2011 îşi trăieşte ultimele zile. În inimi îşi face loc, pe lângă nestăvilita bucurie, şi puţină nostalgie. De fiecare dată, Sărbătorile iernii de acum sunt Sărbătorile tuturor iernilor care au fost. Toţi cei dragi, fie că încă împart cu noi bunele şi relele lumii ori s-au decis să caute un tărâm neştiut, unde singura nefericire le este lipsa noastră, se adună lângă bradul împodobit şi cântă colinde, într-un glas cu noi. Căldura pe care o simt în inimă nu poate fi decât de la ei… Şi ei, care mi-au dat tot timpul bune poveţe şi bună învăţătură, mă roagă să urez tuturor celor ce calcă pragul colibei mele virtuale să aibă parte de multă dragoste şi multă pace, cu toţi cei dragi lor în preajmă, aievea sau numai în cuget…
Ocupat fiind cu nimicurile cotidiene din care-mi câştig pâinea (în ce mă priveşte, finalul de an este întotdeauna o perioadă aglomerată), am băgat de seamă târziu, abia azi, mesajul domnului Marian Ţarălungă afişat pe SFera Online la 11 decembrie anul curent. Şi am rămas cu un gust amărui, ca de cafea fiartă la nisip, cum cred că se făcea doar în miticul Ada Kaleh. La fel ca insula aceea vrăjită, ea însăşi o sferă uitată de timp undeva, mai la vale de Orşova, SFera Online a fost, timp de zece ani, o certitudine în arhipelagul ficţiunii speculative de limbă română. Iat-o azi intrată în imersiune temporală, scufundându-se încet-încet în trecutul producător de nostalgii, aidoma cu surata ei danubiană, zămislită din nisipul şi piatra planetei. Prea buna SFeră se alătură de-acum acelor muzee ale conştiinţei, vizitabile numai în virtual, acoperite de undele trecătoare ale unor fluvii ce curg imperturbabile, din trecut către viitor.
Să mulţumim vajnicilor gardieni ai templului, domnii Marian Ţarălungă şi Ionuţ Caragea, pentru tot ce au făcut, împreună şi fiecare în parte, spre a ţine vie lumina farului SFeral între celelalte torţe din arhipelag.
Ne bucurăm că SFera Online va rămâne la locul ei şi ne vom putea oricând întoarce pe insulă. Dar, fiindcă nu vom mai găsi noutăţile căutate, va trebui să scrutăm zările şi să descoperim o nouă insulă ficţională, poate abia născută, care s-o înlocuiască în peregrinările noastre scifiente. 🙂 Atât cât vor fi şi ele să fie.
În calitatea mea de antologator, îmi revine sarcina de a lua legătura cu toţi autorii textelor selectate, pentru a obţine acordul de principiu şi a comunica fiecăruia condiţiile de cesionare a drepturilor de autor către editură şi condiţiile de remunerare pe care aceasta le oferă.
Întâmplarea face ca între autori să fie persoane cu care n-am avut plăcerea să comunic direct până acum. Îi rog pe toţi, pe această cale, să mă contacteze cât mai repede pe adresa „mirceacoman67 arond yahoo punct com” pentru a ne pune de acord cu editura şi a putea demara cât mai curând proiectul
Vă mulţumesc tuturor şi mulţumesc grupului de la MILLENNIUM BOOKS pentru propunerea făcută.
Aceasta este o promisiune pe care am făcut-o cu multă vreme în urmă. Am renunţat pe atunci s-o duc la îndeplinire fiindcă nu cred să am cele necesare pentru a deveni un bun antologator. În primul rând, n-am destulă cuprindere a fenomenului SF românesc, iar experienţă editorială nici atât. Dar, fiind vorba de o antologie virtuală, care nu presupune decât adunarea unui mănunchi de linkuri pe o pagină, iată-mă adunând la un loc hiperlegăturile către textele pe care le socotesc reprezentative după o perioadă de studiu 😉 de un an, începută pe 4 martie 2010, cu postul „Povestirile lui mărţişor”, şi terminată la 1 februarie 2011, cu „Speculaţiuni pe zăpadă”. Sunt cinsprezece texte, aşezate în listă într-o ordine nici cronologică, nici valorică, nici tematică, ci în funcţie de ordinea în care am ales să povestim despre ele prin posturile noastre. Este, aşadar, o antologie spontană, scifientă, fără premeditare, făcută pentru cei ce doresc să recitească, să reaprecieze, să revadă.
Azi, 1 Decembrie 2011, acest blog-fanzin împlineşte doi ani. Cu acastă ocazie, urez tuturor cititorilor mei să fie sănătoşi şi să aibă mereu parte de tot ce-şi doresc. Urez totodată tuturor celor ce preţuiesc simbolurile naţionale ale României un călduros LA MULŢI ANI!
…E vorba de o ploaie cu ficţiuni, pe care aş fi dorit-o făcută numai cu stropi din cei mai argintaţi. Dar fiecare are nevoie de timp ca să creeze. De timp pentru sine, iar din acesta e tot mai puţin. Şi dacă nu găsim, nu ne rămâne decât să ne topim, încet, în ploaia rece de noiembrie, ca în cântecul ce urmează…
Cât timp ascultaţi ploaia de noiembrie a celor de la Guns N’Roses, avem de făcut o precizare. Articolul de faţă se ocupă de povestirile lunii noiembrie din aceleaşi locaţii web cu care ne-am obişnuit, mai puţin cele înscrise în concursul „e-Text”, iniţiat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy. Analiza o găsiţi în postul „e-Text”, sesiunea una!.
Pentru a nu ne schimba prea tare obiceiurile, vom începe, ca şi până acum cu…
…care debutează în forţă, cu povestioara „Dezgheţ”, de Marian Dumitraşcu. Deşi redus, e un text bine scris, abordând cu stil apocalipsa glaciară. Mai nimic despre uzul rău al limbii române. Doar o alăturare cu iz de dezacord: „la volanul tirului ăla” (tirul ăla -tirului ăluia). Piesa a fost propusă relativ recent şi în spaţiul AtelierKULT, autorul fiind unul din membrii „generaţiei post-2010”. Textul reprezintă debutul lui Marian Dumitraşcu în paginile nautile.
A doua povestire, „Evoluţie”, de Alexandru Ioan Despina, nu e însă o reuşită. Subiectul, subscris SF-ului militar, unul din favoritele autorului, după cât se pare, capătă aici o expunere interplanetară. Sunt implicaţi oamenii, ce se antrenau pe Lună, androizii şi cyborgii, ultimii, rezidenţi marţieni, recent intraţi în contact cu lorizii, reprezentanţii unei supercivilizaţii. Baza de pornire e una cât se poate de onestă. Modul în care autorul îngrămădeşte toate astea în cele niţel mai mult de 2000 de cuvinte nu e însă cea mai reuşită stratagemă narativă, cele trei tablori ce compun povestirea părând mai degrabă secvenţe ale unui „trailer” cinematografic.
Afară de aspectul excerptic al compoziţiei, textul suferă şi în alte privinţe. M-a frapat, de pildă, ideea că nişte „implanturi cognitive” ar putea să transforme un ucigaş fundamentalist într-o fiinţă înalt educată, spiritualizată, cu o morală profundă, aproape deică. E o rezolvare simplistă a intrigii (introduci implanturile, activezi interfeţele, instalezi softul şi gata, iată omul!), căci pe această idee se bazează, până la urmă, întreaga poveste. Pornit la drum cu un plan distructiv, eroul nu numai că eşuează dar este integrat în seminţia cyborgiană, amputându-i-se toate laturile negative ale personalităţii.
