Bine ai revenit, Gazeta SF! Și azi avem și radio!

După ce ne-a băgat pe toți în sperieți cu dispariția sa misterioasă, după ce ne-am tot interesat pe la cunoscuți 😉 de soarta ei, iată-ne iarăși fericiți: Gazeta SF a reapărut acolo unde o știam și la fel cum o știam. Chiar prea… la fel :-), fiindcă ultimul număr este tot 19, cel din iulie, anul curent.

Profităm de prilej să urăm gazetarilor spor în toate și să ne vedem cât mai curând cu un nou număr, că a venit toamna, și e vreme de numărat boboci… 🙂

„Și boboace!”, îmi suflă cineva din culise.

Un alt boboc, firește, pentru care termenul „culise” are, din vară, o însemnătate aparte. 🙂

Să ne bucurăm! Căci suntem încă tineri! Și să ascultăm la România Cutural, azi, la 13:15 fix, pe veșnic tânărul Ștefan Ghidoveanu cu a sa cea mai longevivă emisiune din Europa dedicată scintificțiunii: Exploratorii lumii de mâine.

Să fiți acolo!

Se cuvine să prețuim ceea ce avem, căci nu-i deloc puțin! 🙂

Al doilea an de ficţiuni: 13.Space-Opera

Pe vremea când își făcea intrarea în limbajul fanilor americani (asta se întâmpla la începutul anilor ’40) expresia space opera avea un sens pur peiorativ, definind în zona de proză scurtă acele povestioare deja vetuste (absorbite constant până atunci, pentru câteva decenii, de piața ficțiunii pulp), în care eroii erau zămisliți pe calapoade transmutate din western-uri mai mult sau mai puțin siropoase direct în spațiul cosmic. Până în zilele noastre, înțelesul sintagmei s-a tot schimbat, fiindcă limbajul a căutat să se adapteze noilor stări de fapt definite de evoluția științelor, a tehnologiei și a… industriei editoriale, ce avea nevoie de etichete de raft tot mai incitante. Mai cu seamă sub presiunea demersurilor din industria literară, fanii, în plin proces de transformare în consumatori, 😉 deschiși la nou, pasămite, și-au însușit lesne noile sensuri, promovându-le în fanzine, articole din reviste, discuții tehnice între prieteni și așa mai departe.

La început, alăturarea space opera s-a construit prin analogie cu soap opera, termen prin care erau definite ironic foiletoanele romanțioase difuzate la radio, majoritatea sponzorizate de companii producătoare de… săpun (în engleză „soap”). În mod similar, și, firește, tot în sens peiorativ, s-au folosit în vreme și alte expresii similare: producțiile western, de pildă, foarte abundente la un moment dat în aria divertismentului, erau denumite popular horse opera. E de la sine înțeles că toate aceste formule n-aveau absolut nicio legătură cu drama per musica. 🙂

În anii ’60-’70, când își făceau loc în cultura pop termeni ca rock opera, de pildă, expresia space opera a căpătat și ea, încet-încet, altă conotație, procesul accelerându-se către sfârșitul deceniului al 7-lea. (Apăruse în cinematografe „Star Wars”…) Sensul de acum însă, acela de subgen science fiction cu intrigi epopeice, cu eroi de faimă galactică, săvârșind fapte pe măsură și având la dispoziție tehnologii extrem de avansate, între care tehnicile navigației spațiale sunt doar cele mai banale s-a consolidat abia din anii ’90. Astăzi, în ciuda eșecului teoreticienilor de a clarifica ce este și ce nu este, la urma urmei, space opera, noi, fanii, știm bine despre ce e vorba, chiar dacă nu putem să dăm o definiție precisă. Nimic nou sub soare, căci, în cugetările sale, Platon ajungea, câteva milenii mai înainte, la concluzia că nu poți să spui în cuvinte ce este frumosul, dar cei mai mulți oameni îl pot recunoaște cu ușurință. 🙂

Bazându-ne deci pe flerul nostru, 🙂 încă din întâiul an scifient am încadrat în această zonă un număr de 15 texte literare (8,52% din totalul perioadei). Cele mai multe dintre acestea constituie părțile unui roman foileton, „Jocul Zeilor”, semnat de Adrian Vlad Vicenţiu și publicat (primele 8 episoade) de SFera Online. Dintre celelalte, remarcam la vremea aceea că numai textul Ștefanei Czeller, „Interviul” (are ea o anumită slăbiciune pentru jurnalism 😉 ), dădea suficiente motive să fie așezat în partea superioară a piramidei de calitate, urmat, la mică distanță, de „Explozia verde”, de Aurel Cărăşel, piesă care are unele frecvențe comune cu „Abația” lui Dan Doboș (ambele fac loc instituției religioase într-o omenire extinsă la scară galactică). Celelalte lucrări, deși plecate de la idei remarcabile, se împotmolesc la punerea în pagină, semn că autorii lor nu erau pe atunci (unii probabil că nu vor fi niciodată) suficient de deprinși cu tehnicile scrisului artistic. Cătălin Hidegcuti, de pildă, deși dovedește o anume lejeritate în desfășurarea unor adevărate fresce războinice, sfârșește prin a îneca totul într-un ocean de violență, mai cu seamă în „Nebunii lui Arrianus”, reușind să fie însă ceva mai nuanțat în „Locul pierdut”. Mai vechea noastră cunoștință Gheorghe Rogoz a contribuit la segmentul ficțional în discuție cu o foarte interesantă idee de pornire a unei povestiri („Pasomii” – un fel de reloading al lumii așa cum o știm), precum și cu o încercare de abordare militaristă a temei („Aura urii”), care mi-a amintit pe atunci de atmosfera și saga unui vechi joc PC din același areal („Starcraft”, de la Blizzard Entertainment). În fine, ultima contribuție la temă a acelui deja îndepărtat an scifient se numește „Adnana” și poartă semnătura lui Florentin-Ionuț Haidamac, autor care, din fericire, a crescut foarte frumos de atunci.

În această a doua perioadă de observare (martie 2011-februarie 2012, inclusiv), aria tematică beneficiază de aportul a 25 de texte (10,33% din totalul anual), creșterea cantitativă fiind de 66,67%, iar cea în cotă procentuală de 1,81%, cifră care, deși nu pare importantă, arată o ușoară majorare a ponderii acestei teme. Mai interesantă mi s-a părut însă repartizarea povestirilor pe publicații, fiindcă, afară de HELION ON LINE, care punctează numai o singură dată (4% din total), restul publicațiilor își împart în mod egal celelalte 24 de povestiri (24% de fiecare). 🙂

Acestea fiind zise, vom începe așadar trecerea în revistă a celor 25 de piese, în virtutea bunelor obiceiuri, cu prospăt revenitul între noi…

Cele 6 texte din oferta de nișă nautilă aparțin la cinci autori. Între ei, mai sârguincios se dovedește Alexandru Ioan Despina, care punctează de două ori, mai întâi prin „Azaroth”, povestea unor mașini inteligente rămase fără conducătorul uman pe o navă stelară, pe care încearcă să-l recreeze, și mai apoi prin „Evoluție”, abordare tematică militaristă, ce merita, credem noi, un spațiu de expunere mai amplu. Celelalte 4 povestiri sunt semnate de Liliana David („Nișa” – o parabolă a creației lumii căreia cadrul space opera îi slujește doar ca pretext), Cătălin Cofaru („Colonizare”, în care explorarea cosmică beneficiază de o tehnologie pe măsură), Ioana Vișan („O oră de iubire”, construct sensibil, tema explorării cosmice fiind mixată cu tema iubirii) și, cu voia dumneavoastră, semnatarul acestor rânduri, cu „Hipernomazii” (povestioara unui neferict accident de muncă dintr-un port stelar – explozia unei hipercatapulte – cu consecințe spațio-temporale neașteptate).

