Iunie s-a dovedit o lună a cantităţii. În locaţiile web pe care le cercetez, am găsit nu mai puţin de şaptesprezece texte. Nu toate sunt sclipitoare, dar, deja, asta e altă poveste. În orice caz, nu numărul lor relativ ridicat m-a făcut să întârzii binişor peste întâi ale lui iulie publicarea articolului. Au fost unele evenimente personale neaşteptate, aşa cum se petrec adesea în viaţa oricui. Îmi cer scuze dacă mi-am făcut puţinii cititori să aştepte.
Spre deosebire de dăţile anterioare, fiecare dintre revistele, magazinele, fanzinele „on line” deja cunoscute face obiectul unui subcapitol, purtând numele publicaţiei. Aşadar…
NAUTILUS
În deschiderea rubricii de proza a numărului din iunie, „Nautilus” ne propune textul „Angelo Plămădeală şi Frontul Revoluţionar”, sub semnătura Ştefanei Cristina Czeller. Povestirea ne introduce în atmosfera decrepită şi în bună parte arhaizată a unui oraş decăzut, dintr-un viitor în care criza actuala se va fi adâncit la profunzimi greu de anticipat, iar dezbinarea socială i-a transformat pe oameni în fiinţe lipsite de orice urmă de compasiune pentru semeni. Solidaritatea renaşte însă neaşteptat, datorită unui dispozitiv straniu, împroşcând ciudate unde verzi, plasat într-un rucsac abandonat în tramvai. Dispozitivul e un fel de armă psihotronică, îmbolnăvind de omenie pe cei seceraţi în unda de şoc, pe care-i transformă apoi în conspiratori. Controlorul de bilete Angelo Plămădeală devine la rându-i parte a urzelii, plasând apoi rucsacul într-un magazin. Suntem lăsaţi să întrezărim un viitor utopic, în care societatea decăzută va fi vindecată prin terorism, devenind o lume a oamenilor contaminaţi de grija pentru binele comun.
„Triunghi mortal”, a doua povestire a lunii, nu poate fi clasată, în opinia mea, la capitolul reuşite. Autorul ei, nimeni altul decât Ciprian Mitoceanu, pare să nu fi reflectat îndeajuns la personajul său central, pe care-l înzestrează cu unele însuşiri vizibil nepotrivite felului de a se purta şi de a gândi al unei femei. Necesitatea ei imperioasă de a se împerechea mi-a sunat cunoscut, căci îmi părea rodul presiunii interioare a testosteronilor încinşi de o prea lungă perioadă inactivă. Asemenea purjări hormonale sunt rare la personagiile femeieşti. Poate doar dacă au porniri nimfomaniace, dar atunci nu prea izbutesc abstinenţe de opt luni… Mă rog… Se poate să greşesc. Oricum, m-am mai îndoit o dată de sexul Susanei Ward când autorul ne-a pomenit imboldul ei de a învăţa karate în clasa a doua. M-am mai liniştit însă când am citit că a renunţat, preferând să se întoarcă la o copilărie tipică de fetiţă: jocul cu păpuşi. Nu mi-a plăcut nici tabloul din restaurant. Din multe pricini. De pildă, cum de nu i-a puţit a hoit Susanei încă de la început, dacă în toaleta doamnelor zăcea un cadavru? Iar dacă era acolo de atâta vreme încât se uscase de tot, (câteva decenii?), cum de i-a mirosit aşa de tare înainte de a deschide uşa şi a se pomeni cu mumia peste ea? Şi dacă puţea chiar aşa, de ce dumnezeu a mai deschis uşa? Încurcat. Contradictoriu. Şi neverosimil. Până la sfârşit, (da, am rezistat!), povestirea mi-a sunat a colaj de secvenţe tăiate cu foarfecele din filme horror cu buget redus, de prin anii ’80. Un colaj lipit cu scoci, de-a-n fuga, încercând să semene la final cu un soi de „alien versus predator”, scoborât cu patefonul de pe vreun torent de mâna XXX. Fiindcă domnişorica Ward e salvată din ghearele vârcolacului de un alt camarad de net al dumisale, nerăbdător şi el să se-nfrupte, la propriu, din trupul ei nurliu. Şi de-abia salvată, biata fată este imediat sacrificată, de astă dată în stil vampiresc, împrejurare în care simte chiar o plăcere perversă. Finalul e niţel cam abrupt, autorul retezând pur şi simplu naraţiunea, şi nu aflăm dacă sărmana Susan se transformă până la urmă în vârcolac, fiindcă, nu-i aşa, sfâşierile pricinuite mai întâi de acesta ar fi putut-o contamina, în vampir, că asta e datina vampirească din bătrâni, sau într-un vampir-vârcolac, fiindcă şi pentru aşa o metamorfoză ar fi ceva şanse. Din păcate, e singurul motiv de insomnie pe care mi-l va putea pricinui textul în noaptea ce va să vie. O fi lună plină? Sunt convins însă că prietenul nostru Ciprian Mitoceanu poate scrie mai bine. A dovedit-o în alte ocazii. Şi ceva îmi spune că o va mai face.