Scriitura are şi ea destule hibe. M-aş opri mai întâi asupra limbajului, uneori neuniform, fără ca aceste disonanţe să capete o semnificaţie anume. Cyborgul care conduce interogatoriul (pasaj transformat, din păcate, într-un lung monolog, mult prea expoziv) foloseşte din când în când unii termeni cu iz rural, nepotriviţi unei fiinţe hibride, combinând omul şi IA („Un nărod care nici măcar…”, „mintea voastră este prea tâmpă”). De asemenea, în câteva rânduri, cuvântul „cândva” a fost încadrat de virgule („au uitat că au fost, cândva, oameni”, „războiul la care luase şi el, cândva, parte”, „întreaga specie din care făcuse, cândva, parte”), dându-i-se astfel o greutate sporită în expunere, deşi această evidenţiere nu pare cu adevărat necesară. În alte situaţii însă, virgula, folosită excesiv în exemplele de mai sus, este omisă: în „credeţi că devenind mai inteligenţi, v-aţi pierde din calităţile umane”, unde era necesară după „că” sau după „manevră”, în „chiar dacă, printr-o singură manevră ar le-ar fi putut…” (unde, evident, acel „ar” stingher e o rămăşiţă a unei formule anterioare, la care autorul a renunţat). N-aş trece nici peste confuzia semnatică din formula „călcând într-o scursură scabroasă” (care sună şi destul de grandilocvent), legat de care trebuie să precizăm că „scabros” (termen livresc) are sensul de „neruşinat”, „indecent”, „scârbos” etc., dar se referă la comportament, limbaj, atitudine, nu la însuşiri (proprietăţi) ale lucrurilor. Aşadar, scursura poate fi scârboasă, nu scabroasă, în ciuda sinonimiei formale. Pe final, avem parte de un alt exces de preţiozitate, la fel de inutilă („ar fi abhorat-o”), fiindcă expresia e introdusă în naraţia autorului, ce pare a dori cu tot dinadinsul să ne convingă de stăpânirea unui vocabular ultracărturăresc. Alte greşeli, mult mai fruste, constau în dezacordul din „împotriva cyborgilor ăia nenorociţi” (cyborgii ăia – ciborgilor ălora) şi în folosirea incorectă a formei pentru persoana a doua singular a verbului „a şti” în locul celei de infinitiv, în „nu vom putea ştii cât”.
Păcat de idee… Nu e prima dată când constat că prietenul nostru ţine morţiş să zvârle pe net texte necizelate îndeajuns. Care nu-i aduc niciun folos.
Cea de-a treia piesă nautilă, „Paltonaşul albastru”, de Gheorghe Recheşan, ridică din nou ştacheta calităţii. Mă mărginesc să spun despre ea că are sare şi piper atât cât trebuie, iar scriitura „trădează” un autor cu lecţiile făcute, în ciuda câtorva mici ciumpăveli de condei fugărit („forfeci”, „după ce a scos cu şi restul de cuie cu vîrful foarfecii” sau „cu resturi pe coji pe buze”). Citiţi şi convingeţi-vă! Să spunem totuşi şi că povestirea apare încă din vară în spaţiul numit fabrica de literatură (un fel de cenaclu virtual la vedere), mai precis aici.
„Cazul doamnei Fly”, de Teodora Gheorghe, e o piesă asupra căreia nu mai insistăm, fiindcă am abordat-o în „inventarul” din octombrie. Ne-am bucura totuşi dacă povestirile publicate atât de recent n-ar mai fi trimise, iarăşi şi iarăşi, şi celorlalte reviste. Să nu plictisim pe cititori, în mare cam aceiaşi, fiindcă vor fugi de noi ca de canalele TV care-şi repetă, cu obstinaţie, filmele, documentarele, divertismentele…
Povestirea „Fata pădurii”, de Coman Octavian, începe confuz. Deşi se încearcă o metaforizare din chiar propoziţia de atac („De mână cu somnul de veci, cele două entităţi ajung în mijlocul pădurii.”), ceea ce urmează nu se leagă: „E miezul nopţii, vrăjiţi de lumina somnoroasei lune şi cântecul sinistrei singurătăţi, se furişează cu fiecare clipă frica.”„Vrăjiţi […], se furişează frica”? Apoi „Ceţurile ne dau târcoale.”, ceea ce revine la o schimbare evidentă a punctului de vedere, care debutase, numai câteva rânduri mai sus, în persoana a III-a (omniştient, după cum pare), devenind, iată, unul participativ („ne dau târcoale” – nouă, celor ce suntem, probabil, parte din lumea descrisă). Pe parcurs, textul începe încet-încet să se mai închege, fără însă a reuşi, în ciuda atmosferei împrumutate din basmul tradiţional. Dincolo de unele dovezi evidente de rezonanţă creativă din partea autorului, am considerat că erorile de limbă, unele dintre ele de maximă gravitate, sunt, din păcate, în măsură să dezechilibreze cu totul povestea. Ne vom opri asupra câtorva dintre ele. De exemplu, în „[…] toate ramurile croite parcă din braţe omeneşti, trosneau fioros.” este omisă o virgulă, obligatorie, după „ramurile”. Lipsa ei face ca următoarea, cea de după „omeneşti”, să rămână prizonieră, fatal, între subiect şi predicat. Uneori, frâiele frazării sunt scăpate, iar zicerea degenerează în dezacorduri evidente, ca în „…geamătul tânărului năruit de flăcări se auziră într-o clipă.” Rămânem cu totul nelămuriţi şi în faţa unei extrem de „reuşite” sintagme pleonastice, din cele ce numai arare se ivesc, „braţele sale puternice şi viguroase”, ori descoperind forma verbală „Coborâ”, cu „â” final, în acest caz fiind cu atât mai uimitor cu cât cuvântul apare şi în forma sa corectă. Punând cap la cap bunele şi relele, am fi mai repede înclinaţi să credem că autorul n-a făcut toate boacănele astea din lipsă de cunoaştere, ci dintr-o pripeală de învăţăcel dornic să uimească. Fiindcă mai sunt şi alte ciobituri ca: „acăpărase”, „cânta de zori”, „serpuiau”, „nergea” sau „să se arunce în prăpastie cu totul monstru”, ca să nu mai vorbim de formule nu tocmai pline de limpezime, gen „afundându-se […] într-un sărut aprins” (??).
Aşteptăm de la autor un demers literar în măsură să ne edifice, fiindcă nu pare lipsit de mijloace.
„Ploaia de noiembrie” începe la SRSFF în data de 3, cu tableta „În celulă cu Iisus”, de Victor Martin. Piesa ne coboară în vremi mitice, antecreştine, într-o încercare de reordonare moleculară a istoriei cunoscute, pe un făgaş alternativ. Pentru cititorul ancorat temeinic în filosofia practicii creştine, textul, în mod cert, nu poate să placă, ideea centrală făcând trimitere la unele ipoteze apocrife în accepţiunea instituţiilor creştine ale zilelor noastre. Găsim că piesa are însă, până la urmă, acel element surprinzător, caracteristic ficţiunii speculative.