Trei din cele 6 lucrări propuse de SRSFF pe această temă în cel de-al doilea an scifient au fost competitoare în concursul de proză „e-Text” (din care mai sunt de disputat etapele lunilor septembrie și octombrie). Două dintre ele poartă semnătura lui Victor Nicuşor Dragomir (pe care ni-l amintim, din păcate, mai ales pentru gestul său reprobabil comis în „Echilibratorii”, despre care noi am vorbit pe larg în „Iunie dulce-amar la SRSFF”), ele numindu-se „Cameleonul” (omenirea, aflată în plină colonizare cosmică, se confruntă cu o rasă acvatică agresivă, având o tactică de luptă asemănătoare cameleonului) și „Din legendele lui Rhoor” (a cărei dimensiune cosmică se dezvoltă mai mult către final, când justițiarul personaj are misiunea de a distruge o întreagă rasă extraterestră agresivă), ambele având și elemente din tema contactului, dar am preferat să le încadrăm aici, considerând că explorarea spațiului are întâietate. A treia concurentă este „Evocare”, de Alexandru Șchiopu, o piesă discursivă și filosofică, despre univers, divinitate, scopul existenței ființelor conștiente etc. Dintre povestirile necompetitoare (adică neînscrise în competiție, 😉 vezi bine!), se cuvine să amintim mai întâi realizarea lui Ben Ami, „Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!”, un hard-SF în care călătoria cosmică rămâne la nivel de ancadrament, o lucrare care se află și ea, alături de surata ei „Suspendaţi într-o rază de soare”, în topul celor mai citite articole ale SRSFF. „Poarta fluturelui”, de Daniel Haiduc, penultima din lista alcătuită ad-hoc, este „un fragment din ceva mai mare”, după cum autorul însuși mărturisește, fiind povestea unei planete, Chrysalis, care acceptă numai rezidenți capabili să străbată prin ei înșiși labirintul propriilor emoții. Am lăsat la urmă fragmentul din romanul „Uezen IV-Echilibrul lumilor”, de Snowdon King (alias Ionuț Caragea), fiindcă vom mai întâlni astfel de excerpte mai ales când vom vorbi despre…

…Unde 5 din cele 6 texte (din nou 24,00%) sunt tot fragmente din volumele ce alcătuiesc tetralogia lui Ionuț Caragea. Mostrele poartă următoarele titluri: „Uezen”, „Conștiința lui Uezen” „Uezen IV-Echilibrul lumilor”, „Viaţa merge înaint” și „Vise interzise”, iar noi nu vom spune decât că polifonia tematică a întregului ciclu depășește probabil cu mult sfera tematică unde le subscriem, încadrarea lor aici fiind datorată doar prezenței în universul ficțional a unei omeniri extinse la nivel cosmic. Afară de textele deja enumerate, SFera Online mai participă la nișă cu episodul al IX-le din foiletonul „Jocul Zeilor”, de Adrian Vlad Vicenţiu, o construcție din păcate neconvingătoare, peste care vom trece, poposind pe țărmul următoarei publicații virtuale…

Unica participare la nișă a magazinului timișan constă în povestirea „Ţancurile luminii eterne”, semnată de Cristian Vicol, un text bine articulat, care mi-a amintit de atmosfera din pelicula „Moon” (2009) și de cea din serialul „Invadatorii” (difuzat de TVR prin anii ’70.

Tot cu 6 texte contribuie la coșul anual cu călătorii spațiale și Gazeta SF (despre care am primit asigurări că va reveni în actualitate în jurul datei de 20 septembrie), 3 dintre ele aparținând lui Florentin-Ionuț Haidamac: „Titan” (o dovadă timpurie a potențialului de evoluție al autorului), „Gliese” (în care atmosfera pulp anunța un stil dinamic de a scrie, între timp confirmat) și „Tetragrammaton” (un science fiction de vibratie clasică, aducând din nou acel suflu pulp). Afară de textele Vindecătorului, cum obișnuiește a se prezenta pe blogul domniei-sale, găsim în oferta de călătorii spațiale ale Gazetei SF încă următoarele lucrări: „Există undeva”, de Felix Moga, piesă de atmosferă, cochetând cu tema contactului, „Ara”, de Raluca Băceanu, construcție sprințară, copilărească, de o înduioșătoare naivitate, și „Terraformare”, de Emanuel Grigoras, în care omenirea e forțată să migreze pe o altă planetă, asemănătoare în multe privințe cu Pandora, din pelicula „Avatar”, Terra fiind la acel moment nimicită de o conflagrație nucleară.

Ce-ar fi de spus la final? Poate faptul că autorul rândurilor de față s-a născut cu space opera, având zece ani în momentul când episodul al patrulea din „Star Wars” („O nouă speranță”, primul, de fapt, în ordine cronologică) se ivea în lumea ficțiunii. Că trăise până atunci sub imperiul unor seriale de televiziune ca „Pierduți în spațiu”, „UFO” sau „Invadatorii”, că descoperise CPSF, după ce se hrănise câțiva ani cu Jules Verne și Wells, dar și cu multă literatură de gen sovietcultistă, nici aceea complet lipsită de virtuți. E firesc așadar ca el să fi rămas cu o slăbiciune pentru tot ce are legătură cu asta. Dar, dincolo de toate, știe că, de fapt, de fiecare dată, a căutat personajele pe care să le simtă aievea, călătorind cu ele prin lumile imaginate pe parcursul lecturii sau văzute pe ecranul de pânză albă al bătrânelor cinematografe.

Ani mai târziu (între timp și fiul meu devenise de ceva vreme fan „Star Wars”, 😉 oare de ce?), m-am întrebat care din episoadele acelui film mi-au plăcut cel mai mult. Inima mea a răspuns imediat: „O nouă speranță”. Am crezut că iubeam de fapt propria mea copilărie, propria mea imaginație de atunci. Ca să am un termen de comparație, l-am întrebat pe tânărul vlăstar (deja adolescent, cu gusturi muzicale, cinematografice și literare cristalizate) care din cele șase părți i-a plăcut mai mult. N-a ezitat câtuși de puțin: „Prima. A New Hope.” Și am știut că nu nostalgia m-a făcut să optez ca el, ci faptul că, amândoi, deși ne despart mai bine de două decenii și jumătate, simțisem acolo… Povestea!

e-Text pe final de vară

Reproducem mai jos textul articolului consacrat etapei din august a concursului e-Text, apărut în data de 2 septembrie 2012 la SRSFF.

Etapa a 10-a a concursului e-Text, inițit de SRSFF în noiembrie 2011, începe în ziua de 9 august, când intră în scenă povestirea „Aripile Mândriei”, de Teodora Matei, autoare ce ne este cunoscută din paginile revsieti NAUTILUS, unde îi apare un roman-foileton promițător: „Stăpânul castelului”. Textul de față ne duce însă cu gândul că producțiile de mai mici dimensiuni nu-i sunt tocmai confortabile Teodorei… Deși piesa se dezvoltă într-un limbaj aproape firesc, autoarea probând că e posesoarea unei scriituri bine exersate, căci n-am descoperit în miezul zicerii decât un caz de topică nițel răsucită („prinzându-şi aripile dintr-o mişcare spre spate a încheieturii”) și un enunț în care verbele diluează nițel sensul („Urcă atentă treptele de granit lustruit până când devenea alunecos.” – lustruit de femeia de serviciu?), faptele descrise, incitante (între trucuri, la loc de cinste, capcana sexuală), uneori chiar spectaculoase, nu se articulează într-o construcție unitară. Andrei, prototipul bărbatului bun și nefericit, cade victimă unei ființe celeste, un soi de înger frivol, care-l folosește ca partener sexual. Deducem din context că embrionii rezultați din astfel de experimente sunt foarte importanți pentru rasa (specia??) căreia îi aparține Vanity, alias Vera, alias Mândrie și… cam atât. Restul intrigii rămâne ascunsă, căci nu aflăm până la final nici dacă Vera este direct răspunzătoare de moartea lui Andrei, nici dacă progeniturile ei și ale celorlalte Talente sunt un fel de umanoizi-hibrid, ca-n istoriile cu oameni răpiți de extratereștri, nici dacă Vera îl iubea cât de cât pe bietul Andrei și așa mai departe. Cu atât de multe necunoscute, ecuația rămâne veșnic una multinedeterminată, iar noi ne pierdem iremediabil în jungla atâtor semne de întrebare… În privința corectitudinii limbii, n-avem nimic de zis, fiindcă o virgulă lipsă („Dădea nervoasă din mâini şi în penumbra încăperii, pietrele aruncau sclipiri multicolore, de stroboscop.” – înainte de precizarea „în penumbra încăperii”) și o insignifiantă neatenție („Femeii înfăşurată în cearşaf fusese a lui.”) nu înseamnă nimic. O mai așteptăm pe Teodora Matei. Cu texte însă pe măsura capabilităților sale…

