De august 23…

Sonetul I

în bălării trecutul stă pitit,
cad bursele de suveranitate,
duhul lui Iancu ni s-a prăvălit
în inimi şi din cer picură moarte.

mai marii noştri ne-au amanetat
şi din discursuri dau să ne fenteze,
în presă, Horea, proaspăt sfârtecat,
pozează gol şi prins în pioneze.

prin vechi biserici, sfinţi mucegăiţi
plâng veştejirea sângelui din mame.
a fi sau a nu fi mereu minţiţi
e miza lumii, dând să ne destrame.

sub ceruri negre, vinete stihii
râd la mormântul tristei Românii…

18 august 2011

Sonetul II

sunt fel şi fel de zvonuri că n-am fi,
că n-am fi fost, că moartea ni-i firească,
şi că, prin cronici, docţii-lefegii
se străduiesc în van să ne găsească.

istoria ni-i un munte de steril
pe care-n plastic vor să-l ambaleze,
ca peste leşul nostru inutil,
istoria lor să şi-o însămânţeze.

trecutul nostru, care nici n-a fost,
e doar o încercare de ruină,
e doar un Iancu fără niciun rost
şi doar un Horea, fără de lumină.

mă tem că nu-i departe acea zi
când cine-ai fost nu vei mai vrea să ştii…

18 august 2011

Sonetul III

majoritatea-i doar un mod abstract
de-a-ţi bate joc, prostindu-i, de cei mulţi,
să nu observe că eşti încălţat
când ţii discursuri, iară ei, desculţi.

majoritară-i oaia-n turmă, când
dau lupii, ucicând pe slabii miei.
rămân majoritari cei ce, păscând,
susţin că nu-s nici laşi, dar nici mişei.

la mijloc stau mereu cei păcăliţi.
majoritari, puternici, fără rost,
simţind că-s prea sintetic fericiţi
ca să mai mediteze la ce-a fost.

cei ce-au murit şi cei ce i-au ucis
zâmbesc, majoritari, în paradis.

22 august 2011

Sonetul IV

noi nu trăim, jucăm doar rolul vieţii,
mimând prosteşte c-am avea valoare,
dar nu ştim, bucuriei ori tristeţii
de-i aparţinem. fix în cot ne doare!

strămăşii dorm sub glie. nu ne pasă
ce-au făptuit cu sângele ori spada,
să doarmă-n veci, în pace cât ne lasă
a construi, prea scump, autostrada.

noi suntem azi! deci, ciocu’ mic, tovarăşi!
voi ne-aţi ales! noi v-am făcut pe spate,
căci vă plătim, puţin, iarăşi şi iarăşi,
vorbindu-vă, mereu, de libertate.

iar şcolile, ce spunem că nu-s bune,
ne-au dat certificat de-nţelepciune.

22 august 2011

PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 3

Pe Strei în jos, până-n porţile Simeriei

Îmbătaţi de măreţia minunatei depresiuni a Haţegului, trecem Râul Mare în Sântămărie Orlea, lăsând în urmă puzderie de minunăţii care merită văzute. Castelul din localitate e una dintre ele, deşi azi e acolo un fel de hotel-restaurant cu iz medieval, căruia i-am călcat în treacăt pragul cu vreo patru ani în urmă. Nimic nu ne-a împiedicat pe atunci să admirăm, dând roată, vechea clădire, dar şi să deplângem felul limitat, şi poate „kitchos”, în care e pusă în valoare, ca proprietate privată. Tot pe-aproape, dar suficient de departe ca să nu-l zărim din goana „astronavei”, se află şi unul dintre cele mai mari baraje din arocament de piatră, cu miez de argilă, din Europa, făcând parte din amenajarea hidroenergetică Rîul Mare – Retezat. Nu mai vorbesc de biserica din localitate, datând din zorii feudalismului şi închinată pe rând când la „spiritus sanctus”, când ortodoxiei, după cum s-a înclinat balanţa vremelnică a puterii. Cam peste tot prin apropiere, stau alte şi alte vestigii. Ulpia Traiana Sarmizegetusa, veche de aproape două milenii, impresionanta biserică din Densuşi, asupra originii căreia învăţaţii nu s-au pus nici azi de acord, căci în zidire se amestecă pietre luate din templele de la Sarmizegetusa, cărămizi romane şi vechi tuburi de canalizare, lespezi funerare şi bolovani de râu, iar pictura murală, întunecată de trecerea veacurilor şi de fumul lumânărilor atâtor slujbe, căci acolo se slujeşte fara încetare de secole bune, ar putea fi veche de peste cinci sute de ani. Pe unul din stâlpi, Fecioara ţine în braţe un prunc Iisus îmbrăcat în costum popular românesc, aşa cum l-a văzut cu ochii minţii sale zugravul din negura vremii, ce s-a semnat doar cu numele său mic, Ştefan. E la numai 10 kilometri de Haţeg, în care ajungem binişor înainte de amiază, cu gând să mergem pe centura pentru camioane, ca să câştigăm timp. Am socotit că, faţă de graficul stabilit la Strehaia Mission Control, avem o întârziere de vreo treizeci de minute, aşa că n-ar fi rău să dăm bice astrotuturigii, că nu degeaba o fi chemat-o pe ea RocketTurtle în lumea viselor. Numai că, exact ca-n vorba veche, socoteala de acasă şi cu cea din târg nu se potrivesc. La intrarea pe centură ne întâmpină un indicator de interzis şi suntem invitaţi, tot prin „semne”, să o luăm direct spre inima oraşului. Norocul face să găsim totuşi repede ruta ocolitoare, fără alte peripeţii, deşi constructorii de drumuri stelare o pitiseră printre nişte blocuri, de te lua mirarea cum puteau să încapă pe acolo marile „cargouri galactice”. Ieşim la liman cam la jumătatea distanţei pe care am fi avut-o în mod normal de parcurs, recunoaştem, după indicativul E79, că suntem pe calea cea dreaptă, virăm cu încredere la stânga şi începem să urcăm spre intersecţia cu strada Mihai Eminescu, în marginea din nord, la capătul căreia e o benzinărie şi un mic motel, unde am dormit o noapte prin vara lui 2007.

Autohtona „route-sixty-six” taie apoi spre răsărit prin pădurea Slivuţ, lăsând la un moment dat în stânga, spre nord, drumuşorul ce duce în faimoasa rezervaţie de zimbri. Tare m-aş repezi până acolo! Deşi ne tot învârtim prin zonă în ultimii ani, n-am apucat să văd bourii niciodată. Nici măcar când eram elev nu i-am văzut, căci, ca un făcut, am absentat la toate excursiile într-acolo. Pe când eram şcoler, bunii mei părinţi nu s-au zgârcit cu taberele de vară, al căror program prevedea întotdeauna câteva excursii şi o mulţime de drumeţii, dar în rezervaţie pur şi simplu n-am ajuns niciodată. N-avem nici acum vreme. Trecem repede. Repede. Spiritul timpului nostru ne biciuie să accelerăm.

Ne alăturăm iarăşi albiei nehotărâte a Streiului, care coboară să se împreune în undele Mureşului, frate de izvoare cu Oltul cel dătător de nume al provinciei stelare de unde am pornit. Numai că drumul nostru nu coboară, ci saltă peste spinările colinelor, nehotărât parcă şi el, ca şi firea omului, dacă să se afunde sau să se înalţe la ceruri. Deşi ploaia ne-a ocolit de la o vreme, nici cerurile nu-s hotărâte. Şi ca nehotărârea să fie împlinită, nici noi nu ne-am decis încă dacă, la întâlnirea cu drumul naţional numărul şapte, ce leagă Bucureştii cu ieşirea din ţară către Ungaria, de la Nădlac, vom lua calea Orăştiei, prin Simeria Veche, pentru a urca spre Metaliferi prin Geoagiu, coborând apoi spre poala Trascăului, către Zlatna, fie prin Ardeu şi Balşa, pe unde ne-au m-ai purtat într-o vară roţile „astronavei”, fie prin Băcîia şi Cib, ţinuturi necălcate încă, ori vom ţine-o către Brad prin Simeria şi Deva cea străjuită de mândre vestigii, dând zor către Câmpeni, capitala Ţării Moţilor, prin anticul fort al Abrudului, veghind de secole accesul spre minele aurifere de la Alburnus Maior (azi Roşia Montană).

Ştim de la alţi călători, care s-au învrednicit să împărtăşască cele aflate pe propria piele, că pe celălalt drum, prin Metaliferi, între Băcîia şi Cib, sunt vreo patru kilometri mai grei, neasfaltaţi, pe unde n-ar fi recomandată traversarea decât cu vehicule puternice, de teren, cu garda la sol mai ridicată. Dar pe noi nu asta ne sperie, fiindcă blânda noastră tuturigă ne-a purtat prin coclauri stelare din cele mai amarnice, fără să-şi lase pe-acolo ceva din oscioarele oţelite. Ne sperie numai ploaia, care se duce mai către sud-estul Apusenilor, adicătelea exact pe acolo, şi nu pentru că ar umple de glod drumurile pietroase de munte, ci mai repede că ar putea aduna în calea noastră bolovani prăvăliţi de pe versanţii negrijiţi din vremea „împuşcatului”.

