Aflu cu bucurie…

29/01/2012

…că, la finalul primei etape de votare pentru premiile Galileo, între povestirile care au obţinut un punctaj bun, fără a se califica însă pentru etapele viitoare, se află şi povestirea mea Basm din viitor (cu accente horror), apărută la SRSFF în 15 noiembrie 2011. Iată comentariul apărut în articolul „Premiile Galileo 2012: Nominalizările” (Galileo Online):

„Au mai obţinut un număr semnificativ de voturi la această categorie următoarele texte: Costi Gurgu – Dava zeilor, Florin Pîtea – Nostalgia revoluţiei, Marian Truţă – Lungul drum din cer acasă, Ioana Vişan – Plimbarea de dimineaţă a domnişoarei Vu, Ştefan Ghidoveanu – Emanoil Popescu, supererou, Oliviu Crâznic – Trecătoarea, Liviu Radu – Margarita, Costi Gurgu – Dincolo de Farul de la Capătul Lumii, Liviu Radu – Golf, iubire părintească şi ziare, Ştefana Cristina Czeller – Conspiraţia ologilor, Marian Dumitraşcu – Dezgheţ, Mircea Coman – Basm din viitor (cu accente horror), Daniel Haiduc – Poarta fluturelui.” (Sublinierea ne aparţine.)

Sunt onorat să mă aflu într-o companie atât de selectă şi ţin să mulţumesc pe această cale tuturor cititorilor care au acordat votul lor povestirii mele. Este prima surpriză plăcută pe anul 2012. 🙂


„e-Text”, sesiunea a doua

22/01/2012

Notă: Pentru ca materialele referitoare la povestirile scurte de ficţiune speculativă să fie accesibile, ca şi până acum, din acelaşi loc, reluăm aici articolul publicat pe 1 ianuarie 2012 la SRSFF, considerând că a trecut suficient timp de la apariţia sa.

Cea de a doua etapă a concursului „e-Text”, iniţiat luna trecută de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, începe cu povestirea „2012, Un alt fel de sfârşit”, semnată de Dragomir Victor Nicuşor. Din punct de vedere narativ, textul este unul mai degrabă reuşit, fiindcă faptele descrise au suficientă consistenţă, chiar dacă lucrurile, în evoluţia lor neaşteptată, par să-şi piardă uneori legăturile cauză-efect. Remarcabil este şi faptul că autorul abordează într-un spaţiu relativ restrâns (povestirea scurtă depăşeşte cu puţin jumătatea celor 7500 de cuvinte admise de majoritatea revistelor anglofone ca limită maximă pentru specia literară în cauză) mai multe teme scintificţionale importante. Tema sfârşitului lumii se împleteşte cu tema contactului, ambele coexistând ficţional cu ideea existenţei universurilor (realităţilor) multiple. Chiar şi scriitura ar putea fi considerată, la urma urmei, de un nivel acceptabil, dacă n-ar fi măcinată sistematic de o serie de greşeli, unele dintre ele de o maximă gravitate.

Cele mai multe dintre gafe sunt de natură gramaticală. Între ele, scandalos de frecventă este folosirea total inadecvată a punctuaţiei, virgula dintre subiect şi predicat fiind mai mult decât o obişnuinţă („Hârtia A4 pe care o primise acum câteva zile de la şeful său, îi încheie cariera…”, „Când, adrenalina îi scăzu spre limitele normalităţii, părerile de rău începură să-l încolţească.” – inutilă după „când”, „Imaginile pe care le vedem de-a lungul existenţei noastre,/sunt doar interpretarea pe care o poate face creierul,/informaţiilor primite..”motto în care, afară de obişnuita virgulă dintre subiect şi predicat, găsim şi o alta, la fel de inutilă, între predicat („putea”) şi complementul indirect („informaţiilor”), „Noi, observatorii am intervenit atunci pentru prima” – de astă dată prin omisiunea virgulei necesare după „observatorii”, „Ultimii titani, au ajuns pe Terra noastră”, „Hazardul modelă încă o dată, traseul” – iată virgula şi între predicat şi complementul direct, „fiinţa aceasta micuţă ce îşi întinsese tentaculele peste tot, îşi dovedea limitarea…” – din nou prin omisiune, „…insistenţele grupurilor de conservare a vieţii, reuşiră să schimbe…”, „Spre orele după-amiezii câteva atentate cu bombă la mai multe ambasade vest europene, schimbară registrul ştirilor…”, „Isteria ce săgeta viaţa, se prelungi…” sau „lucrul acesta era cu siguranţă o obişnuinţă pentru că, se simţea cum nu se poate mai bine” şi ne oprim aici).

Aproape la fel de frecvente sunt şi problemele privitoare la acordul gramatical. Formule ca „nebunia ultimilor zile”, „aceiași undă energetică”, „bărbatul al cărei focalizare”, „barmanul uscăţiv al cărei atenţie”, „aceiași voce” sau „poziţia aceia” sunt, în acest sens, exemple edificatoare. Din păcate, nu sunt singurele exemple de scriere greşită, fiindcă în text mai apar şi alte situaţii ca: „mişcându-şi mimica feţii” (unde, afară de „feţii”, se poate constata şi redundanţa pleonastică), „sprincene”, „Micro organismele” sau „desprins din continuu spaţiu-timp” („desprins din continuumul spaţiu-timp”, căci „continuu” este adjectiv, nu substantiv, cum e necesar aici). Alteori, înţelesul construcţiilor verbale devine ceţos din alte motive. În locul expresiei „de culoarea crudului unei frunze”, de pildă, s-ar fi potrivit evident mai bine clasica formulă „de un verde crud”. O insolită figură de stil am găsit în „voce ce răspândea un parfum de blândeţe”, fără a mai vorbi de alăturarea „eufonică” mai rar întâlnită „voce ce”. La fel de greu de desluşit mi s-au mai părut „încremenit în puncteitatea(??) celei de-a patra dimensiuni” şi, mai ales, „descompunea lumina în desfăşurări haioase, unde prezenţa termenului argotic nu aduce nicio clarificare şi nici nu ajută cu nimic stilul, cum ar face-o dacă ar fi utilizat, de pildă, în dialog. Ar fi de menţionat şi „un personaj atât de extraordinar” (extraordinar nu admite grade de comparaţie) sau cacofonia crasă „cinetică care, poate şi alte şchiopătări de „stil”, dar preferăm să încheiem aici, căci ne pare de ajuns.