La 10 august, o zi mai târziu, intră în competiție și cea de a doua povestire din etapa e-Text a ultimei luni de vară, „Puzzle”, de Daniel Barbu. Folosind procedeul poveștii în ramă, autorul reușește să aducă un strop de neliniște, de uimire, tipice ficțiunii speculative, care m-au dus mai întâi cu gândul (poate sub imperiul textului precedent) la aceleași experiențe de răpire, în urma cărora subiecții se plâng de hiatusuri de memorie, de acele părți din viața lor despre care nu-și mai amintesc nimic, de parcă viața însăși le-ar fi fost furată vremelnic de altcineva. Autorul pune însă, până la urmă, toate aceste întâmplări stranii pe seama unor subtile conexiuni între evenimente, care par să aibă legătură cu destinul și cu trecerea în neființă. Dar pe care nu suntem capabili să le deslușim în toată profunzimea lor. Dincolo de acest joc, inteligent, să recunoaștem, rămâne însă și impresia lăsată de o certă stângăcie în manevrarea cuvintelor, observabilă mai cu seamă în cele câteva greșeli, pe care ne-am dori să le credem de tastare („O mulţime de pătrate din carton colorat acoperii bucata de covor…”; „Herman, care avea întradevăr figură de neamţ, la corectat.”; „deabia ce-o auzeai”;„îţi doreşti să fi trist”), ca și reușita numai parțială de a construi legături suficient de puternice între secvențele ce alcătuiesc textul, tablouri care nu dau, în ansamblu, acea notă de monolit, de întreg temeinic constituit. Transmitem pe această cale domnului Daniel Barbu că de lucru ar mai fi, desigur, dar nimic nu e pierdut… Porțile, credem noi, îi sunt deschise.

Data de 27 august este cea în care triada competițională de august de la e-Text se împlinește. Autorul, pe numele său Robert Frederic, ne propune, sub titlul „Șobolanul”, un SF militar, în care armele și gadgeturile, lesne de imaginat, sugerează că respectivul conflict are loc într-un viitor apropiat. Localizarea ne-ar putea fi și ea oarecum familiară, căci episodul descris are loc undeva pe malurile unui fluviu numit Dunăre (sau Dulnăre??). Din păcate, restul elementelor de intrigă nu sunt foarte clare, fiindcă Paul, personajul focal, trece brutal dintr-o tabără în alta, ducându-ne cu gândul la un fel de infiltrare (cu ce scop? spionaj? altceva?), sau la pierderea rațiunii, ca urmare a șocului (războiul nu era, până la urmă, o joacă, nu?), sau la o ființă malefică, un fel de zombi, în care Paul se transformase după prăbușire, dar deja ne folosim prea mult de imaginație, nu? 🙂 Afară de intriga cețoasă, stilul este și el perfectibil, fiindcă timpurile verbale se succed uneori neferict, cum este cazul în paragraful următor: „Însă după ce fuseseră doborâţi, se pierduseră. Vincent începu să alterneze între stări de un optimism incredibil si depresii maladive, iar Paul încercă să îşi păstreze calmul, dar nu reuşise.” La capitolul corectitudine stăm ceva mai bine, dar aș atrage totuși atenția asupra formulei „mai extremă”, cu precizarea că adjectivul extrem nu admite grade de comparație. Cu toate acestea, credem sincer că Robert Frederic are suficiente atuuri ca să poată deveni, dacă își dorește cu adevărat, autor de proză speculativă. Îi dorim succes și sperăm să-l revedem cât mai curând.

Suntem nevoiți, iată, să alegem din nou între două piese, fiindcă povestirea Teodorei Matei, socotim noi, se află pe un nivel valoric vizibil mai scăzut decât textele propuse de Daniel Barbu, respectiv de Robert Frederic. Oricât ar părea că situația se simplifică astfel, lucrurile nu stau deloc așa, findcă distanța între ultimele două texte concurente nu e una netă, fiecare dintre ele având plusurile și minusurile sale. Până la urmă, preferăm să desemnăm câștigător în etapa din august pe domnul Daniel Barbu, pentru acea scânteie de miraculos pe care am găsit-o în încercarea domniei-sale. Așadar, iată ierarhia:

1.„Puzzle”, de Daniel Barbu
2.„Șobolanul”, de Robert Frederic
3.„Aripile Mândriei”, de Teodora Matei

Finalizăm, iată, cu punctualitate, și această a 10-a etapă. Au rămas din concurs numai două etape, în primele două luni ale toamnei. Sperăm ca feeria cromatică din natură (toamna este, din acest punct de vedere, un adevărat miracol) să dea autorilor cât mai multă inspirație.

Până la 1 octombrie, scrieți și bucurați-vă de viață.

Pace bună tuturor!

Ce se petrece?

La finele lunii trecute, pe când așteptam nerăbdător să apară și Gazeta SF, am constatat că, la adresa web binecunoscută, în locul paginii așteptate s-a ivit cea de mai jos:

Se poate observa în fereastra de adresare a browserului adresa publicației în cauză. Dacă nu se distinge, clik pe ea și se va deschide separat, la mărimea sa întregă, iar atunci se va observa foarte bine.

Azi, 15 septembrie 2012, dată la care apărea aproape cu sfințenie SUSPANS.ro, am găsit la adresa web…

Bănuind că lucrurile nu se opresc aici, am accesat NAUTILUS…

E clar că, în toate cele trei cazuri, sunt unele probleme legate de găzduire (hosting), bunele noatre reviste online având, destul de probabil, conturi de hosting profesional (adică pe bani), iar acești bani, din varii motive, nu au fost achitați. Sau poate că e altceva… Fiindcă ceva e!

Ceea ce ne îngrijorează (presupun că nu doar pe mine!!) nu sunt adresele web în sine (nimic nu e veșnic și mai sunt, slavă Domnului, și alte soluții de găzduire), ci ce se întâmplă cu întreg conținutul publicațiilor, dacă mai poate fi recuperat, dacă redacțiile au materialul duplicat pe calculatoarele proprii, dacă nu s-a pierdut astfel totul.

Ideea că o bună parte din lumea SF de la noi se dezarticulează impetuos nu are darul să linișteacă niciun amator de gen. Ne-am bucura așadar, cu toții, dacă am primi câteva răspunsuri de la oamenii care păstoresc (păstoreau?) revistele, fiindcă…

…Nu e bine!… Nu e bine, domnu’ chestor!… 😉

Al doilea an de ficţiuni: 12.Soft SF (socio-istoric)

Această a 7-a categorie de povestiri cu tematică science fiction este în fapt un melanj, în care încercăm să grupăm textele axate mai mult pe relațiile (sociale, sentimentale etc.) între grupri și/sau îndivizi, tehnologia jucând numai un rol secundar. Ca și în cazul altor etichete folosite în această încercare de sinteză, nici acum nu avem o cuprindere cu totul obiectivă a textelor, interferența tematică fiind și de această dată de natură a apropia unele povestiri, mai mult sau mai puțin, de alte teme și idei deja pomenite sau despre care urmează să vorbim. Vom găsi aici povestiri în care fundalul scientificțional slujește ca pretext pentru istorioare romanțioase, dramatice sau chiar cu substrat erotic, dar și proiecții de societăți viitoare (anticipație deci) în care rezolvarea conflictelor se face prin metode de forță, uneori chiar [para]militare, sau în care accentele distopice sunt cât se poate de ușor sesizabile. Ne asumăm spunând asta întreaga doză de subiectivism care ne-a determinat să așezăm aci textele despre care urmează să vorbim.

La finele primului an scifient (martie 2010 – februarie 2011, inclusiv), găseam de cuviință să clasificăm în această nișă un număr de 8 texte, reprezentând 4,55% din totalul de atunci, între autorii de rezonanță numărându-se Costi Gurgu, artizan al unui inedit model social în care prepararea hranei este asociată cu privilegiile puterii într-un soi de gastrocrație nemaintâlnită („Mlaștinile din Sud”), Leonard Ancuța, care inventează, în „!NFERNUL‭ (‬fragment‭)‬:‭ ‬Autistul”, un ins cu o personalitate distructivă, capabil să inducă fatale stări de depresie oponenților din partidele de șah, recrutat în final ca ucigaș profesionist de temutul KGB (acțiunea se derulează în Rusia Sovietică), Silviu Genescu, cochetând în proiecția sa anticipativă „Nepotul Vanessei Redgrave” cu [sub]genurile mystery și spy și Victor Martin, brodând pe tema nemuririi, calitate ce devine o adevărată pacoste pentru personajul său, în relație cu o societate cu totul inadecvată unei astfel de însușiri („Egal cu tine însuţi”). Afară de lucrările enumerate mai sus, și-au mai adus aportul alți doi autori: Ciprian Ulea, cu cele trei secvențe din „Luminile orașului 2”, și, cu voia dumneavoastră, subsemnatul, prin povestioara „O şansă pierdută”, localizată într-o versiune viitoare a României.

