Lady Jen şi cu Sir Aspoiu

27/02/2010

Comentariile la articolul „Etica scrisului (I)”, publicat de Horia Nicola Ursu în numărul din februarie al revistei „Nautilus”, sunt, ca mai mereu la articolele sale, furtunoase. Taberele sunt aşezate, catapultele sunt pregătite, iar beligeranţii zvârl unii în alţii cu diverse acuze, insinuări, dulcegării, opinii, impresii, tablete, ţucale, buzdugane, pamflete şi taburete. Nimic nou pentru fandomul românesc.

Între vajnicii luptători, prietenii mei Jen şi Aspoiu, singurii cititori români de F&SF care contează şi care continuă să mă uimească prin tot ceea ce fac. Şi ei fac ce fac de când îi ştiu. Nu îi ştiu de prea multă vreme, dar, asta-i sigur, eram mai liniştit când nu-i ştiam.

Pe Jen am întâlnit-o cândva pe rosf.ro, site-ul lui Mugur Cornilă, apoi pe unele forumuri. O admiram pentru că lectura năprasnic, supersonic. Eu am fost mereu un cititor molcom şi m-au embarast mereu inşii care citesc cu toptanul. Îmi păstrez şi acum ritmul meu, cam un volum pe săptămână, alteori nici atât, căci se întâmplă să citesc şi lucruri mai grele. Nu mă compar cu Jen. Nu mă compar cu ea din multe puncte de vedere. De pildă, ea spune: „dupa ce sunteti publicati, mentionati intr-o nota daca doriti sa fiti cititi/recenzati doar de critici literari. incercati sa includeti cat mai multe detalii (numele celor acceptati, revistele la care scriu, activitatea pe care trebuie s-o aiba la activ ca sa va poata recenza, obligativitatea sau nu a prezentei pe wikipedia). asa, sa nu ne mai obosim noi, muritorii de rand, cand nu e cazul.” Şi când spune asta, ea este nedumerită de reacţiile mele de pe blog, vis-a-vis de lăturile pe care le-a revărsat şăgalnic, împreună cu fratele Aspoiu, peste antologiile de povestire SF românească, lansate de SRSFF şi MP, cu ocazia târgului de carte Gaudeamus, în toamna 2009. Spre deosebire de ea, eu sunt nedumerit de nonşalanţa cu care li se pot arunca în faţă unor editori, autori mai mult sau mai puţini debutanţi, critici mai cu ştaif sau mai fără, nişte verbalizări găunoase pe post de impresii de lectură.

Mă uimesc însă şi mai tare ifosele acestor două personagii, care se fac a nu băga de seamă nişte adevăruri elementare despre starea în care se găseşte literatura F&SF românească azi, grăbindu-se să joace în picioare puţinele şi firavele semne de revigorare. Zadarnică orice argumentare. Pentru aceşti cetitori exclusivi de fantascienză anglofonă, tot ce nu se încadrează în tiparele fantasticului industrial, pe care le au încrustate în fiecare sinapsă, e demn doar de dispreţ. Ei nu concep că ar putea exista inşi care să aibă impulsul de a scrie astfel de literatură cu mijloace aparţinând limbii române, iar, când dau totuşi peste ei, îi socotesc retardaţi şi varsă asupra lor zoaiele unor intelecte răsucite pe valţurile industriilor editoriale ocţidentale. Pentru că, nu-i aşa, nu sunt la fel de buni ca purtătorii de nume mari de peste ocean, cei citiţi pe mai toate meridianele.

Acest soi de intelectuali apatrizi pierd din vedere că, spre osebire de dânşii, care s-au anglizat aşa de adânc la gândire încât graiul propriu le sună străin, şchiop, în adunarea asta de omenime ce vorbeşte româneşte mai sunt şi indivizi care se simt confortabil în limba asta. În ea îşi dau bineţe, în ea înjură aprig pe cine le vine, în ea îşi iubesc copiii, nevestele, căţeii şi ce se mai întâmplă să iubească ei, prin vieţile lor amărâte şi, nu-i aşa, reduse, rudimentare, neapărat lipsite de importanţă. Ba unii mai au şi stupizenia de a încerca să scrie speculaţiuni ficţionale! Ce idee! Unde mai pui că alţii, care par să fi citit mai mult de o carte, prin mediile alea universitare unde-şi câştigă pâinea ori prin diverse publicaţii spun că nici n-ar scrie întotdeauna rău. Năzbâtios, aşa-i?