Păcat de punctele pozitive, căci textul ar fi avut şanse cu adevărat. Aşa însă…

Cu un discurs condensat într-o scriitură sclipitoare, Vlad Darius Crăciun vorbeşte, în „Plângi, Maiestate”, cea de-a doua povestire a concursului „e-Text”, despre povara nemuririi, despre blestemul de a fi altfel, şi tocmai de aceea izgonit, exilat, însingurat, uitat, despre zbaterea între înţelepciune şi iubire a geniului ce pare să nu fie din astă lume, ci din afara ei. Mi s-a părut că autorul atinge aici marile teme şi idei eminesciene din „Luceafărul”, criptate într-o simbolistică pronunţat filosofică, îndepărtându-se însă atât de scintificţiune, cât şi de tiparele fantasy, chiar dacă fantasticul musteşte la tot pasul. Rămânem cu scriitura frumoasă, cu simbolismul filosofic, aproape poetic, pe care, de bună seamă, le apreciem, dar suntem nevoiţi să aşezăm lucrarea pe poliţa încercărilor non-spec-fi sau cel mult de graniţă, dacă e să luăm în considerare la propriu personificarea morţii sau nemurirea, şi nu ca elemente poetice, ipoteză deloc lesne de acceptat. Îl aşteptăm pe autor cu o construcţie ficţională mai clar poziţionată între limitele regatului nostru drag.

„Clasorul cu timbre”, de Rene Tinescu, a treia povestire din concursul „e-Text” al lunii, seamănă mult, ca temă şi abordare, cu „Timbrul”, de Victor Martin, publicată tot la SRSFF în octombrie 2011 (despre care noi am vorbit în postul „Recoltă de octombrie”). În ciuda acestei similitudini, povestirea are personalitatea sa şi reuşeşte să stea binişor pe propriile sale picioare. Tema realităţilor multiple, o versiune a mai vastei teme a universurilor paralele, e abordată de autor într-o manieră desprinsă din literatura fantastică înrudită cu basmul tradiţional, fără a-şi pierde însă aproape nimic din scintificţionalitate. Recunoscându-i toate calităţile, vom menţiona totuşi şi câteva din neajunsurile care aduc textului unele scăderi. Şi vom începe cu cele gramaticale.

Întâlnim şi aici, ca şi în prima povestire înscrisă în concurs, unele probleme (mai puţine, din fericire) legate de folosirea incorectă a punctuaţiei. Uneori, virgula lipseşte, ca în „La început chiar părinții l-au încurajat să învețe să lucreze pe calculator dar acum s-a ajuns prea departe.”, unde mergea una după „început” şi alta înaintea lui „dar”. În „Bătrânul domnul Claus, de la biroul din lemn masiv știa ce-și dorește noul său client.”, de pildă (în treacăt fie zis, „Bătrânul domn Claus” ar fi fost mai bine), virgula este, în această formulă, mai mult decât inutilă. Spre a-şi afla un rost şi a nu rămâne prizonieră între subiect şi predicat, ar mai fi fost necesară încă o surată a ei, după „masiv”. Cea mai complexă situaţie o aflăm însă în „Clasorul atât de drag lui Lute, stătea acum, după 50 de ani, tot în vitrină lângă o medalie veche și un patefon negru.”, unde virgula de după numele propriu Lute complică inutil totul, aşezată fiind, în plus, iarăşi, între subiect şi predicat. Justificarea sa ar fi necesitat prezenţa cel puţin a încă unei virgule, după „Clasorul” şi, poate, a alteia după „vitrină”, dar cel mai simplu ar fi fost să se renunţe numai la ea, păstrând însă pe ultima şi fraza ar fi curs bine: „Clasorul atât de drag lui Lute stătea acum, după 50 de ani, tot în vitrină, lângă o medalie veche și un patefon negru.” Afară de neajunsurile legate de virgule, ar mai fi de menţionat un dezacord fugar („clasorul cu timbre a lui Lute”) şi forma „remmy” în loc de „rummy”. Cred că astea sunt elementele cele mai supărătoare.

Narativ, lucrurile stau mult mai bine, deşi nici acolo nu e totul perfect (autorul nu justifică nicicum, de pildă, la ce i-au trebuit lui Lute timbrele cu misiunile Apollo, cum bine observa, într-un comentariu, domnul Cristian Mihail Teodorescu). Mai multă aplecare asupra stilului ar fi fost încă şi mai necesară, căci s-ar mai fi putut lucra asupra paragrafului de atac, unde anumiţi termeni, deja pomeniţi şi ei de mai mulţi comentatori, se repetă aproape supărător, sau s-ar fi putut evita alăturări nu tocmai eufonice, precum „că chipul”.

Ar mai fi de spus poate că pe autor l-am întâlnit prima oară în generosul ţinut al SFerei Online, unde i-au apărut, în martie şi aprilie 2010, trei texte, „Catedrala” şi „Fabrica de vise”, respectiv „Jocul”, despre care ne-am spus atunci părerea ( 🙂 o, tempora!) în „Povestirile lui mărţişor” şi „Din tolba cu ficţiuni a lui april”. Ne bucurăm să-l regăsim azi publicat şi la SRSFF.