Trecem peste cele două povestiri înscrise în concurs („Cititorul”, de Ştefana Cristina Czeller, şi „Şase ore de viaţă”, de Călin Sămărghiţan) şi ajungem la cea de a patra povestire, publicată pe 1 noiembrie, nici mai mult, nici mai puţin decât „Optimism de împrumut”, de Eugen Lenghel, piesă ce a obţinut menţiune la Concursul Helion 2011 recent încheiat. Am citit lucrarea, mărturisesc, nu doar pentru a scrie, aci, despre ea, câteva vorbe, ci mai ales pentru a încerca să-mi fac o idee asupra nivelului de calitate al textelor premiate de juriul bănăţean, nivel despre care organizatorii ne spun că ar fi crescut. Era o observaţie pe care o făcusem şi eu, decelând tendinţa pozitivă a „fenomenului”, monitorizat de aproape doi ani. Mă bucur să-mi aflu, iată, observaţiile confirmate, şi încă de un juriu cu bun renume.
Textul lui Eugen Lenghel este unul pe care l-aş încadra la soft-SF, dat fiind faptul că tehnologia îl plasează într-un viitor imediat, dar şi pentru că latura socio-umană e viu prezentată. Piesa câştigă la capitolul empatie nu doar prin emoţie, ci şi prin miză, în ciuda unui dramatism ce nu capătă dimensiuni planetare. Pe de altă parte textul este unul conceput în viteză şi finisat imediat, fără a fi lăsat câtuşi de puţin la dospit. Asta se vede mai cu seamă din cele câteva erori de punctuaţie, ca în „…fruntea începe să i se răcorească, şi îi dispărea roşeala din obraji.”, unde virgula nu e necesară ori ca în „Curenţi neobişnuiţi de reci, de la mari altitudini îşi găseau drum spre sol”, unde încă o virgulă, după „altitudini”, ar fi fost binevenită, de la câteva repetări („Porni motoarele. Încăperea se umplu de fluieratul motoarelor la putere minimă.” sau „trei dreptunghiuri afişau rapid panorame în schimbare rapidă”) ori de la unele formule insuficient revizuite (cum este cazul propoziţiei „Deasupra albiei urma să coboare altitudinea.”, în care ultimul cuvânt e în plus).
Una peste alta, dacă aşa arată o menţiune, nu putem decât să credem că celelalte premii ne vor da satisfacţii de lectură încă şi mai substanţiale.
Trecem în continuare peste textul lui Cătălin Cofaru, „Doar un robot”, publicat la data de 13 noiembrie şi înscris în concurs, pentru a ne opri, preţ de numai o clipă, asupra celei de a şasea povestiri din oferta SRSFF, „Basm din viitor (cu accente horor)”, apărută pe 15 ale lunii, despre care nu vom spune decât că a străbătut „filtrele” AtelierKULT, fiind apreciată de unii şi cârcotită de alţii. Sper să fie totuşi bine primită de public. Şi vom mai spune că a făcut şi ea parte din portofoliul recentului concurs Helion 2011, fără a intra însă pe tabloul de premiere.
Lăsăm deoparte textul „Cameleonul”, de Victor Nicuşor Dragomir, de care ne vom ocupa, cum am spus, în celălalt articol, şi ajungem…
…Pe 18 noiembrie, când SRSFF ne prilejuieşte întâlnirea cu Maestrul Liviu Radu şi „Margarita”, povestirea sa faustiană, pe care am citit-o pe nerăsuflate într-o dimineaţă de duminică. Deşi nu locuiesc în capitală, am impresia că şi pe aici şi-au terminat treaba îngerii aceia întunecaţi… Fericiţi cei ce au umbrelă! 😉
Despre corectitudine? Doar o alăturare „în falset”: „domnişoare nu cred că a mai rămas vreuna”. Dar asta nu înseamnă chiar nimic. Fiindcă avem în faţă un text de cristal. Un model. Şi trebuie citit.
Sărim peste datele de 28 şi 29, când apar „Tango”, de Vlad Darius Crăciun şi respectiv „Navigând prin ceaţă”, de Ioana Vişan, povestiri aflate în cocncurs, şi ajungem în ultima zi de noiembrie, când SRSFF publică ultima povestire a lunii, „Un experiment nereuşit”, de Victor Martin. Este vorba de o restituire, căci textul a mai apărut, în septembrie 2010, la HELION ON LINE: iată-l. Şi pentru că am spus atunci ce aveam de spus, invităm pe cei dornici să recitească articolul nostru „Numărând ficţiunile lui septembrie…”.
Să remarcăm că Victor Martin este, pentru rubrica de proză a lunii noiembrie de la SRSFF, un element de încadrare, căci el deschide şi închide seria celor nu mai puţin de 11 texte publicate.
După o pauză de o lună, SFera Online începe bine (deşi alege data de… 13 noiembrie 😉 ), cu un fragment plin de tensiune: „Uchin”, de Adrian Sand. Episodul, bine desenat, face parte dintr-o lucrare mai amplă, ce pare să conducă spre un consistent filon fantasy, judecânt după dramatismul naraţiei şi modul în care este descrisă lumea, deşi nimic magic nu se iveşte încă, în proba oferită. Spre a ne edifica mai pe-ndelete, am dori să ştim dacă fragmentul face parte dintr-o lucrare deja publicată, pentru a încerca s-o găsim, sau, dimpotrivă, lucrarea e în curs, caz în care nu ne rămâne decât rugămintea adresată autorului să ne mai dea o mică mostră, căci pare de bună calitate.
Avem totuşi a-i face şi unele mici observaţii. Uneori, limbajul cu pronunţată amprentă rustică devine niţel nedumeritor, ca în „cuvinte necunoscute-i”, unde cratima şi „i”-ul pronomial de după aceasta par în plus. Alteori, timpurile verbale s-ar fi putut negocia mai armonios, cum este cazul în al doilea paragraf din fragmentul oferit, unde viziunea retrospectivă asupra începutului furtunii de zăpadă, eveniment anterior prezentului ficţional, este condusă sub acelaşi perfect simplu, ca şi restul naraţiei. Poate că un mai mult ca perfectul i-ar fi fost mai util referinţei analeptice.
A doua povestire a lunii propusă de SFera Online (respectând cronologia postării) este tot un fragment. Este vorba de un nou capitol, al XXII-lea, Vise interzise, din ultima parte a ciclului Uezen, de Snowdon King, pseudonim sub care publică Ionuţ Caragea. Ne face plăcere să trimitem mai jos pe cititor la o adresă unde va găsi un excerpt şi o apreciere mai completă asupra lucrării, semnată de Prof. Dr. Adrian Botez. Iată!
Cu „Halta părăsită”, Sorin Coadă apare din nou la SFera Online, după o pauză de aproape patru luni, fiindcă ultima oară l-am comentat pentru „Muribundul”, apărută în rubrica de proză a portalului la data de 16 iulie, anul curent. (Ne-am ocupat de respectivul text în articolul nostru cu titlul Din „cuptorul” ficţional.)
Lucrarea de acum poartă marca observatorului atent al lumii în destrămare, cu sate cufundate în uitare şi hălţi mistuite de trecerea tot mai grea a unor clipe ca de plumb. În demersul său, autorul recurge însă şi la unele cuvinte cu înţelesuri oarecum greoaie. Dacă „scrijelat” se găseşte în DEX, ca formă flexionară a unui verb înrudit cu „a scrijeli”, „cămera” pare o vocabulă cu mult mai endemică, despre care nu ştim ce să spunem, cum nu ne grăbim să adoptăm nici forma „perfiră”, din „Noaptea i se perfiră în suflet leneş…”, unde bănuim că ar trebui să fie vorba de verbul „a prefira”. Cu toate acestea, textul, pe care l-aş aşeza în rândul celor curat nespeculative, s-a scurs în suflet, aşezându-şi nostalgia pe prundişul propriei noastre tristeţi.