Maestrul Liviu Radu continuă să redefinească lumea noastră banală şi ruginită, turnând în diverse colţuri ale ei câte un strop de fantastic poleit. „Loteria”, a treia dintre povestirile nautile ale lui cireşar, nu face excepţie. Ea explică într-un mod ezoteric şi optimist de ce şi-a vândut România cu atâta sârg tot ce se putea vinde, în ultimii douăzeci de ani: pentru că am câştigat marea loterie cosmică şi trebuie să ne pregătim. Textul are densitatea unei schiţe de Caragiale, transmutată fericit în vremile tranziţiei de-acum. Tabloul explicativ din final, când spilcuitul domn Ursache îi face proaspăt îmbogăţitului Crăciunescu strania destăinuire, mi-a părut a avea un farmec aparte. După ce am citit şi ultimul cuvinţel, am rămas pe gânduri o clipă şi mi-am zis în sinea mea: „Ce frumos ar fi să fie şi poveştile adevărate!”. Am numai o nedumerire: la scena petrecerii familiei Ionescu, acesta îl îmbie pe amicul Crăciunescu să treacă pe vin, fiindcă merge mai bine la sarmale. Prin părţile noastre, tradiţia rurală asociază sarmalele cu o ţuică bună şi un ardei iute, niţel mai aprig. Să fie altfel prin părţile Bucureştilor?
Pro-Scris
Publicaţia ne dă prilejul unei reîntâlniri cu proza plină de umor a lui Casian Balabasciuc. Povestirea „U-Ru-Hu” este o radiografie a familiei standard de vârstă mijlocie, proiectată în universul unei lumi viitoare, foarte dezvoltată tehnologic. Omul însă nu pare să se fi schimbat. Fie că este umanoid sau un alt tip de fiinţă inteligentă, gândirea sa urmează acelaşi tipar, ştiut de oricine. E universul pestriţ al anilor ’70, pe care-l cunoaştem din „Star Wars”, ori din romanele pentru copii ale lui Kirill Bulîciov. Balabasciuc vorbeşte despre lucruri care ne sunt atât de familiare încât, între măştile vesele, ori triste, ne regăsim pe noi înşine, viermuind în iarmarocul universal. Mi-ar place tare mult să am în biblioteca mea un volum de astfel de povestiri ale maestrului Casian. Pe care l-aş reciti când mi-ar cere sufletul. Şi nu mi-ar cere-o rar. Fiindcă scrisul său este unul la care te întorci, aşa cum se întoarce orice om prin locurile unde cândva a fost măcar puţin fericit…
SFera Online
La data de 6 iunie, pe SFera Online apare o trimitere către versiunea electronică a volumului „UEZEN şi alte povestiri”, de Ionuţ Caragea, unul dintre premiaţii concursului Helion – 2009. Volumul a fost mai întâi publicat pe hârtie, sub pseudonimul Snowdon King, la Editura Fides, Iaşi 2010. Vă invit să parcurgeţi textul electronic, pentru că nu veţi avea nimic de pierdut, mai ales dacă vă place genul de fantastic practicat de Ovidiu Bufnilă, (semnatarul prefeţei cărţii), cu care autorul s-ar potrivi în tonalităţi. Nu vom face însă o analiză a pomenitului tom. SFera Online ne prezintă în fapt, de astă dată, numai o reproducere electronică a unui volum apărut pe hârtie, iar noi ne-am propus să ne ocupăm de povestiri publicate de un anume grup de reviste (fanzine, magazine) „on line”. În plus, volumul către care se face trimiterea este publicat de ISSUU You Publish, care nu este unul din site-urile vizate de noi.