Titlul celei de-a patra povestiri, „Satelitiştii”, mi-a părut, la prima vedere, unul nu tocmai… puternic. Pe parcursul lecturii, în ciuda unor scăpări caracteristice în general textelor insuficient cizelate (redacţia chiar ne promite, în final, o versiune revizuită, făcându-ne să ne întrebăm de ce nu ne-a oferit-o direct pe aceea), Victor Drăghicescu ne convinge că poate. Scriitura domniei sale ni s-a părut a avea ceva din neliniştea Nicolei Griffith, în acelaşi timp, dezvoltarea apocaliptică a subiectului amintindu-ne de „Uraganele” lui John Barnes. În egală măsură, vom remarca şi construcţia narativă neliniară, bazată pe o intrigă ramificată, dispusă în planuri ce se întrepătrund coerent, reuşind să dea acea impresie de densitate, aidoma realităţii.

În privinţa exprimării, promisa versiune revizuită nici n-ar avea prea multe de îndreptat, fiindcă erorile se rezumă la câteva neglijenţe mărunte de scriere („unii oamenii, „da [dar sau da’] asta nu ţine”, „neîncredere în realizare [realizarea?] prin forţele proprii”, Noţiunie, „[…] cei 4 sateliţi ai lui Ciprian sau început o acţiune […]”, „Ciprian a văzut cum l-au târât afară pe vecinul lui ţigan în timp [ce?] unul urla […]”), unele forme incorecte gramatical („au fost pe mediană adică mediocrii, „câtă lume spune despre bolnavii), ceva comentarii de dialog unde punctul e rău folosit („Sunt bogaţi toţi… şmecherii. vorbise o fată […].”, „- Ca Fernando Fabulos. puştiul ceva mai înalt […].”, „[…] sau “Cumpăr gaborii la snop”. răspunse manelarul” […]”, „- Nu. răspunseră repezit mai multe voci.”, „Aaah… păi. sunt articole.”, „- Pentru că nu avem talent. Răspunse din nou tipul înalt.”) şi ceva (mai multe) virgule omise, cum este cazul în „Cu două zile în urmă în Orientul Mijlociu o bombă aruncase în aer o grădiniţă […]”, unde erau necesare după „urmă”, respectiv „Mijlociu”, în „Pe măsură ce banii se reorientau spre alte industrii grupuri întregi de bănci şi fonduri de investiţii s-au prăbuşit.”, unde era nevoie de o virgulă după „industrii” sau în „După ce au terminat cu Sile un gagiu a venit la Ciprian […]”, unde era cât se poate de necesară o alta, după „Sile”. Despre stângăcii de stil aproape că nu merită să vorbim, fiindcă, exceptând o topică răsturnată, asociată cu o alăturare nu tocmai în eufonie („Dacă facem o imagine electromagnetică creierului […]”), autorul reuşeşte să spună lucrurile într-o formă potrivită. Ar mai fi poate ceva de spus despre unele enunţuri insuficient motivate, cum este cazul la „Am decis că nu există Dumnezeu. […] Realitatea mi-a confirmat că nu există.”. 🙂 La fel de bine se putea afirma şi invers: realitatea m-a făcut să cred că există. Dar riscăm să declanşăm polemici ce ţin de cu totul alte orizonturi ale cunoaşterii, şi nu ne dorim asta.

Concluzia mea în privinţa povestirii aci în discuţie este că, în ciuda neajunsurilor menţionate, mi-a lăsat o impresia aproape la fel de consistentă ca şi „Suspendaţi într-o rază de soare”, de Ben Ami. Păcat că astfel de texte apar (culmea coincidenţei! 🙂 verificaţi datele!) la un an o dată. Faptul că ambele sunt promovate la SRSFF să fie tot o coincidenţă?

A venit momentul stabilirii câştigătorului. Mai înainte, s-ar cuveni să facem unele aprecieri generale. Deşi numărul textelor din concurs a fost mai mic decât luna trecută (când au participat 6 povestiri), nivelul pare mai ridicat, în sensul că toate textele arată potenţialul autorilor lor. Din păcate, trei dintre participanţi vădesc destule probleme de limbă, a căror eliminare ar presupune ceva recapitulări la gramatică. Excepţie face domnul Vlad Darius Crăciun, câştigător al primei etape, al cărui text ne vedem siliţi a nu-l aşeza decât pe ultima poziţie de astă dată, fiindcă el se încadrează la altă clasă de fantastic decât cele premiate aici. Ca să nu mai lungim povestea, ierarhia finală este:

1.„Satelitiştii”, de Victor Drăghicescu;
2.„Clasorul cu timbre”, de Rene Tinescu;
3.„2012, Un alt fel de sfârşit”, de Dragomir Victor Nicuşor;
4.„Plângi, Maiestate”, de Vlad Darius Crăciun.

Felicităm aşadar pe autor şi urăm tuturor un an bun. Vă aşteptăm la etapele viitoare!

LA MULŢI ANI!


PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 8

07/01/2012

Pe Abrud în jos, pân’ la apa Arieşului

Ieşim din Alburnus Minor deodată cu unda Abrudului, cel scoborâtor către frăţia cu Arieşul. În stânga şoselei, ascunsă între ierburi şi tufe, trebuie că ne ţine companie linia de cale ferată cu ecartament îngust pe care pufăia până nu de mult mocăniţa. Cobora veselă către Cîmpeni, trecea podul de fier peste valea Arieşului şi apuca tot la vale, spre Turda. Înapoi venea ceva mai greu, căci mergea la deal şi, micuţă fiind, se cam opintea. Dar îşi păstra voia bună. Şi astfel a tot călătorit din 1912 şi până în 1998, când cineva a socotit-o nerentabilă. Un ofiţer din arma căi ferate (aflat la comanda unei unităţi cu care am avut onoarea să colaborez pentru restabilirea circulaţiei pe magistrala 9, între Filiaşi şi Turnu-Severin, după dezastruoasele inundaţii din vara lui 1999), iremediabil împătimit după tot ce merge pe şine, îmi spunea că nemţii sunt mari amatori de turism feroviar, fiind dispuşi să plătească bani mulţi (chiar şi zeci de dolari pe kilometru) pentru a se plimba cu trenuri de epocă, mai cu seamă din cele pentru ecartament îngust. Noi le oprim că nu sunt rentabile, tăiem şinele şi le vindem la fier vechi, iar maşinile cu aburi le lăsăm să ruginească tăcute, prin gări uitate de Dumnezeu, ca să-şi facă în ele culcuş guzganii, ori păsările cerului.

