Supărat eşti, doamne, iară…

Am urmărit cu maximă atenţie articolul „Glorie SF-ului romanesc!” publicat la data de 28 decembrie 2009 în „Cititor SF” sub semnătura tovarăşului domn Aspoiu şi am decelat în textul domniei sale o mare supărare. Nu vreau să mă pronunţ aci dacă tristeţea asta e în totalitate motivată sau nu, ci doar să mă întreb şi eu, aşa, ca tot omul, de ce să se fi supărat pe mine taman acu’, în prag de An Nou? Pentru că nu-mi place defel să închei anul cu astfel de supărări. Dar să vedem despre ce-i vorba…

Referindu-se la mine, dânsul spune că aş fi îmbufnat pentru că povestirea „Cybervals”, care deschide antologia „Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice”, a fost catalogată de domnia sa la „banalităţi”. Apoi mă citează, reproducând un fragment de pe blog-ul meu, în care ziceam că, pe atelierKULT, unele din textele antologate de Michael Hăulică au fost criticate cu exigenţă de sefişti „cu state vechi”, care, spre deosebire de domnia sa, nu sunt, cel puţin pentru mine, doar nişte pseudonime fără identitate.

De pildă, chiar despre povestirea menţionată mai sus, „Cybervals”, în finalul unei critici aspre, în care motiva de ce „e departe de a fi un text de nota zece” (găsind totuşi cu cale să aprecieze scriitura), Bogdan Bucheru spune că „poate vedea lumina tiparului”. Iată deci că povestioara a fost criticată şi avizată favorabil, apoi inclusă în antologie de către două nume absolut respectabile din SF-ul românesc, la părerea cărora eu unul ţin foarte mult. Iată şi că afirmaţia mea, citată nu ştiu de ce de către domnul comentator, se susţine binişor.

Din frgmentul preluat de pe blogul meu, autorul articolului „Glorie SF-ului romanesc!” ar fi trebuit să înţelegă doar că părerea dumisale este în cotrapunere cu părerile altora, care e foarte posibil să se priceapă mai bine şi la fenomenul literar în sine, dar şi la cum devine treaba cu editarea unei antologii. Atât şi nimic mai mult. În consecinţă, izbucnirea sa din fraza imediat următoare citării mele este, în opinia mea, absolut gratuită şi inutil ameninţătoare. Domnia sa spune, adresându-mi-se: „Afla domnule autor ca eu sint unul din potentialii cititori de SF, potential consumator al productiilor dumitale. Eu nu am o identitate anume sau un “nume” in SF, insa daca vrei sa scrii pentru criticii cu staif ii poti gasi pe cei cativa interesati de SF (numarati pe degetele de la o mina) si sa le trimiti direct textile, fara a mai trece prin traumele carora te expui publicind spre lectura plebei.” Crede cumva domnul Aspoiu că dânsul ar fi singurul cititor de SF din România zilelor noastre? Îl asigur că se înşală. Sunt absolut sigur că mai există cel puţin unul. Eu. Sau poate se crede singurul care contează cu adevărat? Ori că, dacă nu va mai consuma din bolul literaturii SF autohtone, va băga editurile în faliment? Sau doar încearcă să ne facă pe noi să credem asta, considerând că, dacă suntem aspiranţi într-ale scrisului, suntem şi cam necopţi la minte?

Dincolo de dilema de mai sus, ceea ce găsesc însă cu adevărat rău la domnul Aspoiu este fraza prin care pare că îmi atribuie mie iniţiativa comparării antologiei AK2 cu faimoasa Dozois. „Urmeaza si nelipsita si total nepotrivita comparatie cu Dozois”, spune domnia sa, referindu-se tot la însemnarea de pe blogul meu, care se pare că nu i-a rămas indiferentă. Dacă însă cercetăm pe „SCIFIENTLAND” data postării cu titlul „Cum se vede antologia” (6 decembrie), iar mai apoi şi comentariile la articolul „Bairam ratat pe Marte”, apărut pe „Cititor SF” în 2 decembrie, vedem că primele referiri şi comparaţii cu Dozois datează din 3 decembrie, iar concluzia ar fi mai degrabă că eu n-am făcut decât să reacţionez. Oricum, una din primele referiri „total nepotrivite” (am încheiat citatul) la Dozois în comentariile cu pricina aparţine Anei Veronica Mircea, căreia întregul fandom are a-i mulţumi, ştim cu toţii pentru ce. Dincolo de noua „poziţionare opozivă” a prietenului comentator Aspoiu (face dânsul ce face şi se pune „bine” cu toată lumea), găsesc în frazologia domniei sale acel soi ciudat de a formula ipoteze vag insinuante, care doar sugerează cumva potenţiale vinovăţii, fără a cădea în păcatul de a deveni foarte explicit. Reuşeşte astfel să transforme, în ochii unui cititor mai puţin atent, albul în negru, aruncând umbre acolo unde lucrurile sunt clare, şi răsucind înţelesurile verbului conform cu urzelile pe care le croieşte. Este o tactică nesportivă, din păcate destul de răspândită, pe care o folosesc de regulă toţi deţinătorii de adevăruri absolute.

