Aflu cu bucurie…

…că, la finalul primei etape de votare pentru premiile Galileo, între povestirile care au obţinut un punctaj bun, fără a se califica însă pentru etapele viitoare, se află şi povestirea mea Basm din viitor (cu accente horror), apărută la SRSFF în 15 noiembrie 2011. Iată comentariul apărut în articolul „Premiile Galileo 2012: Nominalizările” (Galileo Online):

„Au mai obţinut un număr semnificativ de voturi la această categorie următoarele texte: Costi Gurgu – Dava zeilor, Florin Pîtea – Nostalgia revoluţiei, Marian Truţă – Lungul drum din cer acasă, Ioana Vişan – Plimbarea de dimineaţă a domnişoarei Vu, Ştefan Ghidoveanu – Emanoil Popescu, supererou, Oliviu Crâznic – Trecătoarea, Liviu Radu – Margarita, Costi Gurgu – Dincolo de Farul de la Capătul Lumii, Liviu Radu – Golf, iubire părintească şi ziare, Ştefana Cristina Czeller – Conspiraţia ologilor, Marian Dumitraşcu – Dezgheţ, Mircea Coman – Basm din viitor (cu accente horror), Daniel Haiduc – Poarta fluturelui.” (Sublinierea ne aparţine.)

Sunt onorat să mă aflu într-o companie atât de selectă şi ţin să mulţumesc pe această cale tuturor cititorilor care au acordat votul lor povestirii mele. Este prima surpriză plăcută pe anul 2012. 🙂

„e-Text”, sesiunea a doua

Notă: Pentru ca materialele referitoare la povestirile scurte de ficţiune speculativă să fie accesibile, ca şi până acum, din acelaşi loc, reluăm aici articolul publicat pe 1 ianuarie 2012 la SRSFF, considerând că a trecut suficient timp de la apariţia sa.

Cea de a doua etapă a concursului „e-Text”, iniţiat luna trecută de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, începe cu povestirea „2012, Un alt fel de sfârşit”, semnată de Dragomir Victor Nicuşor. Din punct de vedere narativ, textul este unul mai degrabă reuşit, fiindcă faptele descrise au suficientă consistenţă, chiar dacă lucrurile, în evoluţia lor neaşteptată, par să-şi piardă uneori legăturile cauză-efect. Remarcabil este şi faptul că autorul abordează într-un spaţiu relativ restrâns (povestirea scurtă depăşeşte cu puţin jumătatea celor 7500 de cuvinte admise de majoritatea revistelor anglofone ca limită maximă pentru specia literară în cauză) mai multe teme scintificţionale importante. Tema sfârşitului lumii se împleteşte cu tema contactului, ambele coexistând ficţional cu ideea existenţei universurilor (realităţilor) multiple. Chiar şi scriitura ar putea fi considerată, la urma urmei, de un nivel acceptabil, dacă n-ar fi măcinată sistematic de o serie de greşeli, unele dintre ele de o maximă gravitate.

Cele mai multe dintre gafe sunt de natură gramaticală. Între ele, scandalos de frecventă este folosirea total inadecvată a punctuaţiei, virgula dintre subiect şi predicat fiind mai mult decât o obişnuinţă („Hârtia A4 pe care o primise acum câteva zile de la şeful său, îi încheie cariera…”, „Când, adrenalina îi scăzu spre limitele normalităţii, părerile de rău începură să-l încolţească.” – inutilă după „când”, „Imaginile pe care le vedem de-a lungul existenţei noastre,/sunt doar interpretarea pe care o poate face creierul,/informaţiilor primite..” – motto în care, afară de obişnuita virgulă dintre subiect şi predicat, găsim şi o alta, la fel de inutilă, între predicat („putea”) şi complementul indirect („informaţiilor”), „Noi, observatorii am intervenit atunci pentru prima” – de astă dată prin omisiunea virgulei necesare după „observatorii”, „Ultimii titani, au ajuns pe Terra noastră”, „Hazardul modelă încă o dată, traseul” – iată virgula şi între predicat şi complementul direct, „fiinţa aceasta micuţă ce îşi întinsese tentaculele peste tot, îşi dovedea limitarea…” – din nou prin omisiune, „…insistenţele grupurilor de conservare a vieţii, reuşiră să schimbe…”, „Spre orele după-amiezii câteva atentate cu bombă la mai multe ambasade vest europene, schimbară registrul ştirilor…”, „Isteria ce săgeta viaţa, se prelungi…” sau „lucrul acesta era cu siguranţă o obişnuinţă pentru că, se simţea cum nu se poate mai bine” şi ne oprim aici).

Aproape la fel de frecvente sunt şi problemele privitoare la acordul gramatical. Formule ca „nebunia ultimilor zile”, „aceiași undă energetică”, „bărbatul al cărei focalizare”, „barmanul uscăţiv al cărei atenţie”, „aceiași voce” sau „poziţia aceia” sunt, în acest sens, exemple edificatoare. Din păcate, nu sunt singurele exemple de scriere greşită, fiindcă în text mai apar şi alte situaţii ca: „mişcându-şi mimica feţii” (unde, afară de „feţii”, se poate constata şi redundanţa pleonastică), „sprincene”, „Micro organismele” sau „desprins din continuu spaţiu-timp” („desprins din continuumul spaţiu-timp”, căci „continuu” este adjectiv, nu substantiv, cum e necesar aici). Alteori, înţelesul construcţiilor verbale devine ceţos din alte motive. În locul expresiei „de culoarea crudului unei frunze”, de pildă, s-ar fi potrivit evident mai bine clasica formulă „de un verde crud”. O insolită figură de stil am găsit în „voce ce răspândea un parfum de blândeţe”, fără a mai vorbi de alăturarea „eufonică” mai rar întâlnită „voce ce”. La fel de greu de desluşit mi s-au mai părut „încremenit în puncteitatea(??) celei de-a patra dimensiuni” şi, mai ales, „descompunea lumina în desfăşurări haioase”, unde prezenţa termenului argotic nu aduce nicio clarificare şi nici nu ajută cu nimic stilul, cum ar face-o dacă ar fi utilizat, de pildă, în dialog. Ar fi de menţionat şi „un personaj atât de extraordinar” (extraordinar nu admite grade de comparaţie) sau cacofonia crasă „cinetică care”, poate şi alte şchiopătări de „stil”, dar preferăm să încheiem aici, căci ne pare de ajuns.