Sau poate că greşesc. Poate că domniile lor, deloc neînghiontite în coaste ca să le placă ceea ce nu le place şi basta, au ajuns să priceapă atât de ceţos româneşte, datorită, bineînţeles, nobilei erudiţii angle, încât nu mai înţeleg nici măcar enunţurile cele mai simple. Zadarnic se zbate bietul Balin Feri să argumenteze. La fel de zadarnic şi Eugen Romaniuc. De mine şi de blogul meu obscur (m-am ţinut până acum deoparte de gâlceava cu pricina), ce să mai vorbesc! Tot ce spunem noi nu ajunge la miezul cugetului lor. Uzăm de româneşti atât de diferite încât, deşi vorbim pe înţeles, ei nu ne pot pricepe. Păcat.

Totuşi, cel mai uluit rămân de faptul că, ciupind şi eu o leacă de ingleză, ocţidentalii vorbitori ai astei lingue nu mi-au părut c-ar fi chiar extratereştri. În genere au tot două mâini, două picioare, un singur cap, iar logica le este cumva similară cu a noastră, aşa încât, când noi spunem „alb”, nici ei nu se grăbesc a spune „black”, şi până la urmă, cumva, ne înţelegem. Ba chiar am rămas siderat să constat că sunt printre ei unii care ne cunosc şi ne respectă cultura niţel mai mult decât reuşeşte s-o facă Jen şi Aspoiu, cititori SF mai presus decât toţi editorii, autorii şi universitarii români la un loc. Fie ei veşnic vii, sănătoşi şi puternici!

Pace bună!

Anunțuri

Consumism şi valoare literară

22/02/2010

Există azi o atracţie teribilă către comercial. Orice e bun e comercial. Adică se vinde. Tot ce nu se vinde nu e comercial, deci nu e bun. Această optică are tendinţa de a cuprinde toate sferele de activitate omenească, potrivindu-se într-o oarecare măsură unora dintre ele, să recunoaştem, dar dovedindu-se adesea fără niciun folos pentru altele.

Criteriului vanadabilităţii e bun, spre exemplu, când vine vorba de automobile, deşi nici aici nu se rezumă totul la asta. Să luăm cazul notoriu al Uzinelor Dacia de la Colibaşi. Integrate în concernul Renault, ele au reuşit în ultimul timp să pătrundă pe câteva importante pieţe europene, şi au avut succes cu ultimele modele de autoturisme. Dar, fiindcă există totuşi un asemenea „dar”, deşi pe piaţa germană, spre exemplu, s-a vândut binişor modelul Sandero, clevetirile la adresa calităţii produsului n-au fost puţine. Adevărat, rumoarea a fost întreţinută de companii germane concurente, nemulţumite că pierd cote semnificative în faţa unui produs inferior autoturismelor Opel, Volkswagen etc., ca echipare şi execuţie. Ca să fim obiectivi, zvonurile nu sunt tocmai lipsite de substanţă. Totuşi, consumatorul neamţ care cumpără Sandero de la Dacia beneficiază de un preţ fără concurenţă. Iată deci că în piaţă nu calitatea primează, ci preţul, eventual raportat la calitate, ceea ce este cu totul altceva.

Departe de mine ideea că Sandero e un produs necompetitiv. Nu. E foarte bun, la preţul oferit. Chiar foarte bun. Totuşi, nu pot să nu observ că şi modelul Golf sau modelul Polo, de la Volkswagen, mai scumpe, îşi merită cu prisosinţă banii, şi că, până la urmă, nici măcar pe piaţa autoturismelor, vânzările nu sunt criteriul ultim.

Când vine vorba de „produsele culturale”, factorul piaţă produce o apăsare încă şi mai mare. La un moment dat, vandabilitatea unei producţiuni literare originale poate da naştere unui fenomen susţinut de emulaţie, pe care, încet-încet, industria şi comerţul editorial îl proclamă ca gen. Prin procedee de marketing, vânzările producţiilor de gen pot fi maximizate pentru un timp. Piaţa stimulează apariţia unui număr tot mai mare de scriitori dedicaţi genului, care scriu un număr tot mai mare de cărţi de gen. Creşterea atinge un punct culminant, după care, invariabil, urmează o descreştere mai mult sau mai puţin rapidă, iar genul „moare”.

Cercetând lucrurile mai cu băgare de seamă, vom înţelege că avem de-a face cel puţin cu o confuzie de limbaj, perpetuată intenţionat de industria editorială. Genul care „moare” nu este un gen literar propriu-zis, în înţelesul pe care-l dă termenului critica de specialitate, ci e o categorie de piaţă, o clasă comercială, o etichetare de produs, pentru a atrage atenţia cumpărătorului că are în faţă ceva la modă, care-i va satisface nevoia de a fi în rând cu ceilalţi.