Ceva mai la vale, pe firul articolului său, domnul Aspoiu găseşte cu cale să se mai supere încă o dată pe mine. Şi tot pentru motivul că domnia sa este iarăşi în radicală opoziţie cu un „critic cu CV” şi totodată „om de bine cu pagină Wiki”, domnul Paul Cernat, care comentează în cu totul alt registru antologia „Alte ţărmuri” în „Observator cultural” nr. 506 din 24.12.2009, în articolul „Către un SF-ism neţărmurit”. Sau poate pentru că, în finalul postării mele de pe blog, mi-am permis să-l sfătuiesc să nu se mai pripească aruncându-şi pe piaţă opiniile atunci când nu e cazul, pentru că va sfârşi prin a-şi pierde credibilitatea? Iarăşi dilemă!

Nici nu mă mai întreb de ce mi s-a părut firească insinuarea din următorul paragraf, adică această nouă dovadă de „tactică nesportivă”, pentru că iată ce învăţăminte trage dânsul din zisele mele: „Am mai aflat de la Mircea Coman ca atunci cind scrii de bine se cheama ca ai “ ţinuta intelectuala şi obiectivitate profesională”, mai ales daca se pupa cu parerile proprii. Iar daca scrii ca nu-ti place se cheama ca ai “puncte de vedere mai degrabă superficiale”. Deh, omu’ cit traieste invata.” L-aş ruga pe bunul nostru prieten să aibă amabilitatea de a reciti articolul semnat de Paul Cernat în „Observator cultural”. Poate acum, la a doua citire, va vedea că publicistul cu pricina n-a scris exclusiv elogios despre „Alte ţărmuri”. A reuşit însă să fie obiectiv, aşa cum îi şade bine unui intelectual cu ţinută. Iată ce spune Paul Cernat, la modul general, despre povestirile din volum: „Dincolo de asta, ceea ce li s-ar putea imputa celor mai multe dintre prozele antologate este inegalitatea compoziţională şi o anume incapacitate a autorilor de a controla convingător toate registrele accesate.” Sau despre povestirea „Big Bing, Larissa” a lui Cristian M. Teodorescu (pe care, în treacăt fie spus, eu o consider una din cele mai bune povestiri româneşti citite în ultimii ani, deci nu mă pup peste tot în păreri cu Paul Cernat, dar nici nu-l urăsc pentru asta): „Ingenios şi incitant la nivel conceptual, textul e, din păcate, foarte inabil dozat, întrucît abstracţiunile discursului referitor la universul financiar sînt excesiv de stufoase şi aproape opace; autorul ar fi trebuit să acorde o pondere mai substanţială părţii „umane“ şi noilor relaţii dintre femei şi bărbaţi.” Şi exemplele ar putea continua. Dar îi las domnului Aspoiu plăcerea de a descoperi şi singur cum se poate exprima o opinie fără a azvârli cu cărămida în vitrina tocmai decorată.

Înainte de final n-aş mai vrea decât să precizez că, în opinia mea, acel gif animat din deschiderea articolului domnului Aspoiu e doar o dovadă de teribilism de prost gust, iar ameninţarea cu „PHUN”-ul din final pentru anul care vine e o treabă imatură şi un exemplu de cum nu trebuie încheiat anul 2009 în fandom. Eu unul mi-aş dori un an de pace şi conlucrare, în care să prindă viaţă cât mai multe proiecte şi în care să ne respectăm unii pe alţii mai mult ca până acum, învăţând să ne exprimăm omeneşte şi să acceptăm că SF-ul poate fi şi altfel decât îl vedem noi.

Un An Nou Fericit!

Incrementa aque decrementa aule fictionae

Prin primăvara lui 2001, vedeam „Gladiatorul” la cinema. În regia lui Ridley Scott, cu Russell Crowe în rolul principal, filmul făcea furori şi încă mai face, la apropape un deceniu de la lansare. Am găsit pe cinemagia.ro nişte comentarii extrem de elogioase. N-aş vrea să par a suferi şi eu de sindromul „jenaspoic” (sic!), dar îmi asum riscul pentru afirmaţiile mele. Mi-l asum public. Departe de a fi cinefil (doar „consumator”), la finalul proiecţiei am rămas cu un gust amar. Ceva nu-mi plăcuse. Şi nu-mi plăcuse rău de tot. Dar nu ştiam prea bine ce, aşa că m-am pus pe meditat…