Cu cele 12 povestiri (fragmente) incluse în cel de-al doilea an scifient în acest areal tematic, înregistrăm o creștere cantitativă de 50,00% față de precedenta perioadă de referință. În cotă procentuală, ca și în cazul povestirilor subscrise temei timpului, creșterea este de sub 0,5%, ceea ce ne face să apreciem că, și pe acest palier, interesul autorilor nu a crescut.

După un canon deja știut, trecem în revistă povestirile perioadei de analiză 2011/2012 separat pentru fiecare publicație în parte și începem, ca de obicei, cu…

Cele 2 texte nautile de nișă, reprezentând 16,67% din întregul buchet, aparțin ambele unor autori care, considerăm noi, nu mai au nevoie de introduceri: Ioana Vișan (cu a sa ușor vetustă și echilibrată poveste din „Ne întâlnim la capătul drumului”) și Andrei Gaceff (izbutind în „Poartă-te frumos cu Julia” o construcție ficțională complexă, de o surprinzătoare cuprindere).

Reconfirmându-și poziția de lider detașat în acest al 2-lea an scifient, SRSFF plusează și aici, oferind cititorilor săi nu mai puțin de 7 lucrări (58,33%), semnate de tot atâția autori. Alături de Ana-Veronica Mircea (cu o profundă parabolă a revoltei individului creator față de mașinăria-sistem a societății, care ne încorsetează fără scăpare pe toți, izbutită în „Închisoare contravenţională” – întregul volum „supra-Viețuitorii” poate fi accesat liber, cum prea bine se vede) îi mai găsim în galeria figurilor reprezentative pe Crsitian Mihail Teodorescu, semnând un fragment din nuvela „Alfabetul spre Venus”, inclusă în antologia „Venus”, care a prins viață grație tandemului Eagle-SRSFF în 2011, și Eugen Lenghel, cu povestirea „Optimism de împrumut”, care a obținut o mențiune la concursul de proză scurtă SF HELION 2011 (puteți rememora toate rezultatele aici). Nu departe ca valoare ideatică se situează și celelalte texte din aria tematică, fiindcă Diana Alzner izbutește cu „K.O. Ultima repriză” o piesă plină de tensiuni relaționale, brodată pe motivul savantului nebun (la a cărei formă, remarcam la timpul potrivit, s-ar mai fi putut lucra), Ben Ami intră și el în scenă, oferind cititorilor „Probabilitatea fiBANară”, o piesă inclusă și în Antologia „Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice”, Millennium Press – 2009, Camelia Pantazi Tudor face dovada potențialului său în plină evoluție, înscriindu-se în temă cu „Fluturele de contacat”, bazată pe o tramă derulată mai ales la nivelul trăirilor personajelor sale, iar Liliana David, în fine, dar nu și în ultimul rând, atinge, cu „Aparatul de vopsit suflete”, unul din cele mai bune niveluri ale sale.

Suntem iarăși nevoiți să constatăm lipsa SFerai Online și la apelul strigat înlăuntrul acestei nișe tematice. Îi mulțumim însă încă o dată pentru cei 10 ani în care a strălucit pe cerul fantascienzei autohtone și ne vedem de drum, luând în vizor următoarea publicație…

…Care punctează și aici doar o singură dată (8,33%), prin piesa „Marioneta”, semnată de Felix Tzele, un obișnuit al paginilor nautile, în care avem parte să-i citim articolele bine documentate. Să reamintim că textul a obținut premiul al II-lea la concursul de proză scurtă SF Helion 2011 și să menționăm că ne-am bucurat de o narație bună, nervoasă, alertă, cu accente distopice, în care intriga, derulată în lumea relațiilor dintr-o societate viitoare, face referire la o Românie verosimilă, evoluată tehnologic, dar încă și mai decăzută moral decât în zilele noastre.

Încheiem tot cu Gazeta SF (încă așteptată), publicație ce plasează în acest areal tematic două scurte texte de o candoare desăvârșită. Ne vom mărgini doar să le enumerăm titlurile, „Căpitanul (de nave interstelare). Dragoş şi morcovii. Problemele încălzirii globale” și „Am inventat povestea asta pentru tine, tati, ca să te fac fericit”, menționând că autorul lor, Dragoș Merișca, avea pe atunci… 4 ani și 7 luni!! 🙂 Mai mult decât promițător, așa-i?

Am parcurs astfel și cel de-al 12-lea pas pe drumul rememorărilor noastre. Mai avem de survolat trei insule tematice, space-opera (explorare și colonizare cosmică), tema contactului (civilizații extraterestre) și satiră/umor pe fundal spec-fi. Apoi vom încerca să deslușim câteva din înțelesurile acestor cifre. Pe care vi le vom împărtăși.

Țineți aproape! 😉

Al doilea an de ficţiuni: 11.Istorie alternativă/cronochirurgie

În același ciclu de articole sintetice despre temele și ideile culese din povestirile apărute în aria publicistică online monitorizată aici pe parcursul celui de-al doilea an scifient, ne vom ocupa în prezenta scurtă analiză de unul din cele mai fascinante prilejuri de speculație ficțională din domeniul science-fiction: tema timpului.

Percepția tradițională asupra timpului este una de natură strict euclidiană, acceptând cu toții în viața de zi cu zi că e vorba de o mărime fizică măsurabilă, ce curge uniform, dinspre trecut, spre viitor. Așadar, în șuvoiul clipelor, omul nu poate decât să se lase purtat la vale, prizonier desăvârșit al prezentului și condamnat la un inevitabil sfârșit, undeva, într-un viitor greu, dacă nu imposibil de anticipat. Convenția ficțională care deschide porțile speculației în privința timpului este tocmai negarea acestei stări de fapt unanim acceptate. În noul univers astfel creat, omul poate să se deplaseze mai repede decât prezentul său, explorând viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat, ori împotriva curentului, în propriul său trecut sau în epoci apuse de multă vreme (călătorie în timp), uneori cu scopul de a opera modificări în șirul evenimentelor (chirurgie temporală), deviindu-și astfel existența pe un alt curs de timp, un soi de realitate alternativă celei din care s-a pornit. Alteori, autorii de astfel de povestiri ne proiectează în ipostaze istorice inedite, pornind de la evenimente cunoscute, ale căror deznodăminte sunt cu totul altele decât cele învățate la școală, dând astfel naștere la așa-numitele construcții narative what if (ce-ar fi dacă…). Afară de modalitățile de abordare enumerate până aici, speculațiile ficționale din această categorie se pot baza pe unele stranii proprietăți, iamginare sau nu, ale continuumului spațio-temporal, cazuri când avem parte de paradoxul gemenilor, bucle temporale (ciclicitate evenimențială), accidente crono-spațiale etc.

În precedentul an scifient am clasat în această nișă un număr de 9 texte (5,11% din total), așezând în capul listei pe Iulian Iamandi, cu ale sale povestiri „Zece la istorie” (o sumbră viziune alternativă postnucleară) şi „Exil” (am numi-o cronodistorsiune, și vom reitera ideea că ne-ar fi plăcut ca lucrarea să fie doar un fragment din ceva de mai mare amploare), urmat de Antuza Genescu, semnatară a unei povești de iubire mai presus de timp („Cel mai vesel bărbat de pe pământ”), Victor Martin, iamginând, în „Un experiment nereuşit”, o buclă temporală „aranjată” de entități ce pot controla evenimentele, Ștefana Czeller, cu satirica „Încotro pedalezi,‭ ‬tovarăşe Vasilescu‭?”, mașina timpului fiind aici o… bicicletă ivită din neant, Florin Pîtea, oferindu-ne secvenţa „În vremea lui Arond Vodă”, fragment din proiectul „Laptopiseţul Ţării Moldovei”, Aurel Cărășel, (accident temporal – „Libreville‭ – ‬secolul XIX”), Costin-Florin Miron („O mie de ani” – un ce-ar fi dacă… Adolf Hitler ar fi câştigat cea de-a doua conflagrație mondială) și Cătălin Cofaru, semnatar al textului „Următorul trecut”, bazat pe ideea ciclicității evenimențiale.