Oricum, la 13 iunie, SFera Online vine cu un grupaj generos de proză scurtă, cuprinzând opt piese.
Cronologia postărilor începe cu textul „Atalia”, de Adrian Paparuz. Autorul ne apare ca un obişnuit al registrelor poematice. Proza de faţă e şi ea contaminată de mecanica liricii, împrumutând ceva din cromatica fantasticului legendar. Atalia e un nume de regină biblică, semnificând în cultura iudaică modernă actul reconsiderării tradiţionalismului, renunţarea la o anume blocare ce ar putea fi luată drept fundamentalism, deschiderea către alte drumuri, către alte abordări. În povestirea lui Adrian Paparuz, Atalia este sinonimul total al iubirii dincolo de limitele vieţii biologice, e numele împlinirii absolute a unui cuplu atins de aripa nemuririi. Femeia iubită, Atalia, personifică eliberarea cugetului omenesc, dezlegarea lui din robia cărnii. Omul, descătuşat de limitele propriei carnaţii, aparţine divinului, iar Dumnezeu îl va primi firesc în final, ca pe un oaspete aşteptat.
Tocmai fiindcă desluşim în textul lui Adrian Paparuz accentele ideaţiei luceferiene, găsim că discursul său ţine mai mult de căutările romantismului decât de fantasy, şi cu atât mai puţin de science fiction. Prin „Atalia”, autorul iese din sfera literaturii realiste, atingând tărâmul fantastic, dar, oricât am vrea să fim de generoşi, zborul constructului său nu găseşte poarta ficţiunii speculative. Îl vom aştepta cu interes în acest vast teritoriul al nostru.
Acelaşi autor ne propune şi textul „Cum s-a născut Dumnezeu”, în care redescoperim cu oarecare surprindere, încapsulată, istoria Ataliei, ca pe o poveste din poveste. Discursul rătăceşte între filosofic şi poetic, între moral şi dramatic, între fantastic şi suprareal, atingând tangenţial şi frontiere distopice, ori postapocaliptice. Pentru a-l gusta cu adevărat, cititorul are însă nevoie de o stare pe care trebuie să o găsească mai mult singur, fiindcă edificiul literar, deşi o reclamă ca pe o condiţie sine qua non a perceperii bogăţiei de simboluri, nu reuşeşte, cel mai adesea să o inducă. Din acest motiv, textul, lăsat pradă unei mecanici lirice frizând monotonia, se citeşte cu destulă greutate. Din păcate, mai apar şi greşeli („pe care şti să o dăruieşti”, „decând se ştia”, „Obosii si ţipă”, „Se trezi în aceiaşi poziţie”, „ceva sau cineva ne va despărţii”, „câţi alţii au trăit prin lumea aceasta fără să fii ştiut că sensul lor”, „Împietrii printre clipe, o luă de la capăt…”), unele dintre ele riscând să pară sistematice, iar uneori, expresii cacofonice strică muzicalitatea („înţelegi, dar ţi-e frică că această înţelegere…”), semn că lunga expunere n-a fost îndeajuns finisată.
Una peste alta, Adrian Paparuz este deja un condei promiţător. Dacă va găsi şi răgazul de a şlefui cum se cuvine izbucnirea talentului său, îndrăznesc să spun că vom mai auzi de domnia sa, lucru pe care, sincer, deja mi-l doresc.