M-am întrebat prima oară cu ce am rămas din acel film? Ce m-a impresionat mai mult? Şi am realizat cu uimire că nu mă impresionase decât o scenă de luptă, în care un corp de armată romană zdrobeşte hoardele reunite ale unor năvălitori barbari. Aici s-a văzut mâna regizorului. Tensiunea s-a acumulat în cîteva cadre. Efectele speciale au arătat o disciplină tactică remarcabilă şi o ştiinţă a folosirii mijloacelor de luptă ale vremii care m-au făcut să mă întreb: dacă în locul barbarilor ar fi fost un batalion sau două din armia austriacă a primului război mondial, ar fi avut vreo şansă? Desfăşurarea de luptă a militarilor romani a fost lentă la început. Pâlcurile adverse de călăreţi s-au grupat pentru izbire şi se părea că vor spulbera puţinii lăncieri imperiali. Numai că manevrele pedestraşilor au avut doar menirea să-i atragă pe călăreţi în bătaia catapultelor. Pe neaşteptate, maşinăriile de război romane au început să azvârle încărcături incendiare. Efectul a fost năucitor, iar iadul dezlănţuit nu era cu nimic mai prejos faţă de canonadele războaielor moderne. Trupele n-au făcut decât să desăvârşească o victorie care fusese în fapt câştigată încă înainte de începutul luptei.

Şi filmul, deşi abia începuse, s-a terminat. Cel puţin pentru mine. Pentru că evenimentele care, în succesiunea lor, trebuiau să dea naştere intrigii mi s-au părut însăilate în grabă şi parcă neputincioase în a decurge unele din altele. Prezentarea sentimentelor, care trebuiau să creeze legătura cu spectatorul, să aibă ecou în sufletul său, era mai mereu excesiv de dramatică, iar uneori devenea de un patetism deşănţat, scos în relief în maniera acelui expresionism diform din tânguirile ţiganului prins la furat, jurând pe sufletul său că şi el e om cinstit. Să ne înţelegem, oameni buni! Adesea, sentimentele umane capătă dimensiuni patetice. La Beethoven, patetismul e cel care dă impresia aceea puternică din deschiderea Simfoniei nr. 5, numită atât de inspirat „a destinului”. Ascultaţi aici! Patetism pur! Dar nici măcar un sunet nu pare să nu fie la locul său. Totul e măreţ şi credibil, cinstit şi amplu, furtunos şi armonic. Ori acolo nu era aşa. La final, mi-a părut rău pentru timpul irosit. M-am simţit tras pe sfoară. Şi am conchis că în cinematografie s-a întâmplat ceva. Ceva nu tocmai bun.

Au trecut nişte ani de atunci, ani în care acel „ceva” intuit la finalul proiecţiei cinematografice cu „Gladiatorul” m-a bântuit tot mai mult. Şi pe care l-am mai regăsit în destule filme, apoi în destule manifestări ale unor muzicieni (deşi, pentru unii din ei, cântăreţi la plăci de sunet, termenul e forţat). L-am regăsit, desigur, şi în cărţi. Inclusiv SF. Am să risc din nou să fiu catalogat drept subiectiv şi n-am să dau titluri. La urma-urmei, de gustibus et coloribus numai de bine. Şi aşa am oripilat pe mulţi cu aprecierile mele despre „capodopera” lui Scott din 2000. Una peste alta, toate aceste experienţe culturale, alăturate unor articole citite de ici şi de colo, m-au făcut să înţeleg. Din punct de vedere cultural, suntem într-o vrie mercantilă. O vrie care n-a început acum, ci are rădăcini vechi. Ea îşi are obârşia într-un fel de a gândi care a părut a fi progresist, ba chiar, pentru un timp, a şi fost. „It’s no business like show business!” Recunoaşteţi proverbul? Filmul, muzica, literatura, toate sunt showbiz. Toate se fac după şabloane, după reţete, după canoane, care trebuie să crească vânzările. Faptul că printre „consumatori” sunt şi oameni cu un nivel de educaţie peste ştacheta consumismului, pe care reţetele de succes îi strâng, deja nu mai contează. Trebuie să accepte. Pentru că fenomenul cultural nu mai trage pe insul de rând în sus, tinzând să-l ridice deasupra condiţiei sale, ci îl trage pe insul educat în jos, coborându-l în mocirla cotidianului, mânjindu-l, reducându-l la ipostaza de „consumator”, egalizându-l procustian cu „capul de locuitor”, pe care zac de-a valma tonele de oţel, dolarii, numărul de medici, de profesori, de pagini standard tipărite, litrii de votcă, de bere, kilele de ciocolată, sau de carne, tonele de negru de fum, ori de cerneală şi multe, multe altele.

Ştiu, trebuie să ne punem întrebarea aceea celebră: şi ce dacă? Păi, până la urmă, mai nimic. Odată ce libertatea cuvântului ajunge să însemne libertatea de a vorbi prostii, libertatea opiniei să fie confundată cu acceptarea oricărei opinii gratuit jignitoare din partea oricui, iar valoarea se echivalează doar în numărul de exemplare vândute, să nu ne mirăm când întunericul va fi socotit lumină, iar noi ne vom fi obişnuit deja cu răul şi vom zice că-i bine. Fără a dori să devin inutil patetic, lucrurile nu sunt pe cale să se întâmple, ci chiar se întâmplă. Sunt în desfăşurare.

