Anunț

După trei ani de cronică de ficțiune speculativă, centrată pe textele apărute online în mai cunoscutele reviste românești, am ajuns la momentul în care trebuie să anunț că această activitate ține, în ce mă privește, de trecut. Așadar, aprecieri privitoare la textele din NAUTILUS, SRSFF, SUSPANS.ro, Gazeta SF și HELION ON LINE n-or să mai apară în acest spațiu, cel puțin nu în forma sistematică în care ele au fost puse până în prezent.

Am să rămân totuși un „consumator” de spec-fi ca și până acum, dar unul mult mai puțin vocal, căutând să deranjez cât mai puțin, atât pe autorii de gen, cât și pe redactorii revistelor menționate mai sus și nu numai.

În virtutea angajamentului asumat față de Eugen Lenghel și Gazeta SF, voi participa în continuare la jurizarea textelor ce se vor înscrie în concursul inițiat în paginile fanzinului sucevean începând cu noiembrie 2012, cu termen de finalizare în octombrie, anul curent.

Mulțumesc pe această cale tuturor celor care m-au citit în acești trei ani, cu o reverență în plus pentru cei ce au găsit cu cale să mă încurajeze din când în când, văzând în întreprinderea aceasta ceva util.

De asemenea, mă bucur dacă am fost cu adevărat de folos măcar unuia dintre autorii aspiranți, căruia opiniile mele i-au ajutat să progreseze câtuși de puțin.

Asupra motivelor care mă determină să mă opresc nu cred că e cazul să insist. Ele țin mai cu seamă de forul meu, și nu-mi face plăcere să vorbesc despre asta.

Urez tuturor celor ce trudesc cu sinceritate pe tărâmul acestui gen de literatură fantastică numai împliniri în anii care vin.

Tuturor, numai bine!

ARGOS – un proiect la început de drum

Exact în zilele în care ideea de a opri Scifientland îmi dă târcoale din ce în ce mai asiduu, așteptările mele din urmă cu mai bine de trei ani se străduiesc să mai prindă nițel contur.

Mă întrebam pe atunci de ce nu construiește nimeni o platformă apreciativă profesionistă și de ce, pe baza ierarhiei de valori astfel realizate, nu se pornesc proiecte publicistice, pe hârtie sau nu, care să presupună achiziționarea textelor, pentru ca autorii să fie motivați.

Eram convins că o astfel de abordare nu ar face decât să aprindă motoarele unei piețe literare cu mare potențial (tuturor ne plac poveștile, nu?), a cărei creștere ar putea ajunge cândva foarte, foarte departe.

Exista, la vremea aceea, o comunitate de autori SF&F online (al cărei membru cred că mai sunt încă), unde se organizau, de mai multe ori pe an, concursuri cu premii în bani, sume tentante pentru cei mai mulți dintre participanți. Poate tocmai din această cauză, comentariile pe text ale competitorilor erau adesea laconice, iar notarea (fiecare participant trebuia să comenteze și să noteze toate textele din concurs, mai puțin al său) scotea la iveală atitudinea contraproductivă a multor aspiranți. Mă întrebam de ce nu intervin administratorii atelierului, pentru a elimina efectele acelor „manevre”, căci despre ce altceva putea fi vorba când, de pildă, o povestire primea numai note sub 5 și deopotrivă peste 7. Cu toate că erau permise astfel de „barbarii” la notare, inșii mai „contondenți” în limbaj erau totuși puși la colț, interzicându-li-se, măcar pentru un timp, accesul pe site. În plus, textele câștigătoare erau, în majoritatea cazurilor, meritorii, iar faptul că mie mi-au plăcut uneori mai mult altele, mai slab clasate, ține, bineînțeles, și de doza de subiectivism cu care, vrând-nevrând, consumăm literatură.

Respectivul atelier de creație avea legături cu una din editurile importante pentru fandom, iar posibilitatea ca unele texte să fie selectate pentru a apărea în volum era și ea o tentație mai mult decât semnificativă pentru orice aspirant.

Cu toate astea, lipsea platforma apreciativă, fiindcă, deși selectarea textelor în vederea publicării era făcută de profesioniști, nu exista o jurizare obiectivă în concursuri, care ar fi așezat și textele necâștigătoare într-o ordine mai aproape de firesc, dând încredere în forțele proprii și autorilor încă nedeprinși cu disciplina scrisului, dar care arătau un potențial bun.

Apoi a apărut Galileo…

Propunându-și patru apariții pe an, revista, tipărită, aspira să acceseze o nișă de consumatori elitistă, oferind proză SF românească și universală într-un mix echilibrat valoric, dar și articole de critică, istorie literară de gen, interviuri etc. semnate de colaboratori valoroși, atât din țară cât și din cele străinătăți.

Ceea ce aducea însă nou Galileo era promovarea ideii de achiziționare a textelor, oferind astfel autorilor fireasca recompensă.