La vremea când scriu aceste rânduri, ştiu că traseul mocăniţei de la Turda la Abrud a intrat (sau cel puţin aşa spuneau ziarele prin 6 decembrie, anul trecut) în patrimoniul public, prin grija DJCPN Cluj. Să fie vreun semn că lucrurile se schimbă? Chiar dacă linia va fi să ajungă până la urmă în visteria unui întreprinzător privat, tot va fi mai bine decât să fie măcinată încetul cu încetul de timp şi nimeni să nu se aleagă cu nimica. Dar normal ar fi să rămână în grija statului, care ar trebui să înfiinţeze mai multe mici companii de turism feroviar locale, de preferat în subordinea Ministerului Transporturilor, însă cu management privat. Sunt sigur că astfel de proiecte, bine conduse, ar trage după ele lumea din jur.

Ţinutul Abrudului suferă însă şi în alte privinţe, nefiind încă pregătit pentru un turism de înalt nivel. La trecerea prin Abrud-Sat, de pildă, se văd bine, ca nişte răni uriaşe, vechile halde de steril, cuprinse acum într-un vast şi costisitor proces de recopertare. Uriaşele mormane de reziduuri miniere sunt acoperite cu nesfârşite covoare de folii, peste care se aştern amestecuri aderente de sol preparat, conţinând seminţe ce aşteaptă să germineze. Odată crescută, vegetaţia va împiedica ploile şi zăpezile topite să erodeze terenul. Cu timpul, tot mai bine fixat, câmpul va deveni păşune. Şi va rămâne astfel încă multe secole, căci de altceva nu va mai fi bun.

Vremea prinde a se limpezi încet. Şoseaua unduie blând, urmând firul de vale. Trecem repede prin Dăroaia, sat aflat în administrarea comunei Roşia Montană, încetinim niţel cînd ne apare în dreapta intersecţia cu drumul judeţean DJ742, care duce în inima de aur a Ţării Moţilor, strevechiul Alburnus Maior cel atât de disputat, apoi ne vedem de ale noastre. Nu ne oprim nici în Gura Roşiei, şi nici chiar în Cărpiniş, sat în care a văzut lumina zilei (în cătunul Şoal) Ion Oargă, zis şi Cloşca, şi unde îşi are obârşia familia Şuluţiu, din care s-au ridicat episcopul greco-catolic Alexandru Sterca-Şuluţiu şi tribunul paşoptist Ioan Sterca-Şuluţiu, inventator de bombarde.

Şerpuind printre pâlcuri de păduri, peste care se văd din când în când case de lemn risipite prin fâneţele înălţate la cer, ajungem pe neştiute să lăsăm de-a stânga vechea stradă a Gării din marginea sud-estică a Cîmpenilor, unde se oprea să-şi tragă sufletul mocăniţa cea din alte vremi, apoi trecem agale podul peste Arieş şi facem la stânga.

Am ajuns în capitala Ţării Moţilor.

(Va urma.)


PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 7

07/01/2012

Prin Alburnus Minor, spre capitala Ţării Moţilor

Cu zece minute înainte de ora unu a amiezii, intrăm în Abrud. Trecem la câţiva paşi de inima istorică a urbei, de apropiatele străzi Crişan, Moţilor, Mărăşeşti, Minerilor, Detunata, Ion Buteanu, Cetăţii, Virgil Anca ori de micuţele pieţe Eroilor şi Cuza Vodă, unde stau risipite urmele trecutului. Sunt case despre care ne vorbesc mici plăci comemorative de marmură, aproape nebăgate în seamă azi, căci puţini mai stau să cerceteze vremile apuse, sunt mici statui ale marilor bărbaţi ai locului, aşezate aci în vremuri în care istoria avea încă oarece însemnătate, sunt cimitire în care, sub ierburi, albesc oseminte de martiri ucişi cu cruzime pentru vina de a fi tânjit la emanciparea naţiei lor.