Am văzut de curând „Inglourious basterdes”. Şi am rămas cu impresia că pelicula aceea îmi jigneşte imaginaţia. Intriga, ruptă pe capitole într-o manieră improprie filmului, mi-a lăsat impresia de pâine ruptă în bucăţi şi aruncată la câini. Evenimentele doar se succed. Sunt însă atât de dezlânate încât „Gladiatorul” pare o construcţie extrem de unitară. În final, ele sunt adunate într-un mănunchi ce se doreşte sincronistic, dar nu reuşeşte să fie decât o încâlceală de coincidenţe absolut incredibile. Simbolurile sunt atât de arătate cu deştiul, de parcă filmul ar fi fost făcut pentru vreo şcoală specială. Elementele de intrigă sunt uneori ridicole. Actriţa germană, care uneltea împotriva regimului nazist, îşi uită pantofii în cârciuma în care se întâlneşte conspirativ cu teroriştii aliaţilor. E drept că acolo are loc un violent schimb de focuri, iar ea, rănită, e singura supravieţuitoare. Dar e evacuată de membrii unei formaţiuni de luptători de elită, care operau de multă vreme în spatele liniilor naziste. Acum îi loveşte brusc damblaua şi uită botoşeii fetei pe câmpul de luptă, ba chiar şi un şerveţel, pe care ea dăduse autograf unui gradat neamţ, proaspăt devenit tătic şi care sărbătorea în acelaşi local. Şi se semnase citeţ! Pentru o unitate specială, antrenată să-şi şteargă urmele, omisiunile sunt totuşi jenante. Am dat doar un exemplu. Filmul abundă de astfel de elemente.

Citeam undeva că editorii nu ştiu cărei reviste SF de peste ocean au stabilit că majoritatea clienţilor lor sunt copii de doisprezece ani. Prin urmare, au determinat cam care sunt preferinţele în materie de lectură pentru adolescentul mediu de doisprezece ani. Şi a rezultat că povestea nu trebuie să fie prea lungă, trebuie să spună din primele fraze cine e eroul, unde se află şi cam ce are el de gând să facă, apoi să treacă la fapte, fără să recurgă la căi şi mijloace prea sofisticate de a-şi atinge scopul. Nimic rău în toate astea. Este nişa acelui SF comercial, pe care editorii respectivei reviste vor s-o valorifice. Nu este un standard universal. E doar o strategie de piaţă a unei reviste. Filmul din paragraful anterior doreşte şi el să facă bani. Şi-i face, stabilind ca arie de adresabilitate mulţimea de americani tineri, zdraveni, care vine la cinema ca să mănânce floricele, să bea coca-cola şi, eventual, să pipăie niţel nurii iubitei, momente în care atenţie nu-i mai poate fi captată decât prin scene foarte violente. Iată două modele de produse culturale consumiste. Aşa cum am spus, nu trebuie considerate standarde ficţionale universale. Cine are însă fiori estetici vis-a-vis de lucruri din astea, nice una problemă, să se bucure de dânşii. Dar dincolo de toate astea ar mai fi câteva ceva. Niţeluş mai greu de decelat. Nu, nu trebuie să fii vreun mare filosof ca să bagi de seamă. Trebuie doar să ştii să-ţi asculţi sufletul. Adică partea aia din tine care nu se poate pune pe cântar.

La Mulţi Ani!

Poposind pe „Alte ţărmuri”

În ajun de Crăciun, pe site-ul SRSFF, sub titlul „Alte Ţărmuri – ecouri”, apare o reflectare a modului cum a fost percepută antologia Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy, în prima lună de la apariţie. Articolul trimite la punctul de vedere al publicistului, criticului literar şi eseistului Paul Cernat, găzduit de „Observator cultural” nr. 506 din 24.12.2009, sub titlul „Către un SF-ism neţărmurit” şi la dubla recenzie „Bairam SRSFF – Gratis!” publicată pe „Cititor SF” şi semnată de tandemul „Jen şi Aspoiu”, reproducând apoi integral recenzia lui Mihai-Marian Pavelescu, editor la „www.mediaexpres.ro”.