În prezentul grupaj de proze, Ovidiu Bufnilă încheie ciclul „Meduza” cu al doisprezecelea episod. Finalul este, aşa cum îi stă bine unei ficţiuni (bufniliene), numai un alt început, în care supravieţuitorii erei Pitoşkin se îmbarcă în grabă pe arca transformată în submarin galben, încercând să salveze diamantele de lumină veche. Sunt ultimele clipe ale unei lumi ireale, cuprinse de îngheţ, care trebuie negreşit înlocuită, fiindcă n-au rămas din ea decât insule ficţionale, tot mai izolate, tot mai încapabile să se definească, scufundându-se în ceaţa tot mai lăptoasă a ignoranţei. În acest final de ev, Ovidiu Bufnilă ne ia tot. El este moreaugarinul dispus să recicleze lumea. Ne lasă însă speranţa. Înarmaţi cu ea, ne invită să pornim în teribila aventură de a rezidi noua ficţiune. Şi odată cu ea noua realitate.
Cu „Brăduţul”, Gheorghe Rogoz ne propune o istorie fantastică, dintre cele ce s-ar putea constitui în miez de legendă. Supravieţuirea sufletelor celor decedaţi în simbioză cu reprezentanţi ai regnului vegetal nu e ceva nou. Am întâlnit-o de pildă în povestirea „Sufletele arborilor”, de Ioana Vişan, publicată în antologia AtelierKult II, „Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice”, editura Millennium Press, 2009. Deşi nu am vibrat la construcţia literară a Ioanei, o socotesc realmente mai bine închegată decât realizarea de faţă a domnului Rogoz. Avem din nou de-a face cu o povestire şlefuită insuficient, ce are la bază o idee mai mult decât bună. O idee nu e însă egală cu o povestire. Modul în care Gheorghe Rogoz îşi expune ideea este adesea explicativ cu ostentaţie. Descrierile sunt atât de abundente în detalii încât devin pe alocuri contradictorii. Formele schimbătoare ale norilor zbuciumaţi de vânt sunt „nuanţate violent”, spune, de pildă, autorul, pierzând din vedere faptul că nuanţarea, ca manieră de expunere artistică, presupune surprinderea graduală a întregului spectru de trăiri, de culori, de sunete, excluzând prin definiţie contrastul violent. În context, alăturarea celor doi termeni este ea însăşi o contradicţie seacă de orice semnificaţie. Construcţia suferă şi în ce priveşte înlănţuirea firească a întâmplărilor, care nu vor să decurgă unele din altele. M-a izbit aici mai ales brutalitatea cu care Petre, capabil până atunci de o lungă iubire în tăcere pentru Irina, se hotărăşte neaşteptat s-o aibă cu orice preţ, repezindu-se asupra ei ca o fiară, într-o evidentă tentativă de viol. Nefirească este şi intervenţia punitivă a bătrânului brad, neanunţată de nimic, introdusă în scenă pe post de pârghie stângace a unei intrigi gata-gata să se gripeze. În fine, construcţia de faţă este amplu fisurată şi la capitolul grafie, unde am întâlnit erori impardonabile, gen „Trebuie să-ţi revi”.
Acelaşi Gheorghe Rogoz extinde vechiul său exerciţiu de demitizare numit „Experimentul”, cu „Legenda „OMU”-rilor”. (A se vedea în acest sens şi articolul „Scrieri de mai” al subsemnatului.) Dumnezeu este de astă dată un personaj singular, rătăcind prin univers, şi pe care autorul îl rezumă la pronumele personal El. Cuprins de plictis, El creează Umanii după chipul şi asemănarea sa. Atinşi de harul demiurgic, aceştia se pun la rândul lor pe creat şi născocesc Organismele Moleculare Utilitare, un fel de bioandroizi, după chipul şi asemănarea creatorilor. OMU-urile, la care U de la Utilitar nu trebuie luat drept U de la Umanoid, „cum au insinuat unii mai târziu”, sunt aşadar un soi de copii deice mai de mâna a doua, care, ca de fiecare dată, se dovedesc inferioare sursei, la rândul său o copie, fireşte inferioară. Fără o motivaţie solidă, El şi Umanii migrează într-un alt univers, spre o lume numită Eden, abandonând OMU-rile pe insignifiantul Pământ, ameninţat de impactul cu un mare asteroid. Supravieţuind miraculos, OMU-urile îşi arogă poziţia de Fii ai Lui, pretinzându-se Umani. Uzând de un mecanism explicativ disproporţionat în raport cu esenţa poveştii, autorul sugerează că societatea umană e edificiul unor fiinţe nereuşite, îngâmfate, cu pretenţii demiurgice, întrebându-se retoric în final dacă OM-ul este… uman. Miezul zicerii poate fi considerat, fără îndoială, interesant. Zicerea însă, chiar dacă are pe alocuri un aer de legendă viitoare, nu reuşeşte să fie prea literară. Mai ales că, nici de astă dată, autorul nu scapă de formule bizare, cum ar fi: „Ne trebuie ceva care să se întreţină singure…”.