Până atunci însă, mai avem de mers ceva. Şi mai avem a privi cerul spre a ne lămuri cum anume vom face. Până una alta, trecem prin Ruşi, apoi lăsăm în urmă Streiul, satul ce poartă numele râului în lungul căruia ne merge drumul, ştiind că în vechiul cimitir local se află o altă biserică medievală de rit ortodox, dar cu arhitectură mai mult gotică, a cărei ctitorire se pierde undeva între veacul al XIII-lea şi al XIV-lea, ţinem înainte când ajungem la intersecţia cu drumul judeţean 667 către Hunedoara, cea străjuită de zidurile bătrânului castel al Corvinilor, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică ale Transilvaniei, şi intrăm în Călan, cândva o mândră cetate a siderurgiei româneşti, în care au rămas azi atât de multe ruine, dând parcului industrial un aer cu adevărat postapocaliptic, pe care-l poţi întâlni şi în alte sectoare ale galaxiei noastre româneşti. M-aş fi oprit să fac nişte poze mai de aproape, dar Isabela nu m-a lăsat. Ruinele astea industriale, care pe mine mă atrag magnetic, nu ştiu de ce, ascund primejdii nebănuite. Resturi de chimicale dătătoare de cine ştie ce boli, gropi adânci, mascate de bălării şi moloz, pe fundul cărora poţi la fel de bine să-ţi afli oasele sfărâmate sau să-ţi dai sufletul. Aşa că mergem înainte. Nu ne oprim nici la băile de la Aquae, doi kilometri mai la nord, cunoscute încă dinaintea cuceririi Daciei de către romani, unde se mai poate vedea şi astăzi „lingura”, bazinul de piatră adânc de patru metri, având pe fund izvoare încă nesecate, după atâtea veacuri.

Când străbatem strada principală din Batiz, ne amuzăm de inedita situaţie, căci ne aflăm în Matiz şi în Batiz, totodată. Admirăm în trecere biserica ortodoxă, la fel de mare, dacă nu chiar mai mare decât cea din Strehaia, deşi comunitatea nu pare să fie pe măsură de numeroasă, apoi străbatem Băcia, îndreptându-ne către intersecţia aceea până la care avem de luat o decizie importantă. Ne apropiem privind cerul. Plutim nehotărâţi la porţile Simeriei, ezitând între cea veche şi cea mare. La dreapta e aventura în tărâmurile nemaivăzute ale Băcîiei şi Cibului, cu toate primejdiile pe care le poate ascunde ţinutul peste care pluteşte ameninţarea norilor înfăşuraţi de crestele Metaliferilor. La stânga e calea sigură, străbătând unul câte unul oraşele, până ce ajunge să urce pe umerii păduroşi ai Gilăului şi Muntelui Mare. Oricum am face, tot vom trece prin Abrud şi Cîmpeni, apoi ne vom aventura să tăiem Apusenii pe unul din cele mai frumoase trasee, de la Vadul Moţilor la Huedin, prin lumi pe care nu le-am mai văzut niciodată…

(Va urma.)

PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 2

Uimiţi, în constelaţia Haţegană

Defileul e aproape pustiu, de parcă Oltenia ar da să se termine cu olteni cu tot. Numai câteva maşini rulează încet. Trecem pe lângă mânăstirea Lainici, încetinind la marcajele pietonale peste care nu păşeşte nimeni, apoi ne vedem de ceilalţi kilometri rămaşi de parcurs în chei, eu atent la şoseaua acum acceptabilă, Isabela căutând ceva cu priviri iscoditoare printre colţii pietroşi ai versanţilor prăvăliţi. Pădurile, sumeţite pe umerii munţilor, ne privesc de sus. Parc-ar atârna direct din cer, de te ia mirare că nu se ivesc din frunziş chipuri de îngeri cu plete aurii. Cerul s-a mai limpezit ceva. Printre zdrenţele plumbuite se întrezăresc peticuţe de azur. Când trecem prin dreptul Iscronilor, valea se deschide laolaltă cu cerurile. Jiul se desface în două fuioare, cel de vest, sau Jiul Românesc, tăind albie pe lângă poalele masivului Vîlcani, către stânga. Noi urmăm însă firul fratelui apusean, Jiul Unguresc, cum i se mai zicea într-o vreme, şi intrăm în cetatea Petroşanilor. Nu ne oprim decât în parcarea de la Carrefour-Express, ca să ne dezmorţim. Intrăm să hoinărim niţel printre rafturi, căci magazinul tocmai s-a deschis şi nu suntem decât noi. Fără să ne propunem asta, ne grăbim, biciuiţi de spiritul vremii noastre. Totul cât mai repede.

Părăsind sanctuarul lui Mercur, constatăm că ploaia iar s-a-nteţit. Ne furişăm în mica astronavă camuflată în tuturigă, legându-ne imperios în centuri, apoi ne strecurăm atenţi afară din parcare, cu grijă să respectăm semnele de circulaţie. Imediat suntem în sensul giratoriu, prin care ne facem cu diplomaţie intrarea pe DN66, calea noastră stelară, apoi ţinem înainte, mereu înainte, căci din poveste înainte mult mai este şi noi trebuie să zidim mai întâi povestea asta cu fapta ca să avem, mai apoi, ce zice. Nu mult după revenirea în făgaşul de asfalt al călătoriei, traversăm podul peste Jiul de Est, scoborâtor dinspre inima Petrilei, lângă vatra căreia adună la sine şi apele Jieţului, şi ascultăm supuşi de indicatorul aşezat cuminte la căpătâiul de pe malul drept, apucând-o către Haţeg. Drumul se aşază întins înspre apus, trecând sfios pe sub tâmplele de piatră ale străvechii cetăţi a Băniţei, după ce lasă în drepta pe frate-său mai mic, ce urcă spre peştera Bolii. Mi-am tot zis că va trebui să facem şi aici un popas, dar nu acum. N-avem vreme acum. Acum trebuie să mergem aţă. Repede. Repede. Şi trecem ca o albină furioasă, bonzăind din motoare, deşi nu-i decât unul, v-am mai zis, da’ dă bine la „siviu” dacă foloseşti pluralul.

Până la Băniţa, localitatea actuală purtând numele anticei ruine, unde „route-sixty-six” a noastră face pieptiş spre nord, lăsăm în dreapta tot felul de drumuşoare îmbiind către culmi molcome, pline de păşuni, între care se ivesc petece păduroase. Apoi iar ne aşternem către apus, trecând vijelios de punctul geodezic aflat la 756 de metri deasupra nivelului Mării Negre, un glob cocoţat deasupra zidului de sprijin ce mărgineşte şoseaua. Şerpuim razant pe lângă Crivadia, pe unde ar fi de văzut, între altele, ruina turnului medieval de vamă, un bastion din piatră de calcar făcut în comandita lui Petru Pereny, voievod al Transilvaniei între 1526 şi 1529, spre a stăvili contrabanda la care se dedau pe atunci haţeganii şi oltenii, nemulţumind pe comercianţii „ferengi” aflaţi la nord de Carpaţi. Din toate timpurile, cel bogat a avut grijă să se folosească de putere ca să trăiască numai el, iar ceilalţă să vină smeriţi la poarta sa, cu căciulile-n mâini, spre a cere îndurare. Ar mai fi de văzut şi cheile Crivadiei, ba chiar şi peşterile Gaura Oanei şi Izvoreni, dar numai de cei ce se încumetă a străbate cu pasul kilometri buni de drum forestier, pe care altminteri nu te poţi abate decât vara, pe uscăciune, cu o „astronavă” din cele straşnice, de-i mai zice şi „gipan”. Noi, creştinii de rând, ne mulţumim cu ce avem, aşa că mânăm tuturiga la deal, iar ea ne ascultă cuminţică, draga de ea, să ne dea Domnul la toţi sănătate şi să le-mplinim pe toate. Şi se-mplineşte vremea să tăiem într-o vijelie aerul prin Baru, comună unde încă fiinţează o făbricuţă de ceramcă refractară, precum şi cel din Livadia, despre care nu ne-am învrednicit să aflăm nimic, dar am găsit-o plină de pitoresc, străbătând apoi Pui, Băieşti şi Ohaba de sub Piatră, ultima fiind tare potrivită pentru a te aventura pe crestele Retezatului cel plin de izvoare, pe care l-am trecut cândva, pe când eram foarte-foarte tânăr, dimpreună cu prietenii cei dragi şi nepieritori. Soarta a avut grijă şi ne-a risipit în cele patru zări, dar a rămas amintirea senzaţiei aceleia de neprihănită libertate ivită din flăcările focului făcut sub cerul gol, în vatră de pietre, peste care fierbea ceaunul răspândind miresme numai bune să-l îmblânzească la vorbă şi pe Ucigă-l Toaca… Dar să revenim în undele prezentului…

…Îndată ce treci de Baru, valea se deschide cu măreţie într-o vastă depresiune. Ne-am oprit să privim. Nori aburoşi unduiau peste colinele din zare, aţintite la cer ca nişte imenşi sâni dezgoliţi, îmbiindu-l pe Zamolxis la desfrâu. Şi, fără să vrem, iureşul minţii ne azvârle iar în trecut. Doamne, cum trebuie să fi fost inima în războinicii Romei, când au ajuns pe meleagurile astea? Oare nu s-a domolit puţin câte puţin sângele lor aprig? Oare n-au înţeles atunci că vor câştiga numai bătălia, nu şi războiul, fiindcă n-aveau cum să iasă biruitori în faţa măreţiei lui Dumnezeu? Bine le-a zis poetul, ceva veacuri mai pe urmă! O apă şi-un pământ. Aşa le-a fost scris. Şi aşa s-a împlinit voia Celui de Sus.