Picătura numărul patru a ploii de noiembrie de la SFera Online e tot o reapariţie. Adrian Vlad Vicenţiu continuă vechea sa saga, întreruptă în 17 octombrie 2010 la partea a VIII-a (despre care am vorbit în cel mai monstruos 😉 din articolele pe care le-am scris vreodată – Oktoberfikt). Textul apare, cum era şi normal, sub titlul Jocul Zeilor (IX).
Nu ne face absolut deloc plăcere să apreciem că îndemânarea autorului, faţă de nivelul dovedit în primele opt capitole, nu pare să fi crescut. Ba chiar constatăm că înregistrează regrese şi în privinţa instinctului narativ pe care, la un moment dat, părea să-l aibă. În această a IX-a parte, motivarea faptelor devine adesea precară. Folosind procedeul stilistic al poveştii-cadru, preaonorabilul Poha istoriseşte slujnicei sale o întâmplare din trecutul său tainic de contrabandist (după ce, în treacăt fie spus, o face atentă ciupind-o de fund). El spune servitoarei povestea numai pentru că… maşinile îi vor spăla acesteia memoria la plecare, dându-ne prilejul să vedem în această istorisire (în viziune retrospectivă) un pretext extrem de stângaci pentru ca noi, cititorii, să aflăm, de fapt informaţiile. Straniul impuls nestăvilit de a povesti al lui Poha se transformă astfel într-un fel de pârghie de deblocare a intrigii, un fel de revolver al lui Cehov de o înduioşătoare naivitate.
Dacă, în primele capitole, autorul reuşea să creeze cu o relativă lejeritate legăturile cauză-efect între evenimente, încercările sale au fost, în această privinţă, tot mai neizbutite, ajungând, iată, să construiască, în capitolul de faţă, situaţii de o ilară neconcordanţă. În povestea din poveste, ni se vorbeşte despre explorarea unei grote, descoperite în timpul unei escalade alpine. Cei doi exploratori, Poha şi camaradul său, alpinişti amatori, sunt siliţi să coboare, la finalul explorării, pe o scară metalică, în vecinătatea unei mici cascade subterane, pe care nu reuşesc s-o lumineze decât foarte prost, cu ajutorul unor facle descoperite în ciudate firide săpate în preţii galeriei de acces. Ajunşi la bază, sunt surprinşi de o voce venind din beznă. „Odată ajunși jos nu apucarăm să ne depărtăm prea mult de scară când se auzi o voce amenințătoare din întuneric:”, ne spune autorul. Apoi urmează ameninţarea: „Bine aţi venit!” 🙂 Nu credem că e cea mai ameninţătoare formulă… Imediat mai apoi, autorul însuşi se răzgândeşte, formulând următorul enunţ: „De fapt semăna mai mult cu o întrebare decît cu un salut de bun venit, dar era mai convenabil decât să fi fost întâmpinați cu ostilitate.” Deci, până la urmă, ori suntem ameninţaţi, ori nu suntem! 🙂 După ce peştera începe să se lumineze în mod misterios (se făcea auzit un sunet deosebit de cel al cascadei, care ar putea sugera un mecanism de mari dimensiuni, poate o poartă uriaşă, care permitea luminii naturale să intre), vocea îşi începe, totuşi, interogatoriul, pe un ton vizibil neprietenos: „Cum ați ajuns aici? Cine sunteți?”
Pe parcursul interogatoriului, dialogul capătă forme din cele mai neconcludente. După ce exploratorii ad-hoc mărturisesc că sunt alpinişti amatori şi că îşi câştigă traiul ca angajaţi ai Companiei de Transport și Comunicații, liderul „opoziţiei” îşi exprimă neîncrederea. Încercând să argumenteze, unul dintre cei doi devine cumplit de incoerent: „E adevărat că spusele noastre nu pot fi verificate, însă în situația asta nu ar avea niciun rost să mințim.”, spune el. Apoi urmează: „Dacă veți face verificări și se va dovedi că am mințit, bănuiesc că viitorul nostru va fi unul incert, am adăugat.” Ca să ne păstrăm nedumerirea, ori se pot verifica cele spuse de alpinişti, ori nu! 🙂 Ne lămurim, într-o oarecare măsură, imediat. Verificarea celor mărturisite (da, se pare că era, până la urmă, posibilă) a durat o lună.
Paradoxurile continuă şi în privinţa conflictului de pe Concorde, unde explozia demografică e pe cale să genereze criză de resurse. Ciudăţenia constă în argumentaţia unora din înalţii decidenţi confederaţi, care nu consimt la o intervenţie militară menită a impune restabilirea echilibrului demografic tocmai pentru a nu risipi… resursele planetei. Care altfel ar fi fost oricum epuizate de explozia demografică… Ceea ce ne face să ne întrebăm: ori suntem proteguitori ai resurselor planetare, ori nu suntem! 🙂
De parcă n-ar fi destul, autorul recurge şi la unele repetiţii terminologice de o evidentă stângăcie („Era un ritual zilnic pe care-l urma de ceva vreme, înainte de orice masă, deși spălatul mîinilor era un ritual ancestral pe care-l descoperise absolut întâmplător.”) sau la enunţuri cu înţelesuri ce se risipesc înainte de final („…părăsea clădirea având în memorie amintirile proaspăt implantate ale unei banale zi de lucru sau vizite de exemplu…”)
Dincolo de toate aceste neajunsuri care şubrezesc zidirea narativă, textul abundă de tot felul de alte erori, între care cacofoniile crase („slujnică care”, „Slujnica căscă”, „muncă care”) şi cuvintele scrise greşit („întradevăr”, „deasemenea”, „aveau cunoștiință”) nu sunt cele mai mari! În maniera de-acum obişnuită, căci regăsim astfel de schije şi în trecutele părţi ale deja prea lungului foileton, regăsim, alături de cacofonii şi cuvinte scrise greşit, erorile de punctuaţie. Dacă în „…asta până într-o zi când mânat de un curaj nebun încercase și el…” erau necesare nu mai puţin de două virgule, prima după „când” şi a doua după „nebun”, în enunţul „Preonorabilul urcă mai grăbit decât o făcea de obicei, scările ce duceau la mansardă.”, prin lipsa unei virgule, foarte necesare, după „urcă”, singura din context rămâne interpusă între predicat şi complementul direct.
Toate aceste elemente ne conduc spre una dintre cele mai triste concluzii în privinţa domnului Adrian Vlad Vicenţiu: nu pare dispus să progreseze în domeniul literaturii. Iar asta ne face să ne întrebăm: pentru ce şi mai ales pentru cine continuă domnia-sa să scrie?
Primul strop al ploii de noiembrie la HELION ON LINE vine sub numele de „Via Italia” şi poartă semnătura lui Costel Baboş. E un text scris cu fin meşteşug, de un realism frust, împănat ici-colea cu schije licenţioase. N-am găsit în el nici urmă de fantastic până aproape de final, când personajul narator se reîntâlneşte cu cuplul de chinezi pe care-i avusese vecini pentru o vreme. Ciudăţenia, înfiptă în carnea textului ca o promisiune, constă în felul în care arătau cei doi, la cei 75 şi respectiv 70 de ani ai lor: erau uluitori de tineri. Tare mi-ar plăcea să aflu care-i misterul familiei Wu…
A doua şi ultima ofertă de la magazinul bănăţean este povestirea „Iordan”, de Mihai Murariu, distinsă cu menţiune la recent încheiatul concurs de proză Helion 2011. Avem parte de o scriitură robustă, creionând un timp ce poate fi, la fel de bine, mitic sau postapocaliptic, în care lumea este personajul principal. Deşi nu se încadrează în genurile de ficţiune speculativă preferate, fiind mai mult un construct de atmosferă decât unul de intrigă, socotesc piesa între cele valoroase şi sunt tot mai convins că lucrurile merg spre bine, chiar dacă direcţia estetică nu este întotdeauna cea pe care mi-aş dori-o.