Tot în 13 iunie, sub semnătura aceluiaşi Gheorghe Rogoz, apare la SFera Online povestioara „Bo”. Cred că nici textul de faţă nu poate fi catalogat în rândul celor literare, fără multă, multă îngăduinţă. Ideea ar fi că, pe Pământ, urmare a unor războaie catastrofale, viaţa biologică, aşa cum o înţelegem noi azi, dispare şi este înlocuită până la urmă de o altă formă de organizare inteligentă a materiei, pe care autorul o numeşte viaţă plasmatică. Din păcate, autorul „spune” toate astea, devenind pe alocuri atât de didactic în explicaţii încât cititorului nu-i mai rămâne decât ipostaza spectatorului uluit, împiedicat să-şi folosească imaginaţia proprie. În plus, construcţia narativă a domnului Rogoz e împănată cu destule formulări cacofonice („fără ca cineva să”, „care era mai dens ca cel din lungile Zile”, „să se reântoarcă, când”, „adică, care”) şi greşeli („nemai- întâlnit”, „vre-o”, „În subconştientul lui exista remanenţe”) care nu sunt lesne de acceptat într-un text literar dăruit marelui public.
Textul de faţă ne va da totuşi prilejul să mai vorbim despre el, chiar în acest articol. Nu-l vom comenta însă din punct de vedere literar, ci îl vom folosi ca exemplu pentru unul din modurile în care nu trebuie procedat când ne hotărâm să facem publică o încercare literară. Veţi vedea despre ce-i vorba la momentul oportun…
Am lăsat la urmă povestirile lui Adrian Vlad Vicenţiu. Mai exact, cele două episoade ale unei piese mai lungi, publicată în foileton sub titlurile „Jocul zeilor(I)”, respectiv „Jocul zeilor(II)”. Avem parte de o intrigă destul de bine zidită, capabilă să dea naştere la o poveste densă, alcătuită din fapte care se succed natural, sunt înlănţuite cauzal şi reuşesc să ţină trează atenţia cititorului. Influenţa serialului „Star Trek” e vădită, dar nu asta ar fi problema, ci faptul că, din păcate, constructul e şubrezit de o serie de stângăcii, care ne fac să ghicim în postura de mînuitor al condeiului pe entuziastul începător. Fără a avea intenţia de a descuraja, fiindcă domnul Vicenţiu dovedeşte în anumite privinţe o uşurinţă de a zice remarcabilă şi trebuie, negreşit, să nu se lase şi să meargă înainte, avem să-i facem unele observaţii care nu ne sunt, în niciun caz, comode. Autorul vorbeşte de pildă de întrebări „inopinante”. Corect ar fi fost „inopinate”. În plus, deşi termenul admite şi semnificaţiile de „neaşteptat”, „neprevăzut”, „la care nu te gândeşti”, sensul său prim este: „care se produce pe neașteptate; fără a fi anunțat din timp; accidental; întâmplător; incidental”. Întrebările venite din partea reprezentanţilor unei structuri opresive, autoritariste, sunt în mod voit surprinzătoare. Dar ele sunt înlănţuite într-o construcţie interogativă elaborată, şi nu pot fi accidentale, incidentale, nepregătite. Formula nu este una fericită, pendulând incert între pleonastic şi contradictoriu. Înţelesurile zicerii suferă astfel la capitolul precizie, aruncând cititorul în incertitudine, obosindu-l. Găsim în text o serie de gafe de grafie descalificante. De pildă „dea binelea”. Corect era „de-a binelea”. Sau „Cu câteva momente în urmă spuse-se că nu părăsise niciodată Sagius II.” Că lipsea o virgulă pe undeva e deja o copilărie pe lângă „Spuse-se”. Şi treaba se repetă: „Se putea ca tînărul să nu fie nimic mai mult decât ceea ce pretinse-se că este.” Am vrut să cred că ivirea cratimei se datorează inabilităţii de a folosi editorul de text, despărţind în silabe la finalul aparent al rândului. Gafa a devenit sistematică (iat-o şi-n partea a 2-a: „Stătu-se până atunci imobilizat…”) şi m-a întristat. Aici pare să fie mai iute vorba de o slabă amiciţie cu gramatica. O altă eroare