N-am să reproduc aici articolele cu pricina. Le poate consulta oricine ajunge să citească acest post, urmând linkurile din primul paragraf. Am să mă rezum la o singură observaţie. Şi anume aceea că recenzorii menţionaţi de pe „Cititor SF” îşi dovedesc şi cu această ocazie priceperea şi simţul literalităţii, (nu-i nicio confuzie, al literalităţii). Despre „Titanic”, povestirea lui Silviu Genescu, deschizătoare a antologiei celor de la SRSFF, Jen spune: „Povestirea are o idee si atat. Sau, mai exact, mai multe idei pe care autorul incearca sa le uneasca intr-un tot unitar… fara succes. Am incercat sa fac un rezumat in cateva cuvinte, dar mi-am dat seama ca nu am inteles ce se intampla destul de bine ca sa o pot face… asa ca o sa spun altceva: cele 2/3 povesti care nu prea se pupa una cu alta sunt scufundarea (sau nu) a Titanicului si calatoria inapoi in timp a unui barbat, care e angajat ca asistent personal in casa unei bogatase pe care o supravegheaza. Pe parcurs, din motive care mi-au scapat, multiversul o ia putin razna, iar in versiunea ‘noua’ a Titanicului din titlu nu se mai scufunda la data pe care o stim noi.”. Aspoiu conchide şi el: „Cind ma gandesc la aceasta povestire imi vine in gand cuvintul CHIN. Si nu ma refer numai la lectura, ci si la efortul autorului. Pare ca domnul Genescu s-a chinuit rau de tot sa scrie chestia asta – evident nu am de unde sa stiu daca este asa sau nu, insa asa pare. Cu tot efortul depus, nu a iesit mare lucru. Personajele sint pe nicaieri, dialogurile ridicole, descrierile care teoretic ar fi trebuit sa sprijine primele doua fac mai mult rau decat bine.” Un membru marcant al atelierKULT spunea, pe bună dreptate: „fiecare e liber să-şi spună părerea oriunde doreşte (şi are acces)”. Şi iată părerea lui Paul Cernat, formulată în articolul sus-menţionat, publicat de „Observator cultural”: „Naraţiunea cel mai mai bine echilibrată pare a fi cea a lui Silviu Genescu (autorul timişorean fiind şi cel mai „vechi“ în domeniu, cu volume publicate încă din anii ’80). Titanic, textul său cu care se deschide antologia, are o rigoare sobră, anglo-saxonă a scriiturii, şi o economie „clasică” a compoziţiei, mixînd eficient dimensiunea conceptuală (ideea modificării trecutului dinspre viitor prin reprogramarea tuturor informaţiilor disponibile pe Internet) cu dinamismul sectorului epic (jurnalul de bord al vasului scufundat în 1912) şi cu elementele de atmosferă high life. Versiunile „cuantice“ ale trecutului, respectiv ale istoriei Titanicului, sînt puse în relaţie dintr-o lume paralelă cu alte versiuni ale viitorului, în care un angajat american al celei mai bogate femei din lume e obligat de aceasta să recupereze, de pe fundul oceanului, o sticlă de şampanie rămasă de pe urma celebrului vas…”

Ar mai fi de adăugat şi că, despre Paul Cernat, wikipedia spune: „Este lector universitar doctor la Catedra de istoria literaturii române a Universităţii Bucureşti. A colaborat cu cronici literare şi eseuri la numeroase publicaţii culturale din ţară, Dilema, Dilema Veche, Dilemateca, suplimentul Vineri al revistei Dilema, Observator cultural, Suplimentul cultural al revistei 22, Idei în dialog etc. A participat în calitate de critic de cenaclu la Cenaclul Litere, condus de Mircea Cărtărescu. Este specialist în avangarda literară interbelică. Este autor a nenumărate prefeţe şi studii critice.” Despre Jen, wikipedia spune foarte multe, dar mă tem că nimic n-are legătură cu recenzoarea noastră de la „Cititor SF”. Sigur că nu sunt sigur, pentru că n-am parcurs toate sutele de itemuri pe care le-am obţinut căutând după acest cuvânt-cheie. M-am plictisit după prima pagină. Oricum, despre Aspoiu, wikipedia nu spune nimic. Asta-i sigur.

N-aş trece nici peste faptul că şi Mihai-Marian Pavelescu păcătuieşte într-un mod asemănător faţă de textul lui Genescu. Ca şi cei doi asociaţi întru semnarea recenziei din „Cititor SF”, şi domnia sa îşi dă cu presupusul despre cum ar fi trebuit să scrie de fapt autorul povestea sa. ”De ce le-ar scrie Genescu, românilor, despre ceea ce le este familiar americanilor: mărci de hanie, parfumuri, chiar şi jocul la bursă? Fără să vreau să jignesc, dar e ca şi cum ai pune un chinez să cânte country… Înafara unui efect de tip Funnyest Videos ce s-ar putea obţine, chiar este necesar aşa ceva?
Procedeul nu este total necunoscut în literatura SF, pe el bazându-se de exemplu „Picnic la marginea drumului”, dar poate fi explicabil într-un timp, spaţiu şi un context în care a fost scrisă cartea aceea, dar nu şi acum, azi, în România.”, spune explict editorul de la „www.mediaexpres.ro”.

Fireşte că fiecare are dreptul la opinie. Mai ales din postura de cititor. Dar, atunci când nu prea înţelegi, e mai bine să nu-ţi faci imediat părerile publice, ci să le confrunţi mai înainte cu ale prietenilor apropiaţi. Altfel rişti doar să atragi brutal atenţia prin sentinţe ilare, iar data viitoare când deschizi gura să nu te miri dacă întregul auditoriu, recunoscându-te, devine deodată neatent. În literatură nu e chiar ca-n politică. Adică nu câştigă mereu cel ce se-nscrie primul la cuvând, având apoi grijă doar să strige cât mai tare.