Ploaia de noiembrie a Gazetei SF începe cu un text restituit. „Bumerangul lui Zeeler”, de Marian Dumitraşcu, a mai apărut şi în SFera Online, pe 11 iulie 2010, iat-o, iar noi am spus câteva vorbe despre ea în articolul nostru „Ficţiuni în miez de vară”, din 1 august 2010. Apreciam acolo scriitura autorului şi căutam unele analogii cu mixarea uşor decalată a realităţilor multiple din romanul „Substanţa M”, de Philip K. Dick, remarcând totodată trimiterea la paradoxul imixtiunii lui Bob, personajul central, în propriul destin. Nu găsim cu cale să mai adăugăm alte observaţii.
Cu povestirea „Călătoria”, Cătălin Cofaru mai face un pas înainte întru slujirea condeiului său, în ciuda câtorva pasaje descriptive ce capătă contururi de compunere din anii de gimnaziu („Imediat după accea, locomotiva începu să pufăie zgomotos aburul ce se ridica în nori groşi spre cer.”), sau a unor fraze ce mai puteau fi condensate, în spiritul economiei de cuvinte (cum este cazul în „Profesorul nu o aprobă, apoi începu o discuţie aprinsă între cei doi, evident fiind pe părţi opuse ale baricadei în ceea ce privea subiectul.”, de pildă, unde toată formula de după ultima virgulă s-ar fi putut comprima: „care aveau în privinţa asta păreri cu totul opuse”, sau „care vedeau extrem de diferit lucrurile”, sau „căci fecare avea propria sa părere” etc.) Se remarcă o mai bună atenţie şi la utilizarea punctuaţiei, deşi vindecarea nu e completă, căci, în „Privi pentru o clipă spre uşa compartimentului aflată în partea opusă ferestrei…”, virgula de după „compartimentului” lipseşte.
Mi-a plăcut însă atmosfera de paradox victorian, amestecul timpurilor (ca în „Furtună de Timp”, de Gordon R. Dickson), trimiterile către steampunk (prin prezenţa maşinilor zburătoare acţionate de forţa aburului) şi motivul călătoriei iniţiatice. E din ce în ce mai bine.
Povestirea „Terraformare”, semnată de Emanuel Grigoraş, merită o atenţie aparte. Ideea de bază, transmutarea unei specii derivate din Homo sapiens pe o altă planetă, semănând în multe privinţe vechii Terra (distruse, în poveste, de un conflict nuclear), amestecă în intrigă o bogăţie de teme şi idei nu doar scintifiţionale. Legătura totală ce se realizează între habitant şi habitat face trimitere la ecosistemul Pandorei, din pelicula Avatar (aproape uitată, 😉 dar asta e altă discuţie!). Saltul, prin manipularea genetică a copiilor, spre nivelele existenţei metacivilizate aduce bine a „Sfârşitul copilăriei”, de Arthur C. Clarke. Interesantă este şi ideea relaţionării emoţionale între omul-extins, care îşi câştigă numele de Malik (cuvând de provenienţă arabă, având sensul de „căpetenie”, „conducător”, „rege”), şi planeta-femeie, sedusă spre a deveni Geea-mamă, alianţă panmatrimonială ce iradiază către versiunea creştină a mitului genezei, prin motivul şarpelui şi al mărului, introduse iterant, în finalul ecuaţiei narative.
Nu ne face plăcere, dar trebuie să menţionăm şi cele câteva scăderi ale piesei, fiindcă nu toate au ieşit foarte bine. Ciobirile se pot aşeza pe nivele de gravitate extrem de diferite, de la scăpări pripite („humanoidă”, „Ofero detalii”, „dint teritoriu”, „contribuia la apariţia primele celule vii”, „îl transformat”, „orice acţiune pe care terrani nu o raportau”), trecând prin stângăcii de stil, cel mai probabil neeliminate din pricina unei mult prea grăbite revizuiri a textului înainte de a fi expediat spre publicare, cum este cazul în „aceste informaţii vor fi oferite doar celor dintre care vor merita acest lucru”, unde „dintre” este, evident, în plus, şi mergând până la plasarea fatală a virgulei (cu totul accidental, se pare) între subiect şi predicat: „Consilierul pe probleme spirituale al preşedintelui, ducea însă dorul nisipului din zona stâncii unde se născuse.” Am mai aminti, între minusuri, un dezacord subtil, în „Majoritatea specimenelor era în stare bună.”, unde pentru verbul „a fi” trebuia folosită forma de imperfect în persoana a III-a plural, fiindcă „specimenele erau în stare bună”, şi nu „majoritatea era în stare bună”. De asemenea, în următoarea formulă, „De la copii îmbunătăţiţi cu branhii şi organe modificate, pregătiţi să populeze oceanele, pâna la cei cu pielea adaptată pentru…”, găsim că termenul subliniat trebuia articulat („copiii”), spre a fi în concordanţă cu prezenţa articolului demonstrativ (adjectival) „cei”. Dincolo de elementele de gramatică, pe care autorul o stăpâneşte mult peste medie, rămânem uşor nedumeriţi de împrumutul făţiş al unui bine-cunoscut element asimovian, extras din celebra „Fundaţia”, căci Emanuel Grigoraş recurge, şi domnia-sa, la citate provenind din… Enciclopedia Galactică.
Una peste alta, autorul ne-a convins. Îi transmitem pe această cale că-l mai aşteptăm. 🙂
Cea de-a patra povestire a Gazetei SF, „Închisoarea”, de Alexandru Ioan Despina, este o ediţie revăzută a bucăţii publicate în numărul 38/martie 2011 al revistei NAUTILUS. În comentariul din articolul «Muguri de „spec-fi”», publicat de noi în 3 aprilie 2011, remarcam ideea povestirii, o abordare morbidă, zicem atunci, a temei contactului, amintind de maniera în care au fost rezolvate, până la un punct, lucrurile în pelicula „Horror Express”, din 1973, cu Crhistopher Lee şi Telly Savalas. Acum vom face numai observaţia că micile greşeli, asupra cărora am atras pe atunci atenţia, au fost corectate. E unul din textele domnului Alexandru Ioan Despina care poate face parte dintr-o antologie „spec-fi” românească a generaţiei post-2010.
Despre următorul text al Gazetei SF, povestirea „Dualism”, de Florentin-Ionuţ haidamac, n-am să vă spun decât că mi s-a părut cel mai bun text al respectivului autor şi cea mai bună piesă a lunii până la momentul citirii ei (după cum am transmis, într-un comentariu, distinsului domn). Vom vedea ce se mai întâmplă, dar am citit cam tot, şi nu cred prea tare că-l va detrona cineva pe vindecător. 🙂
Cu piesa „Răsărit de soare”, Cătălina Fometici îşi dezvăluie potenţialul de „suspans negru”. Nu întâmplător, Oliviu Crâznic o remarcă şi o felicită pe blogul său. Un text care îşi merită răgazul lecturii, fie şi numai pentru literaritatea lui… Spun asta în ciuda faptului că nu sunt mare amator de vampiri… 😉
Cea de-a doua parte din „Vremuri tainice”, de Aurelia Chircu, pare scrisă ceva mai convingător, deşi are acel iz „american” de condei consumist şi conţine încă destule greşeli, fie ele de tastare sau de gramatică („Unele din cele douăzeci şi unul de motive”, „cu ajutorul unei telecomande”, „dcci” în loc de „deci”). E din ce în ce mai probabil că autoarea nu şi-a atins adevăratul potenţial. Crescendo-ul său ne dă însă, în continuare, speranţă.