peste care n-am putut trece este formularea următoare: „informaţii generale, de genul celor care le-ai găsi într-un ghid planetar”. N-am putut să trec fiindcă o întâlnesc tot mai des, chiar şi la unele persoane publice, mai ales din mediul politic. „De genul celo PE care” ar fi totuşi mai bine, zic eu. Am găsit şi utilizarea eronată a unor cuvinte, al căror înţeles este altul decât cel sugerat de sonoritatea sa. De pildă, „Cea mai răsărită comunitate pământeană nu depăşeşte în număr populaţia unui habitus mediu de pe Sagius II.” Folosirea lui „habitus” cu semnificaţia de „habitat” e cel puţin forţată, atâta vreme cât sensul său de dicţionar este legat mai ales de aspectul exterior, (al unei plante, al unei fiinţe), sau de structura observabilă a unor lucruri (de pildă un cristal). În comparaţie cu erorile menţionate mai sus, cacofonia crasă „Rândunica care”, sau clasicul pleonasm „să te întorci înapoi” par biete gafe şcolăreşti, la ora de compunere.
Nu mă îndoiesc nici măcar o secundă că, dacă va reuşi să elimine toate aceste lacune, Adrian Vlad Vicenţiu va deveni o voce plăcută în rândul autorilor de ficţiune speculativă. Îl aştept cu interes.
HELION ON LINE
Voi începe şirul comentariilor de proză scurtă cu câteva aprecieri legate de povestirea „Bine aţi venit pe Terra”, semnată de Ştefana Cristina Czeller, o povestire greu de găsit. În Sumarul numărului 1 al revistei, datat aprilie 2010, povestirea nu apare ca făcând parte din rubrica „Laborator SF”. Acesta este motivul pentru care nici nu a fost trecută în revistă în articolul meu consacrat acelei luni. Căutând însă pe site după cuvintele-cheie „Stefana Czeller”, suntem trimişi la o anume pagină, din care aflăm că respectiva povestire ar face totuşi parte, de la data de 15 aprilie, din rubrica sus-pomenită. Eroarea de afişare taie mult din „cota de audienţă” a textului, şi ar fi bine ca echipa tehnică de la HELION ON LINE să facă rectificările cuvenite. Oricum, pentru a nu o pierde din statistici, o vom recenza acum, cu scuzele de rigoare pentru întârziere.
„Bine aţi venit pe Terra” este o lucrare satirică, aducând în primplan pe insul autosuficient al zilelor noastre, SF-ul fiind folosit numai ca fundal. Nu e greu de ghicit că acţiunea se petrece în România, iar funcţionara publică „femelă”, (un cuvânt neaşteptat pentru o scriitoare, acum, într-o epocă de un femme-sexism zgomotos), nu reuşeşte nicicum să vadă că fantasticul tocmai trece la nici doi paşi de dumneaei. Autoarea foloseşte binişor tehnica umorului de limbaj şi de situaţie, zugrăvind tablouri la care n-ai cum să nu zâmbeşti. Ritmul în care se succed episoadele este însă niţel cam iute, dând impresia de nefiresc, de parodie în exces, chiar de caricatură sumară pe alocuri. În plus, în sintagma „Nu vroia să se dea de gol”, este folosită o formă de imperfect a verbului care nu se regăseşte nici la conjugarea consacrată a lui „a vrea” şi nici a lui „a voi”. Cel puţin, nu în sursele pe care le-am consultat eu. Având în vedere că nu este vorba de un dialog, ci de spusele autorului, uzând de punctul de vedere omniscient, (persoana a 3-a), credem că exprimarea ar fi fost corectă fie în forma „Nu vrea să se dea de gol”, fie în forma „Nu voia să se dea de gol”. Asta ca să fim excesiv de chichiricioşi. Fiindcă n-o facem cu răutate, ci cu dorinţa de a împuţina din scăpările de tipar, grafie, tehnoredactare care abundă în mediile literare electronice şi nu numai, în ultima vreme. Altminteri, nu ne îndoim nici măcar o secundă de cunoştinţele de limba română ale Ştefanei, care-i chiar jurnalistă de profesie şi absolventă de filologie cu studii temeinice, bursieră meritorie a statului român.