Și iată că, începând practic cu luna aprilie 2013, este anunțat un nou proiect: ARGOS. Ca și în cazul revistei Galileo, textele și articolele vor fi achiziționate, ceea ce este stimulativ. Platforma apreciativă este asigurată de o echipă experimentată (Bogdan Bucheru, Michael Haulică, Dan Doboș), ceea ce are darul să nu neliniștească. Lista colaboratorilor conține nume aproape exclusiv remarcabile (Liviu Radu, Oliviu Crâznic, Liviu Surugiu, Ioana Vișan, Narcisa Stoica și alții, cărora le cer iertare că nu i-am menționat). Una peste alta, pare să fie vorba de o inițiativă cât se poate de bine intenționată, făcută, din fericire, și cu pragmatism.

Ceea ce nu convinge însă este tocmai pretenția de profesionism din discursul inaugural (profesionism = practicare a unei îndeletniciri ca profesiune), vorbindu-se, la un moment dat, de o eventuală „carieră de scriitor”, dar oferind suma de 80 de lei pentru povestirea selecționată spre publicare și 40 de lei pentru recenzie. În același timp, „Nu se primesc solicitări multiple.”, cum ni se comunică în secțiunea Ghidul colaboratorului. Ar fi bine dacă, afară de ARGOS, ar mai exista încă cel puțin vreo câteva zeci de publicații organizate la fel. Cum însă nu există decât ARGOS și Galileo, cine se poate gândi la o carieră de scriitor, având perspectiva de a câștiga 80, eventual 120 lei o dată la două luni?

Nu-i mai puțin adevărat că avem nevoie de astfel de proiecte, care ar putea să crească cu timpul, punând bazele mult râvnitei piețe, acum inexistentă. Dar s-ar cuveni, de la bun început, să se spună că în prezent nu se poate mai mult, că ăsta e nivelul de la care trebuie să pornim și că perspectiva unui aspirant român de a egala veniturile lui Stephen King, oricât de mult și-ar dori el să devină scriitor, ține deocamdată de miracol.

Cred că proiectul ARGOS nu-și propune până la urmă altceva decât să construiască la limita superioară a zonei de germinație, folosind pentru asta o structură din care nu lipsește nici platforma apreciativă, nici latura stimulativă, nici posibilitatea de a dobândi notorietate, în compania unor figuri deja foarte vizibile. A construi în zona de germinație nu este însă numai lăudabil, ci absolut obligatoriu. Altfel, nișa producătorilor de ficțiune speculativă de limbă română, zgomotoasă, dar foarte friabilă, va sfârși prin a se descompune în particule elementare, ce vor completa valențele genurilor apropiate, mai fericit construite, mai bine reprezentate.

Ar mai fi poate de spus că magazinul ARGOS ar aduce un plus de consistență și sferei fanzinelor și revistelor online entuziaste, de care este indisolubil legat, căci poate prelua din autorii captați de ele și îi poate ridica, pe criterii concurențiale, pe un piedestal mai vizibil, ceea ce nu-i puțin. Un astfel de nivel intermediar, bine gestionat, ar putea atrage ulterior atenția editurilor importante și, poate, ar reuși să miște ceva în piață, deși asta e deja mult mai greu, fiindcă ține în bună măsură și de tenebrele economiei noastre naționale. Dar nimic nu-i imposibil…

Acestea fiind zise, nu-mi rămâne decât să urez din toată inima mult succes echipei de la ARGOS. Dar mai ales mult noroc în vremea care vine…

Panoramic de februarie

A venit vremea să spunem câteva cuvinte despre cum se văd de aici lucrurile în privința prozei spec-fi publicată online în ultima lună, februarie, a celui de-al treilea an scifient. Ca de obicei, o să începem cu clasamentul:

1.SUSPANS.ro – 109 povestiri
2.Gazeta SF – 83 povestiri
3.SRSFF – 63 povestiri
4.NAUTILUS – 57 povestiri
5.HELION ON LINE – 20 povestiri

În privința productivității lunare, se înregistrează o creștere substanțială față de ianuarie (52,38%), Gazeta SF așezându-se iarăși în prima poziție, cu 9 texte, urmată de SUSPANS.ro (8 povestiri), NAUTILUS (7 lucrări) și SRSFF (6 texte). Pe ultima poziție, din nou HELION ON LINE, care vine și de astă dată cu o dubletă.

Și din punct de vedere calitativ pare să se înregistreze o revigorare, fiindcă apreciem în mod deosebit un număr de 12 texte (peste nivelul atins în decembrie 2012), și anume: „144”, de Liviu Surugiu, și „Trebuie să zbang tung bung”, de Sergiu Someșan, ambele de la NAUTILUS, „Comunicații”, de George Lazăr, și „Creșa”, de Diana Alzner (SRSFF), „Visându-l pe Mart Senson”, de Liviu Surugiu, „Puteţi să îmi spuneţi Dumnezeu”, de Sergiu Someșan, „E timpul să vorbim despre timp şi alte probleme existenţiale”, de Mircea Nanu-Muntean, „Ştradivarius”, de Mehdi Rajdah, „Tornadele nordului”, de Eugen Lenghel, „Depeşa fără marcă – vorbă-n vânt”, de Danile Barbu, și „Topograful”, iarăși de Sergiu Someșan (toate de la Gazeta SF, al cărui număr 25 îl apreciam ca fiind cel mai bun de la apariție) și, în fine, dar nu în ultimul rând, „Tocăniţă de înger cu smântână”, de Sergiu Someșan, și „Domini Canes”, de Oliviu Crâznic, ambele de la HELION ON LINE.

