Întoarcerea la Mandriva

23/04/2010

Şi m-am întors la vechea dragoste. Am pus iar la treabă Mandriva Linux. De astă dată cu mediul grafic Gnome din ediţia 2010 Free. Pe care am pus, fireşte, plugin-urile flash-player şi java runtime environment pentru browsere, fonturile True Tipe Microsoft, codecurile audio-video şi ce se mai cere unui sistem de operare Open Source pentru a fi un înlocuitor mai mult decât decent pentru Windows.

Am renunţat la Ubuntu, cel puţin deocamdată, pentru modul uşor defectuos în care gestionează diacriticele True Tipes cu editorul de text AbiWord, de care mă folosesc destul de frecvent pentru a scrie în format doc, uzând de caracterele Times New Roman, corp 12. Sunt un utilizator mulţumit.


Un Ubuntu gri, ca norii de pe cerul meu…

18/04/2010

Desktopul meu a devenit o mașină Ubuntu, pentru că Mandiva One 2010 KDE avea cam multe bubițe. Nici acesta nu este perfect… Mi-e dor de vechile distro-uri Linux, care mergeau bine. Chiar mergeau…


Mitul solar și fantasticul tradițional

18/04/2010

Din cele mai vechi timpuri, omul a venerat soarele. Motivul acestei venerații nu este greu de intuit. Odată cu lăsarea întunericului, prădători adaptați la vânătoarea de noapte porneau să-și caute hrana, silind pe bieții hominizi să se refugieze în peșteri ori în grote, unde așteptau îngroziți ivirea zorilor izbăvitori. Noaptea era un tărâm al primejdiilor, al frigului, al somnului, asociat de culturile primitive cu o moarte vremelnică.

Răsăritul era un miracol. Aducea căldura, lumina, revenirea la viață. Alunga prădătorii. Dădea omului prilejul de a observa, de a înțelege, de a stăpâni. Una din cele mai îngrozitoare temeri ale omului primitiv era aceea că Soarele nu va răsări, că lumea va rămâne cufundată în întuneric. Dar zorii biruiau mereu. Puterea solară se dovedea fără margini, iar astfel de puteri nemărginite nu puteau veni decât de la făpturi miraculoase, pe care omul le-a numit zei.

Așa s-a născut religia, iar Soarele a fost întâiul zeu. Mai mult, și-a păstrat locul de zeitate privilegiată de-a lungul întregii istorii a omenirii, chiar dacă, din nevoințe politice, anumite civilizații au recurs la religii alternative, derivate însă tot din mitul solar. Soarele-zeu călătorind pe cer cu o fabuloasă șalandă este întâlnit încă din neolitic. Ulterior, în alte religii, vehiculul solar este transformat în barcă (la vechii egipteni), sau car (la culturile indo-europene primordiale).

Adorația solară este axul central al vechilor sisteme religioase elaborate, fiind întâlnită în mitlogia egipteană, chineză, indoneziană, precolumbiană, etc. Prin structura anului sacru, mitul solar transpare și din teologia creștină modernă.

Ideea venerării soarelui, provenită cu siguranță de la mitologiile primitive, călătorește prin milenii sub forma unei capsule informaționale, aducând fiecărei epoci cunoștințe din vechime, îmbogățindu-se cu tiparele civilizațiilor întâlnite pe firul timpului, apoi trecând mai departe.

În perioada romană de pildă, imediat după solstițiul de iarnă se desfășurau serbări și festivități, celebrând renașterea soarelui. Aceste serbări țineau de cultul lui Mithra, numit de romani Sol Invictus. Din mitologia noastră populară veche, precreștină, provine sărbătoarea Crăciunului, având aceeași funcție, motiv pentru care a fost ușor asimilată în sărbătoarea creștină a nașterii lui Iisus, începând cu secolul IV. Fericitul Augustin (354-430 e.n.) recunoaște spiritul păgân al sărbătorii Crăciunului, îndemnând însă pe creștinii timpului să serbeze nu Soarele, ci pe creatorul Soarelui. Iată cum renașterea soarelui (adică începutul perioadei din an în care durata zilei ajunsă la cea mai mică valoare începe să crească în raport cu durata nopții) este sărbătorită de vechile culturi populare, de sistemele religioase elaborate mai vechi, (cultul latin al lui Mithra), ori mai moderne, (religia creștină).