Aceste categorii ficţionale care cresc şi descresc nu au decât în mod cu totul întâmplător legătură cu noţiunea de valoare literară. Se prea poate ca un scriitor de certă valoare să eşueze numai pentru că s-a orientat către un „gen” muribund, de care se simte însă legat prin ţesături nevăzute, ce ţin de harul său. Se prea poate ca oameni de real talent să fie îngropaţi în uitare de industria literelor, în vreme ce inşi nu foarte înzestraţi de mama natură ajung să fie celebri şi bogaţi. Şi asta n-ar fi nimic. Jocuri ale sorţii. Nu e obligatoriu ca toţi indivizii de valoare să ajungă a fi recunoscuţi. Marketizarea excesivă însă poate face ca numărul valorilor eliminate pentru că nu scriu conform cu reţetele editoriale să crească peste măsură. Textele de certă valoare literară care ajung sub ochii cititorilor se împuţinează drastic. Astfel propulsată, mediocritatea devine standard, iar arta cuvântului decade.

Cuvântul e materia primă a comunicării. Atunci când arta cuvântului decade, comunicarea umană decade. Oamenii se fac mai greu înţeleşi, pentru că modelele de exprimare nu sunt performante. Eliberarea tensiunilor sociale se face mai greu, hăţişul de microrelaţii se încinge, iar individul uman se însingurează, se izolează, renunţă să mai asculte şi să mai fie ascultat.

Nu ştiu cum poate ajunge să se comporte organismul unei astfel de societăţi. Cred însă că o asemenea lume e mai uşor de dirijat, pentru că solidaritatea se diluează, e mai uşor de minţit, pentru că adevărul e mai greu de găsit de unul singur, e mai uşor de supus, pentru că omul singur nu valorează nimic mai mult decât suportul său biologic.

Să nu uităm că scrisul nu e decât o formă de comunicare. Un text literar este respins dacă cititorul nu găseşte în el similitudini cu realitatea sa interioară, cu valorile asumate de el, cu felul său intim de a crede şi de a simţi. Valoarea literară nu e ceva care să se vândă la tejghea, ca alviţa. Valoarea literară e cea care măsoară adâncimea spirituală a societăţii omeneşti, în fiecare epocă. Pentru a vorbi de valoare literară, trebuie să vorbim mai înainte de libertatea de a spune. Altfel, rezultatul sondării este calp, iar valoarea se traduce numai în simple unităţi de cont, cu însemnătate vremelnică.


IRoSF, ultimul număr

13/02/2010

A apărut numărul din februarie 2010, ultimul, al revistei electronice The Internet Review of Science Fiction. Pe scurt, IRoSF.


NAUTILUS, februarie…

06/02/2010

Cu o ţârucă de întârziere, anunţ şi io că a apărut numărul din februarie 2010 al revistei electronice NAUTILUS.

În el se află şi un text al meu, „Ultimele clipe sînt extrem de scumpe”, publicat mulţumită domnului Michael Hăulică.


Dileme culturale

01/02/2010

În decursul tocmai încheiatei luni ianuarie, mi-a trecut prin lectură şi culegerea de publicistică a lui George Călinescu, apărută la Editura Minerva în 1988, sub titlul „Însemnări şi polemici”. Dincolo de verva unui condei desăvârşit, abil în a face cu mare uşurinţă trecerea de la pamflet la polemică, am desluşit la autorul articolelor antologate un ce amărui. După ce muşcă aprig din ipocriţii politicianişti interbelici, din făţarnicii oameni „de cultură”, din inşii exponenţiali ai civilizaţiei noastre, nu demult dezobişnuiţi de portul şalvarilor de-mprumut, domnia sa devine partizan al stângii postbelice, pe care nu numai că n-o supune criticilor sale, dar chiar îi găseşte destule calităţi. Oare să nu fi realizat marele critic duplicitatea regimului comunist? Nu pot să cred. Cu simţul său uluitor de a detecta calpul… Atunci? A acceptat compromisul? A preferat mai iute să rămână în casa lui, să citească, să scrie în ziarele vremilor în schimbare, decât să putrezească în puşcărie? Şi-a iubit mai mult viaţa decât ideile? Ce să înţeleg eu din asta? Că nu merită să mori pentru o idee?