Păcat de punctele pozitive, căci textul ar fi avut şanse cu adevărat. Aşa însă…

Cu un discurs condensat într-o scriitură sclipitoare, Vlad Darius Crăciun vorbeşte, în „Plângi, Maiestate”, cea de-a doua povestire a concursului „e-Text”, despre povara nemuririi, despre blestemul de a fi altfel, şi tocmai de aceea izgonit, exilat, însingurat, uitat, despre zbaterea între înţelepciune şi iubire a geniului ce pare să nu fie din astă lume, ci din afara ei. Mi s-a părut că autorul atinge aici marile teme şi idei eminesciene din „Luceafărul”, criptate într-o simbolistică pronunţat filosofică, îndepărtându-se însă atât de scintificţiune, cât şi de tiparele fantasy, chiar dacă fantasticul musteşte la tot pasul. Rămânem cu scriitura frumoasă, cu simbolismul filosofic, aproape poetic, pe care, de bună seamă, le apreciem, dar suntem nevoiţi să aşezăm lucrarea pe poliţa încercărilor non-spec-fi sau cel mult de graniţă, dacă e să luăm în considerare la propriu personificarea morţii sau nemurirea, şi nu ca elemente poetice, ipoteză deloc lesne de acceptat. Îl aşteptăm pe autor cu o construcţie ficţională mai clar poziţionată între limitele regatului nostru drag.

„Clasorul cu timbre”, de Rene Tinescu, a treia povestire din concursul „e-Text” al lunii, seamănă mult, ca temă şi abordare, cu „Timbrul”, de Victor Martin, publicată tot la SRSFF în octombrie 2011 (despre care noi am vorbit în postul „Recoltă de octombrie”). În ciuda acestei similitudini, povestirea are personalitatea sa şi reuşeşte să stea binişor pe propriile sale picioare. Tema realităţilor multiple, o versiune a mai vastei teme a universurilor paralele, e abordată de autor într-o manieră desprinsă din literatura fantastică înrudită cu basmul tradiţional, fără a-şi pierde însă aproape nimic din scintificţionalitate. Recunoscându-i toate calităţile, vom menţiona totuşi şi câteva din neajunsurile care aduc textului unele scăderi. Şi vom începe cu cele gramaticale.

Întâlnim şi aici, ca şi în prima povestire înscrisă în concurs, unele probleme (mai puţine, din fericire) legate de folosirea incorectă a punctuaţiei. Uneori, virgula lipseşte, ca în „La început chiar părinții l-au încurajat să învețe să lucreze pe calculator dar acum s-a ajuns prea departe.”, unde mergea una după „început” şi alta înaintea lui „dar”. În „Bătrânul domnul Claus, de la biroul din lemn masiv știa ce-și dorește noul său client.”, de pildă (în treacăt fie zis, „Bătrânul domn Claus” ar fi fost mai bine), virgula este, în această formulă, mai mult decât inutilă. Spre a-şi afla un rost şi a nu rămâne prizonieră între subiect şi predicat, ar mai fi fost necesară încă o surată a ei, după „masiv”. Cea mai complexă situaţie o aflăm însă în „Clasorul atât de drag lui Lute, stătea acum, după 50 de ani, tot în vitrină lângă o medalie veche și un patefon negru.”, unde virgula de după numele propriu Lute complică inutil totul, aşezată fiind, în plus, iarăşi, între subiect şi predicat. Justificarea sa ar fi necesitat prezenţa cel puţin a încă unei virgule, după „Clasorul” şi, poate, a alteia după „vitrină”, dar cel mai simplu ar fi fost să se renunţe numai la ea, păstrând însă pe ultima şi fraza ar fi curs bine: „Clasorul atât de drag lui Lute stătea acum, după 50 de ani, tot în vitrină, lângă o medalie veche și un patefon negru.” Afară de neajunsurile legate de virgule, ar mai fi de menţionat un dezacord fugar („clasorul cu timbre a lui Lute”) şi forma „remmy” în loc de „rummy”. Cred că astea sunt elementele cele mai supărătoare.

Narativ, lucrurile stau mult mai bine, deşi nici acolo nu e totul perfect (autorul nu justifică nicicum, de pildă, la ce i-au trebuit lui Lute timbrele cu misiunile Apollo, cum bine observa, într-un comentariu, domnul Cristian Mihail Teodorescu). Mai multă aplecare asupra stilului ar fi fost încă şi mai necesară, căci s-ar mai fi putut lucra asupra paragrafului de atac, unde anumiţi termeni, deja pomeniţi şi ei de mai mulţi comentatori, se repetă aproape supărător, sau s-ar fi putut evita alăturări nu tocmai eufonice, precum „că chipul”.

Ar mai fi de spus poate că pe autor l-am întâlnit prima oară în generosul ţinut al SFerei Online, unde i-au apărut, în martie şi aprilie 2010, trei texte, „Catedrala” şi „Fabrica de vise”, respectiv „Jocul”, despre care ne-am spus atunci părerea ( 🙂 o, tempora!) în „Povestirile lui mărţişor” şi „Din tolba cu ficţiuni a lui april”. Ne bucurăm să-l regăsim azi publicat şi la SRSFF.

Titlul celei de-a patra povestiri, „Satelitiştii”, mi-a părut, la prima vedere, unul nu tocmai… puternic. Pe parcursul lecturii, în ciuda unor scăpări caracteristice în general textelor insuficient cizelate (redacţia chiar ne promite, în final, o versiune revizuită, făcându-ne să ne întrebăm de ce nu ne-a oferit-o direct pe aceea), Victor Drăghicescu ne convinge că poate. Scriitura domniei sale ni s-a părut a avea ceva din neliniştea Nicolei Griffith, în acelaşi timp, dezvoltarea apocaliptică a subiectului amintindu-ne de „Uraganele” lui John Barnes. În egală măsură, vom remarca şi construcţia narativă neliniară, bazată pe o intrigă ramificată, dispusă în planuri ce se întrepătrund coerent, reuşind să dea acea impresie de densitate, aidoma realităţii.