Am încercat să facem câteva poze. Lumina însă nu s-a dovedit tocmai prielnică pentru neputincioasele noastre unelte. A rămas în captură numai griul amar al panglicii de asfalt, verdele incert al câmpului şi ceţurile vaste, adumbrind ţuguiatele creştete ivite din carnea pământului. Şi amintirea. Doar amintirea. Care se va pierde într-o zi, precum lacrimile în ploaie.

Către Haţeg

(Va urma)

PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 1

Până la porţile găurii de vierme

Când începe călătoria, parcă începe viaţa. Şi viaţa e frumoasă, vă zisei. E frumoasă şi atunci când plouă, ba chiar şi când toarnă cu găleata. Am navigat mai bine de un ceas sub nori sumbri, zdrenţuind baierele cerului, până ce am lăsat în urmă târguşorul Motrului şi, trecând printre carierele Rouşiuţa şi Motru, am coborât dealul Lupoaiei, către Ciuperceni. Nici n-am ieşit bine din pădure şi ploaia s-a înteţit. Iar pe măsură ce ne apropiam de Tîrgu Jiu ploua tot mai tare.

Dimineaţa sfâşiase noaptea în fâşii, dar ceva din păcura ei se încăpăţâna să atârne în poala norilor. Mergeam cu luminile aprinse, ascultând sfârâitul anvelopelor pe asfaltul ud şi ştergătoarele mângâind sticla parbrizului. Vorbeam de una şi de alta, iar motorul „fotonic” al tuturigii bonzăia molcom, în vreme ce căldura venea de jos, de la picioare, împresurându-ne plăcut, numai bine ca să nu ne pese câtuşi de puţin de diluviul dezlănţuit. Eram atenţi, fiindcă lumea începuse să mişune, chiar dacă ziua se numea duminică, iar după Teleşti, localităţile se ţin lanţ una de alta, impunând limitări drastice de viteză. Nu că astronava noastră s-ar fi pretat să înfrunte furtunile precum făcea Jarcalete printre crestele din Nanga Parbat, dar parcă nici să te târâi cu 50 de „kiloparseci” pe oră nu-i vreo sfârâială, mai ales că aveam de trecut peste nouă mări şi nouă ţări, plus vreo câteva sisteme stelare. Bodogăneam despre cum sunt semnalizate intrările şi ieşirile în sătucele astea cosmice, cu totul tendenţios, incluzând între ele şi zona de administrare, nu doar intravilanul, înadins ca să te facă să mergi încet unde nu e cazul. Fireşte că mulţi nu respectă regula, căzând adesea în capcanele electromagnetice ale arnăuţilor de la circulaţie, care pe-aci, prin sectorul galactic al Gorjului, nu-s deloc îngăduitori. Ne umflă râsul mai cu seamă în dreptul unui mic sătuc de-i zice Tălpăşeşti, nume care te-mbie parcă să-i dai talpă. Intrăm în arealul său, dar nu ne dumirim unde-i sunt casele, fiindcă pe lângă şosea nu-i decât câmp şi verdeaţă. Ne lămureşte un indicator semnalizând intersecţia cu un drumuşor local ce se lasă-n stânga, după cum mergem noi. Tălpăşeşti 2 km. Cum adică? Adică am intrat în ceva care nici nu-i aici, ci vreo doi kilometri mai nu ştiu unde. Adică, vorba lu’ Bibanu, ce vezi nu-i adevărat. Mă duce gândul că satul ăsta, de-atâta călcat cu talpa, că de-aia-i şi zice Tălpăşeşti, are pământul bătătorit foarte, şi a ajuns la o stare hiperdensă, cu o gravitaţie pe măsură. Probabil că influenţa enormului câmp local se simte de la doi kilometri, că altfel nu-mi explic toate indicatoarele astea. Norocul nostru cu motorul „fotonic” al tuturigii, că n-am fi avut altcum nicio scăpare. Rulăm atenţi, cu ochii în patru, să nu apară vreo astronavă cu luminiţele alea inconfundabile în roşu-alb-albastru, pe care sigur n-am detecta-o cu sistemele noastre de bord. Mărim totuşi viteza, de teama abisurilor gravitaţionale din Tălpăşeşti, şi ne vedem de ale noastre.

Intrăm în Târgu Jiu pe o ploaie cu bulbuci. Nu ştiu cum facem şi ratăm drumul de centură, angajându-ne vijelios către inima târgului. Şi e chiar bine, fiindcă centura e în reparaţii, iar mare parte din drum e pe macadam, cum aveam să aflăm abia la întoarcere, când am luat-o, totuşi, pe-acolo. Mai bine-am fi greşit iar! Ne descurcăm, ne orientăm, în ciuda ploii şi a unor intersecţii stelare aşa, mai nebuloase, şi nimerim, ca orbul Brăila, pe Bulevardul Ecaterina Teodoroiu, alias drumul european E79, sau, mai bine, drumul naţional cu numărul 66, ca faimoasa autostradă americană, dar câtă diferenţă! Ecaterina noastră a ajuns o experienţă europeană tristă. Covorul subţire de mixtură asfaltică, aşezat pe o veche îmbrăcăminte din beton de ciment, s-a desprins în mare parte. Peticele rămase zgâlţâie bietele telescoape ale astrotuturigii, aşa încât suntem nevoiţi să mergem cel mult cu treizeci de kilometri pe oră, iar asta numai viteză cosmică nu se poate numi. Şi plouă. Bălţile umplu golurile dintre boţurile de asfalt, făcând din fiecare băltoacă un mister mai mult sau mai puţin adânc. Nu mai vorbim între noi. Înjurăm temeinic de administraţie, de municipii şi de alte structuri de putere du pin clustăru’ local, dar nu-i iertăm din pomelnic nici pe ăi din buricu’ galaxiei, că peştele de la cap se reformează, parcă nu ştiţi. Şi o ţinem tot aşa până la Bumbeşti Jiu, unde ne oprim la o benzinărie Petrom (constatând că nu se simte deloc amprenta partenerului austriac întru administrare!), ca să profităm de copertina ei şi să ne schimbăm locurile la scuteală. De alimentat nu e cazul, căci combustibilul de la start ne ajunge lejer până seara, poate chiar mai mult, iar noi ne-am propus să băgăm ceva benzinuţă interstelară (de 95, că-i mai ieftinucă) abia prin spaţioportul de la Cîmpeni. Şi ce de mai e pân’ acolo!

Trec la timonă. Zâmbesc pe furiş, amintindu-mi cum îi cerusem permisiunea de decolare profesorului meu de matematică, la Strehaia Mission Control, dar asta era în altă realitate. Acum va trebui să decolez fără asistenţă şi să mă înfirip precaut în Defileul Jiului, cu ditamai RocketTurtle-ul, ca într-o gaură de vierme dintre lumi. La capătul celălalt vom fi deja în alt sector galactic, sub stelele lucinde ale Transilvaniei. Rămâi cu bine, eternă Terra Nova! Noi vom şerpui în susul Jiului, cercând să uităm că ne desfiinţară până şi echipa de fotbal, buna noastră „Ştiinţa” din Bănie, topită în furnalele „cooperativei” în care, deşi am scris pentru o vreme istorie, n-am avut cu adevărat loc niciodată. O să încercăm şi noi să ne topim privirile în undele râului nostru drag, pe care ne-am obişnuit să-l aşteptăm dincoace de Carpaţi ca pe apa vie, apoi să renaştem în cuget curat şi să ne despărţim de el în poarta Petroşanilor, purtând pe umeri aripi noi, ca să străbatem zările. Zic în gând un „Doamne-ajută!”, cum m-au învăţat părinţii mei că e bine, apoi răsucesc în contact cheia şi pun în mişcare căluţii-putere ai ascuţitorii. Primeşte-ne, Transilvanie măreaţă, sub stelele tale!

(Va urma)

PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI…

…şi prin alte tărâmuri, şi nici măcar în această ordine. Nu le-am numit în titlu de teamă să nu stricăm muzâchia rostirii, care n-ar mai fi făcut, nu-i aşa, pe cetitoriu să-şi ascuţească mintea asupra textului ce urmează. Nu că el ar avea de vorbit despre lucruri mai de preţ decât cele pomenite de alţii, sau c-ar fi fost născut din preumblări demne de Sindbad, marinarul, ori de Indiana Jones, dar mie toate astea îmi par importante, că sunt ale mele, iar dacă n-or să-ţi placă, să nu-mi dai niciun ban.