Se află aici casa în care şi-au petrecut Horia şi Cloşca noaptea de anul nou dintre 1784 şi 1785, întemniţaţi înainte de a fi duşi la Alba Iulia spre a fi osândiţi de slugile împăratului Vianei. Se află şcoala confesională românească (ce a funcţionat între 1680 şi 1918!) unde a învăţat Crişan, ale cărui rămăşiţe, zdrobite pe roată, au fost expuse în parte şi în piaţa cetăţii abrudene, generoasă pildă oferită de cârmuirea vremii celor cu gânduri de libertate. Se află sediul conducerii revoluţionarilor paşoptişti români din Transilvania, în care s-au întâlnit Bălcescu şi Avram Iancu, în care Ion Maiorescu şi-a scris „Rapoartele”, casă unde avea să se nască scriitorul Alexandru Ciura, redactor şef la „Luceafărul” (scoasă la Budapesta, între 1902 şi 1906) bun prieten cu Octavian Goga (iniţiatorul revistei), I. L. Caragiale şi Aurel Vlaicu şi scoborâtor din bunici ce s-au aşezat în fruntea paşoptiştilor buciumani. Se află casa tribunului Ioan Sterca-Şuluţiu, făurarul artileriei moţilor din legiunile Crăişorului, casă în care aveau să fie găzduiţi în refugiu revoluţionarul oltean cu vederi liberale Alexandru G. Golescu şi pictorul Barbu Iscovescu (pe numele său Baruh Iehuda, paşoptist înmormântat în pământ străin, la Constantinopol, în cimitirul ortodox-grec, şi nu fiindcă s-a întâmplat, ci pentru că aşa a cerut exilatul). În acelaşi loc a căzut, victimă a nesăbuinţei lui Kossuth, Ioan Dragoş, negociatorul de bună credinţă trimis să pledeze pentru împăcare în faţa lui Iancu, împăcare în care conducătorul revoluţiei ungare din Transilvania n-a crezut, de fapt, nici măcar o clipă, de vreme ce i-a ordonat lui Hatvany, totodată, să nu-şi oprească acţiunile militare ce aveau să ducă la atacarea surprinzătoare a Abrudului. Se află tot aici casa prefectului de Zarand, Ioan Buteanu, originar din Şomcuta Mare, Ţara Chioarului (adică Maramureşul către care călătorim chiar acum!), sufletul organizării adunărilor populare de la Blaj, ce avea să fie spânzurat cu sălbăticie de oamenii aceluiaşi colonel Hatvany. Morţile tragice ale lui Ioan Dragoş şi Ioan Buteanu sunt ambele consecinţe ale cuvântului dat şi apoi încălcat de către unul din reprezentanţii nobilimii transilvane a veacului al XVIII-lea, un bun exemplu despre cât valorează, la o adică, onoarea unor nobili. Şi n-am făcut decât să zgâriem puţin, la suprafaţă, crusta zăcământului de istorie a meleagurilor abrudene, care preţuieşte infinit mai mult decât bogăţiile de milenii îngropate în inima de piatră a Munţilor Apuseni. Din păcate însă, otrăviţi de sărăcie, de vânzarea de neam, de nemernicia „aleşilor”, tot mai puţini par să pună mai presus aurul din sufletele înaintaşilor decât pe cel îngropat sub pietre, râvnit mereu de mai marii vremilor, animaţi de augusta lăcomie omenească. N-aş trece totuşi mai departe fără să menţionez că în centrul istoric al bimilenarului orăşel, pe strada Ion Buteanu, la numărul 2, a avut loc, la 11-12 septembrie 1938, în sala clădirii numită „Detunata”, adunarea generală a ASTREI, între participanţi numărându-se şi filosoful oltean Constantin Rădulescu-Motru, născut la 15 februarie 1868 în Butoeşti, Judeţul Mehedinţi, localitate aflată la cinsprezece kilometri de Strehaia, pe drumul naţional DN6 (alias şosaua europeană E70). Se întâmplă că locuinţa părintească a domniei-sale o pot vedea de fiecare dată când bat drumul Băniei, fie că merg cu trenul ori cu automobilul. În micuţa staţie de cale ferată a Butoeştilor se află şi un bust al marelui om, o statuie mică, privind lumea cu asprime de la înălţimea unui soclu neîngrijit, de culoare tot mai incertă, în ton cu vremile de-acum.

Nu putem ieşi din imersiunea în timp înainte de a spune câteva vorbe şi despre rădăcinile antice ale Abrudului, căci începuturile sale par să se piardă undeva prin secolul II, după Cristos. Legenda spune că toponimul urbei vine de la numele unui proprietar de mine din vremea lui Decebal, Cotylus Bruda, care i-ar fi pus la dispoziţie regelui dac importante cantităţi de aur. Pierzând întreaga avere imadiat după cucerirea romană, el şi-a pus capăt zilelor, lăsând după sine doar numele său, pe care locuitorii l-au conferit locului.

Botezat de romani Alburnus Minor, Abrudul a jucat în perioada aceea şi rolul de fortăreaţă, căci aici îşi avea locaţia, în punctul numit „Cetăţeaua”, o mică dar bine organizată garnizoană, ce străjuia drumul de acces către bogatele zăcăminte ale Roşiei Montane de azi, numită pe atunci Alburnus Maior.

Exploatările aurifere din zonă datează însă de şi mai multă vreme. Ele par să fie legate şi de misteriosul popor al agatârşilor, despre care însuşi Herodot, transformându-se în emisarul unei legende încă şi mai vechi, spunea că ar fi scoborâtori din Agathirsos, fiul lui Hercule. Reţinând din legendă doar vechimea tradiţiilor locale ale mineritului aurifer, nu e de mirare că unii autori susţin provenienţa abrudeană a unei părţi din aurul străvechilor faraoni egipteni.

Precum se vede, legendele, cu cât sunt mai vechi, cu atât dau ecouri mai misterioase în aceste ţinuturi, iar misterele s-ar cere, dacă nu lămurite, măcar cercetate de cărturarii ce păstoresc prin academii. Dar domniile-lor, tributare conservatorismului şi adevărurilor prefabricate, preferă să adune titluri, blazoane şi bani, lăsând adevărul să zacă îngropat în inima de piatră a Apusenilor. Ba mai mult, o parte din ei girează cu numele lor măreţul proiect politico-economic al nimicirii unor vestigii dătătoare de identitate, care încă se mai află (oare pentru cât timp?) în arealul Roşiei Montane…

Fără să ne dăm seama, ajungem la marginea străvechii urbe. Lăsăm în urmă clădirile sale bătrâne, cu faţadele măcinate, în care încă se poate citi tristeţea străbunilor, la înălţimea cărora nu mai suntem vrednici să ne ridicăm. Drumul (DN74A) ne va purta visele înghesuite în micuţa astronavă spaţio-temporală către adevărata capitală a Ţării Moţilor, Cîmpeni, unde şi-a sălăşluit cartierul general însuşi Crăişorul Iancu, aflat în fruntea Legiunii Auraria Gemina, care nu şi-a plecat deloc steagurile sale de luptă, căci, în vremile tulburi de la 1848, armiile duşmane n-au reuşit nici măcar a se apropia de zidurile oraşului, chit că puseseră stăpânire pe aproape tot restul Ardealului…

Cerul s-a mai destins, îmbunându-se peste culmile blânde.

Trecem…

(Va urma.)


De Sfîntul Ion…

07/01/2012

…urăm tuturor celor ce-i poartă numele să aibă parte de multă sănătate, de pace şi belşug şi toată voia cea bună să li se-mplinească!

La mulţi ani!