În perioada de douăsprezece luni dintre martie 2011 și februarie 2012 inclusiv, am identificat în aria publicistică supusă analizei un număr de 14 texte acordate în această frecvență, ceea ce înseamnă o creștere de 55,56%. În pofida acesteia, cota procentuală a nișei nu a înregistrat, în ultimul an scifient, un spor pe măsură – între 5,11% și 5,79% nefiind o diferență izbitoare. Așadar, s-ar putea trage concluzia că interesul autorilor pentru paradoxuri temporale și speculații bazate pe relația om-timp a rămas constant.

În virtutea obișnuinței, vom trata și de astă dată povestirile nișei separat pentru fiecare publicație în parte și, cum probabil v-ați obișnuit, vom începe cu…

…Care beneficiază de aportul a doi autori și tot atâtea texte (14,29% din zestrea temei): Mihail Grămescu, reinventând un Pigafeta alternativ în „Sfidarea” și Alexandru Ioan Despina, cu sumbra „Eternitate”, experiența unui personaj captiv într-o buclă temporală plasată în zona oniricului.

Întărindu-ne concluzia că perioada de timp considerată pentru analiza noastră a fost deosebit de fastă pentru SRSFF, cifrele o desemnează din nou ca principal furnizor de ficțiune și în această nișă, cu o contribuție de 7 povestiri (50,00%!!). Se distinge imediat între autori numele lui Mihail Grămescu, semnatar a două din cele șapte lucrări („Gloria”, o buclă temporală canonică și „Sfidarea”, apărută și în NAUTILUS, în aprilie, același an), dar și cel al lui Cristian Mihail Teodorescu („Maestru imperial” – o adevărată bijuterie polifonică), după care am așeza pe Beatrice Badea, cu deloc canonica piesă „STOPSTART” și Ovidiu Petcu („Aceeaşi istorie” – o altă bijuterie, în montura ideii de ciclicitate evenimențială). Regăsim alături de cei deja amintiți și pe Antuza Genescu și Victor Martin, ambii republicați, fiecare cu câte o piesă ce merită toată atenția: „Cel mai vesel bărbat de pe Pământ”, respectiv „Un experiment nereuşit”, despre a căror ideație deja am spus câte ceva chiar în articolul de față.

Fără a face vreo imputație remarcabilei redacții, avem a menționa că SFera Online nu are, în perioada supusă analizei, niciun text publicat pe această temă. Suntem convinși însă că, dacă nu și-ar fi încetat apariția după un deceniu de activitate (ne obișnuisem cu toții s-o știm acolo) ar fi avut și aici ceva de spus. Ceea ce ne nedumerește însă este lipsa aproape completă, de atunci încoace, a domnului Ionuț Caragea din spațiul publicistic scientificțional de la noi (cel virtual, firește!). Am dori să aflăm, dacă se poate, ceva vești despre domnia-sa, despre noile sale proiecte, despre revistele virtuale sau nu în care mai publică și, nu în ultimul rînd, despre starea de spirit din ultimul timp.

HELION ON LINE participă în nișa tematică prin cele două fragmente de roman, „2000” și „Enclavele timpului”, semnate de seniorul Gheorghe Săsărman (tot 14,29%, la egalitate cu NAUTILUS). Ar fi cel puțin nepotrivit să încadrăm aici lucrările în totalitatea lor, fiindcă nu am avut prilejul de a le citi, iar un roman presupune abordarea mai multor teme, unite polifonic într-un construct mai amplu. Clasarea acestor două fragmente aici este așadar pur subiectivă, bazându-se pe cele intuite numai din cuprinsul lor. Dacă ne-am înșelat, ne cerem iertare…

Ajungem astfel la încă neresuscitata Gazetă SF (tot inaccesibilă și la ora când scriem aceste rânduri) care întregește oferta de cronoistorii din cel de-al doilea an scifient prin trei povestiri (21,42% din total). Una dintre ele, „În vremea lui Arond Vodă”, de Florin Pîtea, este un fragment reluat și, findcă nu e cazul să spunem despre el ceea ce deja am spus, le vom pomeni mai departe doar pe celelalte două: „Călătoria”, de Cătălin Cofaru, în care avem parte de o interesantă mixtură de timpuri pe un fundal victorian, și „Cronotron”, de Felix Moga, unde timpul este produsul unei mașini complexe, vegheate de călugări-zei.

Încheiem aici cronica abordării acestei teme eminamente scientificțională, considerând cuvenit să conchidem că generozitatea acesteia ar merita, din partea autorilor noștri, mai multă atenție. Ideea unei antologii în acest areal, propusă de SRSFF, nu face decât să mă bucure. Sper s-o vedem cu toții în librării și să constatăm că și zeului Cronos i s-a plătit, în spațiul spec-fi românesc, un tribut pe măsura nemărginitelor sale puteri.

Numai bine tuturor!

Ubi bene, ibi patria…

Scriind ceea ce scriu îmi încalc una din promisiunile făcute mie însumi: să nu discut în acest spațiu despre recentele evenimente politice din România, ajunse, iată, la dimensiuni continentale (a se lua în considerare dezbaterile din Parlamentul European, unde reprezentanții noștri și-au pus ieri poalele-n cap și și-au spălat în public lenjeria intimă pătată pe alocuri în nuanțe de maro și cârpită grosolan în zonele esențiale). De ce am ales să fac totuși asta? Aud tot mai des în jurul meu din ce în ce mai mulți oameni dezamăgiți, hotărâți să plece din România, iar ieri și azi am găsit pe net, chiar pe blogurile a doi fandomnauți importanți, și deciziile lor în acest sens…

Domniile-lor nu mai doresc să trăiască într-o mahala europeană, iar eu, până la un punct, le dau dreptate. Dar nu pot să nu observ că asta nu e, în final, o soluție. Ce se întâmplă dacă plecăm cu toții? Toți cei care avem cât de cât șanse la un viitor prosper acolo, în occidentul miraculos. Vom lăsa în urmă o țară plină de bătrâni neputincioși, la cheremul găștilor de vagabonzi politici și mafioți de cartier. O țară în care economia va fi în totalitate subterană (aproape că este, de vreme ce cheltuirea banului public e un mister, despre care tocmai publicul nu află nimic). O țară fără medici, fără ingineri, fără profesori, fără zidari, fără instalatori, până și fără bucătari. O țară unde nu ai cum să întreții un autoturism, fiindcă mecanicii, electricienii și tinichigiii de la service sunt pârâți, meseriașii fiind plecați de mult. O țară plină de gunoaie, de șobolani, de insecte dăunătoare, de gropi care se numesc straniu drumuri, cu orașe insalubre și sate părăginite. Și ce se va întâmpla până la urmă cu țara asta? Va fi luată în administrare de UE și condusă de un guvernator impus la Bruxelles? Va sluji mai departe ca hazna, colonie și laborator de experimente biomedicale, nutriționale, culturale și de care mai vreți? Și de ce toate astea? Fiindcă noi întoarcem capul, prefăcându-ne că nu vedem? Fiindcă așteptăm să facă ceva și pentru noi alții, de la UE, de la Washington sau, mai improbabil, din parlamentul nostru fără nădragi și din guvernul nostru, când mai pungaș decât impotent, când mai impotent decât pungaș? Și noi când facem ceva? Când ne dă aprobare Washington-ul? Când Barroso zice că da? Când primim dispensă de la Papa? Când se unesc cu toții în bunăvoința lor?