Autorul lunii februarie este indiscutabil Sergiu Someșan, care semnează nu mai puțin de patru texte valoroase în trei publicații diferite, și pe care îl așteptăm cât mai curând cu un nou volum, pentru a grupa măcar lucrările sale de pe net, începând cu „Întâlnire cu o zeiţă”, apărută la Gazeta SF în ianuarie 2011.

Nu trebuie însă pierdută din vedere nici diferența mare de texte bune înregistrată între fanzinul sucevean și celelalte publicații virtuale, aspect ce trebuie corelat cu preocuparea constantă a celor de la CIL pentru construcția unei zone de germinație spec-fi veritabile. Promovarea de autori noi iată că își arată roadele, „gașca de la Gazeta SF”, cum o numea de curând cineva mai puțin inspirat, neavând practic nevoie să-și „completeze” rubrica de proză cu fragmente de roman tocmai ieșite de sub tipar.

Dacă toate insulele arhipelagului fandomial ar avea tot atâta deschidere către zona germinativă câtă are fanzinul din nord, lucrurile ar lua cu adevărat amploare. Și toate evenimentele puse la cale cu profesionalism de organizațiile comerciale ale breslei ar fi mult mai bogate.

Să sperăm că aceasta e direcția în care se îndreaptă lucrurile.

Tuturor, numai bine! 🙂

De ce nu sunt critic

Nu-mi amintesc să fi pretins vreodată că punctele de vedere formulate pe acest blog asupra textelor literare publicate de câteva site-uri românești orientate [și] spre ficțiune speculativă ar fi critică literară. Dimpotrivă, sunt sigur că am precizat în câteva rânduri (nu destule, se pare) că nu sunt critic de vreun fel, și cu atât mai puțin critic literar.

Din câte am înțeles, critica literară este o analiză riguroasă a textului literar, bazată pe buna cunoaștere a teoriei literare, constând în raportarea operei la un set de criterii estetice recunoscute. Este de la sine înțeles că, pentru a face o astfel de anliză, trebuie mai întâi să fi studiat temeinic teoria literară, adică să fi absolvit o formă de învățământ superior în domeniul filologiei. Apoi este necesar să-ți alegi setul de criterii estetice (ele diferă, în funcție de epoca literară spre care te orientezi, în funcție de [sub]genul literar pe care dorești să-l cercetezi etc.) și să-ți însușești una sau mai multe metode de lucru, prin care să deslușești apoi modul particular în care autorul X s-a folosit de mijloacele de expresie și procedeele de stil alese de el pentru opera Y, desfășurându-se în teritoriul delimitat teoretic prin criteriile estetice stabilite de tine.

Criticii literari sunt cel mai adesea profesori universitari de renume, având experiență vastă în cunoașterea fenomenului literar. În portofoliul lor, se numără zeci de lucrări publicate și sute de articole de specialitate. Imediat sub nivelul academic, sunt criticii marilor reviste care, prin articolele lor, orientează cititorul, ajutându-l să nu se rătăcească în mareea de literatură fabricată azi de industria editorială, căci da, scrisul a devenit industrial! Și acești critici sunt profesioniști, nu de puține ori având și solide cariere universitare.

În ce mă privește, nu îndeplinesc nici măcar una din condițiile de studii și prestigiu pe care le-am menționat mai sus. 🙂 Așa stând lucrurile, cum aș fi putut oare să pretind că sunt critic literar? Numai dacă mi-aș fi pierdut cu totul „uzul rațiunii”, din momentul în care m-am pornit să fac aceste cronici și până acum. Însă, rătăcit fiind, cum de-am putut totuși să neg în mai multe rânduri că sunt critic și cum de pot scrie acum aceste rânduri, în care susțin același lucru? 😉

Dar haideți să mergem mai departe.

Afară de critica literară de nivel academic și surata ei, la fel de profesionistă, susținută de marile reviste, se mai practică pe scară largă încă o formă de critică, numită îndeobște recenzie sau critică de întâmpinare. Recenzia este o prezentare succintă a unei lucrări (în particular literare), de regulă la apariția ei, în care se fac comentarii și aprecieri critice.

Și această formă de apreciere critică e bine să fie făcută de oameni ai branșei, inși care se bucură de un anumit prestigiu. Dar nu-i obligatoriu. Adesea, recenziile sunt făcute și de cititori neprofesioniști, nu doar de scriitori, oameni de litere sau jurnaliști culturali, existând, în acest caz, un anume risc să nu-și atingă decât parțial scopul.