În privinţa exprimării, promisa versiune revizuită nici n-ar avea prea multe de îndreptat, fiindcă erorile se rezumă la câteva neglijenţe mărunte de scriere („unii oamenii”, „da [dar sau da’] asta nu ţine”, „neîncredere în realizare [realizarea?] prin forţele proprii”, „Noţiunie”, „[…] cei 4 sateliţi ai lui Ciprian sau început o acţiune […]”, „Ciprian a văzut cum l-au târât afară pe vecinul lui ţigan în timp [ce?] unul urla […]”), unele forme incorecte gramatical („au fost pe mediană adică mediocrii”, „câtă lume spune despre bolnavii”), ceva comentarii de dialog unde punctul e rău folosit („Sunt bogaţi toţi… şmecherii. vorbise o fată […].”, „- Ca Fernando Fabulos. puştiul ceva mai înalt […].”, „[…] sau “Cumpăr gaborii la snop”. răspunse manelarul” […]”, „- Nu. răspunseră repezit mai multe voci.”, „Aaah… păi. sunt articole.”, „- Pentru că nu avem talent. Răspunse din nou tipul înalt.”) şi ceva (mai multe) virgule omise, cum este cazul în „Cu două zile în urmă în Orientul Mijlociu o bombă aruncase în aer o grădiniţă […]”, unde erau necesare după „urmă”, respectiv „Mijlociu”, în „Pe măsură ce banii se reorientau spre alte industrii grupuri întregi de bănci şi fonduri de investiţii s-au prăbuşit.”, unde era nevoie de o virgulă după „industrii” sau în „După ce au terminat cu Sile un gagiu a venit la Ciprian […]”, unde era cât se poate de necesară o alta, după „Sile”. Despre stângăcii de stil aproape că nu merită să vorbim, fiindcă, exceptând o topică răsturnată, asociată cu o alăturare nu tocmai în eufonie („Dacă facem o imagine electromagnetică creierului […]”), autorul reuşeşte să spună lucrurile într-o formă potrivită. Ar mai fi poate ceva de spus despre unele enunţuri insuficient motivate, cum este cazul la „Am decis că nu există Dumnezeu. […] Realitatea mi-a confirmat că nu există.”. 🙂 La fel de bine se putea afirma şi invers: realitatea m-a făcut să cred că există. Dar riscăm să declanşăm polemici ce ţin de cu totul alte orizonturi ale cunoaşterii, şi nu ne dorim asta.

Concluzia mea în privinţa povestirii aci în discuţie este că, în ciuda neajunsurilor menţionate, mi-a lăsat o impresia aproape la fel de consistentă ca şi „Suspendaţi într-o rază de soare”, de Ben Ami. Păcat că astfel de texte apar (culmea coincidenţei! 🙂 verificaţi datele!) la un an o dată. Faptul că ambele sunt promovate la SRSFF să fie tot o coincidenţă?

A venit momentul stabilirii câştigătorului. Mai înainte, s-ar cuveni să facem unele aprecieri generale. Deşi numărul textelor din concurs a fost mai mic decât luna trecută (când au participat 6 povestiri), nivelul pare mai ridicat, în sensul că toate textele arată potenţialul autorilor lor. Din păcate, trei dintre participanţi vădesc destule probleme de limbă, a căror eliminare ar presupune ceva recapitulări la gramatică. Excepţie face domnul Vlad Darius Crăciun, câştigător al primei etape, al cărui text ne vedem siliţi a nu-l aşeza decât pe ultima poziţie de astă dată, fiindcă el se încadrează la altă clasă de fantastic decât cele premiate aici. Ca să nu mai lungim povestea, ierarhia finală este:

1.„Satelitiştii”, de Victor Drăghicescu;
2.„Clasorul cu timbre”, de Rene Tinescu;
3.„2012, Un alt fel de sfârşit”, de Dragomir Victor Nicuşor;
4.„Plângi, Maiestate”, de Vlad Darius Crăciun.

Felicităm aşadar pe autor şi urăm tuturor un an bun. Vă aşteptăm la etapele viitoare!

LA MULŢI ANI!

PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 8

Pe Abrud în jos, pân’ la apa Arieşului

Ieşim din Alburnus Minor deodată cu unda Abrudului, cel scoborâtor către frăţia cu Arieşul. În stânga şoselei, ascunsă între ierburi şi tufe, trebuie că ne ţine companie linia de cale ferată cu ecartament îngust pe care pufăia până nu de mult mocăniţa. Cobora veselă către Cîmpeni, trecea podul de fier peste valea Arieşului şi apuca tot la vale, spre Turda. Înapoi venea ceva mai greu, căci mergea la deal şi, micuţă fiind, se cam opintea. Dar îşi păstra voia bună. Şi astfel a tot călătorit din 1912 şi până în 1998, când cineva a socotit-o nerentabilă. Un ofiţer din arma căi ferate (aflat la comanda unei unităţi cu care am avut onoarea să colaborez pentru restabilirea circulaţiei pe magistrala 9, între Filiaşi şi Turnu-Severin, după dezastruoasele inundaţii din vara lui 1999), iremediabil împătimit după tot ce merge pe şine, îmi spunea că nemţii sunt mari amatori de turism feroviar, fiind dispuşi să plătească bani mulţi (chiar şi zeci de dolari pe kilometru) pentru a se plimba cu trenuri de epocă, mai cu seamă din cele pentru ecartament îngust. Noi le oprim că nu sunt rentabile, tăiem şinele şi le vindem la fier vechi, iar maşinile cu aburi le lăsăm să ruginească tăcute, prin gări uitate de Dumnezeu, ca să-şi facă în ele culcuş guzganii, ori păsările cerului.