Motive ale mitologiei solare vechi sunt preluate în literatura populară de tradiție orală. Astfel, din perioada antică, în literatura populară românească a pătruns mitul soarelui și al lunii. Așa cum anticul zeu Apollo, personificând Soarele, era frate cu Diana, întruchipând Luna și în vechile colinde și balade românești soarele și luna sunt frați. Unii autori români (Gheorghe Adamescu, „Istoria literaturii române”) consideră că numele de Sînziana, întâlnit frecvent în mitologia noastră populară, vine de la numele zeiței romane a lunii: din Sancta + Diana rezultând forma Sim-Ziana, care prin contopire dă formula folosită în basmele noastre.

Unele însușiri pozitive ale zeilor solari sunt preluate pentru înnobilarea unor oameni aparținători epocilor prin care tranzitează arhivele mitologice. Astfel s-au născut eroii. Poveștile despre ei s-au numit ulterior legende.

Legendele sunt și ele capsule informaționale care tranzitează timpurile. Informația criptată în miezul lor este însă legată mult mai strâns de cultura locului de unde au pornit, aria de contaminare informațională în spațiu-timp fiind mult mai redusă decât la mituri. Contaminarea nu trebuie privită ca având numai sensul dinspre legendă (mit) spre producțiile populare de circulație orală ale timpului, ci și invers, de la tradiția orală la legendă. Astfel modificată, îmbogățită în variante, legenda străbate mai departe epocile.

Una din cele mai vechi legende ale literaturii lumii este cea a lui Ghilgameș. Rege akkadian, menționat în vechea listă a regilor sumerieni, el intră în legendă ca personaj al cunoscutei epopei a literaturii mesopotamiene timpurii. Scoborâtor din zei, legendarul Gilgameș este socotit două treimi zeu și o treime om, semizeu cu puteri supraomenești, etc. El este un erou salvator, care durează în jurul cetății sale un zid semeț, protejând poporul de amenințările din afară. Așa cum soarele salvează poporul său de oameni, eroii fac și ei același lucru, devenind solarieni. Legenda lui Ghilgameș circulă în diverse variante în cultura mesopotamiană, akkadiană, sumeriană, assiriană. Varianta cu largă răspândire în timpurile noastre este una din versiunile akkadiene târzii, bazată pe vechile poeme sumeriene.

În toate culturile populare de tradiție orală, lucrurile se petrec in mod asemănător. Se schimbă doar eroii, salvatorii, constructorii solarieni. În tradiția populară românească, una din legendele cele mai cunoscute este Mânăstirea Argeșului, sau Balada Meșterului Manole. Legenda a intrat în tradiția orală românească din Peninsula Balcanică, unde este întâlnită și la alte popoare, inclusiv la macedoromâni, după cum susține Gheorghe Adamescu în lucrarea deja citată. În versiunile balcanice, este vorba fie de un pod, fie de o cetate, la temelia cărora s-a zidit o rudă apropiată, sau nevasta unuia dintre meșteri. Trăinicia zidirii lui Ghilgameș, erou cu puteri supraomenești, este asigurată în Balcani prin sacrificiu. Sensurile sunt extrem de bogate, trimițând nu doar la mitul eroului solar, care izbândește în grele întreprinderi, ci și la ideea de a pune iubire în zidire, de a fertiliza creația, dăruindu-i viață prin sacrificiul simbolic al femeii zidite.

Desigur că influența directă a epopeii lui Ghilgameș asupra legendei de proveniență balcanică a Meșterului Manole este cvasinulă. Recunoaștem însă rădăcinile ambelor producții în mitul eroului solar, salvator, ziditor de lume, fertilizator, demn de adorație.