Dar lucrurile nu se opresc aici și ajungem astfel la… cronică. 🙂 Publicistic vorbind, cronica este un articol de jurnal, revistă, blog etc. ce se ocupă de evenimente sau subiecte de actualitate, comentându-le. Ele sunt manifestări ale libertății de exprimare a individului și constituie punctul de vedere al acestuia vizavi de sus-menționatele evenimente și subiecte. Dacă, în particular, evenimentul vizat este apariția într-o revistă a unor povestiri, cronica poate să devină… literară. 😉

E foarte bine, desigur, dacă, în particular, cronicarul e și el profesionist în domeniul unde își dă cu părerea. E destul de bine dacă, neprofesionist fiind, cronicarul dovedește prin ceea ce spune că are cât de cât habar despre temele si subiectele abordate. E bine în primul rând pentru el, căci dacă bate câmpii și latră la lună, nu-l ascultă nimeni. Este însă cu atât mai rău dacă respectivul cronicar o dă de gard la fiecare ieșire în public, fiindcă, în scurt timp, aproape nimeni nu-l mai ia în seamă.

De asemenea e cât se poate de bine atunci când și alții au de câștigat de pe urma eforturilor pe care le face cronicarul, iar azi, lucrurile astea se pot lesne verifica, inclusiv pentru bloguri personale. Ceea ce pot să afirm, pe baza statisticii ținute în mod automat de acest blog, este că numărul cititorilor care îl vizitează sistematic a crescut constant, în fiecare an. Cifrele nu sunt spectaculoase, fiindcă, pe de o parte, am decis să nu folosesc toate mijloacele puse la dispoziție de generosul host-server de la WordPress pentru maximizarea traficului (lipsește, pe prima pagină, widget-ul pentru comentarii recente, de exemplu), iar pe de altă parte blogul se adresează unui domeniu ce tinde să devină „de nișă”, din cauze multiple, a căror analiză nu face obiectul articolului de față.

La fel de adevărat este și faptul că numărul cititorilor revoltați de afirmațiile făcute pe acest blog este foarte restrâns, majoritatea reacționând pozitiv, în pofida dojenilor mele, formulate uneori pe un ton ironic. Cei mai mulți dintre ei au putut să-și dea seama însă că ironia nu e obraznică și nu devine răutăcioasă decât atunci când argumentarea vreunui comentator depășește limitele bunei-cuviințe, lucru care s-a întâmplat, din păcate, de câteva ori. Dar sunt cât se poate de conștient că nu poți mulțumi pe toată lumea. 🙂

Poate că ar trebui să menționez și că activitatea de pe blog mi-a adus chiar câteva invitații de colaborare din partea unor prestigioși redactori-șefi și editori de la diverse reviste online și grupuri editoriale, de profil și nu numai, cărora le-am dat curs doar cu mare zgârcenie, nedorind să mă angajez la un nivel atât de înalt și cu atât mai puțin la un nivel profesionist, considerându-mă nimic mai mult decât ceea ce sunt: un amator, un cititor ceva mai bine organizat, ceva mai atent și mai dornic să-și împărtășească experiența.

Așadar, dragii mei, acest blog nu este și nici n-o să fie (atât cât va mai fi) un blog de critică literară. Și nici n-a pretins vreodată asta. Afirmații de acest fel au fost făcute de unii dintre cititorii mei, din păcate nu doar aici, ci și în diverse alte publicații și pe diverse alte site-uri, fiecare dintre ei din motive pe care le pot doar bănui.

Faptul că nu am venit până acum cu aceste precizări a fost o greșeală majoră, pe care mi-o asum. Totodată însă a fost vorba de o greșeală involuntară, fiindcă nu știu cât de tare își poate dori un ins matur să fie confundat cu un medic, cu un aviator sau chiar cu „o nulitate relativă”, atunci când nu este nimic din toate astea.

HELION ON LINE – 29 – februarie/martie

Numărul 29 al revistei HELION ON LINE, consacrat perioadei februarie-martie, a apărut în chiar ultima zi a iernii, dacă nu în chiar prima zi a primăverii. În seara de 28 februarie, n-am mai verificat, dar, peste zi, încă nu apăruse pe site. Vineri dimineața în schimb, l-am găsit. Și am decis să-l atribui, prin pură convenție, lunii februarie. 🙂

Mare încurcătură cu numerele astea simple, acoperind câte două luni și petrecându-se unele peste altele! 🙂 În ianuarie, de pildă, avem numărul 28, pe ianuarie-februarie. Tot în februarie însă avem și numărul 29, pe care-l găsim și-n martie. Greu de tot cu numerele astea! 🙂

În fine! Important e că au mai apărut două povestiri…

Prima dintre ele aparține lui Sergiu Someșan și poartă titlul „Tocăniţă de înger cu smântână”. E un text stând foarte bine pe polița ficțiunilor postapocaliptice, fiindcă întâmplările se petrec într-un viitor incert, după o conflagrație nucleară, cu ale cărei urmări se confruntă o comunitate rurală, de munte.