Atunci când am spus că povestirea domnului Florentin-Ionuţ Haidamac este, probabil, textul lunii, m-am pripit, fiindcă are de împărţit titlul, la momentul scrierii acestor rânduri, 🙂 cu „Moartea muzelor”, de Ioan Claudiu Todoran, a cărui piesă se află în rubrica DEBUT a Gazetei SF. Puţinele greşeli, pe care nu le mai pomenim, par a fi simple neatenţii, judecând după felul îngrijit în care autorul stăpâneşte, în general, limba. Atât despre text. Vă las plăcerea lecturii…
În rubrica de MAINSTREAM a Gazetei SF, prea buna redacţie mi-a făcut onoarea să publice povestioara „Final ratat”. Ca o curiozitate, voi spune că piesa a fost scrisă dintr-o suflare, într-un fel de antrenament pe care-l practic din când în când, ascultând muzica dintr-un playlist pe care mi-l încropesc la inspiraţie şi de care mă las purtat, tastând apoi cuvintele ca în transă. E un bun exerciţiu de imaginaţie crativă. Dacă mi s-ar permite să dedic cuiva piesa, aş dedica-o lui Ovidiu Bufnilă, pentru a cărui scriitură am o mare admiraţie.
Concluziile lunii…
… sunt că:
1) Proza Gazetei SF e din ce în ce mai consistentă, iar bunul fanzin creşte cu fiecare lună, adunând în paginile sale nume importante din fandom şi idei tot mai bine legate.
2) NAUTILUS şi SRSFF îşi păstrează atitudinea de insule importante ale arhipelagului scintificţional românesc.
3) O anumită încetineală se resimte în taberele de la Helion SF (mai mult în privinţa prozei) şi SFera Online (în general).
Aşteptăm cu nerăbdare Luna Cadourilor. Şi ne-am dori povestiri calde, care să ne facă să zâmbim.
La final, textele lunii sunt, la egalitate, „Dualism”, de Florentin Ionuţ haidamac, şi „Moartea muzelor”, de Ioan Claudiu Todoran, autori pe care-i felicităm.
Fără nicio intenţie discriminatorie, segregaţionistă, secesionistă ori antiunionistă, ne vom ocupa, totuşi, separat de povestirile înscrise în concursul „e-Text”, iniţiat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, pe care le vom trata cu cel puţin aceeaşi atenţie, mai ales că, în cazul acesta, este imposibil ca măcar unul dintre autori să nu creadă, în final, că merita mai mult, că n-a fost înţeles, că alţii, nu-i aşa, sunt mai bine-văzuţi, nu se ştie de ce. Înainte de a începe, vom spune că, oricât ai încerca să fii de obiectiv, oricât ai încerca să cântăreşti de egal, ai, la rândul tău, preferinţe, gusturi, plăceri, iar atunci când o povestire te atinge acolo unde te doare, vei reacţiona pe măsura atingerii… Vreau să spun, cu alte cuvinte, că subiectivismul nu poate fi cu totul exclus, dar vom face tot ce depinde de noi să nu dezamăgim.
Sesiunea inaugurală a concursului de proză iniţiat de SRSFF începe interesant (la 7 noiembrie 2011, 😉 dată aniversară a Marii Revoluţii Socialiste din 1917) cu un text de atmosferă: „Cititorul”, purtând semnătura Ştefanei Cristina Czeller. În ciuda afirmaţiilor câtorva dintre cititorii 😉 ce au avut bunăvoinţa să şi comenteze, am să spun că textul excelează totuşi în câteva privinţe. Întâi de toate este folosirea limbii, iar asta e, fără îndoială, o primă satisfacţie pentru… cititor. 😉 Riscând să nu fiu în acord cu o parte a comentatorilor, am să mai spun că textul este unul construit cu atenţie, de mâna unei autoare ce şi-a făcut, sârguincioasă, temele. Iar asta este, tot fără îndoială, o altă satisfacţie a… cititorului. 😉 Am apreciat, de asemenea, echilibrul bun între atmosfera ficţiunii, cu care am putut lesne să empatizez, şi înşiruirea faptelor, al căror deznodământ mi s-a părut a avea acel „ceva” declanşator de uimire, chiar dacă nu în spectrul sentimentelor pozitive, fiindcă sfârşitul ficţiunii ar fi, cel puţin pentru mine, totuna cu sfârşitul lumii. Şi am să mai spun, în încheierea acestei aprecieri, că povestea, cu aerul ei vetust, face parte din categoria acelor mici piese artizanale pe care cititorul de azi, cel obişnuit numai cu tensiune, multă acţiune şi totală distrucţiune, nu le mai ştie aprecia. Păcat.
În ce mă priveşte, lucrarea „Şase ore de viaţă” (8 noiembrie 2011), de Călin Sămărghiţan, a doua povestire din concurs, pe luna în curs, 😉 este una surprinzătoare. Mi-a amintit de Dansând pe Marte, a lui Cătălin Maxim, piesa care dă titlul antologieiEditurii Millennium Press, din noiembrie 2009, am mai legat-o şi de „Cel mai vesel bărbat de pe pământ”, semnată de Antuza Genescu, dar mi-a amintit, prin procedeul de păstrare în stare criogenică psihosupravegheată, de Ella, soţia lui Glen Runciter, din romanul Ubik, de Philip K. Dick, cea menţinută într-o stare asemănătoare (de o întreprindere specializată numită Moratorium), suspendată mental între viaţă şi moarte, pentru a-şi ajuta în continuare soţul la conducerea straniei organizaţii comerciale Runciter Associates. Am apreciat faptul că piesa lui Călin Sămărghiţan are densitate la nivelul trăirilor, fiindcă asta permite cititorului să se apropie de personaje, să reacţioneze empatic la povestea lor. Am găsit că legăturile cauză-efact între faptele povestite sunt, în general, bine aşezate, mai cu seamă în privinţa eroinei principale, deşi, sub imperiul nefericitei poveşti amoroase cu Dylan, ea alege să accepte totuşi prea uşor oferta celor de la „+ Destin”. Oferta nu e una obişnuită fiindcă „baza de date” a firmei, plină în fapt cu biete fiinţe umane criogenizate, are o vechime de numai 200 de ani. Şansa ca Sophie, sau oricare alt client al organizaţiei, localizat în prezentul ficţiunii, să ştie cu siguranţă dacă sufletul său pereche aparţine unui om încă nenăscut sau, dimpotrivă, unuia care trăise cu mai bine de 200 de ani în urmă este practic nulă. Astfel, „+ Destin” apare, până la urmă, ca un soi de loterie şi, în orice joc de acest fel, şansele de câştig sunt totuşi extrem de mici…
Trecând peste uşoara fragilitate narativă de mai sus (la care se mai adaugă, după cum spuneau şi unii comentatori, o anume previzibilitate a happy-end-ului şi un uşor dezechilibru între exacerbarea suferinţei iniţiale, cauzate de Dylan, în comparaţie cu cea provocată de pierderea iubiri perfecte, în finalul dramatic al întâlnirii cu Aldan), ajungem la partea de stăpânire a limbii. Aici avem câteva probleme de vizibilă gravitate. Prima este, fără orice îndoială, prezenţa virgulei între subiect şi predicat, fenomen ce se repetă obstinant 😉 în text: „Zgâlţâiturile, frânele, accelerările bruşte, îi făceau bine însă.”; „Toate aceste persoane cuprinse în programul nostru, sunt la rândul lor în căutarea sufletului pereche.”; „Cazul numărul doi, ar fi…”; „…grupul în care se afla Sophie, se îndrepta…”; „Valetul care o ajutase să-şi potrivească echipamentul, fusese foarte amabil…” (unde fenomenul e cauzat de omisiunea unei virgule, foarte necesară după „valetul”) şi se poate să mai fie şi altele. A doua problemă o constituie dezacordul în unele fraze lungi (de exemplu în „Aceste persoane se află într-un proces de criogenizare, sunt conectate la computerele noastre, sunt conştienţi…”), pe care autorul, deşi le finalizează semantic, nu le susţine gramatical. Poate că o revizuire atentă ar fi fost foarte necesară, înainte ca textul să fie trimis spre publicare. (S-ar eliminat şi alte formule inedite, ca „Bine că încă n-o plătiseră încă!”).