Povestea începe într-o dimineaţă ploioasă de duminică, din a 24-a zi a lui cuptor, anul 2011 de la venirea în lume a Mîntuitorului. Ascuns în micul habitaclu al navetei de explorare, aştept cuminte să se scurgă ultimele zeci de secunde ale numărătoarei inverse. În tabla de Galaţi a astronavei se aud răpăind stropi grei de ploaie, iar cerul e întunecat. Pe întinderea nesfârşită de beton a cosmoportului, nici ţipenie de om. Forfotă mare în schimb în centrul de comandă, ascuns ca într-o catacombă undeva, sub noi, foarte, foarte jos. Pe ecran, chipul încruntat al comandantului, fiindcă orice cosmoport are un comandant, iar acesta seamănă tare mult cu profesorul meu de matematică din treapta întâi de liceu. Undeva mai în spate se mai văd şi alţii, fiecare la pupitrul său… „Sunteţi gata, măi crrretinilor?”, aud în cască vocea comandirului şi acum sunt sigur că-i el, proful, fiindcă îi recunosc vocabularul şi pronunţia rârâită, ca la franţuji. „Gata, dom’ profesor!”, îi răspund, nedumerit că nici aici, la exoticul meu loc de muncă, nu scap de el. Din scaunul ei anti-G, Isabela mă priveşte amuzată. Dacă n-ar fi încotoşmănată în costumul ăsta mare şi greu, mi-ar face sâc şi s-ar prăpădi de râs. Mă încrunt la ea, mormăind o sudalmă, mai mult în barbă, să nu m-audă comandiru’, că sigur mă lasă corijent pe toamnă. „Atunci porrrniţi, că acu’ mă rrăzgândesc şi nu vă bag nici în trrreaptă.” „Dar eu am dat treapta”, zice Isabela, nedumerită. „Tu n-ai fost de şapte ani la suprravegherre, la bac!”, o admonestează cu năduf comandirul, ca-n vremea când îi era director, la începutul ei de carieră. „Hai, lasă vrăjelile!”, îl ia tare olteanca. „Doar nu era să mă amestec în parascoveniile voastre! Pune semaforu’ pe verde, că acu’ suntem în vacanţă, şi n-am de gând să las să ne-o strice tocmai un răutăcios ca tine!” Ăsta e faimosul spirit combativ din sud! Aşa-mi placi, lelişoară! Comandirul râde şi el, plin de admiraţie, de i se văd dinţii mari. Ce dantură sănătoasă are ăsta, la vârsta lui! Se vede c-a trăit bine sub comunişti… „A naibii pielea pe tine, oltencuţo!”, zice dom’ comandant. Apoi se încruntă şi întreabă: „Cerreţi perrrmisiunea de decolarre?” „Matiz – two – zero – eleven – RocketTurtle, cer permisiunea de decolare!”, fac eu, ca la carte. „Strrehaia Mission Contrrol. Perrrmission grrranted!” răspunde comandirul, cu un accent mai degrabă rusesc. „Ignişăn sicuăns start!”, continuă el încruntat, apoi începe să numere de-a-ndoaselea, de la 10 în jos, în englezeasca lui de Baikonur. Eu stau cu mâna încordată pe contact, gata să răsucesc cheia. „…forr, trrii, tu, engin start, zirrou!” Motorul tună. Fotonii dau năvală din efuzoare, călcându-se-n picioare la ieşire, ca bezmeticii. Cabina se zgâlţâie. „Strehaia Mission Control, rămâneţi cu bine!”, salut eu ceremonios. „Călătorrrie sprrrâncenată, crrretinilor!”, face drăgăstos, comandiru’, cu faţa numai zâmbet. Ce dinţi perfecţi! Ce dinţi perfecţi! Urcăm. Aud în căşti o voce necunoscută: „Matiz – two – zero – eleven – RocketTurtle, you are five thousand feet… Everything looks good…” Apoi începe să piuie ceva. Ţiuituri ascuţite, rare, ca la o alarmă. Privesc îngrijorat bordul. Apoi tresar, mă ridic şi opresc vechiul telefon Samsung, pe care-l folosesc în loc de deşteptător. E ora cinci şi douăzeci de minute. În fustele de tablă ale acoperişurilor de bloc răpăie ploaia. Ascult atent, dorindu-mi din suflet să se oprească. În câteva clipe, duruitul boabelor grele de apă scade. Se stinge. Minune? Mă ridic în picioare cu telefonul în mână. Începe o nouă zi.

Încă sub impresia ciudatului vis şi a reconfortantei senzaţii că bunul Dumnezeu a oprit ploaia la ruga mea fierbinte, şerpuiesc sprinţar printre evenimentele dimineţii. Nici nu ştiu când ajungem să stăm în faţa uşii, pe picior de plecare, cu ultimele bagaje asupră-ne. Sacul de merinde în care am înghesuit, afară de apă şi ceva de îmbucat pe drum, un termos cu ceai, micile butelcuţe cu cafea, ceşti de plastic, şerveţele, linguriţe, alte nimicuri trebuincioase, l-am pus pe umeri. În mâna dreaptă duc sacoşa cu hainele Isabelei, pe care o vom aşeza pe bancheta din spate, alături de cele două pături făcute sul, laolaltă cu cele patru covoraşe termoizolante, bine rulate şi ele, pe care suntem pregătiţi să le întindem la fundul cortului, dacă va fi să dormim în vreun camping. Suntem numai noi doi, aşa că ne putem lăfăi în micul habitaclu al Matizului „one-zero-eleven RocketTurtle”. (Nici n-am să-i spun duduiţei, să nu-şi râză de mine şi de visele mele.) Rucsacii i-am îngrămădit de cu seară în micul portbagaj, minunându-mă cum de au încăput. Dar de unde să ştiu eu aseară că vom călători cu o astronavă, ditamai ţestoasa reactivă? Mi-am amintit că îmi dorisem cândva să-mi transform maşinuţa, căreia eu îi zic duios ba „ascuţiotoare”, ba „tuturigă”, într-o navetă fotonică şi să mă preumblu prin tot felul de cocaluri stelare. O fi visul acela pe cale să se împlinească? Şi ce anume vrea să însemne împlinirea asta? N-avem decât să pornim la drum şi să aflăm.

În vreme ce aşezăm ultimele bagaje, mă trezesc cu mama lângă mine. Coborâse să ne sărute de bun-rămas şi se apropiase pâş-pâş, ca o pisică. M-am şi speriat când i-am auzit deodată vocea, în spatele meu. Ultimele preparative. Suntem în scaune cu centurile puse. Facem mamei semne de „la revedere”. Ea ne răspunde. Ca de fiecare dată când plecăm, are ochii înlăcrimaţi. Eu nu-nţeleg de ce, fiindcă ne vom întoarce într-o săptămână, dar nu-mi bat capul. Nu ştiu cum e să fii mamă. În viaţa asta m-a sărit rândul. Poate altă dată. Deşi sunt nebănuit de puternice, mamele plâng din orice. Nu toate, dar cele mai multe. Isabela pune contact, în timp ce eu cer în gând permisiunea de decolare de la Strehaia Mission Control. E drept că ăia sunt în cealaltă realitate, dar nu se ştie niciodată cum stă treaba cu universurile astea paralele. La sfert de cheie motorul se pune pe ronţăit. Îl lăsăm să toarcă vreo două minuţele, ca să se încingă inima lui „fotonică”, apoi începem să facem manevrele de ieşire din parcare. Încet, cu spatele, atenţi să nu hârşcâim tuturigile din jur, care tare s-au înmulţit. Criză-criză, dar toţi şi-au luat maşini. Curtea dintre blocuri s-a umplut cu bemveuri, opele şi volksvagoane la second hand, sclipind în fel de fel de culori, între care mai stau numai vreo două dacii bătrâne-bătrâne (una cu pneurile dezumflate), un Cielo argintiu ceva mai muncit şi broscăneaţa noastră, verzuie şi sclipicioasă, cu boticul ei scurt şi niţel îmbufnat. Suntem gata de drum. Isabela e la volan, căci ea va conduce (va pilota, dar nici nu ştie, iar eu nici nu-i spun, fiindcă nu vreau s-o sperii) până la intrarea în defileul Jiului. Eu sunt în dreapta, amândoi ne-am legat în centuri, astronava duruie, ploaia nu mai, mama lăcrimează, peste alei plutesc ici-colea vălătuci de ceaţă albăstrie. Soarele se chinuie să se ridice din aşternuturi de nori şi să răsară printre blocuri, printre ceţuri. Noi ne punem în mişcare, nu ne facem griji, soarele va răzbi el cumva, ne vedem de aleile noastre pe care le parcurgem încet, ca o ciudată fantomă cu motor. Mama s-a ascuns printre ceţuri, căutând soarele. Va răzbi şi ea, nu-mi fac griji. A răzbit de fiecare dată. Asta e meseria lor de mame, să răzbească. Nu se sinchiseşte nimeni cum fac ele, dar sunt cele mai aprige maşini de răzbit care s-au putut inventa vreodată în universul plin de universuri.