La vremea când scriu aceste rânduri, ştiu că traseul mocăniţei de la Turda la Abrud a intrat (sau cel puţin aşa spuneau ziarele prin 6 decembrie, anul trecut) în patrimoniul public, prin grija DJCPN Cluj. Să fie vreun semn că lucrurile se schimbă? Chiar dacă linia va fi să ajungă până la urmă în visteria unui întreprinzător privat, tot va fi mai bine decât să fie măcinată încetul cu încetul de timp şi nimeni să nu se aleagă cu nimica. Dar normal ar fi să rămână în grija statului, care ar trebui să înfiinţeze mai multe mici companii de turism feroviar locale, de preferat în subordinea Ministerului Transporturilor, însă cu management privat. Sunt sigur că astfel de proiecte, bine conduse, ar trage după ele lumea din jur.

Ţinutul Abrudului suferă însă şi în alte privinţe, nefiind încă pregătit pentru un turism de înalt nivel. La trecerea prin Abrud-Sat, de pildă, se văd bine, ca nişte răni uriaşe, vechile halde de steril, cuprinse acum într-un vast şi costisitor proces de recopertare. Uriaşele mormane de reziduuri miniere sunt acoperite cu nesfârşite covoare de folii, peste care se aştern amestecuri aderente de sol preparat, conţinând seminţe ce aşteaptă să germineze. Odată crescută, vegetaţia va împiedica ploile şi zăpezile topite să erodeze terenul. Cu timpul, tot mai bine fixat, câmpul va deveni păşune. Şi va rămâne astfel încă multe secole, căci de altceva nu va mai fi bun.

Vremea prinde a se limpezi încet. Şoseaua unduie blând, urmând firul de vale. Trecem repede prin Dăroaia, sat aflat în administrarea comunei Roşia Montană, încetinim niţel cînd ne apare în dreapta intersecţia cu drumul judeţean DJ742, care duce în inima de aur a Ţării Moţilor, strevechiul Alburnus Maior cel atât de disputat, apoi ne vedem de ale noastre. Nu ne oprim nici în Gura Roşiei, şi nici chiar în Cărpiniş, sat în care a văzut lumina zilei (în cătunul Şoal) Ion Oargă, zis şi Cloşca, şi unde îşi are obârşia familia Şuluţiu, din care s-au ridicat episcopul greco-catolic Alexandru Sterca-Şuluţiu şi tribunul paşoptist Ioan Sterca-Şuluţiu, inventator de bombarde.

Şerpuind printre pâlcuri de păduri, peste care se văd din când în când case de lemn risipite prin fâneţele înălţate la cer, ajungem pe neştiute să lăsăm de-a stânga vechea stradă a Gării din marginea sud-estică a Cîmpenilor, unde se oprea să-şi tragă sufletul mocăniţa cea din alte vremi, apoi trecem agale podul peste Arieş şi facem la stânga.

Am ajuns în capitala Ţării Moţilor.

(Va urma.)

PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 7

Prin Alburnus Minor, spre capitala Ţării Moţilor

Cu zece minute înainte de ora unu a amiezii, intrăm în Abrud. Trecem la câţiva paşi de inima istorică a urbei, de apropiatele străzi Crişan, Moţilor, Mărăşeşti, Minerilor, Detunata, Ion Buteanu, Cetăţii, Virgil Anca ori de micuţele pieţe Eroilor şi Cuza Vodă, unde stau risipite urmele trecutului. Sunt case despre care ne vorbesc mici plăci comemorative de marmură, aproape nebăgate în seamă azi, căci puţini mai stau să cerceteze vremile apuse, sunt mici statui ale marilor bărbaţi ai locului, aşezate aci în vremuri în care istoria avea încă oarece însemnătate, sunt cimitire în care, sub ierburi, albesc oseminte de martiri ucişi cu cruzime pentru vina de a fi tânjit la emanciparea naţiei lor.