Se spune că plecarea e cea mai bună soluție ca să scăpăm de toate relele. În occident, copiii noștri vor trăi decent, vor avea parte de o ierarhie de valori clară și vor înțelege, în sfârșit, pentru ce le-am spus atâtea povești despre temeinicia lucrului bine făcut, despre omenie, despre dragoste și prietenie, despre curaj și hotărâre, despre sentimentul datoriei. Dar nu vor înțelege de ce n-am făcut noi înșine toate astea acolo, în țara de unde venim. Și se vor îndoi de noi. Se vor întreba dacă noi credem cu adevărat în toate aceste povești sau doar ne place să ne umplem gura cu ele, fățarnici, făcând-o pe superiorii. Și vor descoperi, încet-încet, că și în noile lor țări lucrurile nu stau, în esență, foarte diferit. Că în spatele civilității și pedanței se ascund aceleași corporații hrăpărețe, îndopându-și cetățenii cu medicamente numai pentru a-și crește profiturile, promovând pentru ei diverse forme de cultură golite de sens, învățându-i temeinic să fie datori la bănci, să-și dorească nimicuri, să stea cu gurile căscate la televiziuni, ciulind urechile la fiecare pârț de vedetă, la fiecare râgâit de prințesă sau adulter de europarlamentar. Că decizia privind cheltuirea banului public se ia tot părtinitor, numai că cetățeanul e făcut, cu rafinată abilitate, să se creadă părtaș. Că politicile de toate felurile îi favorizează doar pe cei ce le croiesc astfel cu tot dinadinsul. Că lumea se împarte, la urma urmei, dintotdeauna, în cei ce au și cei ce n-au, iar restul nu contează. Până la urmă, nemulțumirea va ajunge și acolo la incandescență, fiindcă motoarele economice ale lumii sunt supraîncinse. Lucrurile nu mai pot continua așa pentru prea multă vreme. Munții de bani care se rotesc amețitor în întreprinderi miraculoase, spre a se multiplica exponențial, secătuiesc toate resursele unei dezvoltări temeinice, sufocă zona economică fundamentală, care chiar satisface nevoi reale, care asigură hrana, apa, îmbrăcămintea, energia, comunicarea, indispensabile civilizației.

Mergând pe același drum, încet-încet, din civilizația occidentală o să dispară tocmai civilizația. Semnele se văd. Cu câțiva ani în urmă, am aflat din întâmplare (parcă de la radio) că un înalt funcționar austriac a fost dovedit vinovat de o importantă delapidare din fondurile publice și a fost arestat. Austriac? Adică din țara în care asemenea lucruri sunt de neconceput? Nu mai sunt de neconceput? Ieri am văzut la televizor o doamnă sinistră, cu veșminte portocalii, care tăcea mâlc în Parlamentul European, rezistând astfel la cascadele de argumente. Nu i se mișca niciun mușchi de pe față. Era decisă, dacă nu să impună, măcar să apere un punct de vedere împotriva oricăror evidențe. Doamna aceea (nu doresc să-i pronunț numele) era din occidentul civilizat. Doamna aceea încă ocupă o funcție înaltă în aparatul de decizie european. Iar eu mă întreb nu cum a ajuns ea atât de sus, ci cât mai e până ce ne vom trezi și pe-acolo cu Stan și Bran sau Bonnie și Clyde? Băse și Boc? Sunt ca și acolo! Deja li se face lobby!

Nu-i condamn pe cei care pleacă. S-au săturat de toate. Anul acesta, imediat după sărbătorile de iarnă, mi-am spus eu însumi în sinea mea că gafa vieții mele e rămânerea în România (deși am avut câteva prilejuri bune să plec, încă de la începutul anilor ’90). „Am îngropat viitorul fiului meu”, mi-am spus. Și am fost tare amărât… El însă mi-a dat în vară o lecție pe care am s-o țin minte până la sfârșitul zilelor mele. Și-a luat frumușel bacu’ și a intrat apoi la actorie (buget!!), unde va învăța tainele meseriei de la niște oameni pe fețele cărora strălucește harul. Dacă va fi să plece, va pleca el și singur. Nu trebuie să-mi fac eu vreo grijă pentru asta. Iar dacă va fi să rămână, va fi decizia lui, pe care am să i-o respect în egală măsură. Am înțeles astfel că nu suntem atât de importanți, pe cât ne place să credem, în ecuația destinului copiilor noștri. Pe care ei și-l pot asuma singuri la un moment dat, înțelegând mai bine vremurile și având reacții mult mai potrivite la tot ce li se întâmplă.

Ceea ce nu pot însă să înțeleg cu atâta ușurință e acest ocean de disperare care-i face pe cei ce pleacă să ia o astfel de decizie, abandonând un lucru esențial, care li se cuvine prin naștere, pe care îl au în sânge, pe care l-au moștenit de la părinții lor, de la bunicii lor, de la toți acei oameni de la care au învățat să fie și să iubească. De ce fac asta tocmai ei, care ar trebui să decidă asupra viitorului acestui bun de preț, preferând să-l lase la cheremul unor inși întâmplători, simpli vagabonzi ai istoriei, împăunați vremelnic cu tot felul de funcții și demnități? Și oare odată plecați, în noua lor patrie, când va fi nevoie să ia atitudine, ce vor face? Vor pleca iarăși? Unde? Într-o altă țară, care să li se potrivească mai bine, lor și copiilor lor? Sau, poate, pe o altă planetă?

Profesorul meu de filosofie din liceu ne spunea că elementele calității vieții sunt a fi, a iubi și a avea. În ultimii douăzeci de ani, am ajuns să credem, se pare, că nu exită decât a avea. Fiindcă renunțăm prea ușor la ce iubim și nici nu mai vrem să fim ceea ce suntem…

Al doilea an de ficţiuni: 10.Realități multiple (universuri paralele)

Revenim asupra seriei de articole sintetice consacrate povestirilor din al doilea an scifient (perioada martie 2011 – februarie 2012, inclusiv), și ne vom ocupa în cele ce urmează de lucrările ce abordează tema realităților multiple (universurilor paralele). Să facem înainte de toate o precizare cât se poate de necesară: sfera tematică în discuție se constituie ea însăși într-un teritoriu ficțional de graniță, fiindcă dă posibilitatea autorilor să-și poziționeze universurile imaginare atât în domeniul strict scientificțional (atunci când trecerea între lumi se face cu ajutorul tehnologiei, fie ea explicită sau nu) sau fantasy (transferul ține aici de magie), dar și în zone unde lumile alternative, mixate sau nu cu universul cunoscut, dau naștere unei largi palete de stări alterate sau modificate ale conștiinței sau percepției. Se pot așeza aici experiențele onirice, inclusiv cele derulate în incertul teritoriu dintre viață și moarte, halucinațiile de toate felurile, provocate de suferința fizică sau psihică, de droguri, alienare etc., eșecurile adaptării la schimbările sociale ample, experiențele mistice și multe altele. Ca orice nișă ficțională a imaginarului, și aceasta este una puternic interferentă, putând să aibă suprapuneri cu sferele cyberpunk, horror, thriller, policier, cu ficțiunea de analiză psihologică etc. ori cu abordările temei contactului, dar și cu zonele satirei construite ludic, în felul eșafodajelor ce țin de simbolismul proiectiv.

Nu ținem să fim exhaustivi în enumerarea tuturor acestor ramificații tematice/stilistice (n-ar fi, oricum, posibil într-un material atât de mititel, și nici nu credem să fim noi cei mai în măsură pentru o astfel de întreprindere), așa că ne întoarcem cuminți la inventare mai pe măsura posibilităților noastre. Rememorând, în precedentul an scifient, am clasat aici 19 texte, adică 10,79% din recolta de ficțiune a întregului interval. Remarcam pe atunci între autori câteva nume importante. Am începe lista cu Ovidiu Bufnilă, un obișnuit al extinderii conceptului de realitate (semna nu mai puțin de 7 texte publicate în respectiva perioadă), așezându-l lângă domnia-sa pe Cristian Mihail Teodorescu, apoi pe Victor Martin, Ioana Vișan și Ben Ami, încheind enumerarea cu Leni Jalabier (pseudonim sub care nici nu dorim să știm cine se ascunde 🙂 ), pentru a trece apoi în revistă și restul plutonului: Felix Moga, Costin-Florian Miron, Marcel Gherman, Adrian Paparuz, Gheorghe Rogoz și Paul Boncuțiu.