Minusculul roi local de blocuri se termină brusc în strada Mihail Sadoveanu pe care noi ieşim către stânga, apoi iar la stânga, pe Eroilor, oprindu-ne la colţ cu A. I. Cuza (care pe hărţile stelare de la „gugle” e notată, ilar, ca „bulevard”) ca să ne uităm atenţi în toate părţile, să nu apară din neant vreo astronavă bengoasă plină cu „klingrromieni” piliţi, gata să-şi arate, ca după chef, motoarele nervoase cui s-o-ntâmpla să se nimeară prin intersecţiile clusterului local. Virăm dreapta şi ne aşternem la drum. Ceaţa e străvezie. Asfaltul e niţel umed. Ploaia e mai mult burniţă, dar nu se lasă. Ameninţă cu noi armate de nori pe care le tot adună din abisurile cerului burzuluit. Ieşim din târguşor cu motoarele în plin (e numai unul, dar aşa ne place nouă să spunem, că sună bine, ca bulevardul de pe hărţile stelare), am făcut primii kilometri şi, în ciuda ploii, totul arată bine, Strehaia Mission Control. Şerpuim printre coline ca printre nişte galaxii duioase, ne îndreptăm către munţii ascunşi după nebuloasele astea de nori smiorcăindu-se peste noi, iar viaţa e frumoasă. Cum nu se poate mai frumoasă…

(Va urma)

„Antigrafomania”

Grafomanul este, conform definiţiei de dicţionar, o persoană care are mania scrisului, dorindu-şi în acelaşi timp, cel mai adesea cu ardoare, ca lumea să afle despre nobila sa preocupare şi să-l preţuiască pe măsura sârguinţei sale. Uneori, atunci când insul suferă în plus şi de mania persecuţiei, exercitându-şi neostoit dreptul la petiţiune, domnia-sa se revarsă public printr-un val de reclamaţii depuse pe la instanţe de judecată ori pe la registraturile diverselor instituţii şi companii publice care, îi pare lui, l-au lezat fundamental. Acesta este reclamagiul profesionist pe care-l ştim cu toţii, fiindcă nu se poate să n-avem prin apropiere pe vreunul. Dar nu el face obiectul observaţiilor noastre. Noi, cei care ne îndeletnicim cu şlefuitul cuvintelor, suntem interesaţi cu precădere de spiţa grafomanilor literari.

De cele mai multe ori, grafomanul scrie într-un mod grandilocvent, spunând până şi cele mai banale lucruri în termeni suficient de preţioşi ca să stârnească cititorului avizat nedumerirea. (Să fie aici o dorinţă tainică de a sufla cu poleială propria existenţă sau stare intelectuală, pe care o simte, în forul său interior, mică, fragilă, inacceptabilă?). Dar el nu cade numai în păcatul argintării banalului. El, se vede cât de colo, nu are nici simţul expresiei, alegând cuvintele numai după criterii vagi (şi niciodată suficiente) dar inteligibile lui în clipa „creaţiei”. Tocmai de-asta izbuteşte să scrie savant în împrejurări sensibile ori romanţios despre sentimente sintetice, mumificate, pe care le protejază în carcase bombate şi vopsite strident, cu grija cu care îşi ocrotesc retardaţii păpuşile scălâmbe. Dacă de migăloasa emfază ai putea să zâmbeşti, chiar să râzi, când dai peste dovezile şocante ale sărăciei sufleteşti, surâsul îţi îngheaţă. Te simţi obosit. Cum o fi ajuns sufletul ăsta atât de beteag? De ce-şi doreşte el, biet adult subdezvoltat, să fie ca oamenii mari? Din teamă? Din spleenul concurenţei perpetuale, bănuindu-se şters din privirile strălucitoarelor doamne şi aruncat la marginea haitei în călduri, dimpreună cu sămânţa lui inutilă de pechinez?

În lucia sărăcie a trăirilor, grafomanul caută cu orice preţ să fie original. O face cu disperare. Nici nu-şi dă seama când textul său a devenit mai întâi ceţos, apoi greu de urmărit, iar la final ininteligibil, socotind cu entuziasm că toate astea sunt semne ale genialităţii în sfârşit dobândite, cu trudă, ori graţie inspiraţiei divine. Oricine poate! Oricine! Prin sârguinţă şi prin voia muzelor, vai!, atât de capricioase.

Fără a avea vreo pretenţie de tratarisire exhaustivă, am lăsat mai la urmă trăsăturile fundamentale ale grafomanului: puterea de muncă (ooo! da! scrie monumental!), consecvenţa (nu renunţă decât cu mare greutate şi, mai ales, nu întrevezi în succesiunea edificiilor sale „literare” niciun progres – e al naibii de conservator) şi cerbicia cu care-şi apără reduta (căci se socoteşte, mai presus de orice îndoială, un geniu neînţeles).

Acestea ar fi, cred eu, semnalmentele definitorii ale grafomanului. Ele s-ar putea constitui într-un soi de portret robot pe care redacţiile publicaţiilor l-ar putea utiliza (în această formă ori într-o versiune mult îmbunătăţită, fiindcă loc este) pentru a nu scăpa între consacraţi pe unul dintre ei. Fiindcă „arta” lor nu e nici pe departe literatură. Iar ficţiune speculativă încă şi mai puţin. Semnele de creştere pe care le-a dat în ultima vreme „spec-fi”-ul autohton reclamă neîntârziat o acţiune sistematică de îngrădire a grafomaniei. Mai târziu va fi mult mai greu. Chiar dacă s-ar înregistra, la început, o scădere a numărului de texte publicate, calitatea ar creşte. Iar noi toţi am avea numai de câştigat.

Din „cuptorul” ficţional…

Miezul verii nu pare unul tocmai secetos la capitolul ficţiuni publicate „la liber” în locaţiile web pe care le observăm. Au ieşit din [ 😉 luna lui] „cuptor” 18 texte, adică mai mult decât media lunară înregistrată în aceste prime 5 luni ale „anului scifient” (6,4 povestiri/lună), ceea ce, pentru o perioadă de vacanţă, nu e deloc rău (incluzând şi pe cele „rumenite a doua oară”). Era păcat ca, în pofida preumblărilor noastre, să nu le trecem în revistă, ca şi până acum, la data de întâi.

Şi vom începe, ca de obicei, cu…

Miezul verii nautile începe cu textul Ioanei Vişan, „Inimi de piatră”, pe care îndrăznesc să nu-l numesc între reuşitele autoarei. E o poveste aridă (la figurat, dar, din păcate, şi la propriu), cu statui ale zeilor olimpieni ce prind viaţă şi cam atât, fiindcă altceva chiar nu se mai întâmplă, nici măcar în finalul suspendat între toanele augustelor făpturi. Conflictul astfel creat, între dorinţa zeilor de a avea parte numai de căldura verii şi nevoile unei comunităţi omeneşti tot mai nemulţumite de seceta decretată celest, se plasează în zona unui dramatism fad, superficial, „de operetă”. În plus, în scriitura tinerei noastre prietene apar încă destule stângăcii. Uneori, succesiunea lor are darul de a dezarticula complet orice urmă de stil. Nu apucăm să ne obişnuim cu gustul straniu pe care ni-l dă (ni-l dau?) „Acropolele vizibil ca o pată ştearsă în depărtare” şi trebuie să facem faţă unei alăturări (nu tocmai 🙂 ) eufonice: „să vorbească cu ei”. Nu peste multe cuvinte, un alt vârtej de expresie ne roteşte-n loc: „incendii (corect era „incendiile”) sunt ultimul lucru de care avem nevoie”. La puţin după debutul descriptiv al celui de-al doilea tablou, „Situaţia se schimbase drastic”. Obişnuim să folosim adjectivul „drastic” atunci când vorbim despre măsuri, pedepse, atitudini ale unor conducători etc., termenul fiind în genere sinonim cu „exigent”, „aspru”, „sever”, „eficient” chiar. E drept că, între sinonime, figurează şi „radical”, dar obişnuinţa de a percepe prezenţa umană în spatele unei acţiuni „drastice” face ca formula să-mi sune a falset. Câteva paragrafe mai jos, nişte „pereţi rămâseseră (corect era „rămăseseră”) în picioare.” Forma greşită pare, din păcate, una sistematică, fiindcă o regăsim şi ceva mai jos: „Vesta se rostogolise pe trepte şi căzuse printre dărâmături, unde rămâsese ameţită”. Nu e singura lunecare de grafie (autoarea folosindu-se pe undeva şi de „comfortabil”), după cum nici alăturarea subtil cacofonică de mai sus nu e una izolată (mai găsim în text şi „vorbească cu cineva”, de exemplu). Unele din formulele autoarei par însă a avea legătură cu simţul interior al expresiei, cu felul în care percepe domnia-sa consonanţa vocabulelor aliate în propoziţii şi fraze. De pildă, în încercarea de a obţine oarece economicitate de expresie, autoarea recurge la amputări de cuvinte, care dezechilibrează prozodic şi chiar semantic textul, ca în „i se permisese să părăsească templul pentru a-şi aduce provizii sau [pentru a] face diferite comisioane” ori „Se pot lua măsuri, [se pot] aduce ajutoare, [se poate] eventual reloca populaţia.” Afară de aceste alunecări profunde ale formulelor sale, şi personajele dau uneori semne că-şi pierd consistenţa. Aflăm cu uimire despre zei că puterea lor e, în fapt, limitată. M-a descumpănit în acest sens mai ales tabloul în care Afrodita, surprinsă de vizitatori, e îngrijorată brusc de starea coafurii, apucându-se subit să-şi împletească febril cosiţele, iar „O asemenea activitate putea să dureze chiar şi două ore.”, ni se spune. Eram obişnuit ca zeii să-şi schimbe înfăţişarea aşa, pac, şi gata! Cum făcea Samantha, în faimosul serial de televiziune din anii ’60, „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”. Una peste alta, găsim că povestea de faţă e un text lansat prematur, fără o prea atentă şlefuire. Pe Ioana Vişan cea adevărată o mai aşteptăm…