Se află aici casa în care şi-au petrecut Horia şi Cloşca noaptea de anul nou dintre 1784 şi 1785, întemniţaţi înainte de a fi duşi la Alba Iulia spre a fi osândiţi de slugile împăratului Vianei. Se află şcoala confesională românească (ce a funcţionat între 1680 şi 1918!) unde a învăţat Crişan, ale cărui rămăşiţe, zdrobite pe roată, au fost expuse în parte şi în piaţa cetăţii abrudene, generoasă pildă oferită de cârmuirea vremii celor cu gânduri de libertate. Se află sediul conducerii revoluţionarilor paşoptişti români din Transilvania, în care s-au întâlnit Bălcescu şi Avram Iancu, în care Ion Maiorescu şi-a scris „Rapoartele”, casă unde avea să se nască scriitorul Alexandru Ciura, redactor şef la „Luceafărul” (scoasă la Budapesta, între 1902 şi 1906) bun prieten cu Octavian Goga (iniţiatorul revistei), I. L. Caragiale şi Aurel Vlaicu şi scoborâtor din bunici ce s-au aşezat în fruntea paşoptiştilor buciumani. Se află casa tribunului Ioan Sterca-Şuluţiu, făurarul artileriei moţilor din legiunile Crăişorului, casă în care aveau să fie găzduiţi în refugiu revoluţionarul oltean cu vederi liberale Alexandru G. Golescu şi pictorul Barbu Iscovescu (pe numele său Baruh Iehuda, paşoptist înmormântat în pământ străin, la Constantinopol, în cimitirul ortodox-grec, şi nu fiindcă s-a întâmplat, ci pentru că aşa a cerut exilatul). În acelaşi loc a căzut, victimă a nesăbuinţei lui Kossuth, Ioan Dragoş, negociatorul de bună credinţă trimis să pledeze pentru împăcare în faţa lui Iancu, împăcare în care conducătorul revoluţiei ungare din Transilvania n-a crezut, de fapt, nici măcar o clipă, de vreme ce i-a ordonat lui Hatvany, totodată, să nu-şi oprească acţiunile militare ce aveau să ducă la atacarea surprinzătoare a Abrudului. Se află tot aici casa prefectului de Zarand, Ioan Buteanu, originar din Şomcuta Mare, Ţara Chioarului (adică Maramureşul către care călătorim chiar acum!), sufletul organizării adunărilor populare de la Blaj, ce avea să fie spânzurat cu sălbăticie de oamenii aceluiaşi colonel Hatvany. Morţile tragice ale lui Ioan Dragoş şi Ioan Buteanu sunt ambele consecinţe ale cuvântului dat şi apoi încălcat de către unul din reprezentanţii nobilimii transilvane a veacului al XVIII-lea, un bun exemplu despre cât valorează, la o adică, onoarea unor nobili. Şi n-am făcut decât să zgâriem puţin, la suprafaţă, crusta zăcământului de istorie a meleagurilor abrudene, care preţuieşte infinit mai mult decât bogăţiile de milenii îngropate în inima de piatră a Munţilor Apuseni. Din păcate însă, otrăviţi de sărăcie, de vânzarea de neam, de nemernicia „aleşilor”, tot mai puţini par să pună mai presus aurul din sufletele înaintaşilor decât pe cel îngropat sub pietre, râvnit mereu de mai marii vremilor, animaţi de augusta lăcomie omenească. N-aş trece totuşi mai departe fără să menţionez că în centrul istoric al bimilenarului orăşel, pe strada Ion Buteanu, la numărul 2, a avut loc, la 11-12 septembrie 1938, în sala clădirii numită „Detunata”, adunarea generală a ASTREI, între participanţi numărându-se şi filosoful oltean Constantin Rădulescu-Motru, născut la 15 februarie 1868 în Butoeşti, Judeţul Mehedinţi, localitate aflată la cinsprezece kilometri de Strehaia, pe drumul naţional DN6 (alias şosaua europeană E70). Se întâmplă că locuinţa părintească a domniei-sale o pot vedea de fiecare dată când bat drumul Băniei, fie că merg cu trenul ori cu automobilul. În micuţa staţie de cale ferată a Butoeştilor se află şi un bust al marelui om, o statuie mică, privind lumea cu asprime de la înălţimea unui soclu neîngrijit, de culoare tot mai incertă, în ton cu vremile de-acum.

Nu putem ieşi din imersiunea în timp înainte de a spune câteva vorbe şi despre rădăcinile antice ale Abrudului, căci începuturile sale par să se piardă undeva prin secolul II, după Cristos. Legenda spune că toponimul urbei vine de la numele unui proprietar de mine din vremea lui Decebal, Cotylus Bruda, care i-ar fi pus la dispoziţie regelui dac importante cantităţi de aur. Pierzând întreaga avere imadiat după cucerirea romană, el şi-a pus capăt zilelor, lăsând după sine doar numele său, pe care locuitorii l-au conferit locului.

Botezat de romani Alburnus Minor, Abrudul a jucat în perioada aceea şi rolul de fortăreaţă, căci aici îşi avea locaţia, în punctul numit „Cetăţeaua”, o mică dar bine organizată garnizoană, ce străjuia drumul de acces către bogatele zăcăminte ale Roşiei Montane de azi, numită pe atunci Alburnus Maior.

Exploatările aurifere din zonă datează însă de şi mai multă vreme. Ele par să fie legate şi de misteriosul popor al agatârşilor, despre care însuşi Herodot, transformându-se în emisarul unei legende încă şi mai vechi, spunea că ar fi scoborâtori din Agathirsos, fiul lui Hercule. Reţinând din legendă doar vechimea tradiţiilor locale ale mineritului aurifer, nu e de mirare că unii autori susţin provenienţa abrudeană a unei părţi din aurul străvechilor faraoni egipteni.

Precum se vede, legendele, cu cât sunt mai vechi, cu atât dau ecouri mai misterioase în aceste ţinuturi, iar misterele s-ar cere, dacă nu lămurite, măcar cercetate de cărturarii ce păstoresc prin academii. Dar domniile-lor, tributare conservatorismului şi adevărurilor prefabricate, preferă să adune titluri, blazoane şi bani, lăsând adevărul să zacă îngropat în inima de piatră a Apusenilor. Ba mai mult, o parte din ei girează cu numele lor măreţul proiect politico-economic al nimicirii unor vestigii dătătoare de identitate, care încă se mai află (oare pentru cât timp?) în arealul Roşiei Montane…

Fără să ne dăm seama, ajungem la marginea străvechii urbe. Lăsăm în urmă clădirile sale bătrâne, cu faţadele măcinate, în care încă se poate citi tristeţea străbunilor, la înălţimea cărora nu mai suntem vrednici să ne ridicăm. Drumul (DN74A) ne va purta visele înghesuite în micuţa astronavă spaţio-temporală către adevărata capitală a Ţării Moţilor, Cîmpeni, unde şi-a sălăşluit cartierul general însuşi Crăişorul Iancu, aflat în fruntea Legiunii Auraria Gemina, care nu şi-a plecat deloc steagurile sale de luptă, căci, în vremile tulburi de la 1848, armiile duşmane n-au reuşit nici măcar a se apropia de zidurile oraşului, chit că puseseră stăpânire pe aproape tot restul Ardealului…

Cerul s-a mai destins, îmbunându-se peste culmile blânde.

Trecem…

(Va urma.)

De Sfîntul Ion…

…urăm tuturor celor ce-i poartă numele să aibă parte de multă sănătate, de pace şi belşug şi toată voia cea bună să li se-mplinească!

La mulţi ani!

Anti-Radar, Contra-Scriptorium

Am observat de ceva vreme o anume îndârjire din partea domnului Ioan Alexandru Despina vizavi de unele manifestări publice ale mele în fandom, mai ales prin luările de poziţie dintr-un articol recent publicat în revista NAUTILUS, motiv pentru care simt nevoia unor explicaţii. Am ales această cale după ce am ezitat îndelung, conştient fiind că risc să deschid o nouă polemică în mediul fandomial, şi aşa mult prea divizat, întreprindere, după opinia mea, nu tocmai utilă, dar, realizând că din toate astea ar avea de învăţat mai mulţi, iată-mă expunându-mi părerile la care, în virtutea democraţiei publicistice, încă am dreptul.