Între abordările de atunci s-au distins, firește, explorările ludic-simbolice din ciclul „Meduza”, precum și din textele „Africa vrăjită”, „America pierdută” şi „Asia rătăcită”, toate semnate de Ovidiu Bufnilă, și extinderea creativă a universului din „Ciberiada” lui Stanislaw Lem izbutită de Cristian Mihail Teodorescu în… „Senzoriada”. Cu totul meritorii ni s-au părut parabola universului ca spațiu concentraționar, semnată de Victor Martin („Lumea zăbrelelor de pușcărie”), șueta de influență mitologică a lui Leni Jalabier („Noi, zeii”), variațiunea pe tema contactului (cu ființe umanoide dintr-un univers paralel față de care timpul nostru este un viitor neexplorat), creionată inspirat de Ioana Vișan („La distanță de un lift”), experimentul motocentaurian al lui Felix Moga („Muntele înghețat al morții”) și extensia atemporală a lumii („Catedrala”), imaginată de Rene Tinescu. Deloc lipsite de germinație ideatică au reușit pe atunci să fie și celelalte texte subscrise temei, dar autorii lor fie au recurs la formule narative ermetice, mai puțin ortodoxe („Eternitate”, de Ben Ami, „Un an în abis”, de Costin-Florian Miron, sau „Ar Ryad”, de Marcel Gherman), fie au eșuat literar, din varii motive, asupra cărora am insistat la vremea cuvenită și nu mai considerăm necesar să reluăm subiectul.

Cu cele 31 de texte așezate pe această poliță (în fapt 32, dar unul apare în aceeași lună în două publicații – îl vom identifica la momentul cuvenit), cel de-al doilea an scifient aduce, față de precedentul, un spor de 12 povestiri (circa 63,16%), nișa ajungând astfel la o cotă de 12,81% din total (242 bucăți ficțiune). 🙂 Ca și până acum, vom trata aceste povestiri separat pentru fiecare publicație în parte. Și, tot ca până acum, vom începe cu…

Contribuția nautilă la coșul anual cu universuri paralele 🙂 constă în 8 povestiri (23,33%), semnate de 7 autori, niciunul dintre ei o figură emblematică în fandom. Dar asta nu înseamnă că avem motive să ne plângem. Dacă „Timpul, doar o mașină”, de Cătălin Bizdadea, e o explorare a ideii de percepție modificată cu ajutorul substanțelor halucinogene, Liliana David ne propune în „Concertul” o viziune cu totul inedită, universul paralel imaginat de ea fiind cel al muzicii sferelor înalte, căile într-acolo fiind deschise de marii muzicieni, care aduc astfel pe Pământ armonia și energia pură necesare înălțării spirituale. Tot despre starea modificată a percepției este vorba și în „Spira”, de Nan Florian, lucrare ce beneficiază și de aportul unei scriituri experimentaliste, cu totul interesante. Nu la fel stau lucrurile în tableta „Așteptare”, semnată de Andrei Zorila, în viziunea căruia lumea ideilor, deci a ficțiunii, este o anexă încă insuficient înțeleasă a realității materiale. Același autor semnează și povestirea „Privind înapoi”, abordând tema de pe o poziție net scientificțională, căci personajul principal este un fugar urmărit în toate realitățile și, în final, capturat. În „Blestemata pisică neagră”, Ștefan Ciobanu tușează fugar o lume în schimbare, care devine, pe zi ce trece, tot mai greu de înțeles, semn că, în spatele fenomenologiei, stă ceva mai mult decât un proces fizic de suprafață. Un alt text remarcabil nu doar ca idee (integrarea spiritului într-o realitate extinsă), ci și ca realizare este „R.E.M.” (acronim de la Rapid eye movement, expresie ce defineşte somnul profund, cu vise, caracterizat printr-o activitate cerebrală asemănătoare celei din starea de veghe – tocmai m-am autoplagiat 😉 ), de Marian Dumitrașcu. Am lăsat la urmă povestirea „Supune-te fără teamă”, pe care NAUTILUS a avut amabilitatea să ne-o publice. Dspre ea, nu vom spune mai mult.

Cea mai importantă participație de nișă o are, din nou, SRSFF, care punctează statistic de 17 ori, prin 8 autori: Victor Martin (8 povestiri și fragmente de roman), George Veonescu (o nuvelă-foileton în 3 părți), Beatrice Badea, Diana Alzner, Călin Sămărgițan, Mihail Grămescu, Rene Tinescu și Cătălin Cofaru, fiecare cu contribuții singulare. Trecerea în revistă a ideilor nu poate începe altfel decât cu broderia satirică a lui Victor Martin, care folosește drept fundal în fragmentele publicate din romanul „Lenea” o realitate extinsă, caricaturală, a societății actuale. Pe o frecvență apropiată se situează și povestirea „Scriitorul contra umbrei sale”, de același autor, lucrare care are ca țintă, străveziu de-a dreptul, starea de fapt din fandom (încă nu mi-e clar la cine se referă domnia-sa 😉 când spune „o critică amatoristică de forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta generează, în timp, o literatură de blog, agramată şi chinuită”). O țesătură simbolică de bună densitate reușește Victor Martin în „Dispariţia”, piesă în care tonul capătă irizări sumbre, punând în fața cititorilor straniul proces de dezagregare prin care pare că trece societatea umană de azi, anticipând un proces de izolare (divide et impera) care merge până la individ. Afară de „Lumea zăbrelelor de pușcărie”, pe care o știm din primul an scifient, Victor Martin mai contribuie cu încă două piese: „Fântâna”, o construcție complexă, polifonică tematic, în care destructurarea realității e numai un mecanism simbolic de anticipare sumbră, și „Timbrul”, povestire decriptabilă în mai multe chei, atacând teme profunde: modificările adesea dramatice ale individului și societății sub presiunea noilor tehnologii, inflențele reciproce între lumea modelelor de cunoaștere (tot mai complexe) și realitatea pe care acestea o extind etc. Nuvela în trei părți „Omul născut într-un miliard de lumi”, de George Veonescu, e mult mai bine centrată pe temă, fiindcă face apel la un model de univers fizic alcătuit dintr-o infinitate de realități, descriptibile, până la urmă, într-o manieră cuantificabilă, între care se poate călători instantaneu, printr-un procedeu descoperit de un cercetător (Profesorul). Abordările singulare sunt și ele remarcabile în privința ideilor, începând cu montura de legendă folosită de Diana Alzner în „Ușa”, continuând cu surprinzătoarea dobândire, de către personajul central, a unei conștiințe mult mai cuprinzătoare, dar incompatibilă cu viața pe suport biologic, concepută de Călin Sămărghiţan, în „Caietele lui Filip”, cu crepusculara rătăcire pe străzile altui București, imaginată de Mihail Grămescu în „Descoperirea”, sau cu trecerea fantastică în țesătura de realități pestrițe din timbrele unui clasor, devenit el însuși un univers plurivalent, din „Clasorul cu timbre”, de Rene Tinescu și încheind cu interesantul construct polifonic al lui Cătălin Cofaru, din „Dilema”. Rememorând toate aceste texte, aș putea să spun că bogăția de idei din oferta SRSFF e cu adevărat demnă de o asemenea temă…

Un joc al sorții ne-a făcut poate să întârziem cu aceste articole, spre a mai da SFerei Online șansa să ne mai trimită, de dincolo de timp, semnale cândva binecunoscute. Contribuția sa, singulară, poartă semnătura lui Ovidiu Bufnilă și se numește „Timpuri noi”, ducându-ne, încă din start, cu gândul la pelicula lui Chaplin. Lectura nu face decât să consoneze, completând sentimentul inițial, fiindcă recunoaștem în cuprinsul ei portretul robot al individului [dez]integrat în urzeala haotică a prezentului, unde nu are decât un rol marginal.

Tot singulară este și contribuția publicației timișene HELION ON LINE, „Cicipity Ciu Cea Ci”, un text semnat de Mircea Boboc, prin care suntem proiectați într-o realitate fragilă din abisul mental. Deși insuficient finisat, textul anunța un autor ce avea să-și dovedească, nu peste mult timp, indubitabilul talent.

Și iată-ne ajunși la ultima publicație a cronicii noastre, Gazeta SF (care, la momentul scrierii acestor rânduri, încă se lasă așteptată, iar noi sperăm să-și reia cât mai curând locul prea binemeritat din mediul literar electronic), participând și ea cu 5 povestiri la nișa transreală a precedentului an scifient. Vom lua însă în considerare numai 4 dintre ele, întrucât „Blestemata pisică neagră”, de Ștefan Ciobanu, apăruse mai întâi, în aceeași lună (octombrie 2011), la NAUTILUS. Ca principal finanțator 😉 îl găsim (iarăși) pe Ovidiu Bufnilă, semnând și aici două texte: „Europa tăcută”, povestea unei stranii depopulări continentale, semn că și pe bătrânul continent omul e pe cale de dispariție, și „Big Bang Boo”, o restituire, fiindcă a apărut mai întâi pe hârtie – revista Titania, nr. 1/2008. Alături de el, se așază Marcel Gherman, autorul ezotericei „Dincolo de nori” și Alex Neagu, cu a sa „Spirală dublă”, o parabolă despre sensul destinului într-un univers cu mult mai complex decât cel reflectat de infirmele noastre simțuri.