A doua povestire nautilă a lunii este semnată de Alexandru Ioan Despina şi poartă titlul „Azaroth”. E o expunere lungă, prin care autorul pare a încerca să ne facă dovada că poate scrie şi rău. Pe alocuri, chiar mai mult decât atât. Dacă în textele sale anterioare a părut să aibă ceva de spus şi chiar a mânuit binişor unele instrumente necesare zicerii, de astă dată, textul său e construit greu, din pasaje descriptive ceţoase, în care cuvintele nu sunt alese cu destulă grijă. Nu mă grăbesc, de pildă, să consider că înţeleg imaginea acelui tetraedru izoedric „încastrat de braţe lungi, metalice”, pe care Alexandru Ioan Despina ni-l dezvăluie izotrop (adică având neschimbate proprietăţi în oricare punct al volumului său) dar conţinând, în stare criogenică, un corp omenesc, despre care ştim că numai izotrop nu poate fi. Nu mă grăbesc să cred că înţeleg nici motivul pentru care întregul paragraf ce urmează imediat e consumat spre a ne convinge că durata strădaniei roboţilor de a-l învia pe navigatorul stelar nu poate fi estimată cu destulă precizie. În afara ideii de răstimp, această durată nu pare să capete o hotărâtoare importanţă în economia naraţiei, ba chiar din contră, roboţii, veşnici fiind, nu par a se sinchisi prea mult de factorul „cronos”.

Limbajul folosit devine zdrobitor de neliterar atunci când termenii ştiinţifici se acumulează în adevărate cascade preţioase. „Înainte de a fi scos din tubul adiabatic au recurs, prin procedee chirurgicale, la modificarea pragului de sensibilitate din cornul dorsal medular. Stimulii nociceptivi nu mai excitau aminoacizii sinapselor…”, spune, de exemplu, autorul, pentru a-şi râde, parcă, el însuşi de toată această ostentativă dovadă de erudiţie, explicându-ne chiar la finalul bombasticei fraze: „iar eu nu mai simţeam durerea.” La fel de bizară îmi apare şi recurgerea la termeni de o doctă preţiozitate, cum ar fi „inextricabil”, „inavuabile”, „inconceptibile”, pe care-am pus-o mai întâi pe seama strădaniei (evident, excesive) de a ne caracteriza, prin limbajul său, o fiinţă inteligentă nonumană, concepută pe calapodul inteligenţei artificiale. Dar presupunerea mea s-a dovedit mai apoi neîntemeiată, fiindcă autorul foloseşte, tot pentru expunerea ideilor lui Azaroth, şi cuvinte din vocabularul firesc: „Ochii mei au văzut imagini tulburătoare. Crime inimaginabile, violenţe atroce, crunte dovezi de o incredibilă sălbăticie, abominabile lupte înfiorătoare. Urechile mele au auzit strigăte cumplite, de disperare.” (Oare de ce mi-a amintit atât de mult de scena asta?)

În destule alte cazuri, se iţesc forme incorecte ale unor cuvinte, semne incontestabile ale problemelor de limbă, ca în: „începuseră să bântuiască gândirea” („a bântui” face, la conjunctiv prezent, „să bântuie”, ca să nu mai vorbim de cacofonia-bonus din formula propusă în text), „una dintre cele două luni a celei de-a doua planete” („dintre cele două luni ale celei”), „Ne mişcăm însă în permanenţă înăuntru cupolei.” (confuzie între adverbul „înăuntru” şi prepoziţia „înăuntrul”), „De atunci am rămas singuri într-o lume dezolantă de pe care nu mai putea pleca.” („nu mai putem pleca”, eventual „nu mai puteam pleca” – aici poate fi vorba de o greşeală „de viteză”, să sperăm că-i aşa), „Eu sunt cel care i-a adus aici şi care în ţin în aceste condiţii cumplite.” („…şi [cel] care îi ţine…”) sau „Doisprezece planete” (dezacord între numeral – corect era „douăsprezece” – şi substantiv). O formulă greşită se regăseşte şi în construcţia „Nava principală a fost şi ea separată, iar mai multe resursele energetice şi sisteme de propulsare, au fost transbordate pe vehiculul nou făurit…” (unde apare, pe undeva, şi o virgulă rebelă între subiect şi predicat), iar repetarea ei în „Petrec timp îndelungat parcurgând enorme distanţele interstelare…” ne duce cu gândul că ar putea fi vorba de ceva sistematic. Stângăcia în exprimare de mai înainte nu este una singulară, pe parcursul expunerii având parte şi de alte asemenea gafe şi preţiozităţi, ca în: „Au prelevat şi adunat mostre” (izul pleonastic e vădit, căci „a preleva” înseamnă a lua puţin dintr-un întreg, adicătelea, cum ar veni, o mostră, ca să nu mai vorbim că un bun sinonim contextual pentru sensul „a lua” este, aici, „a aduna”), „Stăpânesc, sau stăpâneau cândva, o singură planetă albastră pe care există [sau existau?] miriade de alte forme…”, „Am căzut pradă unor convulsii îndelungate şi a [acest „a” este evident în plus] unor sentimente întunecate ce dispăreau treptat, odată cu ivirea zorilor.” sau „Că mâinile mele nu vor săvârşi dezavuabilele fapte ce-mi trec prin gând. Frica de ipostaziere o întrece pe cea stârnită de aceste fiinţe.” (evidente preţiozităţi). Poate cea mai mare mâhnire mi-a pricinuit-o însă influenţa „romgleză” din „Au trimis probe”, unde ne dăm seama (contextul imediat următor explică afirmaţia) că autorul a transpus forţat în româneşte substantivul englez „probe”, însemnând, între altele, şi „sondă” (sondă de explorare).

De la Alexandru Ioan Despina nu aşteptam chiar atât de puţin…

A treia povestire nautilă, „Supune-te fără teamă”, n-o vom comenta. Vom spune despre ea numai că a fost primită favorabil de o parte a membrilor AtelierKULT, şi cu oarece rezerve de alţii. Şi că e un text scris „dintr-o suflare”, sub imperiul momentului, retuşat apoi de câteva ori. Mulţumim redacţiei prea bunei noastre reviste, pentru publicare.

NAUTILUS încheie rubrica lunară de proză cu textul „Nişa”, de Liliana David, un text pe care nu prea ştiu unde să-l aşez. Aşa cum sesiza o cititoare atentă şi foarte pricepută (semnează Mihaela, o urmăresc de ceva timp, şi nu m-a dezamăgit niciodată în comentariile ei), în poveste sunt multe nepotriviri, având darul să macine sensurile („ba nu stie ce e cu fanta, ba stie ce e cu ea, ba vrea sa opreasca timpul, ba vrea sa il redirectioneze”, apreciază ea, iar noi nu putem decât să-i dăm dreptate). Nu e cazul să vorbim de greşeli, fiindcă nu ne-a sărit în ochi decât un „Nu şti?”, cu totul izolat, evident, o gafă „de viteză”. Concluzia Mihaelei ni se pare în aşa măsură de potrivită încât cerem îngăduinţa s-o cităm iarăşi: „entuziasm in fata unei idei, apoi graba si neglijenta in dezvoltarea ei.” Nădăjduim că Liliana David va trage din toate astea învăţămintele necesare.

SRSFF începe seria lunii lui Cuptor cu „Omul providenţial”, de Victor Martin, povestire făcând parte din volumul recent apărut (30 iunie 2011), „Maşina viitorului”. Îndrăznim să aşezăm textul în categoria satirelor politice cu fundal SF, deşi V.M. recurge, după cum ne-a obişnuit, la expozeuri paradoxale. De cele mai multe ori, domnia-sa face referire la paradoxurile cotidiene de care ne-am cam săturat, fiindcă ele bântuie nestingherite societatea românească postdecembristă. Iată o mostră de zicere a autorului, echivalentă a vorbei vechi potrivit căreia „şi aşa-i rău, şi aşa nu-i bine”: „Refuzând să depună reclamaţie, deoarece nu a văzut bine hoţul, cetăţeanul ajută infractorul să comită şi alte infracţiuni. Dacă depune reclamaţie, e felicitat pentru spirit civic; ajută hoţul să se recalifice, să-i dea foc la casă, contribuind astfel la dezvoltarea sectorului construcţiilor.” Uneori, enunţurile devin concluzive, etalând adevăruri prea bine cunoscute: „Din timpuri imemoriale şi până azi, n-am făcut decât să ne întărim convingerea că orice Constituţie am avea, trebuie s-o respecte doar cei care nu sunt la putere.” Dincolo de încărcătura politicii fruste (de care mie, unuia, mi s-a cam făcut, în toţi aceşti ani, lehamite), textul s-ar putea să conţină şi aluzii directe la persoanlităţi prezente. Colonelul Craian, de pildă, sosit de pe Pământ cu nava stelară, comandant de navă adică, are un nume ce diferă numai printr-o singură literă de al altui ilustru navigator al zilelor noastre. Dacă puţinele expresii în care alăturarea sunetelor nu e tocmai fericită („exoftalmică, cu urechi ascuţite”, „aruncă cojile”) sau ilara manieră de a introduce nedeterminarea sexuală a băştinaşilor („Pot să văd şi eu vreun caz de vindecare miraculoasă?”, întreabă colonelul Craian; „Sigur: fiul meu. A scăpat-o de o infecţie urâtă, instalată la un picior.”, răspunde primarul alian, lăsândune încurcaţi în privinţa sexului fiului său) s-ar încadra la elemente de umor, nu putem trece însă cu vederea câteva greşeli care ne-au râcâit profund, cu atât mai mult cu cât e vorba de un condei dintre cele consacrate. Căci am descoperit o regretabilă virgulă (în „aceste stârpituri adaptate la lumină şi la o atmosferă bogată în oxigen, erau foarte periculoase”) aşezată fatal între subiect şi predicat şi ne-am izbit violent de folosirea sistematic incorectă a substantivului „fiu” la plural articulat în forma „fii” în loc de „fiii” (în „Venind din cer şi fiind fii câte unui tată, mai bun sau mai rău, cu toţii suntem fii vreunui tată ceresc.” şi în „Indiferent fii cui suntem, cu toţii suntem fii aceluiaşi tată ceresc”).