Una peste alta, autorul pare să aibă calităţile native necesare unui bun condeier, ceea ce nu poate decât să ne bucure. La gramatică, mai este însă de muncă! Spor la treabă!
Povestirea lui Cătălin Cofaru, „Doar un robot” (13 noiembrie 2011), este, până la urmă, un demers meditativ pe câteva teme comune scintificţiunii şi epistemologiei timpului nostru. Simpla înşiruire a acestora, fie şi într-un cadru narativ (destul de fragil eşafodat), are eventual darul de a ne dezvălui, în persoana autorului, o fiinţă umană neliniştită, preocupată de viitorul tot mai incert al speciei Homo sapiens, sentimente cu care suntem pe aceeaşi frecvenţă. Referitor la calitatea literară, remarcăm doar un progres al scriiturii la nivelul său formal, fiindcă atenţia domnului Cătălin Cofaru pentru corectitudine e vizibilă, prin comparaţie cu alte trecute încercări motiv pentru care nu mai găsim necesar a mai menţiona erorile mărunte, cu totul nesemnificative în economia textului. Pe care îl considerăm, din păcate, o lansare absolut prematură.
17 noiembrie este data intrării în concurs a textului „Cameleonul”, de Victor Nicuşor Dragomir. Ideea de pornire este una absolut remarcabilă: civilizaţia umană, aflată în plin proces de colonizare a unor noi lumi, după distrugerea Terrei (catastrofă ecologică generată de proverbiala lăcomie omenească), intră în contact cu o supercivilizaţie localizată pe o planetă acvatică, aparent nelocuită. Povestirea ne dezvăluie apoi că primii colonişti ajunşi pe planetă sunt anihilaţi, dar lăsaţi să transmită un mesaj de ajutor. Misiunea de salvare este şi ea distrusă, confruntându-se cu nava-planetă (am văzut cândva asta, într-un film SF japonez, pe la începutul anilor ’80), ai cărei locuitori produc o replică perfectă a vizitatorilor şi pornesc în căutarea celorlalte colonii umane risipite în spaţiu. Titlul se justifică prin tactica „acvaticilor”, care dădeau planetei lor aparenţa unei locaţii bogate în resurse, extrem de potrivită spre a fi colonizată. Cei atraşi astfel deveneau însă victime sigure.
Dacă în temă şi motive povestirea are atuuri de toată… scintificţionalitatea, punerea în formă este cât se poate de nepotrivită. O primă lovitură sub centura limbii române este lipsa completă a diacriticelor, care transformă lectura într-o obositoare bâjbâire semantică, dependentă apoape la tot pasul de context. Cu toată strădania cititorului, în destule situaţii, echivocul supravieţuieşte, ca în „Suspina fara sa-si ascunda taria sentimentelor care il stapineau.”, unde nu putem şti precis dacă verbul este în imperfect („suspina”) sau în perfectul simplu („suspină”), fiecare situaţie nuanţând în mod evident diferit contextul.
Şi de-ar fi numai atât! Fragila cunoaştere a normelor de expresie spuzeşte la tot pasul zicerea. „Ordinile” (ca formă de plural articulat de la „ordin”), „graniţile” (ca plural articulat de la „graniţă”), „aceeiasi senzatie”, „ceeia ce trebuie”, „ingenunchiat”, „in negru si ucigatorul an”, „ghiata”, „ideia”, „ei insasi”, „particolelor”, „Einshtein”, „Admosfera” („admosferei”), „triunf”, „smolateca” şi alte asemenea schije stau înfipte în carnea compunerii, îndurerând ochiul şi inima cititorului. Pe lângă toate astea, stângăcii de genul „Experienta sa de atitia ani ca si ofiter operational…” (de ce „ca şi”?) sau „Un adevarat con al abundentei…” (expresia este „cornul abundenţei”) nici nu mai contează. Contează în schimb erorile grave de punctuaţie, ca în „oamenii puternici, au investit multi bani” sau „Acvatici, transformati in fiinte umane porneau spre urmatoarea lor prada”, situaţii în care virgula tronează (iarăşi!!) între subiect şi predicat, în ultimul exemplu, prin omisiunea celei atât de necesare după „umane”.
Nu stăm mai bine nici în privinţa cunoaşterii ştiinţifice, căci în text „convieţuiesc” erori grave, de nivel elementar sau ceva mai elevat, şi descrieri patatehnologige ale căror semnificaţii, pe mine unul, mă depăşesc. Am să încep cu afirmaţia referitoare la un devastator seism planetar („Un urias cutremur de noua pe scara Richter a zguduit intreaga suprafata planetara mai bine de cinci minute”), profund ruptă de ceea ce am învăţat eu la Inginerie seismică – una din disiciplinele la care, afară de cursul distinsului meu profesor, ins cu totul deosebit, am mai citit vreo câteva cărţi. Am înţeles din ele că, într-o mare falie seismică, energia se acumulează lent, în decursul anilor sau deceniilor, eliberându-se în reprize de câteva zeci de secunde, rareori mai mult de un minut şi jumătate, cutremurele corespunzătoare unei intensităţi de valoare 9 pe scara Richter putând să devasteze zone cu o rază de cel mult câteva mii de kilometri. Prin urmare, o activitate tectonică de asemenea intensitate la scară planetară s-ar putea produce numai în situaţia în care toate marile falii pământene s-ar afla simultan în stare de maximă acumulare, declanşându-se în lanţ, lucru extrem de puţin probabil. Dacă înţelegerea acestor amănunte ţine de studierea sistematică, preferabil la nivel universitar, a unor fenomene naturale ceva mai complexe, confuzia terminologică ce urmează e lesne de evitat încă din gimnaziu. Aflăm mai întâi că „Fortele gravitationale a apropiatsatelitul artificial pina la limita in care nu a mai fost posibil nimic.” Trecem repede peste dezacordul grav, marcat în context cu caractere îngroşate, reţinând, oarecum nedumeriţi, cuvintele subliniate: despre ce fel de satelit artificial să fie vorba? Ni se spune apoi că „In numai doua saptamini cele doua corpuri ceresti au pornit intr-o imbratisare mortala.” (remarcăm, în treacăt, lipsa virgulei de după „săptămâni”) şi, atenţi iarăşi la vocabulele subliniate, începem să ne îndoim că satelitul din enunţul anterior e chiar unul artificial. Câteva rânduri mai jos, ne lămurim în sfârşit: „In14 iunie, Luna a intrat in admosfera [o! doamne!] superioara a planetei…” Nu mai încape nicio îndoială. Satelitul artificial este… Luna.