Anti-Radar, Contra-Scriptorium

06/01/2012

Am observat de ceva vreme o anume îndârjire din partea domnului Ioan Alexandru Despina vizavi de unele manifestări publice ale mele în fandom, mai ales prin luările de poziţie dintr-un articol recent publicat în revista NAUTILUS, motiv pentru care simt nevoia unor explicaţii. Am ales această cale după ce am ezitat îndelung, conştient fiind că risc să deschid o nouă polemică în mediul fandomial, şi aşa mult prea divizat, întreprindere, după opinia mea, nu tocmai utilă, dar, realizând că din toate astea ar avea de învăţat mai mulţi, iată-mă expunându-mi părerile la care, în virtutea democraţiei publicistice, încă am dreptul.

Mi-aş începe explicaţiile precizând că atitudinea părtinitoare a domnului Despina îmi pare cât se poate de vizibilă, fiindcă, în analizele domniei-sale, foloseşte în aprecieri un cântar diferit pentru cel puţin unul dintre textele mele, spre deosebire de cel cu care „lucrează” asupra textelor altora, mai ales când vine vorba despre unele figuri consacrate din lumea ficţiunii speculative de limbă română.

Referindu-se, de pildă, la greşelile din povestirea „Basm din viitor…”, publicată la SRSFF în luna noiembrie 2011, comentatorul enumeră explicit nouă erori găsite în text, fapt ce mă determină să-i mulţumesc pentru necruţătoarea atenţie cu care se apleacă asupra neînsemnatelor mele încercări. Din cele nouă, una singură necesită însă cu adevărat fervoarea de care dânsul dă dovadă: vocabula „dedesupt”. Deşi constituie o abatere evidentă de la normele de scriere corectă, ea îşi are izvorul în felul endemic în care vorbesc oamenii din arealul unde trăiesc. În vorbirea curentă, mulţi din concetăţenii mei pronunţă literalmente astfel, ba chiar folosesc o formă încă şi mai „barbară”, căci obişnuiesc să spună adesea „didisupt”, după cum au fost învăţaţi să pronunţe în familie, la fel ca bunii şi străbunii lor. O consistentă parte din lexicul rural al zonei (deşi localitatea mea natală are din ce în ce mai nejustificate pretenţii urbane) mi l-am însuşit şi eu, încă din copilăria timpurie. Şi cum obişnuinţa e a doua natură, iată-mă comiţând astfel de monstruoase greşeli, 🙂 în virtutea caracterului fonetic al limbii noastre natale. Să-mi fie spre învăţătură de minte! Dintre celelalte opt erori, şase sunt gafe de tastare. Cercetând în perioada sărbătorilor versiunile publicate de SRSFF, am bunghit eu însumi gafele şi mi-am dat seama că fişierele ultimelor două povestiri nu sunt cele corectate, ci sunt forme timpurii ale textelor, dinainte chiar de expedierea lor către AtelierKULT, unde, mărturisesc, le trimiteam adesea fără o revizie destul de atentă. (Partea şi mai proastă este că, din neatenţie, aceleaşi fişiere au fost expediate şi către juriul concursului Helion 2011 şi, constatând asta, n-am avut încotro decât să-mi râd de mine însumi.) Din ce-am observat de-a lungul timpului, gafele de genul ăsta sunt favorizate la cei care folosesc alternativ tastaturi diferite, iar eu o fac aproape tot timpul, fiindcă am la birou o tastatură Hewlett-Packard robustă, foarte fiabilă, dar cu taste înalte, iar acasă o tastatură ieftinucă, extraplată şi chinezească, aducând mai mult cu una de laptop. În plus, şi maparea lor este diferită, fiindcă la serviciu lucrez sub Windows (politica firmei, n-am ce face), pe câtă vreme acasă sunt un cât se poate de mulţumit utilizator de Linux.

Revenind la chestiune, ceea ce mă uimeşte însă peste măsură este menţionarea de către domnul Despina în rândul erorilor a termenilor „exitpolurile” şi „adause”, primul fiind o ironie la adresa limbajului jurnalistic electoral, care a introdus în limba română o serie de termeni de sorginte 😉 anglă, uzitaţi până la prematura patinare, iar celălalt este un (pseudo)arhaism, provenit din vechiul participiu al verbului „a adăuga”, admis de norme în ambele forme, „adaos” şi „adaus”, şi folosit în unele expresii populare învechite (de exemplu, despre o femeie gravidă se spunea cândva că „este într-adaus”).

Cele trei greşeli menţionate în erata referitoare la cealaltă povestire, „Eve”, publicată de SRSFF în decembrie, anul trecut, sunt toate erori de tastare şi nu revin asupra lor. Ceea ce trebuia însă decelat în orice analiză echidistantă a textelor în cauză e faptul că oricare din aceste greşeli nu au în scriitura mea un caracter sistematic, fiind vorba de neglijenţe formale accidentale, şi nu de dovezile descalificante ale agramatismului. De cele mai multe ori, la revista lunară a povestirilor de ficţiune speculativă pe care o fac pe blogul meu, caut să insist asupra unor astfel de erori doar dacă ele abundă sau sunt însoţite şi de alte greşeli, care denotă o lipsă flagrantă de cunoaştere a normelor limbii române, ele însele aflate într-o mai mult sau mai puţin justificată reaşezare, mai cu seamă din 1990 încoace. Atunci când nu procedez astfel, îmi place să cred că cer foarte mult de la persoane care ar putea da foarte mult, numai că, adesea, nici măcar acestea nu au răgazul suficient să-şi verifice cu atenţie textele, iar atunci când îl au, sunt cât se poate de obosite după alergătura zilnică. Nu trăim din scris. Dar să revenim…

De ce consider părtinitoare observaţiile domnului Despina? Să facem o comparaţie doar cu povestirea „Margarita”, de Liviu Radu, căreia domnia-sa îi menţionează în erată zece erori (toate de tastare şi cu totul nesistematice, fireşte), fără a recurge însă la niciun fel de remarcă maliţioasă de genul „ar fi fost necesară o revizuire mai atentă a textului înainte ca el să apară într-o revistă literară”. Echidistanţa ar fi presupus fie să nu facă nici în cazul textului meu o astfel de remarcă, fie să-şi păstreze aciditatea şi vizavi de „neatenţiile” maestrului Liviu Radu, pe care-l şi gratulează cu nişte aprecieri estetico-narative formale, cu totul tributare gustului propriu, fără să pătrundă prea adânc în subiect, cam în genul afirmaţiilor pe care le consideră suficiente şi spre a descalifica literar textul meu, mai înainte abordat.