Câteva statistici

În anul 2009, pe atelierKULT au fost postate 37 texte, în creştere cu 11 texte, adică 42,31%, faţă de anul anterior, cand s-au postat numai 26 texte. Din cele 37 texte postate în 2009, 9 sunt în afara concursurilor iniţiate în cadrul atelierului, adică 24,32% din total. Textele au fost produse de 19 de autori, dupa cum urmeaza:

1.Mihai Cristi – 1 (Hank);
2.Ionuţ Morariu – 2 (Pânda, Nuveletă transilvană);
3.George Sauciuc – 2 (Bolul, Timp relativ);
4.Florin Pîtea – 2 (Vînatoarea de sfincşi, Plimbarea de seară);
5.Balin Feri – 1 (Nopţile din postul 7: Umbrele lui Vurs);
6.Ştefana Czeller – 6 (Răzbunarea, Gânganiile, Bine aţi venit pe Terra, Patimile unui diavol de rangul trei, Nopţile stranii ale lui Vasile Cotineaţă, Baieţelul cel fierbinte si Hârca Pământului);
7.Mircea Coman – 6 (Eve, Dad, Ultimele clipe sunt extrem de scumpe, Cybervals, O şansă, LaPocilga);
8.Salvor Hardin – 2 (A patra dorinţă, Gardianul);
9.Ioana Vişan – 2 (Din lipsă de timp, Sufletele arborilor);
10.Alex – 2 (Creaţie, Deus);
11.Ancalion – 1 (Noul om sau vechiul monstru);
12.Brid Gaea – 2 (Solitude, O poveste cu şi despre androizi);
13.Marius Ionuţ Iuraşcu – 1 (Dilăţire);
14.Andrei Gaceff – 1 (Strivirea buburuzei de la staţia 135);
15.Costel – 1 (Concurs);
16.Marian Dumitraşcu – 1 (Ca în 0 dimineaţă n0rmală);
17.Iarca – 2 (Prin ochi de arlechin, First);
18.A.T.Tezeu – 1 (Andrei s-a întors acasă);
19.Michael Haulică – 1 (Microtexte);

Rezultă o medie de aproape două povestiri/autor. Nouă autori au produs mai puţin decât media anuală, opt autori au produs media anuală şi doi au produs peste media anuală. Cei 19 autori reprezintă 8,75% din totalul celor 217 înscrişi pânâ la această dată pe atelierKULT.

Autorii cu cele mai multe texte postate în 2009:
1.Ştefana Czeller (6 povestiri);
2.Mircea Coman (6 povestiri).

Autorii cu texte premiate în cadrul atelierului:
1.Florin Pîtea – doua premii, totalizand 300$;
2.Ştefana Czeller – un premiu de 200$;
3.SalvorHardin – un premiu de 100$;

Autori cu texte premiate în afara atelierului (din cele postate pe atelier în anul 2009):
1.Ştefana Czeller, premiul II la concursul Helion (500 lei), pentru povestirea „Nopţile stranii ale lui Vasile Cotineaţă”.

Cei mai bine plătiţi autori (luând în considerare doar textele de pe atelier postate în 2009):
1.Ştefana Czeller – cca 370$;
2.Florin PÎtea – 300$;
3.SalvorHardin – 100$.

Povestiri publicate (din cele 37 postate pe atelier în anul 2009, în ordinea alfabetică a titlurilor):

1.Băieţelul cel fierbinte şi Hîrca Pământului – Ştefana Czeller (în antologia „Dansând pe Marte şi alte povestiri”, Millennium Press 2009);
2.Cybervals – Mircea Coman (în antologia „Dansând pe Marte şi alte povestiri”, Millennium Press 2009);
3.LaPocilga – Mircea Coman (în revista electronică „Nautilus”, nr. 21 – octombrie 2009);
4.Patimile unui diavol de rangul trei – Ştefana Czeller (în revista electronică „Nautilus”, nr. 21 – octombrie 2009);
5.Plimbarea de seară – Florin Pîtea (în antologia „Dansând pe Marte şi alte povestiri”, Millennium Press 2009);
6.Strivirea buburuzei de la statia 135 – Andrei Gaceff (în revista Helion, nr. 3-4/2009);
7.Sufletele arborilor – Ioana Vişan (în antologia „Dansând pe Marte şi alte povestiri”, Millennium Press 2009).

Până la această dată (20 decembrie 2009), au fost publicate 7 texte din cele 37 postate pe atelier în anul 2009, adică 18,92%.

Marginea confederaţiei

În numărul 504 al ziarului „on line” OBSERVATOR CULTURAL, la rubrica FANTASY&SCIENCE FICTION, domnul Michael Hăulică publică un articol încărcat de speranţă şi de deschidere către viitor, pe care-l intitulează Confederaţia F&SF. Aşa cum domnia sa analiza deunăzi o dezbatere de pe SRSFF, iscată de un articol al domnului Victor Martin, conchizând că intervenţiile sunt cel puţin la fel de interesante ca şi articolul însuşi, remarc şi eu că, şi în cazul acesta, comentariile exprimă parcă mai bine starea în care se găseşte azi SF-ul autohton.

Pe câtă vreme articolul în sine preia mesajul utimului editorial al domnului Cornel Secu, redactor şef al singurei publicaţii SF româneşti pe hârtie, magazinul timişan Helion, un mesaj de chemare la acţiune comună, la unirea tuturor forţelor sefiste de pe la noi, comentariile se fac expresiunea clară a stării de cvasibeligeranţă ce domneşte între cele câteva insule răspândite pe cuprinsul României speculativ-ficţionale.