S-ar cuveni, de-acum, să tragem o concluzie. Iat-o! 🙂 Nu știu dacă greșesc, dar eu unul consider că zona tematică despre care tocmai am vorbit este una dintre cele mai bine reprezentate la nivelul ideilor. Ca și în alte orizonturi tematice, problemele apar mai ales când vine vorba de partea tehnică, a punerii în operă. Firește, de cele mai multe ori la autorii aspiranți. Deocamdată, ne aflăm încă în ușoară ascensiune și sperăm că evidenta acumulare cantitativă va aduce cu sine, la momentul oportun, și așteptata detentă de calitate. Dacă nu se va termina benzina creativă, un asemenea final fericit ar fi inevitabil. Dar vremurile sunt grele, iar orizonturile fragile ale ficțiunii speculative de limbă română nu sunt cu totul senine.

Oricum, întunericul e departe, dar și în cea mai adâncă beznă va rămâne, mereu, un licăr de speranță, suficient ca să pornim din nou… Dacă nu noi, alții, mai vrednici de laudă.

PS
Rugăm pe această cale pe cineva de la Gazeta SF să ne spună totuși care este situația. Mesajul acela care apare la accesarea paginii lor de web nu are deloc darul să ne liniștească.

Pace!

Început de toamnă nautilă…

Vom începe cronica lucrărilor de proză din NAUTILUS (nr. 56 – septembrie, anul curent), ca de obicei, cu câteva aprecieri legate de „Stăpânul castelului”, de Teodora Matei, foileton ajuns, iată, la cea de-a șasea ieșire la rampă. Și vom spune că autoarea ne dă, în fragmentul de față, întreaga măsură a dibăciei sale, izbutind o plutire armonioasă prin zona densă a poveștii de dragoste dintre cei doi tineri atât de diferiți și, totuși, atât de asemănători. Forța textului stă mai cu seamă în densitatea pasajelor descriptive („…frunzele stejarului care începeau să se aurească şi să plutească în mierea toamnei, iar eu aproape că auzeam foşnetul lor căzând uscate pe iarba arsă de soare”; „Luna arunca umbre argintii peste zâmbetul cald.” etc.), în care mediul natural asigură un decor perfect consonant cu trăirile personajelor (tehnică împrumutată de la autorii romantici), dând poveștii de iubire un parfum aparte. În construcția psihologică a lui Nikos însă, am întrezărit o vagă intruziune de neverosimil, fiindcă băiatul, îndrăgostit de frumoasa gitană, e consumat totodată și de un sentiment de teamă că legământul magic de unire prin intermediul ritualului de tatuare îl va transforma în altceva. N-am acceptat chiar atât de ușor convenția unui tânăr, înnobilat de incandescenţa iubirii, care ezită când e vorba să poată fi oricând împreună cu aleasa inimii sale, chiar dacă întâlnirile au loc într-un teritoriu al fabulosului, paralel realității, unde nu poți călători decât prin forța magiei. Senzația poate fi, până la urmă, cu totul subiectivă și, oricum, ea nu știrbește mai nimic din încărcătura emoțională a lecturii. Bravissimo, Teodora!

Și încă nici n-a început rubrica de proză!… 🙂

…Care se deschide (nu la fel de fericit) cu „Închipuirea”, de Andra Spirescu și Mihai Perșinaru, un text pe cât de laconic (are doar 447 de cuvinte), pe atât de simbolic și încifrat. Dacă atmosfera arhivată în miezul său n-ar fi cu tot dinadinsul stranie, s-ar putea numi poezie. Dacă ar avea tot ce-i trebuie unei lucrări de gen, s-ar putea numi proză. Așa însă, textul rămâne suspendat într-un domeniu al incertitudinii, ca un exercițiu tehnic, obligându-te să treci pur și simplu mai departe… În plus, folosirea pronumelui de politețe în genitiv-dativ din „Dumitale ești Engren.” zgârâie supărător (putem pune totul în cârca inculturii personajului), fiindcă, evident, dumitale are sensul de ție și, în niciun caz, nu putem spune „Ție ești Engren.”!! Rămânem din acest început cu gustul de straniu al atmosferei. Care se dizolvă încet în timpul ce curge egal. Și se pierde. Ca lacrimile în ploaie…

Aurel Cărășel ne propune în continuare o nouă incursiune în străvechea lume a poveștilor, oferindu-ne lucrarea „Calinic, urmașul lui Prâslea cel voinic”, pe care o găsim, din păcate, mai puțin împlinită decât pe suratele ei din precedentele numere nautile. Și nu fiindcă ne-am fi supărat prea tare pe cele câteva neatenții („Tată, am crescut în palatele tale, m-am plimbat prin minunata lui grădină…” sau „clincheţitul aripilor-clopoţel ai Elianei” și altele asemenea), și nici chiar pe ineditul pleonasm „calea către într-acolo”. Poate că am tresărit un pic mai tare când am deslușit fragmentul referitor la smârcurile ieșite în calea drumeților („Între Valea lui Sar şi muntele din faţă, este o mlaştină bătrână, în care zac, fără scăpare, sufletele celor ce au murit în luptă cu zmeii, în vremurile de demult. Ar fi bine să ajungem acolo când mijesc zorii şi să trecem de mlaştină pe lumină, pentru că, altfel, sufletele chinuite, ascunse sub luciul apei morţii, îşi scot braţele afară şi-i prind pe călătorii imprudenţi de picioare, după care-i târâie în lumea lor umedă.”), care ne-a trimis imaginația la cvasiidenticul ținut mlăștinos din din pelicula „Stăpânul Inelelor”. Dar am trecut, încet-încet, și peste asta. Una peste alta, am rămas la final cu un gust amărui de neîmplinire, căci povestea ni s-a părut însăilată, cu fapte care se lipesc anevoie unele de altele, într-o construcție ficțională frankensteiniană, plină cu de toate, dar aproape lipsită de vibrație, spre deosebire de anterioarele încercări. Dorim meșterului Aurel Cărășel să se regăsească. Iar dacă nu izbutește nicum să-și reaprindă propulsoarele, să se așeze un timp, spre a-și reîncărca bateriile narative. Căci nu credem să fi intrat zilele în sac.

Sărim peste povestirea lui Frank Roger, „Timp fracturat în Turnul Speranței” (traducere de Marian Truță), care, oricât de reușită, evident, nu face obiectul cronicii de față (vă reamintim că ne ocupăm aci numai de texte ale autorilor români), și ajungem la final să citim piesa „Rămășițe”, semnată de Laurentiu Mihai Badea. Vom spune despre ea, fără echivoc, că nu aparține domeniului science-fiction sau fantasy, și nici nu cochetează vizibil cu arealul horror, cantonându-se în domeniul unui suprarealism cu valențe psihologice, bazat pe teza scindării de personalitate. În ciuda unei evidente viziuni asupra percepției alterate a realității, nu putem așeza povestirea decât pe polița cu totul externă sferei Spec-Fi – mainstream.

Iată-ne la final de cronică. Și am minți dac-am spune că suntem cuceriți de cele citite. Dacă ar fi lipsit foiletonul Teodorei Matei, n-am fi putut aprecia cu adevărat decât povestirea lui Frank Roger și poate c-am fi conchis (a câta oară?) că nu ne ridicăm la nivelul străinătăților. Ceea ce este uneori adevărat. Cum tot așa de uneori e adevărată însă și vițăvercea, că și ei scriu (tot mai des în ultima vreme) slăbuț, pur tehnic, pitind în țoala scrobită a scriiturii școlite o istorie pirpirie și costelivă. Toate la un loc ne fac iarăși să ne întrebăm: unde sunt, Doamne, poveștile de altădată?…

…Sau, poate, unde suntem noi cei de atunci?…

„e-Text”, rezultatele etapei de luna trecută

A apărut la SRSFF cronica etapei din august a concursului de proză scurtă e-Text (aici). Felicităm încă o dată pe câștigător și încurajăm, și pe această cale, pe toți doritorii să participe la competiție.

Să aveți o săptămână plină de bucurii! 🙂