Mi-aş începe explicaţiile precizând că atitudinea părtinitoare a domnului Despina îmi pare cât se poate de vizibilă, fiindcă, în analizele domniei-sale, foloseşte în aprecieri un cântar diferit pentru cel puţin unul dintre textele mele, spre deosebire de cel cu care „lucrează” asupra textelor altora, mai ales când vine vorba despre unele figuri consacrate din lumea ficţiunii speculative de limbă română.

Referindu-se, de pildă, la greşelile din povestirea „Basm din viitor…”, publicată la SRSFF în luna noiembrie 2011, comentatorul enumeră explicit nouă erori găsite în text, fapt ce mă determină să-i mulţumesc pentru necruţătoarea atenţie cu care se apleacă asupra neînsemnatelor mele încercări. Din cele nouă, una singură necesită însă cu adevărat fervoarea de care dânsul dă dovadă: vocabula „dedesupt”. Deşi constituie o abatere evidentă de la normele de scriere corectă, ea îşi are izvorul în felul endemic în care vorbesc oamenii din arealul unde trăiesc. În vorbirea curentă, mulţi din concetăţenii mei pronunţă literalmente astfel, ba chiar folosesc o formă încă şi mai „barbară”, căci obişnuiesc să spună adesea „didisupt”, după cum au fost învăţaţi să pronunţe în familie, la fel ca bunii şi străbunii lor. O consistentă parte din lexicul rural al zonei (deşi localitatea mea natală are din ce în ce mai nejustificate pretenţii urbane) mi l-am însuşit şi eu, încă din copilăria timpurie. Şi cum obişnuinţa e a doua natură, iată-mă comiţând astfel de monstruoase greşeli, 🙂 în virtutea caracterului fonetic al limbii noastre natale. Să-mi fie spre învăţătură de minte! Dintre celelalte opt erori, şase sunt gafe de tastare. Cercetând în perioada sărbătorilor versiunile publicate de SRSFF, am bunghit eu însumi gafele şi mi-am dat seama că fişierele ultimelor două povestiri nu sunt cele corectate, ci sunt forme timpurii ale textelor, dinainte chiar de expedierea lor către AtelierKULT, unde, mărturisesc, le trimiteam adesea fără o revizie destul de atentă. (Partea şi mai proastă este că, din neatenţie, aceleaşi fişiere au fost expediate şi către juriul concursului Helion 2011 şi, constatând asta, n-am avut încotro decât să-mi râd de mine însumi.) Din ce-am observat de-a lungul timpului, gafele de genul ăsta sunt favorizate la cei care folosesc alternativ tastaturi diferite, iar eu o fac aproape tot timpul, fiindcă am la birou o tastatură Hewlett-Packard robustă, foarte fiabilă, dar cu taste înalte, iar acasă o tastatură ieftinucă, extraplată şi chinezească, aducând mai mult cu una de laptop. În plus, şi maparea lor este diferită, fiindcă la serviciu lucrez sub Windows (politica firmei, n-am ce face), pe câtă vreme acasă sunt un cât se poate de mulţumit utilizator de Linux.

Revenind la chestiune, ceea ce mă uimeşte însă peste măsură este menţionarea de către domnul Despina în rândul erorilor a termenilor „exitpolurile” şi „adause”, primul fiind o ironie la adresa limbajului jurnalistic electoral, care a introdus în limba română o serie de termeni de sorginte 😉 anglă, uzitaţi până la prematura patinare, iar celălalt este un (pseudo)arhaism, provenit din vechiul participiu al verbului „a adăuga”, admis de norme în ambele forme, „adaos” şi „adaus”, şi folosit în unele expresii populare învechite (de exemplu, despre o femeie gravidă se spunea cândva că „este într-adaus”).

Cele trei greşeli menţionate în erata referitoare la cealaltă povestire, „Eve”, publicată de SRSFF în decembrie, anul trecut, sunt toate erori de tastare şi nu revin asupra lor. Ceea ce trebuia însă decelat în orice analiză echidistantă a textelor în cauză e faptul că oricare din aceste greşeli nu au în scriitura mea un caracter sistematic, fiind vorba de neglijenţe formale accidentale, şi nu de dovezile descalificante ale agramatismului. De cele mai multe ori, la revista lunară a povestirilor de ficţiune speculativă pe care o fac pe blogul meu, caut să insist asupra unor astfel de erori doar dacă ele abundă sau sunt însoţite şi de alte greşeli, care denotă o lipsă flagrantă de cunoaştere a normelor limbii române, ele însele aflate într-o mai mult sau mai puţin justificată reaşezare, mai cu seamă din 1990 încoace. Atunci când nu procedez astfel, îmi place să cred că cer foarte mult de la persoane care ar putea da foarte mult, numai că, adesea, nici măcar acestea nu au răgazul suficient să-şi verifice cu atenţie textele, iar atunci când îl au, sunt cât se poate de obosite după alergătura zilnică. Nu trăim din scris. Dar să revenim…

De ce consider părtinitoare observaţiile domnului Despina? Să facem o comparaţie doar cu povestirea „Margarita”, de Liviu Radu, căreia domnia-sa îi menţionează în erată zece erori (toate de tastare şi cu totul nesistematice, fireşte), fără a recurge însă la niciun fel de remarcă maliţioasă de genul „ar fi fost necesară o revizuire mai atentă a textului înainte ca el să apară într-o revistă literară”. Echidistanţa ar fi presupus fie să nu facă nici în cazul textului meu o astfel de remarcă, fie să-şi păstreze aciditatea şi vizavi de „neatenţiile” maestrului Liviu Radu, pe care-l şi gratulează cu nişte aprecieri estetico-narative formale, cu totul tributare gustului propriu, fără să pătrundă prea adânc în subiect, cam în genul afirmaţiilor pe care le consideră suficiente şi spre a descalifica literar textul meu, mai înainte abordat.