Prima intervenţie, cea a domnului Sorin Camner, mi s-a părut a conţine un adevăr amar: în general, SF-ul nostru este tare lipsit de resurse şi obligă pe cei ce se află înlăuntrul fenomenului să folosească adesea bani din bugetele familiilor lor, pentru a alimenta diverse proiecte ale grupării de care aparţin. „[…] este extrem de dificil sa iau bani din casă, de la sotia si baiatul meu, si sa-i dau pentru altceva”, spune domnia sa, iar eu îl înţeleg, vai, atât de bine, ca unul care a lucrat o vreme pentru o structură non-guvernamentală, din postura de membru cotizant. Apoi vine cu precizarea: „Cand vorbesc de bani privaţi vorbesc despre banii pe care eu îi câştig din salariul meu, propriu şi personal.” Ce-ar mai fi de zis? Poate de tras concluzia că, departe de a se putea autoîntreţine, acest domeniu literar necesită tot felul de resurse din afară, traduse în bani şi ore de muncă din tot mai puţinul timp liber al celor implicaţi. În acest context, atingerea obiectivelor propuse pentru 2009 de către SRSFF îmi pare o treabă cu atât mai onestă şi mai demnă de admiraţie. Din nefericire, în lipsa altor resurse, acesta pare a fi singurul mod de acţiune care poate aduce rezultate certe într-un viitor previzibil.

În intervenţia lui Aspoiu, aprig comentator la Cititor SF, detectez o oarecare suspiciune, iscată de afirmaţia autorului articolului cum că „ar fi timpul ca nouăzeciştii […] să se ia în serios, să ajungă la concluzia că vîrsta de 40 – 50 de ani este o vîrstă a asumărilor şi să aibă curajul şi determinarea de a lua în mîini destinele literaturii F&SF româneşti”. „Dacă porniţi cu idei din astea puteţi să vă luaţi adio de la confederaţia aia”, spune Aspoiu, într-un post intitulat sugestiv „Dreptate, dar nu pentru căţei”. Să înţeleg de aici că e vorba de o predare a frâielor sefeului de la bătrânii capi ai „famigliilor” la cei „crescuţi” pentru asta, în spiritul schimbărilor de generaţii din grupările mafiote? Cumva, se leagă de zisele altui participant la dezbatere, care semnează Viorel P, şi care lasă să se înţeleagă un anume control antedecembrist, exercitat de structurile defunctei Uniuni a Tineretului Comunist, control de care n-ar fi străini unii din monştrii sacri ai anticipaţiei tehnico-ştiinţifice de dinainte de ’89. Este invocat numele lui Ion Hobana, panicat de iniţiativele insurgente ale unor autori rebeli (Dan Merişca, Mihai Ionescu, Doru Brana), cu ocazia primelor Zile Helion, în urmă cu treizeci de ani. Nu mă mir, pentru că, în mod cert, şi fenomenul SF era controlat înainte de ’89, aşa cum erau controlate toate fenomenele culturale, sportive etc. Nu mă mir nici de atacul deloc voalat la persoana şi personalitatea lui Ion Hobana, pe care l-am mai găsit „muşcat” şi de alţii, preocupaţi de a păstra vii stări de fapt îngropate de istorie. Sunt convins că o parte din aceste lucruri sunt adevărate, pentru că, nu-i aşa, nu iese fum fără foc. Totuşi, n-am reuşit încă să mă dumiresc în ce măsură relele de atunci, adică exercitarea cenzurii, a controlului ideologic, împiedicarea libertăţii de manifestare artistică şi toate celelalte, se mai perpetuează azi. Pare mai degrabă o inepţie să mai crezi aşa ceva. Cu toate astea, agitarea zdrenţuitei fantome a comunismului e o practică încă frecventă. Am regăsit-o folosită cu destul succes şi în recenta campanie electorală. Uimitoare este totuşi pentru mine teama de un posibil control al mişcării SF în totalitatea ei, pentru că asta exprimă în spusele lui Viorel P., pe care-l citez: „Îmi păstrez aşadar opinia că asociaţiile trebuie să rămână independente, să se descurce aşa cum pot financiar, dar să-şi exprime punctele de vedere individual şi personalizat. Pentru binele mişcării.”

Următoarele două posturi de după „opinia” domnului A. Buzdugan sunt ocupate de disputa domniei sale cu domnul Camner, dispută care nu mi s-a părut semnificativă. Din simplul motiv că domniile lor se pot pune totuşi de acord destul de uşor, dacă asta îşi doresc. Ambii par să înţeleagă bine despre ce-i vorba şi nu ar fi nevoie decât să nu se mai lase duşi de vântul mâniei. Am găsit de luat în seamă opinia în sine a domnului Buzdugan, care crede că marile orgolii vor împiedica realizarea unui astfel de proiect unificator. Mai nimerit ar fi „un soi de Dozois autohton”, spune domnia sa. Deci confederaţia n-ar fi posibilă, datorită orgoliilor, dar s-ar putea încerca proiecte comune, cum ar fi antologii anuale ale celor mai bune texte SF, recunoscute de toate taberele, eventual jurizate în comun. Câştigul unei asemenea întreprinderi ar fi, desigur, o ierarhie de valori comună, recunoscută, ceea ce nu-i puţin lucru.