Ineditul adus de povestire constă în implicarea cu totul necanonică a miraculosului, readucând în actualitate un procedeu de stil revolut – deus ex machina – frecvent întâlnit în mitologia elenă, de pildă. În mod uzual, rezolvarea intrigii prin intervenția divină, aparent fără legătură cu faptele în sine, este astăzi considerată mai degrabă o stângăcie. Dar nu putem spune asta și despre textul de față, în care autorul dă metodei un rol primordial: Dumnezeu își sacrifică îngerii pentru ca lumea să renască.

Din păcate, redactarea de care a beneficiat textul pare să fi fost una ceva mai… expeditivă, fiindcă destule virgule sunt lipsă, mai cu seamă când complementul circumstanțial, eventual însoțit de alte cuvinte determinante, sau subordonata completivă circumstanțială sunt plasate în față (cum e cazul în „După numai câteva zile au început să urce spre satul nostru orăşeni…”, unde era necesară o virgulă după „zile”), dar și una sau două repetiții supărătoare („părea că nimic rău nu părea că s-a întâmplat”) și alăturări „eufonice” („dacă cad”).

Cineva îmi spunea de curând că ipostaza astrologică prin care trece acum omenirea se caracterizează printr-o încețoșare a gândirii tuturor, tradusă printr-o vizibilă creștere a agresivității și prin alterarea felului în care ne exprimăm. 😉 Or fi știind ei ceva, astrologii aceștia, fiindcă, de atunci, rămân surprins inclusiv de mine însumi, recitind ce-am scris și adesea nefiind foarte mulțumit. 🙂

De cea de-a doua povestire a rubricii helioniene Laborator SF sunt însă, în cea mai mare parte, mai mult decât mulțumit. În „Domini Canes”, Oliviu Crâznic reușește, în opinia mea un science fiction gotic dens, zugrăvind o lume ficțională amplă, detaliată, în care evoluează personaje vii. Toate aceste elemente împreună cu intriga, bine articulată și suficient tensionată, lasă impresia că povestirea ar fi numai un episod dintr-un proiect mai vast, lucrarea etalând suficiente resurse pentru a susține chiar și un roman.

Un astfel de proiect nu credem că ar fi cu nimic mai prejos față de alte lucrări asemănătoare ale scientificțiunii universale (ne gândim în primul rând la „Lordul luminii”, de Roger Zelazny), operând cu gadgeturi și tehnologii futuriste într-un univers dominat de instituții religioase extinse în spațiu, agresive și extrem de organizate.

Textul beneficiază în plus și de o scriitură atentă, care nu scade decât în foarte puține rânduri, atunci când autorul recurge la intercalări explicative nițel prea stufoase, ce răsucesc topica, obligând pe cititor la eforturi de înțelegere suplimentare, cum este de pildă cazul în „Îl văd atingând cu inelarul, rapid, expert, ecranul informativ („INF-ul”, cred că aşa îl numesc ei – proiecţiile nu funcţionează în afara bărcii, probabil din cauza climatului ori din cauze mai misterioase chiar de atât) fixat, cu o cureluşă din piele purpurie de grief, pe încheietura butucănoasei lui mâini drepte.”

Să facem și mențiunea că povestirea a participat la Concursul Național de Proză Scurta Helion 2012, unde a obținut Premiul al III-lea, alături de lucrările „Oracolul” și „Transformarea”, de Eugen Cădaru, și „Gică”, de Sergiu Someșan.

Încercând o concluzie, nu putem decât să ne bucurăm că, într-un peisaj publicistic agitat, prins de febra unor schimbări mai mult sau mai puțin benefice, HELION ON LINE pare să-și vadă în continuare de ritmul ei așezat, oferindu-ne povestiri deloc multe, dar, în general, de bună calitate sau articole profesioniste, semnate de Mircea Opriță și Lucian-Vasile Szabo, oameni care nu mai au nevoie de niciun fel de recomandare.

Sfârșit de iarnă cu… SUSPANS.ro

Seria ficțiunilor de… SUSPANS.ro 🙂 ale sfârșitului de iarnă începe în 4 februarie 2013 cu pastila umoristică „Nu-i pentru cine se pregătește…”, de Iulian Sârbu. Într-adevăr, titlul este cât se poate de nimerit, iar din conținutul schiței aflăm cât de neplăcută e uneori viața detectivilor particulari. Pentru a-i menaja (pe ei, dar poate și pe noi), e mai bine să nu-i angajăm. 😉 Citiți și îmi veți da dreptate. 🙂

La 7 februarie, Ionuț Buda reia firul foiletonului său „David”, a cărui primă parte a fost publicată în 10 decembrie, anul trecut, dăruindu-ne un text cu totul paradoxal. De ce-l calificăm astfel? Fiindcă am deslușit în mai multe rânduri, în cuprinsul său, pe de o parte, dovezile instinctului veritabil de autor născut pentru ficțiunea de aventură exotică, dar am înțeles, pe de altă parte, și faptul că bagajul său tehnic și cunoștințele de limbă își dovedesc mult prea des fragilitatea.