Să revenim la numărul din mai-iunie, al publicaţiei…
În „Chariboria”, Adrian Buzdugan prăvale peste noi apocalipsa. Versiunile spaţio-temporale ale universului se prăbuşesc unele în altele, amestecându-se. Constantele ascunse ale materiei şi energiei capătă subit alte valori, redefinind esenţele, răsucind ameţitor puţinul pe care omul a reuşit să-l înţeleagă. Fiinţarea noastră insignifiantă pendulează între a se integra succesiunilor de stări de echilibru haotice şi a se dezintegra ca şi când nici nu ar fi fost vreodată. E un text curajos, în care autorul se dovedeşte suficient de abil ca să nu devină prea criptic, abordând un subiect evitat de mulţi condeieri din aria ficţiunii speculative. E un avertisment asupra incapacităţii omului de a distinge între o mistuitoare catastrofă cosmică şi propria sa nebunie. E un mare semn de întrebare proiectat asupra mănunchiului de posibile timpuri viitoare ce se răsfiră imperios, destrămând prezentul şi neantizând trecutul. Cu sau fără înţelegerea noastră, toate astea se pot întâmpla „la fiecare două secunde ale unei după-amieze liniştite de vară”… Mi-a plăcut povestirea. Şi m-am întrebat cum aş fi reacţionat eu la toată acea nebunie. Şi, dacă m-am întrebat asta, înseamnă că apocalipsa domnului Buzdugan are, cel puţin pentru mine, o densitate pe măsura celei pe care o atinge realitatea reflectată la nivelul minţii mele.
O reîntâlnim în şiragul povestaşilor pe Ştefana Cristina Czeller, semnând de astă dată un text scurt-scurt: „Un oaspete de Paşte”. Autoarea noastră pare să aibă o anume predilecţie pentru lumile descompuse, decăzute, rezistând în regim de avarie. În astfel de lumi, oamenii se chircesc în ei şi aşteaptă. Atunci survine momentul răsturnării, schimbarea de macaz. În textul de faţă, evenimentul detonant constă în sosirea unui oaspete cu totul neaşteptat: Iepuraşul. Darul său este… el însuşi. Aşa se face că eroul povestirii are parte de o sărbătoare pascală cu semn de belşug, iar casa se umple de aroma bucatelor… Construcţia povestirii are darul de a surprinde. Îi lipseşte însă ceva, poate o suficientă adâncime empatică, fiindcă personajele au rămas undeva departe, trăind o viaţă oarecare, cu întâmplări ciudate şi mici, care n-au vrut să mă privească.
Florin Pîtea intervine şi domnia sa în laboratorul SF helionian cu un fragment din ceva mai mare, care s-ar numi se pare „Laptopiseţul Ţării Moldovei”. Sub titlul „În vremea lui Arond Vodă”, fragmentul ne introduce în miezul unui neaşteptat cyberfolk hronicăresc, uzând de o limbă atât de înflorată cu arhaisme încât pare zaharisită. Piesa mi-a părut suficient de incitantă ca să vreau să cetesc şi altele, pe măsură. Mai ales că bucăţica în sine nu face decât să te întărâte niţeluş, fără a avea darul de a te sătura în vreun fel. Deşi m-aş duce cu gândul că zaharicalele în exces pot crea cetitoriului un soi de ghiftuire peste poate, rămân pe recepţie.