Așa cum și epopeea lui Ghilgameș a fost reprodusă și îmbogățită în versiuni de diversele culturi învecinate, și legenda Meșterului Manole suferă prefaceri specifice fiecăreia din culturile tranzitate. Ea trece prin realitatea istorică de la noi atribuind ctitorirea Mânăstirii Argeșului nu lui Neagoe Basarab, domn al Țării Românești între 1512 și 1521 ci unui anume Negru Vodă. Conform unui studiu efectuat de Al. Odobescu, există versiuni ale baladei datând din sec. al XVII-lea în care numele meșterului nu mai este Manole, ci Manea, vreme la care cronicile chiar pomenesc pe un anume Manea, autor al multor lucrări de reparații și constructor al Mânăstirii de la Hurez, unde i se află și portretul.

Aceste exemple sunt menite să arate atât existența siajului informațional pe care miturile și legendele îl lasă în tradiția fiecărei epoci, cât și împrumuturile pe care aceste arhive culturale le iau din fiecare perioadă străbătută. În toate cazurile, elementele de fantastic și supranatural din miturile și legendele lumii au funcții explicative, motivaționale, aflate în strânsă legătură cu realitatea. Prin schimburile de informații între arhivele mitologice și realitate, ambele se îmbogățesc. Miturile și legendele sunt, printre altele, depozitarele fantasticului primordial, din care derivă toate celelalte genuri de fantastic pe care le întâlnim azi în literatura cultă, mai mult, și în literatura populară, de tradiție orală. Tot mai puțin.


Răspunsuri în oglindă

05/04/2010

Scriitorul e un tip singur. Nu-mi place singurătatea. Nici societatea cu orice preţ. Când mă simt încorsetat de reziduuri umane, prefer singurătatea.

Scriitorul e un tip care se iubeşte foarte tare pe sine, sau măcar se consideră foarte preţios. Nu ştiu care e valoarea mea. Cred că şi eu mă consider foarte preţios, dar cred că nu am dreptate întotdeauna. În general n-am.

Scriitorul e un ins care doarme puţin şi visează mult. Mai ales cu ochii deschişi. Adolescent fiind, visam tare mult cu ochii deschişi. Acum e însă mai adevărat faptul că dorm puţin. Sunt navetist…

Scriitorul e un ins la curent cu tot ce se scrie, mai cu seamă în domeniul său. Nu-mi permit să cumpăr tot ce se scrie nou în domeniul care mă interesează. Prezentul mă prinde adesea în ofsaid anacronic. Şi financiar…

Scriitorul de speculaţiuni ficţionale priveşte mai cu seamă către viitor. Mi se întâmplă destul de des să încurc ziua de mâine şi s-o pierd pe cea de azi, gândindu-mă la ce a fost ieri…

Scriitorul este un tip dinamic… Dinamica este acea parte a mecanicii teoretice care studiază mişcarea corpurilor, luând în considerare masa acestora, ca factor de proporţionalitate între forţă şi acceleraţie, sau doar relaţia cinematică între spaţiu şi timp?…

Scriitorul lovit de genialitate trăieşte la Paris. Scriitorul român trăieşte la Bucureşti, în vreo capitală de provincie, ori, în cel mai rău caz, într-o reşedinţă de judeţ. Eu locuiesc într-un târguşor prăfuit, scăpătat odată cu evul mediu…

Scriitorul se ocupă cu scrisul. Scriu de regulă mult. Mai cu seamă folosind calculatorul. În scrisul meu, ficţiunea ocupă însă un loc mai degrabă secundar.


Mântuirea prin critică

04/04/2010

Critica literară a fost şi este încă singura metodă de evaluare a textului literar. Imperfectă însă, ca orice întreprindere omenească, este, la rândul ei, supusă criticii.

I se reproşează de pildă azi că e practicată de inşi superficiali, dornici să se împăuneze cu un calp halo de erudiţie, pe post de aureolă ieftină. Din păcate, adesea este foarte adevărat. După cum este adevărat şi că mulţi critici cu acte în regulă folosesc frecvent un limbaj atât de inaccesibil, încât nu sunt nimănui de vreun folos.