Şi acum haideţi să vedem cum stau lucrurile şi în privinţa redactării articolelor domnului Despina din NAUTILUS („Radar”, ianuarie 2012) şi Gazeta SF („Suspans și Nautilus în luna decembrie”, din decembrie 2011), fiindcă şi despre acestea ar fi câte ceva de spus. E cazul să discutăm despre ambele în acelaşi timp, fiindcă anumite elemente se corelează şi pot da naştere unor interpretări cu totul interesante.

Nu e cazul să insistăm asupra neînsemnatelor greşeli de tastare gen „este o mai degrabă intrarea”, „chiar dacă are şi câteva inexactităţii, ambele din „Radar” (NAUTILUS), „Însă şi în fel în care se prezintă acum”, „să caracterizese, „personajul principal este salvat dintr-un incendiu de o vocea, „pe lângă umorul deja menţionat, se remarcă se pot remarca şi intrigile”, cumprinzând, „să intinuiască, „Ideea centrală a prozei este una interesantă, iar adâncirea în text îţi stârneşte tot felul de întrebări, fără ca acestora să le fie răspuns, într-un mod clar, în final” sau „un fie epic ce se despică în mai multe povestire adiacente”, pe care le-am găsit în „Suspans și Nautilus în luna decembrie” (Gazeta SF), chiar dacă numărul lor este comparabil cu cel din textele menţionate mai sus, având fiecare o întindere, să zicem, cât a celor două articole însumate. Nu ele sunt cele care atârnă cel mai greu în balanţă. Ceea ce e mai interesant abia de aici urmează…

În comentariul povestirii „Margarita” de Liviu Radu, („Radar”NAUTILUS), domnul Despina foloseşte în mod greşit forma de indicativ prezent, persoana a III-a, a verbului „a crea” (crează), asupra căreia revine şi în comentariul referitor la lucrarea „Surplusuri”, de Nicolae Cornescian („Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF). Forma corectă este „creează”, valabilă atât pentru persoana a III-a singular, cât şi pentru plural. Repetarea aceleiaşi greşeli în articole diferite poate conduce la suspicionarea unei erori sistematice, venind de la necunoaşterea normei de scriere. Ne permitem, totuşi, să ne îndoim de asta.

Referindu-se la povestirea Ándrei Pavel, „Recensământ”, apărută în „SUSPANS”, numărul 18, din noiembrie 2011, comentatorul foloseşte (în articolul „Suspans și Nautilus în luna decembrie”, din Gazeta SF) termenul micro-roman. De dragul teoriei, să reamintim că „micro-”, element de compunere savantă având sensul de „mic”, serveşte (prin prefixare) la formarea unor substantive, spre exemplu „microunde”, şi nu se desparte prin cratimă de cuvântul căruia i se alipeşte. Faptul că domnul Despina recurge şi la forma corectă, „microroman”, în comentariul povestirii „Margarita”, de Liviu Radu („Radar”NAUTILUS), ar constitui dovada că nu-i decât un accident de scriere, adică o greşeală involuntară, dar, făcând aprecieri pe marginea povestirii „Ultima bătălie”, de Andrei Zorilă („Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF), comentatorul recurge la sintagma „proporţii inter-planetare, unde fenomenul se repetă, de data asta cu un alt element de compunere savantă („inter-”), de asemenea, în postura de prefix. Din nou avem de-a face cu o repetare aparent sistematică a aceluiaşi tip de greşeală. Necunoaşterea normei? Continuăm să ne îndoim…

Referindu-se la „Basm din viitor…”, domnul Despina aduce în final vorba despre nişte virgule, care, spune domnia-sa, ar lipsi. Fiindcă nu recurge la niciun exemplu, am crezut că nu-i decât o altă dovadă de maliţiozitate, încercând să ironizeze apăsarea cu care mă aplec asupra acestui subiect în posturile mele de pe blog consacrate prozei speculative româneşti din revistele deja cunoscute. Înainte de a vedea cum stă treaba cu virgulele din articolele de care ne ocupăm aici, ar fi bine să spunem că regulile de folosire a virgulei în limba română sunt destul de multe, iar unele sunt greu stăpânite chiar şi de filologi de meserie. În plus, virgula foloseşte foarte adesea creatorilor de literatură ca element de stil, căci cu ajutorul ei se pot obţine efecte dintre cele mai diferite. Noi, profanii, când vine vorba de manipularea lor, căutăm să nu devenim totuşi prea barbari.

În articolul „Radar” (NAUTILUS), domnul Despina spune, la un moment dat: „“Tango”, de Vlad Darius Crăciun este o poveste care…” Cu totul accidental, domnia-sa omite să pună şi cea de-a doua virgulă (necesară după numele autorului – Crăciun), fără de care, singura folosită rămâne stingheră între… subiect şi predicat. Deşi gafa poate să pară monumentală, ştiu sigur că nu e vorba de o eroare sistematică la domnul Despina, pe care l-am urmărit cu destulă atenţie în câteva din revistele unde i-a apărut o parte din proza science-fiction de limbă română. Şi spun asta fără nici măcar un dram de maliţiozitate. E pur şi simplu adevărat.