Şi acum haideţi să vedem cum stau lucrurile şi în privinţa redactării articolelor domnului Despina din NAUTILUS („Radar”, ianuarie 2012) şi Gazeta SF („Suspans și Nautilus în luna decembrie”, din decembrie 2011), fiindcă şi despre acestea ar fi câte ceva de spus. E cazul să discutăm despre ambele în acelaşi timp, fiindcă anumite elemente se corelează şi pot da naştere unor interpretări cu totul interesante.

Nu e cazul să insistăm asupra neînsemnatelor greşeli de tastare gen „este o mai degrabă intrarea”, „chiar dacă are şi câteva inexactităţii”, ambele din „Radar” (NAUTILUS), „Însă şi în fel în care se prezintă acum”, „să caracterizese”, „personajul principal este salvat dintr-un incendiu de o vocea”, „pe lângă umorul deja menţionat, se remarcă se pot remarca şi intrigile”, „cumprinzând”, „să intinuiască”, „Ideea centrală a prozei este una interesantă, iar adâncirea în text îţi stârneşte tot felul de întrebări, fără ca acestora să le fie răspuns, într-un mod clar, în final” sau „un fie epic ce se despică în mai multe povestire adiacente”, pe care le-am găsit în „Suspans și Nautilus în luna decembrie” (Gazeta SF), chiar dacă numărul lor este comparabil cu cel din textele menţionate mai sus, având fiecare o întindere, să zicem, cât a celor două articole însumate. Nu ele sunt cele care atârnă cel mai greu în balanţă. Ceea ce e mai interesant abia de aici urmează…

În comentariul povestirii „Margarita” de Liviu Radu, („Radar” – NAUTILUS), domnul Despina foloseşte în mod greşit forma de indicativ prezent, persoana a III-a, a verbului „a crea” („crează”), asupra căreia revine şi în comentariul referitor la lucrarea „Surplusuri”, de Nicolae Cornescian („Suspans și Nautilus în luna decembrie” – Gazeta SF). Forma corectă este „creează”, valabilă atât pentru persoana a III-a singular, cât şi pentru plural. Repetarea aceleiaşi greşeli în articole diferite poate conduce la suspicionarea unei erori sistematice, venind de la necunoaşterea normei de scriere. Ne permitem, totuşi, să ne îndoim de asta.

Referindu-se la povestirea Ándrei Pavel, „Recensământ”, apărută în „SUSPANS”, numărul 18, din noiembrie 2011, comentatorul foloseşte (în articolul „Suspans și Nautilus în luna decembrie”, din Gazeta SF) termenul „micro-roman”. De dragul teoriei, să reamintim că „micro-”, element de compunere savantă având sensul de „mic”, serveşte (prin prefixare) la formarea unor substantive, spre exemplu „microunde”, şi nu se desparte prin cratimă de cuvântul căruia i se alipeşte. Faptul că domnul Despina recurge şi la forma corectă, „microroman”, în comentariul povestirii „Margarita”, de Liviu Radu („Radar” – NAUTILUS), ar constitui dovada că nu-i decât un accident de scriere, adică o greşeală involuntară, dar, făcând aprecieri pe marginea povestirii „Ultima bătălie”, de Andrei Zorilă („Suspans și Nautilus în luna decembrie” – Gazeta SF), comentatorul recurge la sintagma „proporţii inter-planetare”, unde fenomenul se repetă, de data asta cu un alt element de compunere savantă („inter-”), de asemenea, în postura de prefix. Din nou avem de-a face cu o repetare aparent sistematică a aceluiaşi tip de greşeală. Necunoaşterea normei? Continuăm să ne îndoim…

Referindu-se la „Basm din viitor…”, domnul Despina aduce în final vorba despre nişte virgule, care, spune domnia-sa, ar lipsi. Fiindcă nu recurge la niciun exemplu, am crezut că nu-i decât o altă dovadă de maliţiozitate, încercând să ironizeze apăsarea cu care mă aplec asupra acestui subiect în posturile mele de pe blog consacrate prozei speculative româneşti din revistele deja cunoscute. Înainte de a vedea cum stă treaba cu virgulele din articolele de care ne ocupăm aici, ar fi bine să spunem că regulile de folosire a virgulei în limba română sunt destul de multe, iar unele sunt greu stăpânite chiar şi de filologi de meserie. În plus, virgula foloseşte foarte adesea creatorilor de literatură ca element de stil, căci cu ajutorul ei se pot obţine efecte dintre cele mai diferite. Noi, profanii, când vine vorba de manipularea lor, căutăm să nu devenim totuşi prea barbari.

În articolul „Radar” (NAUTILUS), domnul Despina spune, la un moment dat: „“Tango”, de Vlad Darius Crăciun este o poveste care…” Cu totul accidental, domnia-sa omite să pună şi cea de-a doua virgulă (necesară după numele autorului – Crăciun), fără de care, singura folosită rămâne stingheră între… subiect şi predicat. Deşi gafa poate să pară monumentală, ştiu sigur că nu e vorba de o eroare sistematică la domnul Despina, pe care l-am urmărit cu destulă atenţie în câteva din revistele unde i-a apărut o parte din proza science-fiction de limbă română. Şi spun asta fără nici măcar un dram de maliţiozitate. E pur şi simplu adevărat.