În data de 5 iulie, SRSFF ne oferă, la rubrica Autor-X, tableta „TOVARĂŞULMEU.RO”, de Costin-Florin Miron. Publicat de SRSFF chiar de Moş Nicolaie, anul trecut („Un an în abis”), apoi de Nautilus, în ianuarie 2011 („O mie de ani”), iată-l pe prietenul nostru, cu nume de cronicar medieval, recidivând. El ne propune în micul său text un fel de cyberpunk, la prima vedere diafan, în care personagiul principal e o aplicaţie web „umanizată”. Am detectat în spatele textului un ciopor de semne de întrebare. Cum anume se schimbă omul sub presiunea tehnologiei informatice? Vom ajunge să nu mai facem deosebire între o persoană şi o aplicaţie web? Şi când va fi aşa, se vor fi umanizat ele, aplicaţiile, îndeajuns, ori ne vom fi „informortizat” noi pe măsură? Iar dacă vom considera firesc să cumpărăm o asemenea aplicaţie, cum va fi cu omul, de care ele, aplicaţiile, practic nici nu se vor deoasebi? Hmm… Poate că nu e foarte literar textul lui Miron Costin acesta, dar m-a pus pe gânduri… M-a pus pe gânduri…

Povestirea „Omul născut într-un miliard de lumi”, de George Veonescu, este şi ea tot o expunere fragmentată (în prima parte, a doua parte şi ultima parte 😉 ) a unui text publicat anterior pe hârtie, în 1996. Cum s-ar spune, o restituire. Textul abordează tema universurilor paralele într-o manieră ce aminteşte de serialul de televiziune „Quantum Leap” din anii ’90. Mânuirea elementelor ce fac diferenţa între lumi este însă sensibil mai subtilă în povestirea de faţă decât în amintita producţie TV. Totuşi, cârcotaş cum sunt, am găsit în text câteva scârţâieli care nu m-au putut lăsa indiferent. O să trec zâmbind pe lângă interesanta remarcă despre efectele poeziei asupra minţii umane („Profesorul o luase razna. În fond, avea 86 de ani, dintre care ultimii 18 îi petrecuse citind poezii, ceea ce – orice om de ştiinţă cunoaşte acest adevăr – te poate duce cu sorcova.”), care mi-a adus aminte de o vorbă aruncată de Nichita Stănescu, între prieteni, (nu eram printre ei, din păcate 😉 ), cum că nebunia ar trebui considerată boală profesională la poeţi, dar voi insista asupra altor aspecte, care au darul să strice puţintel literaritatea. Ne oprim întâi la nişte mici probleme de armonie a timpurilor verbale (ca în „Am făcut rapid un duş, apoi, cât timp eu mâncasem, Profesorul îmi vorbise despre câte-n lună şi-n stele.”, unde avem parte de perfectul compus urmat de două verbe în mai mult ca perfectul, unul dintre ele la o formă nu tocmai recomandată – „mâncasem”). Facem apoi un nedorit popas la o stângăcie de frazare. În „Exceptând telefonul de azi, în cei 13 ani de când nu ne mai văzuserăm faţă în faţă vorbiserăm de numai două ori – şi amândouă în ultimii câţiva ani.”, mai mult ca perfectul „nu sună” în context. Era necesar un perfect compus („am vorbit doar de două ori”), iar concluzia („…şi amândouă în ultimii câţiva ani.”) e pur şi simplu o copilărie. O altă stângăcie de frazare ar fi „Eu am reuşit însă ceva mult mai important, esenţial şi profund.”, care-mi sună pur şi simplu nefiresc. Sau dubla negaţie, solicitând inutil „rotiţele” cititorului, din „Sunt nişte ecuaţii seci, dar importanţa lor colosală nu cred că încă nu poate fi înţeleasă cu adevărat.” „Poezia/multiversul are locuri în care lucrurile nu se comportă conform legilor naturale.”, ne spune autorul. Nu trebuie să fiţi de acord cu mine, dar „Multiversul, ca şi poezia, nu se comportă întotdeauna conform legilor cunoscute.” mi-ar fi sunat mai „cuşer” 🙂 . Tot la capitolul stângăcii aş încadra şi unele derapări logice. „Dacă toţi oamenii legii erau cât el, cred că traversatul pe roşu era infracţiunea cea mai gravă de care auziseră vreodată!”, ni se comunică un gând al personajului, după ce, câteva paragrafe mai sus, tocmai se făcuse vorbire despre complicitate la jaf armat. Nici explicaţia-cheie nu mi-a părut să aibă darul de a face pe cititor să tresară şi să se reaşeze pe scaun (pe divan), în faţa cărţii. Ea reia pur şi simplu o temă niţel „patinată” din vasta literatură „enigmologică”, pe care o inserează pe post de pârgie: „Poezia n-are rimă, iar în multivers există zone de genul Triunghiului Bermudelor. În aceste zone, ţesătura multiversului este alterată, rărită, iar lumile vin în contact, se influenţează. Ba chiar… poţi trece dintr-una în alta.” Ar mai fi ceva? Poate câteva năzbâtii de condei gonit gen „banii asta sunt valabili aici”, „apărat care calculează”, „erupeau din plămânii care se goleau ai lui Arhibron” (topica, bat-o vina!), „toată aceste calităţi”, „…Munţii Carpaţi era identici…” sau „Vocea aceea caldă şi mică pe care nu o mai auzisem de 13 ani m-a izbit că şi ca şi cum muntele de lângă vilă mi-ar fi căzut în cap.”, dar nu mi se par esenţiale, ci le consider simple erori de redactare. Dincolo de toate aceste cearcăne, chipul poveştii mi s-a părut că ţine de omnenesc şi că are voce. Finalul a ridicat mult povestea, aşa încât am pus-o la capitolul satisfacţii. Drept pentru care avem a mulţumi.

În 22 iulie, SRSFF publică un fragment din nuvela „Alfabetul spre Venus”, de Cristian Mihail Teodorescu, piesă ce urmează să apară în volumul colectiv „Venus”, colecţia „Survol”, alături de precedentele antologii „Alte ţărmuri” – 2009 şi „Pangaia” – 2010, realizate de asociaţie. Fragmentul promite o poveste mai mult decât intersantă. Dacă şi celelalte texte sunt pe măsură, volumul se va număra, după părerea mea, între reuşitele asociaţiei.

SRSFF îşi încheie seria lunii la data de 27 iulie, cu povestirea „Uşa”, de Diana Alzner. Ţesută în fir de legendă, povestioara are darul să te facă să pleci în drumeţit, cu gând să dai în crâng peste poarta dintre lumi. Poate ca lumea ailaltă să fie mai bună… Altminteri, n-aş avea de reproşat mai nimic autoarei. Poate numai finalul aruncat hăt, înainte, în viitor, ce pare puţintel rupt de firul molcom al zicerii. Şi micimea textului, lăsând impresia că legenda nu se simte în largul său în încorsetarea celor 3626 de cuvinte.

Lista de povestiri a lunii iulie se deschide la SFera Online cu „Fântâna de iasomie”, de Sorin Coadă, foarte probabil un alt eşantion din lucrarea aceea de mai mari dimensiuni pe care-o pomenea într-unul din comentariile sale trecute. (Pe care-l puteţi găsi după textul de aici.) În ciuda unor aluzii vagi la genul „spec-fi” (autorul aruncând cititorului nada unor termeni ca „roman de anticipaţie” sau „călătorii cronospaţiale”), textul nu poate fi aşezat în fondul regatului nostru ficţional decât, poate, cu totul tangenţial. Mai mult, am găsit în lectură o anume monotonie, o anume oboseală, pe care-am pus-o mai cu seamă în contul supralicitării numărului de personaje prea vag tuşate şi a mult prea frecventelor întretăieri ale realităţii poveştii cu închipuirile din mintea lor. Toată această construcţie pare numai un caleidoscop de cioburi colorate care se străduie să atraga atenţia dar nu ascunde înăuntrul ei nimic. Deşi autorul recurge până şi la moarte, tot ca la un fel de personaj-ingredient, încercând să salveze nuditatea de fond a zicerii, edificiul cuvintelor rămâne gol. În pofida risipei de stil, câteva stângăcii întretaie totuşi zidirea de vocabule. Sunt unele repetări de cuvinte, supărătoare mai mult prozodic (precum în „căutând ceva nou în complexitatea figurii sale, nu-şi putea lua ochii de la acel punct de plecare al copilăriei sale”) şi una sau două alăturări de sunete la limita eufoniei („parcă chinuit”). Puţinele cuvinte „ciobite” (ca în „oper desăvârşită”) nici nu trebuie luate în seamă.