Mi-aş permite să trec peste intervenţia domnului Victor Martin, cu tot respectul pentru domnia sa, pentru că dânsul exprimă o nemulţumire personală în legătură cu relaţia domniei sale cu domnul Secu şi editura Bastion, iar eu nu ştiu cum stau lucrurile. Nu ştiu, nu mă bag. Aş trece şi peste postul domnului Camner intitulat „Banii mei – banii mei”, pentru că e o dispută personală cu domnul Buzdugan şi m-aş mai opri asupra remarcii lui Balin Feri, colegul din ateleirKULT, care simte nevoia unei evaluări prealabile, pentru a vedea dacă termenul „confederaţie” se potriveşte sau nu. La urma urmei, câţi suntem, fraţilor? Subscriu ideii lui Feri. Un recensământ sefist ar fi extrem de necesar. Şi mă-ntreb cât ar costa un sondaj la scară naţională, făcut de un institut specializat? Nu cred că ar avea vreun interes să umfle procentele. Că doar nu candidăm la preşedinţie…

NAUTILUS

A apărut numărul din decembrie 2009 al revistei electronice NAUTILUS.

The Internet Review of Science Fiction

A apărut numărul din decembrie 2009 al revistei electronice The Internet Review of Science Fiction. Am „fotografiat” repejor articolele şi mi s-a părut că Future Tense şi Short Fiction, December 2009 sunt cele cu care voi începe lectura.

Ascultă şi dă mai departe…

…un post de radio online. CINEMIX – The Spirit of Soundtracks. Muzică de film. Îţi mişcă imaginaţia. Te inspiră când scrii.

http://213.251.166.36:8050
http://88.191.61.118:8000

Oricare din adresele de mai sus poate fi copiată în fereastra de adresare (Open URL sau Open Location) a oricărui player audio. Restul face maşina. Dacă dai „play”.

Pentru cei cu Linux, scrieţi în consola:

mpg123 http://88.191.61.118:8000

E mai economic.

Savuraţi produsul. E gratis. Cine ştie cât o mai fi?

Despre cum se vede antologia…

Antologia „Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice” stârneşte polemici pe Cititor SF, este menţionată pe site-ul personal al lui Ionuţ Bănuţă şi cel al Ştefanei Czeller, dar şi în versiunea electronică a ziarului regional evenimentul.ro. Mai este menţionată pe site-ul personal al Veronicăi Mircea, pe twitter-ul lui Mircea Pricăjan, în formatul electronic al ziarului brăilean Obiectiv, sau eFinance, fără a mai pomeni blogul lui Michael Hăulică, sau site-ul editurii Millenium Press.

Singura tratare amplă, cea de pe Cititor SF, este din păcate una mai degrabă negativă. Autorul recenziei nu apreciază cu adevărat decât o singură povestire, cea a lui Marian Coman, povestire elogiată aproape unanim. Domnia sa crede că şi textul lui Florin Pîtea ar avea ceva valenţe, dar nu pregetă să-i găsească o serie de scăderi, pur subiective în opinia mea. Restul textelor sunt considerate cel mult simple dovezi de talent, fără însă a fi meritat cu adevărat să vadă lumina tiparului, sau chiar producţiuni lipsite de orice valoare literară.

Aş mai avea de spus numai că unele din criticile dure din cadrul atelierKULT aduse catorva din textele antologate de Michael Hăulică au drept semnatari personaje cu state vechi între oamenii de condei ai fandomului românesc, iar aceştia conchid că respectivele texte întrunesc condiţiile minimale pentru a putea apare pe hârtie, pe câtă vreme recenzia de pe site-ul Cititor SF e semnată de un pseudonim deocamdată fără identitate. Cel puţin pentru mine.

Departe de mine gândul că „Dansând pe Marte” e la paritate cu Dozois. Acolo e vorba de scriitori consacraţi şi de spuma povestirilor lor. Aici e vorba mai mult despre debutanţi pe hârtie, cum bine observa Horia Nicola Ursu într-unul din comentariile sale la recenzia pomenită din pagina „Cititor SF”-ului. Riscând să fiu subiectiv, aş afirma totuşi că distanţa între consacraţii români antologaţi aci de Michael Hăulică şi cei înseriaţi în volumele Dozois nu este nici pe departe intergalactică şi că, măcar în parte, debutanţii sunt meritorii, iar unii dintre ei chiar promiţători.

Premiile Helion

Juriul a deliberat. Iată clasamentul final al concursului Helion!

Felicitări Ştefanei Czeller şi celorlalţi participanţi. Multă consideraţie organizatorilor şi tuturor membrilor clubului timişorean.