Colecţia de „altfel” pe care ne-a propus-o HELION ON LINE în numărul său dublu, mai-iunie, se încheie cu povestirea „Retronext”, de Lucian Vasile Szabo. E un alt text „cu voce”, expunând un cyberpunk viguros, care mixează realitatea citadină a Timişoarei cu erupţiile imaginative ale personajului central. Ni se sugerează că noi înşine am fi parte din plăsmuirile sale excentrice, şi ne-am duce viaţa în computerul său personal, din care ne-am dedubla în ceea ce, suntem convinşi, ar fi realitatea. Mecano-cyborgii imaginaţi de tânărul ciudat, cu frizură romantică şi trăiri de gigolo, sunt adunaţi într-un muzeu aflat chiar în centrul Timişoarei, dar în care nu prea poate intra oricine. Este un teritoriu sacru al imaginaţiei, pe care îl văd numai cei aleşi. Cititorii care nu fac parte din cercul iniţiaţilor sunt sfătuiţi să exerseze, să mai deschidă o carte, un ziar. Abia când vor ajunge la gradul prescris de gândire creativă vor avea ochi şi pentru mirobolantul muzeu, în care totul e posibil.
SRSFF
În ultima zi a lunii iunie, SRSFF publică pe site-ul său un fragment din povestirea „Mlaştinile din Sud”, de Costi Gurgu. Se vede în scrisul său mîna de meşter-recidivist, care comite literatură cu premeditare. Intriga e condusă în ritm potrivit pentru a spune exact cât trebuie, exact când trebuie. Atenţia lectorului rămâne astfel trează. Personajele sunt şi ele dense, de parcă s-ar fi scris despre ele prin ziare. Fundalul, lumea celor întâmplate, e bine închegat şi el. Reacţiile pozitive ale cititorilor care cunosc producţiunile precedente ale domnului Gurgu nu par neverosimile. Mărturisesc păcatul de a nu-l fi citit până acum şi, o spun plin de căinţă, nu-l voi ocoli de aici înainte. Din păcate, mai apar şi greşeli („mestrului reţetar”, „gulmă proastă”). Din fericire, sunt cu totul izolate, şi, prin urmare, de neacuzat. Una din cele mai bune mostre din iunie.
Surpriza neplăcută a lunii este însă un text despre care am vorbit deja, preţăluindu-l pe cântarul gustului nostru literar. E vorba de povestirea „Bo”, a lui Gheorghe Rogoz, care apare, iată, şi aici, la SRSFF, la data de 18 iunie, adică la aproximativ cinci zile după ce a fost publicată deja de SFera Online. Am recitit-o iute, iute, şi am găsit în viteza lecturii cam toate erorile din versiunea publicată iniţial. Nu pun la îndoială buna credinţă a autorului. Pe cea a membrilor echipei SRSFF nici atât. Totuşi, aş atrage atenţia domnului Rogoz că, măcar din respect pentru cititori, un text literar, de valoare mai mare sau mai mică, nu trebuie trimis spre publicare în două locuri, la un interval de timp atât de mic încât să apară practic simultan. Riscă să pară actul deliberat al cuiva care încearcă din răsputeri să câştige audienţă, prin metode ce ţin de politicile de marketing ale trusturilor de presă. „Cota de audienţă” a unui scriitor este dată de valoarea textelor sale, nu de multiplicarea lor pe internet, iar aici, la capitolul valoare, ar mai fi destul de mult de lucrat.
Precizez că povestioara domnului Rogoz e contată statistic în portofoliul SFera Online, nu în cel al SRSFF, date fiind momentele publicării textului. SFera Online are prioritate.
Câteva concluzii
Am găsit în textele lunii un fel de căutare. Am simţit în aer strădania redefinirii, a croirii de noi direcţii. Mai cu seamă HELION ON LINE mi-a lăsat această impresie. Redefinirea înseamnă curaj. Acel curaj pe care şi-l asumă în mod obişnuit pionierii, vizionarii. Între ei, nu de puţine ori, se infiltrează entuziaşti mai puţin dăruiţi cu har. Noi, cei care cetim, nu trebuie să ne grăbim cu sentinţe definitive. Putem greşi uşor, confundând pe insul de talent cu entuziastul luat de val. Sau invers. Timpul singur le limpezeşte pe toate. Pentru a fi siguri că nu greşim, trebuie să avem răbdare.
Publicat de mirco67 
SCIFIENTLAND 