrelor, cu cinci minute înainte de premieră, fiindcă poartă nume ca „Blonda, chiorul şi piticul”. (Salut pe această cale gestul preşedinţiei, care doreşte să găzduiască piesa în sala de spectacole a Cotrocenilor. Şeful statului ştie să facă surprinzătoare gesturi reparatorii, de care însă nici n-ar fi fost nevoie dacă o directoare de teatru, unsă de culturnicii portocalii, n-ar fi confundat realitatea cu ficţiunea.)

Îmi rămâne, la final, numai amărăciunea că, întors din asemenea voiaje fantastice, n-am să mă pun eu însumi pe scris spre a vă povesti toate astea. Din teama că viaţa mea se va schimba pe neaşteptate, aruncată pe ţărmuri ostile de zvârcolirile turbionarei economii globale, intrată în hipoxie, din neliniştea care mă cuprinde privind către mâine şi neîntrezărind nimic prin pâcla politică, din îngrijorarea că fiul meu nu se va mai bucura nici măcar cât mine de planeta asta tot mai divizată, tot mai murdară, tot mai lipsită de viaţă.

Nu poţi scrie poveşti când cineva joacă ruletă rusească la tâmpla ta albită de groază.

Iar dacă totuşi scrii, ele nu pot ascunde răceala din suflet, întrebările, confuzia şi, în final, deşertul resemnării…

Reflecţii pe marginea unui editorial

E vorba despre acela din ultimul număr al Nautilului, semnat de bunul nostru Rudi Kvala. Se discută despre premii…

Enumerarea autorului este una cât se poate de corectă. De meticuloasă. Şi atât cât se poate de exhaustivă (iertată să-mi fie enormitatea, dar astea sunt vremurile 🙂 ). Ni se reamintesc neajunsurile celor care au încercat, fără a avea nimic de pierdut sau de câştigat, după caz, să consacre premii. Unii sunt subtil traşi de mânecuţă că dau cale liberă la şmecherii electorale, alţii că duc lipsă de obiectivitate, adicătelea suferă de „partizanat”, căci aşa se numeşte azi când spui că băieţii au, probabil, o alviţă, în fine, că majoritatea nici nu oferă ceva concret (adică bani), aşa că premiile lor nu sunt decât nişte ifose de cartier „spec-fi”, cam nebăgat în seamă prin măreţele mahalale ale criticii de „mainstrim”. Dincolo de toată această blândă analiză, se trec cu diplomaţie sub tăcere niscai lucruri…

Prima, că e cam criză de autoritate. Ca-n orice iconomie de piaţă. Oricine are dreptul să-şi vândă marfa la talcioc şi, dacă are şi talent să convingă, se alege cu piţule mai multe. Cine n-are papagal rămâne cu tiparniţa uscată, că reclama e sufletu’ comerţului, iar acolo unde nimeni nu-i în măsură să spună cine câte parale face, totul se reglează prin raportul cerere-ofertă. Că unu’ scrie cu sudoare şi cu „sangue”, iar altul numai aşa, din meserie, „din bulan”, din fler de pieţaş, din cum bate vântul pe tarabe şi răsfoieşte trendu’ ficţional, nici nu prea contează. Ăl de scrie are de ales între a produce pentru sertaru’ din dotare, ori a se racorda la sistemu’ talciocului literar şi a încondeia după cum şuieră vâltorile zvonurilor şi trâmbiţele celor cu iniţiative literopiţuleşti.

A doua, cam în ciuda strofocărilor din industria de literă, că e criză chiar de piţule. Şi când e aşa de mare criza, nimeni nu suferă de dărnicie. Nici la premii, nici la croit planuri editoriale. Aşa că, cel mai adesea, se lasă lucrurile să curgă pe matca profitabilităţii, şi ne aţinem şi noi în calea şuvoaielor de zâmţişori, care numai şuvoaie nu sunt, zbierând cât ne ţin baierele gâtlejurilor despre cât de meritorie ne e vocea în iarmarocul ficţiunilor de divertisment.