Așa cum remarcam și cu alte prilejuri, observăm din nou că domnul Ionuț Buda nu e deloc familiarizat cu regulile succesiunii timpurilor verbale, pe care adesea le folosește nefiresc. Să luăm, de pildă, paragraful: „Eram întradevăr urmăriţi. David, care nu închisese un ochi toată noaptea, îmi confirmase că sălbaticii se adunară şi că erau pe urmele noastre. Doar bezna nopţii ne protejase iar distanţa dintre noi şi ei o puteam pierde dacă nu porneam cât mai repede la drum.”. Se remarcă în el destul de ușor, rătăcit, un verb la perfectul simplu (subliniat), care, intercalat între timpuri ale trecutului, distorsionează strident tonul evocator al întregului paragraf, ton foarte potrivit, în schimb, punctului de vedere ales (avem personaj narator).

Cam la fel de nefirești sunt și unele enunțuri. În „Fetia dormea liniştită, un somn de înger negru exilat din paradis.”, de exemplu, suntem trimiși cu totul inoportun pe o pistă falsă, îngerul negru fiind, în mod curent, un simbol negativ, asociat mai degrabă cu sentimentul revoltei față de divinitate, cu totul neașteptat la un preot misionar (meseria personajului principal) și cu atât mai nepotrivit să sugereze nevinovăția somnului de copil. Într-o altă împrejurare, eroul principal și David, ducând-o cu ei pe fetiță, își croiesc cu greu drum prin junglă cât pot de repede, urmăriți fiind. Toată această goană e calificată însă de autor drept drumeție („copila, speriată de drumeţia noastră prin acel infern”), termen cu totul impropriu, fiindcă sensul său e acela de excursie plăcută, pe jos, în scop turistic. Tot legat de anevoioasa călătorie prin junglă a celor trei, ni se comunică, la un moment dat, informații vădit contradictorii: „Cu toată oboseala marşului forţat, am mărit ritmul din nou şi înaintam tot mai greu prin hăţişul tot mai des.” Ne așteptam ca mărirea ritmului să aibă consecințe pozitive. Pentru ca sensul dorit de autor să fie clar exprimat, nu era nevoie decât de înlocuirea conjuncției corelative și, prin surata ei adversativă dar. Adică am fi avut: „Cu toată oboseala marşului forţat, am mărit ritmul din nou, dar înaintam tot mai greu prin hăţişul tot mai des.” Așa-i că e cu totul altceva? 😉 Buclucașa conjuncție dar, lipsă la apel exact când ar fi fost mai mare nevoie de ea, apare însă, în alte locuri, prea des („Pantera părea să ne studieze, dar între ea şi David nu era decât un salt. Un salt ce putea fi mortal… Dar spre norocul nostru totul s-a sfârşit…”), uneori într-un context cu totul nepotrivit („Ne-am odihnit câteva clipe dar am pornit din nou la drum.”, unde trebuia, evident, înlocuită prin și). Folosirea corectă a conjuncțiilor, corelative, adversative sau de care vor mai fi fiind ele, ține în bună măsură de logică, exercițiu și… lectură, foarte potrivite, din fericire, și pentru eliminarea unor formule neizbutite („…trebuie să fac tot ce ţine de mine pentru a scăpa de urmăritorii noştri şi de a dărui o viaţă civilizată acelui copil.”) sau a ineditelor pleonasme („Simţurile îmi erau oarecum paralizate parţial…”). 😉 Exercițiul, fără de care arta scrisului nu e de conceput (a scrie înseamnă mai ales a rescrie – am să tot repet), permite și eliminarea altor greșeli, mai mărunțele („exprimarea acestor vorbe îi ştereseră vigoarea”; „căzuse pradă lui lui David”), despre care, acum, preferăm să nu vorbim.

Ceea ce mi se pare însă cu totul remarcabil la textul de față e tocmai forța cu care răzbate, prin tot acest hățiș de nereguli, tensiunea poveștii, pe care Ionuț Buda o acumulează, pur și simplu, din instinct. Paralelismul dintre lupta eroilor, pe viață și pe moarte, cu jungla și conflictul interior ce-l macină pe preotul misionar, cel dintre sentimentul datoriei față de morala creștină și dorința năvalnică de supraviețuire, e o construcție profundă, care ține, cât se poate de vizibil aici, de har, și nu de știință. Din această juxtapunere se nasc în mintea eroului principal concluzii existențiale de adâncimea unor adevărate revelații, la care cititorul, luat ca martor, nu poate rămâne indiferent („Atunci am conştientizat că iubesc viaţa mai mult decât pe Dumnezeu…”).

Am acordat textului de față mai multă atenție decât altora. Nu din dorința de a-l pune pe autor în dificultate, desigur, ci fiindcă am simțit în scrisul său foarte multă forță, pe care mi-aș dori să n-o văd risipită de nedeprinderea unor reguli, la urma urmei, deloc dificile. Împlinirea acestei dorințe depinde însă numai de Ionuț Buda, care pare să poată ajunge, într-o bună zi, un Edgar Rice Burroughs din Carpați. Rămâne să-și mai și dorească asta.