Cu totul specială este situaţia în enunţul „Desi avea miscare de revolutie in jurul unei stele mijlocii, ii lipsea cu desavirsire miscarea de rotatie. [???] O jumatate de an aveai zi, iar cealalta aveai noapte.”„Un delir.”, încheie autorul. Ne îndoim că lipsa mişcării de rotaţie a unei planete este posibilă, căci pare să contravină legii conservării momentului unghiular. Dacă însă ar fi aşa, în mod cert ziua ar fi egală cu noaptea, ambele având o durată de jumătate de an. Să înţelegem că planeta-navă era o maşinărie atât de specială încât, staţionând pe o orbită stabilă, pentru a fi lesne confundată cu un astru banal, putea totuşi să aibă şi astfel de manifestări exotice, contrare mecanicii cereşti? Hmm… Mă las păgubaş… La fel ca şi în privinţa unui alt paragraf: „Concentrarea unei energii deosebit de mari intr-un spatiu tridimensional compact avea asupra luminii efectul de puls ce putea impinge obiectul in care are loc descarcarea pe o alta lungime de unda a fotonilor. Adica, spatiul putea fi pliat asemenea unei gauri de vierme si astfel nava noastra se incadra pe o scurtatura energetica ce comprima vizibil spatiul si totodata distantele dintre punctul de plecare si cel de destinatie. Cistigul cel mai mare era ca teoria relativitatii nu se mai putea aplica. Folosind aceasta tehnologie, inventata de oameni pe cind inca se aflau pe planeta mama, disparea decalajul de timp dintre calatori si reperul de plecare. Cei treizeci si sapte de ani lumina au fost parcursi de cele doua nave in mai putin de un singur an terestru.” Mi-a amintit de alambicatul roman-foileton al domnului Paul Boncuţiu…
În ciuda tuturor nenorocirilor de care am vorbit, aş îndrăzni să cred că autorul poate mai mult. Dar are nevoie de lecturi bine canalizate, studiu sârguincios al limbii române şi o revizuire amplă a unor noţiuni ştiinţifice elementare. E singura modalitate de a valorifica idei de bună calitate precum cea de la care a pornit şi în povestea de faţă…
După o tăcere de unsprezece zile, pe 28 noiembrie, firul textelor aruncate în luptă se reia cu povestirea „Tango”, de Vlad Darius Crăciun. E un text de remarcabilă valoare literară, construit cu artă de un autor ce ştie să lege între ele mişcările dinlăuntrul şi din afara eului, pe care izbuteşte să le proiecteze aproape cinematografic în mintea cititorului. E o poveste despre revenirea din moarte, despre acea rătăcire la limita între cele două lumi, separate de graniţa cea fără de întoarcere a Styxului (Someş), pe undele căruia bătrânul plutaş (veritabil cerber) îşi vede de ale sale, în vreme ce, peste fire, se aude un tango din alte vremi, vorbind despre reîntoarcere, căci asta vrea să însemne volver în spaniolă. Întoarcerea din lumea umbrelor aduce în lumină un erou transformat, consolidat (ceea ce nu te omoară te face mai puternic), un om conştient că moartea e o realitate care seamănă izbitor vieţii celui pregătit a se săvârşi, tocmai de aceea putând fi, aparent bizar, de o stranie frumuseţe…
Deşi, literar, este foarte bine construit, textul e fragil tocmai în latura sa fantastică, fiindcă decodarea simbolic-realistă îmi pare mai la îndemână decât interpretarea în cheie magic-supranaturală, impusă de canoanele fantasy, căci elementul central metareal rezidă doar în personificarea morţii.
Lectura mi-a făcut cu adevărat plăcere. 🙂
Ultima piesă care intră în concurs este „Navigând prin ceaţă”, de Ioana Vişan. Textul său se remarcă în primul rând prin originalitatea cadrului ficţiunii, căci lumea în care se desfăşoară acţiunea este una a clădirilor de locuit relocabile, mobile, inteligente, ierarhia socială regăsindu-se şi în stratificarea locatarilor, cei mai lipsiţi de pretenţii locuind mai aproape de sol, iar cei bogaţi ocupând, proporţional cu averea şi influenţa, etajele superioare. În aceeaşi măsură, textul punctează şi în privinţa scrierii îngrijite, fără a scânteia însă ca scriitură. Nu la fel de bine stau lucrurile cu intriga, fiindcă, în derularea poveştii, abia pe la finalul celei de a şasea pagini (din totalul de 9) se produce evenimentul aducător de tensiune. Până la momentul apariţiei intruşilor, textul e predominant descriptiv, rezumându-se mai mult la a spune, în loc să arate. Deşi ivirea spărgătorilor promite un final incandescent, trama se rezolvă banal, mai întâi prin izolarea acestora, apoi prin catapultarea lor, cu tot cu camera-capcană, în apele mării. Celălalt plan al povestirii, cel sentimental, din păcate, abia schiţat, erupe abia în final, constituind un fel de hapy end artificios, căci Jonas, amantul frumoasei Elsie, este arestat pentru divulgarea codurilor clădirii (către misterioşii intruşi de mai sus), iar asta îi deschide eroului principal, Kai, drumul spre inima fetei.
N-aş încheia fără să remarc prezenţa elementelor scintificţionale, care fac din text, în ciuda scăderilor de care am vorbit, un text literar ţinând, cât se poate de evident, de regatul ficţiunii speculative.
Concluzii
Pentru stabilirea ierarhiei de final, cred că se cuvine, întâi de toate, să excludem două din cele şase texte aflate în competiţie. Este vorba de „Cameleonul”, a domnului Victor Nicuşor Dragomir (pentru că e povestirea cel mai rău pusă în operă, deşi pleacă de la cea mai consistentă idee science-fiction a etapei, abordând şi una din temele cele mai puternice ale genului – explorarea cosmică, numai că o idee nu e de ajuns) şi „Doar un robot”, de Cătălin Cofaru (pentru fragilitatea literară a demersului).
Rămâne aşadar să deliberăm asupra celor patru povestiri rămase: „Cititorul”, purtând semnătura Ştefanei Cristina Czeller, „Şase ore de viaţă”, de Călin Sămărghiţan, „Tango”, de Vlad Darius Crăciun şi „Navigând prin ceaţă”, de Ioana Vişan.
Cele mai dense din punct de vedere scintificţional sunt „Şase ore de viaţă” şi „Navigând prin ceaţă”. Cea mai bine scrisă este, cred eu, „Tango”, de Vlad Darius Crăciun. Cea mai crepusculară este piesa Ştefanei Cristina Czeller, „Cititorul”, având acel final care declanşează sentimentul miraculosului. Într-adevăr, juriul are o sarcină grea. 🙂
Alegând ca prim criteriu valoarea literară, ierarhia finală stabilită de mine este:
Am eliminat cu mare greutate textul Ioanei Vişan, cu lumea sa foarte bine imaginată, mai ales pentru că eşafodajul intrigii nu are o soliditate pe măsura decorului, ceea ce mi-a dat o satisfacţie de lectură numai parţială.
Publicat de mirco67 
SCIFIENTLAND 