A treia, că nimeni nu ştie (sau nu vrea să spună) cât de mare ni-i regatul. Iar asta vine la faptul că, peste lipsa de piţule, nici ceata nu-i mare. Vorba lui Pintea, haiducul: „Puţini sânteţi, arme n-aveţi…” Aşa că ăi de stau în tranşeea asta stau din pasiune, din dor de copilăria proprie, din lipsa de chiverniseală prin alte fortificaţii mai de soi, ori pur şi simplu că s-au nimerit să le spuie cineva basmele stelare, iar ei, auzindu-le, sunt un pic curioşi ce urmează. Dar nu cine ştie ce, că la primul zvon de bere gratis dau iama să asculte rokenrolu’ smochinit al unor zei vibrând atemporal din zongore ruginite discret, de ne par la toţi victoriene şi dăm în patima steampunk-ului.

Şi cam ce s-ar putea face să scăpăm de toate astea? Întâi şi întâi, să ne vedem de crezurile noastre, că valoarea cea grea să lasă la fundul istoriei, dar sedimentarea nu se face cu una, cu două. Trebuie răbdare. Cine scrie numai pentru timpul său rămâne în bătaia vremii, iar vâltoarea timpului îl toceşte. Cine se aşază mai în afund riscă să devină comoară îngropată, iar asta revine la faptul că ori îl găseşte careva şi îl scoate la lumină, ori acolo rămâne în veci de veci. Dacă nu-i cine să te scoată în lume, ori dacă întreprinderea e prea costisitoare şi nu aduce profituri mari şi imediate, soarta ţi-e pecetluită. Rămâi cu plăcerea de a fi scris. ( 🙂 Mare plăcere!) Iar de misterosecretomanie nu ne vindecăm lesne. Atâta vreme cât unii au investit ani de muncă în industria rotativelor de iluzii şi n-au scos decât din ce în ce mai puţin, firavele izvoare de apă vie şi sălcie rămân pitite de ochii orişicui.

Ce s-o mai lungim, ar fi vremea să punem de-o concluzie. Decât premii multe şi fără ecou, mai bine mai puţine şi mai cu bani. Dacă ăsta e spiritul vremii, altcum nu se poate. Numai premiile în bani stimulează azi semnificativ. Celelalte numai inventariază din ce s-a scos pe tarabă. Şi statistica nu ţine de foame. Se spune că, dacă eu mănânc două găini, iar tu niciuna, statistic suntem sătui amândoi. Dar ţie s-ar putea să nu-ţi placă.

Capriciu de april

Tradiţional, aprilie e luna cea mai capricioasă. Nu întâmplător, despre fetele nehotărâte se spune că sunt capricioase ca o lună de april. Se pare că acest adevăr nu e în general valabil doar din punct de vedere meteorologic… Dar să vedem despre ce altceva ar mai putea fi vorba…

Întâiul text nautil al lunii lui april este povestirea „Sfidarea”, de Mihail Grămescu. Textul său este, în primul rând, greu de încadrat. Vorbindu-ni-se de jurnalul apocrif al lui Pigafeta, gândul ne-ar putea duce la o istorie alternativă. Trimiterile la Fiara apocaliptică din mitul creştin aruncă şi ele săgeţi de lumină, dar înspre tema creaţionistă şi, în egală măsură, către ficţiunea speculativă de inspiraţie mitologică. Mesajul este însă unul difuz, drapat în faldurile unei scriituri poetico-filosofice. Grafia e aproape la nivelul excelent, fiindcă n-am găsit decât o mică scăpare, „de viteză”: „necavateresc” în loc de „necavaleresc”.

A doua escală nautilă o constituie un scenariu al unui film de animaţie cu temă antirăzboinică, realizat de Animafilm în 1984. Pelicula, ca şi scenariul, poartă numele „Banchetul armelor”. Textul e semnat de Dan Ursuleanu. În acest război global stilizat, dezvăluind natura umană violentă până dincolo de marginile logicii, văzul ne e din păcate şfichiut de schijele unor mărunte greşeli de scriere, trădând o redactare mult prea grăbită: „Se aude comanda ţi cercurile se materializează”; „Un ttranmdafir”, „Păsttrează”; „Aspoi, terenul”; „explloziile”.

„Interview. For a Job”, de Narcisa Stoica, a treia povestire oferită de NAUTILUS, este o producţiune de limbă engleză, peste care vom trece. Textele în altă limbă decât cea românească nu fac obiectul acestor recenzii. Nu vom conta pe ea nici din punct de vedere statistic. Credem că redacţia bunei noastre reviste ar trebui să consacre acestor povestiri o rubrică separată de proză, sau măcar o secţiune separată în cadrul celei deja binecunoscute.