Adevărat este până la urmă şi faptul că nu critica e vinovată pentru asta. Dacă se întâmplă de pildă ca pătimaşii suporteri de fotbal să aibă în echipa iubită un jucător vădit lipsit de talent, vor huli ei fotbalul? Nu! Îl vor huli pe insul acela, care nu e în stare să vadă că şi-a ales greşit cariera. Şi-i vor striga: „Dute, bă, acasă!”, sau „Apucă-te, bă, de agricultură!”. Când vine însă vorba de critică pare mult mai greu. Pentru că oricine are dreptul la o părere, nu? Aşa că oricine poate fi critic. Oricine poate face, la urma-urmei, recenzia unei cărţi, sau a unui film.

Dacă actul de a critica ar fi numai o înşiruire de păreri ale cuiva despre actul de creaţie al altcuiva, aşa ar trebui să stea lucrurile. Numai că nu-i aşa. Critica nu-i o părere, o năzărire a unui ins recunoscut de băiat deştept prin cartier. Critica ar trebui să fie o judecată de valoare argumentată, obiectivă.

Dacă valoarea în chestiune ar fi una uşor de cântărit, actul critic s-ar consuma simplu: s-ar aşeza cele două opere pe cântarul cu pricina, şi nimeni n-ar avea ce să zică. Din păcate, critica literară sau de film, ca oricare din suratele ei referitoare la artă, vorbeşte despre frumos. Zic din păcate, ştiut fiind încă de la Platon că frumosul se recunoaşte relativ uşor, dar este infinit mai greu de definit. Implicit, compararea nu se poate face nici ea oricum. Să luăm un exemplu…

În timpul unei excursii în Maramureş, văd pe strada mare a unei comune, într-o dimineaţă de duminică, două tinere femei îmbrăcate în strălucitorul port popular al regiunii. Mergeau astfel la biserică, dornice, nu se ştie de ce, să păstreze un vechi obicei. Bălaie, rumene-n obraji, cu ochi limpezi şi buze focoase, erau rupte din cântecul acela:

„Cu oşanul nu te pune!
Cu oşanca du-te-n lume!”

Frumoase femei! Frumoase pentru că arătau mândre ca nişte regine în hainele acelea rezultate printr-o seculară rafinare a frumosului vestimentar, dar şi pentru că purtau în priviri limpezimea caracterului lor cinstit, simplu, luminos. Oricine putea lesne să vadă asta. Mulţi dintre turişti le opreau, pe ele sau pe altele asemenea lor, pentru a se fotografia împreună, iar ele se lăsau cu bucuroasă mîndrie pozate, fără a arăta nici măcar o fărâmă de trufie… Numai căldură, pace şi înţelegere omenească. Frumoase femei!…

Într-o dimineaţă rece de primăvară, mă întâmplu în centrul Craiovei. Pe Bulevardul Titulescu, undeva între Teatrul „Marin Sorescu” şi Universitate, opreşte lin un autoturism sumbru, cu geamuri întunecate. Coboară din el o făptură îmbrăcată numai în negru, cu o rochie foarte scurtă şi foarte mulată, peste care se destrămau aripile unui pardesiu de o eleganţă savantă. Fata avea bineînţeles părul negru ca smoala, contrastând gothic cu pielea imaculată. Avea în schimb buze roşii ca păcatul de fecioară, iar ochii, pietre preţioase, îi luceau umbriţi de gene rimelate numai în catran importat desigur din fundul iadului. Formele generoase, ochii luminoşi şi reci, mecanica unei păşiri de carnasieră întorceau toate capetele, atrăgeau toate privirile, fie că erau ele ale unor bieţi bărbaţi trăsniţi în moalele capului, fie că erau ale unor femei în care simţeai cum se aprinde invidia, ca o flacără întărâtată cu benzină uşoară. Un alt fel de frumuseţe. Răceală, intimidare şi răscolire.

Putem spune care din cele două feluri de frumuseţe este superioară? Nici vorbă! Riscăm să ne pierdem în polemici, care au şanse mari a degenera apoi până la invectivă şi încăierare. „Femeia, măr de ceartă”… Disputa ar fi inutilă. Aprecierea unui tip de frumos mai mult decât un altul este numai o chestiune de gust, iar gustul e subiectiv şi nu-l poţi impune nimănui.