La 11 februarie, Aurelia Chircu reînnoadă și ea firul mai vechii sale nuvele, „Din ștreang (VIII)”, publicată din când în când, căci nu mai putem vorbi de foileton (care presupune și regularitate, nu doar fragmentare). Precedenta ieșire la rampă a avut loc cu două luni în urma celei aci în discuție, adică în 12 decembrie, anul trecut, timp suficient ca să uităm de unde veneau și încotro se îndreptau firele neguroasei intrigi. De altfel, credem că unele amănunte tinde să le uite chiar și autoarea, care își botează în mod diferit aceleși personaje, inclusiv în fragmentul de față (Jolieviellie devine Jolievielle). 😉

Altminteri, găsim că stilul aduce tot mai bine cu cel al lui Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade, mai puțin uzul virgulei („dar ştiu că mai înainte de a mă trimite peste ei, a reuşit să-i aducă în pragul disperării…” – mai trebuia o virgulă, după „că”; „sărutul meu fusese doar un gest hazliu şi în zilele următoare, şi-a făcut un obicei în a mă tachina pe seama acestuia” – mai trebuia o virgulă, după „și” etc.), cele unul-două cuvinte greșit flexionate („giuvaiere” în loc de giuvaere, de pildă), cele una-două „eufonii” („să facă cu viaţa ei”) și încă vreo câteva mici neatenții („îi şopti acestal”; „verdictul medicilor a fost că ar moartea ei a fost cauzată”).

Sfătuim pe Aurelia Chircu să ducă la bun sfârșit cât mai iute acest proiect, scăpându-se de apăsarea lui, pentru a putea să se ocupe în deplină libertate de altele, noi, cu siguranță mai dragi inimii sale. 🙂

La 14 februarie, SUSPANS.ro ne prilejuiește o reîntâlnire cu Cristian Dadal, căruia îi publică povestirea „Carne”, un text, din păcate, sub valoarea celor scoase la lumină anterior.

Derulând pe aproape întreg parcursul expunerii un laborios inventar de percepții, plin de amănunte ce par să nu ducă nicăieri, autorul încearcă s-o dreagă abia pe final, când ne dezvăluie că toată strania desfășurare de evenimente senzoriale se petrece de fapt în mintea unui bărbat cataleptic, scăpat ca prin minune de întâlnirea cu fiarele pădurii. Nu la fel de norocoasă i-a fost însă și soția, din care salvatorii n-au mai recuperat decât o parte a corpului neînsuflețit.

Afară de faptul că lectura e realmente anevoioasă, mai cu seamă din cauza tipului de discurs ales, textul conține și alte scăpări, dar nu vom menționa aici decât forma flexionară greșită „se așează”, folosită sistematic și în cazul de față (am mai întâlnit-o și în „One for the road”), și ilara cacofonie „cu rujul”, singurul lucru care, involuntar, ne-a făcut să zâmbim.

Citind textul în totalitate, ne exprimăm convingerea că, în ce-l privește pe Cristinel Dadal, n-a venit încă vremea experimentelor moderniste. Ar mai fi de lucru, pe ici, pe colo, la forma clasică și la limba română.

Cu scrisul lui Celestin Cheran ne întâlnim pentru prima oară (sper că nu greșim) la 15 februarie, când ni se oferă spre lectură povestirea „Mușuroiul”, în fapt o parabolă a devenirii, cu urcușurile și coborâșurile de rigoare. Fără să aibă prea multe în comun cu ficțiunea speculativă (îmi pare că nici cu cea de suspans, dar poate greșesc), lucrarea are totuși o tangență cu supranaturalul, acreditând, în universul ficțional, desigur, o cunoscută temă ce ține, în realitate, de arealul religiilor hinduse – reîncarnarea. Cu totul lăudabilă ca idee, bine condusă în privința înlănțuirii faptelor (nu putem vorbi de o intrigă, dar nici nu e neapărat nevoie de ea într-o parabolă), piesa pierde totuși în consistență când vine vorba de scriitură, nu destul de strălucitoare pentru o astfel de încercare. Mai mult, rostirea capătă uneori accente prețioase, cum se întâmplă în „munceau perfect egal, neîntrerupt şi laborios” (a munci laborios trimite și la pleonasm) sau „acest du-te-vino infatigabil”, unde autorul recurge la neologisme de etimologie franceză (deci occidentală), cumva vitrege în atmosfera temei exotic-orientale.

Promițător, dar ar mai fi de lucru la îndemânare și la asortarea combinărilor temă-stil. Nu putem amesteca lucrurile chiar oricum. Afară de cazul când urmărim un efect anumit, bineînțeles. Pe care, aici, nu l-am deslușit.

Tot Celestin Cheran semnează și textul din 19 februarie, „Dulapul cu haine”, o piesă ce curge adormitor până aproape de final, vorbindu-ne mult, mult, mult despre tabieturile vestimentare ale unui medic de succes, pentru ca, brusc, eroul să dispară pe final fără urmă în chiar fastuosul său garderob, în care-și făcuseră apariția moliile. „Ai grijă”, pare să ne spună povestea, „ca mica ta lume să nu devină mult prea mare și să te pierzi tu însuți în ea”.