Cu totul altfel stau însă lucrurile în fraza „Povestea în sine, mărturisesc că nu m-a impresionat”, care conţine o propoziţie regentă intercalată în subordonata completivă directă. Această răsturnare de topică îngreunează vizibil percepţia asupra enunţului, iar noi, ca să punem în lumină regula la care urmează să ne referim, vom reformula în topică normală, „Mărturisesc că povestea în sine nu m-a impresionat…”, formă în care, se observă prea bine, virgula nu este necesară. În ambele formulări, dacă subordonata completivă directă („povestea nu m-a impresionat”) este introdusă prin conjuncţia „că”, ea nu se desparte prin virgulă de regentă. Pentru ca virgula să fie justificată, trebuia ca respectiva conjuncţie să lipsească, deci era corect fie „Povestea în sine, mărturisesc, nu m-a impresionat…”, fie „Mărturisesc, povestea în sine nu m-a impresionat…”. Cu toate că aici este vorba de o greşeală cât se poate de evidentă, nu ne grăbim să-l condamnăm definitiv şi irevocabil pe autorul ei, având în vedere cele afirmate mai sus despre folosirea virgulei în limba română. Eu însumi, mărturisesc, fac frecvent astfel de greşeli fără măcar să-mi dau seama. Mai avem de lucru…

Mai presus de micile sale greşeli, constat (şi asta nu mă face deloc să mă simt mai bine) că domnul Despina mai nedreptăţeşte şi pe alţi autori în comentariile sale. Când face aprecieri despre textul „Kilimanjaro”, semnat de A.R. Deleanu, domnia-sa trece în erată un enunţ pe care eu îl găsesc absolut legitim: „La un moment dat, între somn şi veghe, i s-a părut că o aude vorbind în somn.” („Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF). Înţelegem destul de uşor că personajul, aflat între vis şi realitate, o aude pe partenera sa de scenă vorbind în somn şi nu vedem în repetarea vocabulei „somn” un motiv să considerăm formularea desemantizată. Desigur că existau şi alte soluţii de expunere, mai clare şi poate mai economice („La un moment dat, pe jumătate aţipit, i s-a părut că o aude vorbind în somn.”, de pildă), dar fraza nu e atât de dezechilibrată încât să ajungă la erată. La fel de nemeritată este corectarea sintagmei „50 de trabahar rumeno, din povestirea „La cules de roşcove”, de Narcisa Stoica, pe care comentatorul se grăbeşte s-o pună la punct („trabahadores rumanos”, „Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF), fără a sesiza că e vorba de un construct de vădită ironie, scris, cât se poate de elocvent, cu italice.

În aceeaşi zonă a aprecierii eronate stau şi unele comentarii estetico-narative vădit gratuite, părând a se baza mai curând pe gustul autorului lor decât pe nişte criterii cât de cât obiective. Povestirea „La o bere cu profetul”, de Emanuel Grigoras, ar fi trebuit să fie „mai lungă şi cu implicaţii mai revelatoare”, ne spune domnul Despina („Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF), lăsându-ne literalmente nelămuriţi. Parcă ne-am fi dorit, legat de asta, un comentariu mai amplu şi, nu-i aşa, mai revelator. 🙂

Enunţul pe care-l consider însă cel mai bizar este următorul: „Chiar dacă tema aceasta mi s-a părut puţin forţată, având în vedere modul în care se preiau ştirile în România, călătoria în sine am găsit-o incitantă…” („Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF, despre „Kilimanjaro”, de A.R. Deleanu). Citindu-l, am înţeles că domnul Despina este nicicum altfel decât revoltat că o convenţie ficţională banală, propusă de semnatarul poveştii, contravine flagrant realităţii. Şi ce dacă ştirile se preiau în România, în realitate? Ce are a face aici realitatea românească? Ficţiunea are propria ei realitate, propunând tot felul de convenţii, iar domeniul ficţiunii speculative chiar excelează din punctul ăsta de vedere. Existenţa navelor interstelare este tot o convenţie ficţională. Roboţii pozitronici ai lui Asimov sunt tot o convenţie ficţională. Şi preştienţa lui Muad’Dib din celebra „Dune”, semnată de nu mai puţin celebrul Frank Herbert, şi submarinul Nautilus din nemuritoarele călătorii ale căpitanului Nemo, toate sunt convenţii ficţionale. Şi toate sunt extrem de îndepărtate de felul cum stau lucrurile în realitate. Cum de poţi accepta toate astea şi nu poţi lua de bun faptul că, într-o Românie ficţională, jurnaliştii pleacă în adevărate expediţii exotice?

Să ne fie cu iertare, dar astfel de propoziţii şi fraze apreciative nu aduc nimănui nici cel mai mic ajutor. Nici cel mai mic folos. Iar pe autorul lor îl pun într-o lumină cu totul nefavorabilă.

L-am urmărit pe domnul Despina cu atenţie, încă de când s-a decis să plonjeze în scintificţiunea românească. Am văzut atunci în scriitura domniei sale o anumită nelinişte, pe care-am apreciat-o, după cum am apreciat şi apetenţa pentru imaginile sumbre, pentru viziunile distopice, pentru lumile destructurate. Pentru o vreme, domnia-sa a avut o creştere vizibilă. Apoi a început să ia lucrurile din ce în ce mai personal. Este supărat că, în ciuda premiilor literare pe care le-a câştigat în ultima vreme, din partea mea nu are o prea consistentă recunoaştere? Şi din această cauză devine maliţios, caustic, încercând să răspundă cu aceeaşi monedă? Am dori să-i transmitem pe această cale că nu prin lovituri gratuite îţi câştigi respectul celorlalţi. Şi nici nu creşti valoric. Eu nu am nimic personal cu domnia-sa. Şi îl asigur că am să-i recunosc mereu valoarea pe care o are.


„e-Text”, a doua etapă!

01/01/2012

Articolul „e-Text”, sesiunea a doua! consacrat etapei din luna decembrie a concursului de proză iniţiat de SRSFF a fost publicat de numita revistă online. Aprecierile de acolo vin în completarea postului anterior, făcând vorbire despre cele patru povestiri cu care am rămas datori.

Încă o dată, LA MULŢI ANI tuturor!