Am putea institui totuşi, pe baza atentei observaţii, nişte reguli ale fiecărei categorii de frumos în parte. Ar fi desigur mai bine ca regulile să le formuleze nişte oameni care au exerciţiul de a observa frumosul. Nişte oameni sensibili. Nu în sensul de smiorcăiţi, vezi bine, ci înţeleşi ca nişte aparate de observare capabile să deceleze adânc. Telescoape optice cu lentile mari, rezonatori asociaţi de înaltă selectivitate. Uzând de asemenea criterii, putem ierarhiza, până la un punct şi pentru un timp, care din femeile iubitoare ale veşmintelor rustice maramureşene ar putea să placă la mai mulţi observatori, sau care din frumuseţile adepte ale modei gothic-urbane ar stârni mai multă admiraţie. N-am putea ierahiza niciodată însă pe câştigătoarele temporare ale celor două categorii de frumuseţi, fără să nemulţumim brutal pe unii adepţi, sau pe ceilalţi.

Care-i legătura cu critica? Este evidentă. Frumosul în general, şi cel literar în particular, trebuie mai întâi despărţit în categorii distincte, uzând de mijloacele generale ale ştiinţei clasificării şi de o bună observaţie. Pentru fiecare categorie, trebuie instituite apoi criterii valorice caracteristice. Abia la urmă putem vorbi de ierarhii, dar numai în interiorul categoriilor deja definite. Clasificarea şi instituirea criteriilor ar trebui să fie întreprinse de cunoscători. Altfel, rezultatele nu vor avea o largă recunoaştere, transformând comunitatea care le adoptă într-un intransigent ghetou estetic.

Nu ştiu câţi vor ajunge să citească rândurile de faţă. M-aş bucura dacă le-ar citi mai mulţi. Am încercat să prezint lucrurile într-o manieră cât mai puţin criptică, pentru a mă face înţeles tuturor. Şi mi se pare important să fie înţelese, pentru că multe din disputele inutile din fandom se iscă din cauza greşitei înţelegeri a lor.

Unii, de pildă, socotesc pe critici şi pe filologi nişte inutili vorbitori de limbi moarte, afirmând că ori de câte ori ai citi un text literar, tot aia se înţelege. De parcă textele literare, sau cel puţin cele science fiction, ar fi un fel de teoreme, exprimate într-un limbaj formal universalizat, ca matematicile. Iar pe cei ce fac afirmaţii contrare punctului lor de vedere îi socotesc pur şi simplu cretini. E numai una din multele forme de intoleranţă ale unor inşi care fie nu pot concepe că se pot înşela, fie încearcă să camufleze prin vehemenţă lipsa lor de discernământ.

Alţii se erijează în cunoscători, ajungând să enunţe absurdităţi cu siguranţa celor ce rostesc adevăruri curate. Ei chiar cred că deţin adevărul, şi se miră când sunt contrazişi, interpelându-şi întotdeauna oponenţii de sus. Sau poate doresc numai să-şi păstreze poziţiile ce le permit o bună audienţă, generând astfel, în rândul ascultătorilor neavizaţi, ecouri de ghetou estetic.

Pentru a nu ajunge să conchidem că literatura noastră de ficţiune speculativă ar fi vreo tehnică avocăţească de a răsuci adevărul, sau vreo feerică algebră… bouleană, nu trebuie decât să aşezăm la locul lor valorile, şi să-i lăsăm pe cunoscători să ne vorbească. Chiar dacă nu sunt mulţi, nici unii, nici alţii nu ne lipsesc. Numai aşa vom ieşi poate în lume. Altfel, vom rămâne prizonieri într-un sumbru ghetou ficţional, ascultând falsele predici estetice şi căutând disperaţi ieşirea, ca nişte şobolani pe o corabie incendiată.

Pace bună!