Semnată tot de Sorin Coadă, „Muribundul” continuă să ne rostogolească imaginaţia în acelaşi univers ficţional. Uzând de o mecanică verbală parcă mai puţin preţioasă, autorul crează tonalităţi uşor diferite, dar nu izbuteşte să se îndepărteze suficient de impresia de grandilocvenţă fără un scop anume. Intr-o singură frază din paragraful al treilea, de pildă, domnia-sa ne mitraliază cu o serie scurtă de neologisme: „atanorul” (cuptor folosit de alchimişti), „hialin” (transparent, translucid, sticlos) şi „taumaturgice” (magice, care pretind că fac minuni). Alte erori n-am găsi, poate cu excepţia formei de plural articulat a substantivului „copil” din „Nu-i suporta pe copii Lacedemonei” (evident, trebuia „copiii”), dar pe care o punem în seama grabei.

Hotărât lucru, domnul Sorin Coadă traversează o etapă de căutare febrilă. Îi dorim să izbutească a scoate ceva, până la urmă, din athanorul imaginaţiei sale. 🙂

A treia „şarjă” a lunii de la „cuptorul” SFerei Online, „Cercul”, poartă o semnătură pe care n-am mai întâlnit-o până acum: Gabriel Iordan-Dorobanţu. E un text cu duh, dar în acelaş timp cu destul umor. Nu-l putem reţine nici pe el în arealul „spec-fi”, deşi aruncă spre noi câteva lasouri semantice oarecum tangenţiale (referindu-se, de pildă, la ipoteza extraterestră). Româneasca domnului Iordan-Dorobanţu pare a fi cât se poate de în regulă. Nici la capitolul stil nu se întrevede vreo suferinţă, excepţie făcând poate unele alăturări pe deplin eufonice 🙂 („malefică, care”, „ca citindu-l”), dar le putem pune, până la urmă, la umor de limbaj, asumându-ne, fireşte, riscul greşelii.

Un condei interesant pe care-l mai aştept. Poate chiar în ograda cu ficţiune speculativă.

HELION ON LINE ne propune, în contul lunii iunie, o singură povestire: „Cicipity Ciu Cea Ci”, de Mircea Boboc. Tânărul condeier moldav, premiat de mai multe ori la cei doar 24 de ani ai săi, ne propune o poveste plasată în realitatea abisală a psihicului uman. Percepţia pare împrumutată din experienţele şamanice, iar tonul evoluează la limita preţiosului, rezultând o realitate ficţională fără contururi, născând în imaginar ecouri amestecate, adesea imprecise: „Îşi reaminteşte treptat lumea din care face parte, resimţind tranchilizarea unei amnezii existenţiale impalpabile şi gata de a fermenta în şocuri de-o fluiditate asemenea spargerii baloanelor de săpun.”; „Prăpastia dintre himerele colorate în stările mentale ale nocturnului şi calmul monoton al diurnului îl ridiculizează cu ezitări tardive.”; „Micul ceas din perete, plasticat în protuberanţe verzi de cuarţ…”. Uneori, verbalizarea e atât de extravagantă încât nu se poate să nu fie percepută ca bombastică: „Inconştientul e oglinda în care universul cascadelor fosilizate de gânduri se reflectă mai mult sau mai puţin obturat de molozul contingentului.” Impresia de ermetism grandilocvent e amplificată şi de terminologia doctă, provenind poate din psihologie, psihiatrie ori ezoterism, pe care n-o găsim explicată de dicţionarele lingvistice nici la nivel de vocabule („personanță”, „catabasice”) şi cu atât mai puţin la nivel de expresii („umbra subconştientă”, „impuls al thanatosului”, „proiecţia onirică”). Deşi unele dintre sintagme sunt „predate” cititorului (dialogul vărului-psihanalist e un mic curs de iniţiere în psiho-ezoterism), destule formule rămân suspendate într-o semantică vagă. Cu toate că nu abundă, lunecările de stil şi limbă se iţesc pe ici, pe colo, radical nepotrivite cu statutul de student la litere al autorului. Să ne referim, în treacăt, la repetarea de câteva ori a genitiv-dativului „umbrii”, sau la topica nu tocmai fericită din „Valeriu este omul care ştie cel mai bine ce e de făcut de pe întreaga planetă.”

Una peste alta, domnul Mircea Boboc ne-a convins că are idei laborioase şi deschiderea către fantastic nu-i lipseşte. Doar la literatură ar mai fi ceva de lucru. Nu mult, dar ar mai fi…

Povestirea „Game Over”, de Raluca Băceanu, prima ieşită din „cuptorul” Gazetei SF este o piesă neaşteptată. Mi-a făcut realmente plăcere să mă las purtat de poveste, deşi intriga are câteva fisuri chiar şi pe la unele „cordoane de sudură” mai importante (nu e suficient motivat, de pildă, faptul că planul manipulării lumii nu-i trecuse prin cap genialei Ahura până la strămutarea în virtual a personajului narator). Poate felul cumva naiv în care sunt povestite evenimentele, poate atmosfera cyberpunk, nu ştiu, dar ceva a făcut să-mi placă destul de mult ca să cred că ficţiunea speculativă de la noi traversează un moment bun, de care trebuie să avem grijă. Tocmai din acest motiv n-am să trec cu vederea că autoarea mai are de lucru la stil şi chiar la limba română. Se întrevăd ici-colo stângăcii de exprimare. Uneori diacriticele sunt neglijate („semanau cu nişte lacuste”), alteori formulările îşi pierd claritatea („Eu mă mulţumeam zâmbind zicându-i, crezând că-s inteligent”). În câteva rânduri, zicerea capătă nuanţe de sporăvăială şcolărească de recreaţie („Mai îmi spusese”) sau conţine cuvinte în plus, stricând armonia („lumea e dispusă să îmi acorde votul lor”, „se conectau de cel puţin o dată pe zi”). Mai supărătoare sunt greşelile de scriere, între care se disting unele ce par motive de meditaţie la gramatică: „dacă nu ieşem”, „cum e să fi cu adevărat”, „nu poţi să şti”, „Am scris pe site tot ce nu îmi convinea” sau „nu puteai ştii”.

Dincolo de derapajele menţionate, textul dovedeşte că autoarea are o remarcabilă gândire şcintificţională şi simte, în majoritatea cazurilor, cum se captează atenţia cititorului, deşi se lasă uneori înşelată de propriile-i automatisme psihologice (ca în „Am băut-o [berea] din câteva înghiţituri lacome şi am râgâit ca un nesimţit ce eram.”, unde se vede bine încercarea unei fete – neizbutită! m-a amuzat! – de a gândi ca un băiat). :-)) Mi-a plăcut tare mult şi modul în care a descris status quo-ul politic: „Halal democraţie. Opoziţia nu putea face nimic de 10 ani. Deja mă conformasem cu regimul ăsta politic, care mirosea a totalitarism. Ce ţară de cacao!” Remarcabilă frază! 😉

O voi mai aştepta pe Raluca Băceanu. Cu interes.

A doua povestire „spec-fi” a Gazetei SF pe luna iulie este „Big Bang Boo”, semnată de Ovidiu Bufnilă. Fiind vorba de un text publicat anterior pe hârtie (revista Titania, nr. 1/2008), este tot o restituire. Pentru care, iarăşi, avem a mulţumi. Nu vom spune mai mult decât că punem cele câteva erori de grafie („în domeniilor imagologiilor”, „exietnţa”) pe seama unei precipitate tehnoredactări. Şi că lectura a fost una agreabilă.

La rubrica de mainstream, Gazeta SF ne oferă povestirea „Posedata”, de Victor Ovidiu Rusu. Fiind vorba de o povestire din afara arealului nostru ficţional, o vom contabiliza doar, mărginindu-ne la a spune despre ea că merită cu prisosţinţă timpul lecturii, fiindcă autorul ei stăpâneşte meşteşugul cuvântului. Iar asta e bine.

În loc de încheiere…

SRSFF se remarcă în Luna lui Cuptor atât la capitolul cantitate cât şi, zicem noi, calitate. În general, am putut observa „o intensificare” 😉 a numărului de „restituiri”, publicate în toate cele cinci locaţii, cu excepţia revistei NAUTILUS, care continuă să promoveze texte inedite. Aşa cum am promis, povestirea din HELION ON LINE a fost contabilizată în luna aceasta, urmând ca textele recent apărute (e vorba de cele din numărul 14, pe lunile iulie-august 2011) să fie socotite în contul lui august şi recenzate în septembrie.

Până atunci, vacanţe memorabile, spornice, odihnitoare, inspirate şi pline de frumos şi de iubire. Iar celor ce nu pot pleca în vacanţe le dorim ca munca să le fie rodnică şi plină de satisfacţii.

Tuturor, numai bine!