Încă și mai izbutită simbolic decât precedenta, povestirea pierde însă iarăși la punerea în formă, nu atât prin grandilocvența unor termeni rari („herb”, „pempantul” sau „serpentiform”, ultimul slujind într-o formulă vădit pleonastică, „şarpele e serpentiform”), cât, mai ales, printr-o frecvent defectuoasă folosire a virgulei, cum este cazul în „El, doctorul Albert Cernuda avea o ţinută pentru fiecare zi…”, unde mai era necesară încă o virgulă după Cernuda (apoziția se intercalează între virgule) sau în „…el doctorul Albert Cernuda era în stare să-şi cultive amorul propriu.”, unde erau necesare două virgule: una după „el”, iar cealaltă după numele Cernuda (iarăși apoziție). O altă greșeală elementară în privința aceleiași oropsite come o găsim în „când într-o parte când într-alta”: evident, trebuia o virgulă după „parte”. Greșelile de punctuație menționate sunt doar cele mai evidente, lor adăugându-li-se și altele, mai mărunțele, dar și destule cuvinte scrise greșit („creînd”, „În timpu acesta, „şi-şi-o iubea”, „o felicită pentru tot şi o urmau să se vadă la festivitatea de după”), unele în forme îngrijorătoare („întru-totul”; „deasemenea”; „comfortul”). Scriitura cedează, de asemenea, în câteva rânduri, nu doar prin vocabulele pompoase la care ne-am referit mai sus, ci și când se ițesc cele câteva (puține, din fericire) ilare cacofonii: se juca cu butonii…”, „ca o mască, ca o broşă”.

Îndrăznim să spunem că nici textul de față nu are legături trainice cu tărâmul ficțiunii de speculație (ba chair foarte firave), și nici cu cel al ficțiunii de suspans, construcția bizuindu-se pe strania dispariție din final, pe cât de bruscă, pe atât de greu previzibilă.

„Fiica președintelui”, de Gombos Eugen, povestire inclusă în volumul „Supraveghetorii”, apărut în 2009 la Editura Libris, din Brașov, ce ni se oferă spre lectură pe 25 februarie, face parte dintr-o zonă de divertisment romanțioasă, pentru care ficțiunea de suspans nu e decât un decor, cu F&SF neavând chiar nimic în comun. Nu ne vom pronunța, prin urmare, decât asupra scriiturii, care, departe de a străluci în vreun fel, conține și multe, foarte multe erori de punctuație, între care lipsa virgulei de după circumstanțiala plasată înaintea regentei (ca în „De când ești președinte ai în jurul tău numai angajaţi…”, unde trebuia virgulă după „președinte”) pare să aibă caracter sistematic. Chiar și în aceste condiții, bucata are suficientă tensiune emoțională și, suntem convinși, își va găsi cititori.

SUSPANS.ro își încheie seria de proză a lunii februarie chiar pe 28 ale lunii, cu schița „Misterul de la librărie”, de Iulian Sârbu, lucrare făcând parte din ciclul „Aventurile unui detectiv particular român”. Asistăm astfel la un grupaj construit circular, care începe și se termină cu texte semnate de același autor. 🙂

Mai presus de valoarea literară în sine a lucrării, cred că se cuvine să luăm în seamă trimiterea, naivă în aparență, la un fenomen subversiv cât se poate de real în România acestor vremi: falsificarea produselor. Gândindu-ne că ar trebui să fie imposibil ca un astfel de procedeu să nu fi pătruns și pe piața editorială, de vreme ce el e recunocut când vine vorba, bunăoară, de produse alimentare (pâinea în special), ne întrebăm cum de nu au luat măsuri chiar editurile (ca în povestirea de față) împotriva celor care, furând în acest mod, le diluează drastic încasările? 😉

Sperăm ca un detectiv adevărat să facă lumină în acest mister adevărat. Până atunci, orice asemănare cu situații reale este pur întâmplătoare. 🙂

Apreciem la două, pe final de cronică, numărul textelor legate cu domeniul spec-fi, și acestea doar tangențial, așezând aici piesa lui Cristian Dadal (decriptabilă mai degrabă în cheie suprarealistă) și foiletonul Aureliei Chircu (trimițând, într-unul din trecutele episoade, la o undă de dark fantasy). Din totalul de opt texte publicate, ele reprezintă abia un sfert, și acela doar pe jumătate. 🙂

Fără a avea nimic de reproșat generoasei reviste SUSPANS.ro, care este fidelă genului cultivat cu sistem și bune rezultate, remarcăm totuși că locul său în sfera de interes a cronicilor de față este tot mai nejustificat.

E foarte posibil, așadar, ca aria de observare a blog-fanzinului Scifientland să se reducă, începând din luna martie, la doar patru publicații.

Dar e posibil și ca acest proiect, unic în felul său, dar care a început să deranjeze, pe ici, pe colea, în special pe unii exponenți ai lichelismului literar în formă continuată, să-și înceteze cu totul activitatea.

Trei ani sunt totuși trei ani. 🙂