Povestirile lui mărţişor

04/04/2010

Răspândite în patru locaţii web, din care una îndeplineşte şi condiţiile pentru a se putea numi revistă electronică în toată regula, mi-au fost bune prilejuri de lectură în martie nu mai puţin de douăsprezece texte F&SF româneşti inedite. Nu este un număr covârşitor, dar astfel de apariţii se pot constitui ca un fel de baromteru al activităţii de creaţie literară în domeniu, la noi.

Am să le trec în revistă, încercând a nu mă rezuma, după puteri, doar la o simplă inventariere…

Voi începe cu numărul 26 al revistei „Nautilus”, în care au apărut patru din cele douăsprezece povestiri, şi anume:

„Sub semnul lui unsprezece” de Liviu Radu;
„Zeificatorii” de Dario Pecarov;
„O experienţă stranie” de Ciprian Mitoceanu;
„Gângăniile” de Ştefana Cristina Czeller.

Textul lui Liviu Radu m-a surprins prin mixtura de fantasy şi chirurgie temporală, ca şi prin modul în care autorul foloseşte conceptul de istorie alternativă, fiindcă el nu analizează un făgaş istoric diferit de cel real, pornind de la un alt deznodământ al unui eveniment cunoscut, ci prezintă o altă explicaţie a unor fapte istorice cunoscute. E o explicare alternativă a istoriei, care vine să întărească afirmaţia că istoria este formată din „totalul acelor minciuni asupra cărora s-a căzut de acord”.

Faţă de povestirea lui Liviu Radu, scriitura lui Dario Pecarov din „Zeificatorii” îmi pare că vine ca o uşoară scădere, recurgând în mare măsură la un discurs mai explicativ. Tema protosocietăţii este însă una extrem de dificilă, iar autorul dovedeşte curaj îndestul, legându-se la cap cu o analiză care ar trebui să recurgă în acelaşi timp la metodele etologiei şi sociologiei. Povestirea are un aer uşor vetust, şi probabil că ar fi fost bine primită de o anumită parte a criticii predecembriste, fiind vădit anticreaţionistă. Construcţia narativă este valoroasă mai ales prin modul cum expune desprinderea din regn, precum şi prin maniera paradoxală în care demitizează divinul, reducând făpturile deice la simple fiinţe mult evoluate, pe care prehominizii nu le pot integra altfel în protoconceptul lumii, decât mitizându-i.

Până aproape de final, povestea lui Ciprian Mitoceanu, „O experienţă stranie”, pare o romantică istorie cu fantome. Autorul face totul să determine pe cititor să creadă asta. În final însă, răsuceşte neaşteptat lucrurile, reaşezând textul pe un făgaş ce scapă din chingile romantismului, planând undeva la jumătatea drumului între dark-fantasy şi un horror rozaliu, cu final dacă nu fericit, măcar optimist. Hotelul crepuscular, în care eroul petrecuse noaptea, nu era de fapt un hotel bântuit. Nimeni nu ştia ce este. Plecând în grabă, oaspetele american (într-o Rusie suficient de vastă ca să ascundă uluitoare mistere) vede numai nişte ruine de piatră. Iar neaşteptatul său companion de final îi dă de-nţeles că a scăpat miraculos cu viaţă. E poate cea mai bună povestire de gen a lunii martie, iar, dacă aş avea posibilitatea să institui un premiu, acesta ar fi textul câştigător.

Una din versiunile timpurii ale povestirii „Gângăniile” o ştiu din septembrie 2009, când Ştefana a postat-o pe atelierKULT. Textul are un iz de Hitchcock, în care păsările au devenit muşte, dar comportamentul lor nu e unul modificat spontan, ţinând de misterele naturii, ci e indus cu bună ştiinţă. Totul ar putea fi rezultatul experienţei unui tânăr savant, însoţit în intreprinderea sa de fratele mai puţin înzestrat. Unul din comentatori spunea că povestirea e cam fără miză. Eu spun că are însă imagini bune. I-aş reproşa totuşi Cristinei că s-a încrîncenat asupra poveştii, supărată că lucrul nu ieşea mulţumitor dintru-nceput. A schimbat de câteva ori finalul. A modificat unele pasaje, care n-au fost destul de credibile la început. Ceva a ieşit. Poate însă că ar fi fost mai nimerit să uite textul suficient de mult în sertar, pentru ca apoi să-l vadă cu alţi ochi.