A patra producţiune literară oferită nouă de redacţia dragei reviste este compoziţia „Scriitorii”, semnată de Liliana David. E o piesă şlefuită în rostiri frumoase, rotunde, aşezate într-un şirag lucitor, ca întâmplările dintr-o călătorie rituală a devenirii. Am putea întrevedea poate, prin dantelăria cuvintelor, devenirea apostolică a celui ce, prin cuvânt, are menirea de a-i învăţa şi pe alţii. De aceea cred că textul, interpretabil şi în partitura simbolică a unui suprarealism cu irizări romanţioase, este unul de graniţă.

Curăţia expresiei derapează foarte uşor în câteva (puţine) şovăieli. Formula „perioadă temporală” are, de pildă, un oarecare iz pleonastic, iar în fraza „…desigur că relativitatea în care trăiam de mult timp, ne făcea să nu apreciem corect…”, e necesară o virgulă după „relativitatea”, pentru a asigura intercalarea corectă (între virgule) a propoziţiei subordonate („în care trăiam de mult timp”). Altfel, virgula de după „timp” e aşezată cu totul nefericit, stricând echilibrul curgerii frazei. Nu mai pomenim corectura pe care autoarea însăşi o face textului său în chiar primul comentariu publicat.

Deschizând seria lunii aprilie la SRSFF, „Microbuzul”, de Diana Alzner, mi-a amintit de „Copilul din porumb”, a lui Andrei Valachi, pe care-am citit-o în numărul al 3-lea al revistuţei „Forum SF”, publicată de Editura Forum în 1998 (povestire distinsă cu premiul II „Supernova” – Iaşi, 1994). În ciuda câtorva minuscule accidente gen „Era Flori, Dan de la socio-economic, Radu şi doi electricieni.” (unde trebuia „Erau…”), sau „Corina era la machiaj că trebuia să intre în direct într-o jumătate de oră.” (unde parcă ar fi mers o virgulă după „machiaj”), ori a unor (puţine) imagini de o plasticitate nu îndeajuns de clară („motorul eviscerat”), scriitura Dianei Alzner are densitatea cuvenită, iar tensiunea se acumulează în ritmul potrivit ca să capteze pe cititor. Textul se remarcă şi prin paleta de teme şi idei scintificţionale la care autoarea recurge în demersul său, din care amintim tema contactului (din nou a la „Horror Express”), chirurgia temporală şi realitatea multiplă, manipulată cinic de micuţa Ariela (feminizarea numelui angelodemonic Ariel, destul de răspândit în scrierile medievale, preluat apoi în literatura cultă – vezi „Furtuna”, de William Shakespeare). Una peste alta, piesa Dianei Alzner este un candidat sigur la cea mai bună producţie a lunii.

Nu cred că am mai citit până acum vreo povestire de Beatrice Badea. „Les Fleurs du Grave” m-a şocat cu atmosfera sa întunecată, morbidă, inductoare de depresie, pe care nici ideea pozitivă din final (regăsirea fiinţei iubite dincolo de marginile vieţii) n-o mai poate atenua. Găsesc potrivit să plasez şi textul de faţă în grupa producţiilor de graniţă, fiindcă poate fi la fel de bine realist şi fantastic. De asemenea, limbajul doct, încărcat de termeni de specialitate (medicină legală?), îmi pare a atinge uneori densităţi de preţiozitate. Iar „între-deschişi”, dincolo de o anume sugestie formală, inconsistentă, se scrie totuşi într-un singur cuvânt. Ca impresie generală, textul e unul puternic, brutalizând pe cititor într-un mod incompatibil cu starea mea de moment, influenţată poate de sărbătorile de Înviere. Dar pe Beatrice Badea o mai aştept…