În ultima sâmbătă a lunii ianuarie, am văzut pe TVR Cultural un western de după-amiază. „Alamo” este povestea unui fort texan (pe-atunci Texasul ţinea de Mexic), apărat de o mână de americani de strânsură, dispuşi mai degrabă să moară decât să se supună unui regim despotic, militarist. Nu m-a impresionat faptul că liota de aventurieri din Tennesee era condusă de colonelul Davy Crockett, jucat de însuşi legendarul John Wayne. Am rămas cumva siderat de concluziile pe care le puteam trage din succesiunea celor două desfătări culturale. Că între americani şi noi sunt mari diferenţe: oamenii lor mărunţi, beţivi şi aventurieri din Tennesee, mor din ambiţie de dragul ideii de libertate, apărând un fort texan atacat de un inamic covârşitor, pe câtă vreme spiritele reprezentative ale neamului românesc se pun sub steagul cel mai iubit de vântul schimbării, spre a rămâne la adăpost.

M-am întrebat şi încă mă întreb: la ce folosesc ideile unui om de valoare, atunci când sunt ciuntite de propaganda unui regim despotic? Dar poate că greşesc. Poate că George Călinescu ştia mai bine ce face. Poate că şi înainte de război i s-au dat destule prilejuri de nemulţumire. Poate că, în materie de elementară educaţie, regimul comunist a făcut mai mult decât oricare alt regim politic pentru românul de rînd. Eu văd lucrurile în felul meu. El le-a văzut în felul lui. Cine sunt eu să judec pe Călinescu? Ce ştiu eu despre lumea de atunci? Eu am înţeles doar avertismentele sale din presa anilor ’30, că România nutrea să fie o prietenă a Franţei, şi nu o colonie culturală, că insul educat de la noi citea destule cărţi proaste, aparţinând unor genuri de divertisment, traduse din varii limbi de circulaţie, renegând autori români cu mult mai multă substanţă, infinit mai apropiaţi de felul autohton de a simţi.

N-ar fi nimic dacă azi n-am trăi urmările ducerii la desăvârşire a acestor întreprinderi, asupra cărora el atrăgea atenţia. Azi, scriitorii români trăiesc din altceva, nu din scris. Excepţiile sunt cu totul… excepţionale, şi nici nu mă grăbesc a le socoti reprezentative. Scrisul a devenit pentru români o ocupaţie de duminică, un hobby. Mă refer la scrisul cu valoare literară. Exclud cu bună ştiinţă jurnalismul aservit, sau alte forme de palavrageală. Văzând toate astea, nu pot să nu mă-ntreb dacă marele critic nu s-a gândit totuşi bine înainte de a face pasul, şi dacă, în raport cu credinţele sale, n-a ales ceea ce a găsit a fi răul cel mai mic.

Putem vedea azi, ici şi colo, grupuri de oameni care se asociază spre a promova cultura. Ei se exprimă liber pe internet, pe site-urile lor. Dar afirmaţiile lor sunt profund partizane şi fundamental nedrepte. Profund partizane pentru culturile străine, care ne invadează continuu şi fundamental nedrepte pentru cugetul autohton. Ei socotesc firesc să pună la concurenţă texte scrise de scriitori străini, consacraţi literaturii de divertisment industrializate, care s-a vândut mereu mai bine pe parcursul încă neîncheiatei epoci a lui Gutenberg, cu texte adesea firave şi uneori chiar stângace, scrise de literaţi aspiranţi autohtoni. Bineînţeles că, reducând literatura doar la industria editorială, e cum nu se poate mai firesc. Mai ales când statul nu mai face aproape nimic ca să protejeze litera românească. Lăsând piaţa de carte să decidă, să nu ne mirăm dacă limba română se va denatura iute, încărcându-se cu neologisme provenind din culturile anglofone, francofone, hispanofone, cristalizând datorită suprasaturaţiei în vreo nouvorbă orwelliană, de sub care mioriţa se va vedea numai ca o Marie Magdalenă curvită de foametea şi subdezvoltarea unei, nu-i aşa, apuse ere rurale.

Nu sunt adeptul izolaţionismului cultural şi al negării valorilor universale. Asta ar fi o prostie încă şi mai mare, încă şi mai ucigătoare pentru spiritul nostru subţiat. Mă simt doar aparţinător de o cultură mică, tot mai mică, pe care, dincolo de sforăitoarele declaraţii politice de la Bruxelles, militând pentru conservarea specificului fiecărei naţii, încep s-o simt păscută tot mai din aproape de primejdia unei extincţii autoconsimţite.