Am să continui cu singura expunere literară din martie a SRSFF.

Povestirea „Moarte pe gratis”, semnată de Laura Sorin este un text rotund, cu ample ecouri sociale. Un comentator spunea că nu se încadrează la SF. Bineînţeles. E realism. Nu-i vorba însă de realism magic, de sorginte hispano-americană, ci de acel soi de realism fantastic autohton, cotidian, banalizat, pe care îl acceptăm ca firesc, deşi, privit din afară, (observatorul occidental e un peren pretext), fantasticul nostru cotidian are, fără-ndoială, nuanţe gothice.

În povestire, (sau în realitate!), moartea gratis a devenit un ciubuc, un chilipir, un lucru pentru care trebuie să stai la cozi monstruoase, să te înghesui, riscându-ţi… viaţa. Unui bătrân i se face rău la o astfel de coadă, iar lumea spune: „ar fi păcat de el să moară tocmai acuma, când mai avea doar trei persoane în faţă…”. Iată că poţi muri costisitor stând la coadă la moarte pe gratis!

Ştiu că e nepoliticoasă întrebarea, dar câţi ani are, la urma-urmei, Laura Sorin? Şi dacă n-are foarte mulţi, (bănuiesc eu că n-are!), cum a ajuns să gândească astfel? Nu-i fantastic?

Recent defunctul şi înviatul Pro-Scris, ca într-un act încărcat de esenţa mitologiei cristice, vine cu trei texte, două din ele semnate de Casian Balabasciuc, iar ultimul de Liviu Radu:

„Toate încep la saloon” (publicată în 11 martie 2010);
„Reintegratorul” (publicată în 25 martie 2010);
„Maşina de citit cărţi” (publicată în 29 martie 2010).

Cele două povestiri ale lui Casian Balabasciuc mi-au strălucit mie prin umorul sănătos.

Scrisă în cheie western-SF, „Toate încep la saloon” e povestea unui imigrant, bineînţeles sărac, venit în vest cu gânduri de înavuţire, treabă care-i reuşeşte destul de bine, dar cu un neaşteptat sprijin alian. Fără să vrea, devine parte la lichidarea unei necurate afaceri extraterestre cu deşeuri radioactive, din care se alege cu destui bani pentru a deschide un „saloon” prosper. Vechea crâşmă dispare, fiind exclusă din realitate de agentul extraterestru… dar deja am spus prea mult. Textul e uşor de povestit. E scris cu meşteşug. N-are cum să nu placă. Citiţi-l!

La „Reintegratorul” am râs. Nu mi s-a întâmplat de mult timp să râd la un text, cu atât mai puţin unul SF. Nu pot spune nimic. N-ar avea rost. Citiţi-l. Merită cu prisosinţă. E ca un fel de Bouvard şi Pecuchet, ceea ce-l transformă pe Casian Balabasciuc într-un adevărat Gustave Flaubert al fandomului de limbă română. Copie. Autentică. Reintegrată. Mă rog… citiţi. Am râs şi mi-a fost bine.

„Maşina de citit cărţi” aruncă în toate punctele cardinale şi intercardinale ale fandomului nostru adesea oţărât aluzii ce te fac să zâmbeşti. Totul e să aibi puterea să zâmbeşti şi atunci când dai de tine pe-acolo.

SFeraONLINE ne propune în contul lunii lui mărţişor patru texte, sub semnătura a trei autori, toate publicate în 14 martie, în secţiunea ficţiuni:

„Factorul haos” de Gheorghe Rogoz
„Meduza (IX)” de Ovidiu Bufnilă
”Catedrala” de Rene Tinescu
„Fabrica de vise” de acelaşi autor.