Am găsit interesantă expunerea lui Victor Martin din povestirea sa numită „Dispariţia”. Ideea misterioasei risipiri în neant a unora din cei ce audiază cursurile profesorului Horst se dovedeşte a masca o realitate socială cât se poate de evidentă: împinşi de valurile prezentului, ajungem să trăim în realităţi diferite, paralele, adică intangibile. Bulversat de dispariţia iubitei sale, Mac Hermann se decide să urmeze şi el cursul faimosului profesor, pentru a o regăsi în universul acela paralel unde ea fusese proiectată. Interpelat, profesorul Horst, un înţelept al timpurilor de acum, spune tânărului său student: „Când nu ai unde să fugi, nu ai bani pentru avion sau nu ţi se permite să pleci, începi să dispari.” „Eu de ce nu dispar?!”, întreabă acesta. „Nu eşti în contradicţie cu societatea.”, îl lămureşte profesorul. Exersând tot mai temeinic „nonadaptaţionismul” propovăduit de Horst, Hermann izbuteşte să se proiecteze şi el în propriul său univers paralel, una din multele faţete disjuncte ale existenţei noastre. După un timp, simte că, în ciuda poziţiei sale sociale, ceva totuşi îi lipseşte. Ajunge să vadă peste tot zâmbetul prietenai sale. Căutarea filonului propriei sensibilităţi nu mai e însă decât o rătăcire într-un univers paralel, ce nu mai are nimic în comun cu vechile trăiri.

Constructul lui Victor Martin, păstrând obişnuita sa linie paradoxiană, e pistruiat ici-colo de unele mici accidente cauzate de viteza scrisului („neuro-psihic”, „Din punctul mei de vedere…”, „carte ce îi este dat înapoi fără explicaţii”, „îl prinseseră în vila din unui mahăr”) şi de o punctuaţie folosită, pe alocuri, inacdevat: în „înghesuiala de pe stradă, aşteptatul metroului, o ceartă ce cei de acasă şi câteva păhărele de rom, l-au înmuiat”, virgula de după „rom” e pusă inoportun după subiectul multiplu, chiar înaintea predicatului.

Tot Victor Martin este autorul povestirii „Autopsia”, ultima publicată de SRSFF în aprilie. Dacă în „Dispariţia” haosul ce domneşte în societatea (şi gândirea) contemporană este camuflat după tema universurilor paralele (realităţilor multiple), de astă dată, cu acelaşi scop, autorul recurge la un discurs cantonat în tema contactului. Ceea ce încetează să mai fie paradoxal, tocmai în ciuda unei astfel de expuneri, este adevărul că, la noi, orice problemă, oricât de stranie, de dramatică, de uluitoare, se diluează în flecăreala enormului cor de surzi televizat, în care cântăm cu toţii, fiecare pe vocea sa.

Dinspre colaboratorii tradiţionali ai SFerei Online, am recepţionat în aprilie numai… o pioasă tăcere…

Versiunea electronică timşană a revistei Helion publică în aprilie, la rubrica Laborator SF, două fragmente din romanele „2000” şi „Enclavele timpului”, semnate de Gheorghe Săsărman, căruia îi urăm multă, multă sănătate şi putere să mai scrie încă de multe ori cât a scris până acum. Nefiind vorba de proză scurtă, cele două fragmente vor fi luate în calcul la statistica anului scifient, dar nu vor face obiectul prezentei cronici, numai şi numai pentru a fi consecvenţi cu noi înşine.

De la redacţia Gazetei SF aşteptăm, negreşit, un număr dublu în luna lui mai.

Lămurire de final

…Şi acum explicaţiile. Nu e nevoie să pomenim că SFera Online şi Gazeta SF sunt principalele motive pentru care am socotit capricios acest aprilie ficţional. În plus, HELION ON LINE evită cu eleganţă lipsa colaborărilor la rubrica sa de proză scurtă, publicând fragmentele de roman pomenite mai sus, pentru care avem a mulţumi, în primul rând, bunului Gheorghe Săsărman. Până şi Nautilus, care nu duce lipsă de colaboratori (nici de cititori), chiar şi în luna Învierii Domnului, se prinde în hora capriciilor, oferindu-ne proză în limba engleză în aceeaşi rubrică în care obişnuim să cititm producţii româneşti, ba chiar şi un scenariu de animaţie, inedită recuperare pentru mulţi dintre noi. Nu mai vorbim de textul de graniţă al Lilianei David. Singurii care ţin ceva mai sus steagul povestirii româneşti de profil sunt cei de la SRSFF. Capriciosul april s-a simţit şi pe-acolo, dar numai la nivelul temelor abordate, care trimit vădit către opintelile societăţii româneşti de azi (vezi cele două piese semnate de Victor Martin), sau către tema confruntării dintre viaţă şi moarte (vezi partitura semnată de Beatrice Badea, interpretabilă şi în manieră realistă).

Vă doresc tuturor numai bine!