În „Factorul haos”, Gheorghe Rogoz ne propune iarăşi umor SF, dar de o nuanţă mai apropiată celei practicate uneori de Victor Martin. Uzând de o abundenţă de construcţii paradoxale, el zideşte o concluzie un pic amăruie: nu sunt necesari prea mulţi oameni pentru a distruge o lume.

Textul lui Ovidiu Bufnilă este doar un alt episod din aporia lui Pitoşkin, faţă cu ficţiunea generalizată şi generalizantă. E unul din acele texte în care ne regăsim cu toţii, dar nu vrem să recunoaştem.

Despre Pitoşkin: „El face din propria sa imaginaţie o curvă de lux cu care se culca criticii şi cititorii aiuriţi şi aiuritori.” Textul se citeşte greuţ. E o lectură necomercială, care nu poate să apară decât gratuit, mai ales în ţara asta, unde cultura e numai pretextul unor scaune, instituite ca maşini de lăţit fundul politicienilor sfertodocţi.

Pitoşkinul este şi nu este un războinic. El poate fi un peşte de cartier, un bunic rebel, ori un alt eveniment din universul acvatic. Pitoşkin este cine vrea autorul să fie, şi ajungem să ne întrebăm: atunci când este, are o viaţă a lui, sau e doar o zgaibără punctiformă a memoriei noastre (autorul se include)? Şi când totuşi este, nu este el războinicul, unicul, aşteptatul, cel dosit între faldurile universului acvatic, în care timpul e un talaz al simultaneităţii?

Nu citiţi! Posibil să aibă urmări!

În „Catedrala”, Rene Tinescu ne introduce într-un spaţiu atemporal, a cărui construcţie este iniţiată în zorii Evului Mediu de trei călugări din Munţii Bistriţei. Construcţia se dezvoltă într-o dimensiune externă lumii noastre.

Deşi are la bază o idee teribil de interesantă, ducând cu gândul la nemoartea din romanul „Ubik” al cunoscutului Philip K. Dick, sau la lumea din povestirea „Oraşul morţilor”, de Jean-Pierre Laigle, textul este mai degrabă unul de atelier, conţinând chiar şi mici scăpări de grafie.

În „Fabrica de vise”, autorul abordează substituirea în social a insului printr-o clonă, pentru ca el să trăiască într-o realitate virtuală. E o distracţie la modă, cuprinzând straniu şi alarmant planeta. O frumoasă idee cyberpunk-distopică, cu un vag aer de „Matrix”. Textul trădează însă un autor aflat la începutul drumului. Scriitura are pe alocuri o nuanţă vizibil naivă. Sunt sigur însă că vom mai auzi de Rene Tinescu, sau de cel ce se ascunde în spatele acestui (probabil) pseudonim. Spun pseudonim mai ales fiindcă Tinescu îmi aminteşte de numele directorului de origine română al Biroului pentru Relaţii Culturale de pe Terra, (B.R.C.), din romanul „Răbdarea timpului”, scris de britanicul John Brunner.

De ce am pus textele F&SF ale lunii martie „sub semnul lui doisprezece”? M-am rezumat, pur şi simplu subiectiv, la aceste patru site-uri web. Am vrut să fac o radiografie parţială, în timp real şi spaţiu virtual, a prozei noastre de gen. În căutările mele, treceam şi pe alte site-uri. ARSFAN.RO bunăoară, care însă n-a publicat nimic electronic în martie, rezumându-se la numărul jubiliar al revistei tipărite. Şi ar mai fi locaţii, pe care, mai cu seamă din lipsă de timp, nu le-am cercetat de astă dată. Concluzia însă e, cel puţin pentru mine, cât se poate de clară: în spaţiul virtual, s-a adunat în martie suficient material pentru a putea nu încropi, ci zidi temeinic, dacă nu o revistă de proză românească de gen, măcar o broşură ceva mai grosuţă în genul vechiului CPSF. Iată că afirmaţii de genul: „la noi nu se scrie SF”, sau „SF-ul românesc e net inferior celui occidental” sunt cel puţin discutabile.

Pace bună!


NAUTILUS, aprilie…

02/04/2010

nautilus_aprilie
A apărut numărul din aprilie 2010 al revistei NAUTILUS.