Cu totul altfel stau însă lucrurile în fraza „Povestea în sine, mărturisesc că nu m-a impresionat”, care conţine o propoziţie regentă intercalată în subordonata completivă directă. Această răsturnare de topică îngreunează vizibil percepţia asupra enunţului, iar noi, ca să punem în lumină regula la care urmează să ne referim, vom reformula în topică normală, „Mărturisesc că povestea în sine nu m-a impresionat…”, formă în care, se observă prea bine, virgula nu este necesară. În ambele formulări, dacă subordonata completivă directă („povestea nu m-a impresionat”) este introdusă prin conjuncţia „că”, ea nu se desparte prin virgulă de regentă. Pentru ca virgula să fie justificată, trebuia ca respectiva conjuncţie să lipsească, deci era corect fie „Povestea în sine, mărturisesc, nu m-a impresionat…”, fie „Mărturisesc, povestea în sine nu m-a impresionat…”. Cu toate că aici este vorba de o greşeală cât se poate de evidentă, nu ne grăbim să-l condamnăm definitiv şi irevocabil pe autorul ei, având în vedere cele afirmate mai sus despre folosirea virgulei în limba română. Eu însumi, mărturisesc, fac frecvent astfel de greşeli fără măcar să-mi dau seama. Mai avem de lucru…

Mai presus de micile sale greşeli, constat (şi asta nu mă face deloc să mă simt mai bine) că domnul Despina mai nedreptăţeşte şi pe alţi autori în comentariile sale. Când face aprecieri despre textul „Kilimanjaro”, semnat de A.R. Deleanu, domnia-sa trece în erată un enunţ pe care eu îl găsesc absolut legitim: „La un moment dat, între somn şi veghe, i s-a părut că o aude vorbind în somn.” („Suspans și Nautilus în luna decembrie” – Gazeta SF). Înţelegem destul de uşor că personajul, aflat între vis şi realitate, o aude pe partenera sa de scenă vorbind în somn şi nu vedem în repetarea vocabulei „somn” un motiv să considerăm formularea desemantizată. Desigur că existau şi alte soluţii de expunere, mai clare şi poate mai economice („La un moment dat, pe jumătate aţipit, i s-a părut că o aude vorbind în somn.”, de pildă), dar fraza nu e atât de dezechilibrată încât să ajungă la erată. La fel de nemeritată este corectarea sintagmei „50 de trabahar rumeno”, din povestirea „La cules de roşcove”, de Narcisa Stoica, pe care comentatorul se grăbeşte s-o pună la punct („trabahadores rumanos”, „Suspans și Nautilus în luna decembrie” – Gazeta SF), fără a sesiza că e vorba de un construct de vădită ironie, scris, cât se poate de elocvent, cu italice.

În aceeaşi zonă a aprecierii eronate stau şi unele comentarii estetico-narative vădit gratuite, părând a se baza mai curând pe gustul autorului lor decât pe nişte criterii cât de cât obiective. Povestirea „La o bere cu profetul”, de Emanuel Grigoras, ar fi trebuit să fie „mai lungă şi cu implicaţii mai revelatoare”, ne spune domnul Despina („Suspans și Nautilus în luna decembrie” – Gazeta SF), lăsându-ne literalmente nelămuriţi. Parcă ne-am fi dorit, legat de asta, un comentariu mai amplu şi, nu-i aşa, mai revelator. 🙂

Enunţul pe care-l consider însă cel mai bizar este următorul: „Chiar dacă tema aceasta mi s-a părut puţin forţată, având în vedere modul în care se preiau ştirile în România, călătoria în sine am găsit-o incitantă…” („Suspans și Nautilus în luna decembrie” – Gazeta SF, despre „Kilimanjaro”, de A.R. Deleanu). Citindu-l, am înţeles că domnul Despina este nicicum altfel decât revoltat că o convenţie ficţională banală, propusă de semnatarul poveştii, contravine flagrant realităţii. Şi ce dacă ştirile se preiau în România, în realitate? Ce are a face aici realitatea românească? Ficţiunea are propria ei realitate, propunând tot felul de convenţii, iar domeniul ficţiunii speculative chiar excelează din punctul ăsta de vedere. Existenţa navelor interstelare este tot o convenţie ficţională. Roboţii pozitronici ai lui Asimov sunt tot o convenţie ficţională. Şi preştienţa lui Muad’Dib din celebra „Dune”, semnată de nu mai puţin celebrul Frank Herbert, şi submarinul Nautilus din nemuritoarele călătorii ale căpitanului Nemo, toate sunt convenţii ficţionale. Şi toate sunt extrem de îndepărtate de felul cum stau lucrurile în realitate. Cum de poţi accepta toate astea şi nu poţi lua de bun faptul că, într-o Românie ficţională, jurnaliştii pleacă în adevărate expediţii exotice?

Să ne fie cu iertare, dar astfel de propoziţii şi fraze apreciative nu aduc nimănui nici cel mai mic ajutor. Nici cel mai mic folos. Iar pe autorul lor îl pun într-o lumină cu totul nefavorabilă.

L-am urmărit pe domnul Despina cu atenţie, încă de când s-a decis să plonjeze în scintificţiunea românească. Am văzut atunci în scriitura domniei sale o anumită nelinişte, pe care-am apreciat-o, după cum am apreciat şi apetenţa pentru imaginile sumbre, pentru viziunile distopice, pentru lumile destructurate. Pentru o vreme, domnia-sa a avut o creştere vizibilă. Apoi a început să ia lucrurile din ce în ce mai personal. Este supărat că, în ciuda premiilor literare pe care le-a câştigat în ultima vreme, din partea mea nu are o prea consistentă recunoaştere? Şi din această cauză devine maliţios, caustic, încercând să răspundă cu aceeaşi monedă? Am dori să-i transmitem pe această cale că nu prin lovituri gratuite îţi câştigi respectul celorlalţi. Şi nici nu creşti valoric. Eu nu am nimic personal cu domnia-sa. Şi îl asigur că am să-i recunosc mereu valoarea pe care o are.

„e-Text”, a doua etapă!

Articolul „e-Text”, sesiunea a doua! consacrat etapei din luna decembrie a concursului de proză iniţiat de SRSFF a fost publicat de numita revistă online. Aprecierile de acolo vin în completarea postului anterior, făcând vorbire despre cele patru povestiri cu care am rămas datori.

Încă o dată, LA MULŢI ANI tuturor!

Ficţiuni de sărbători

Încheiem cu acest post anul ficţional 2011, despre care vom spune că este în vizibilă creştere faţă de precedentul, chiar dacă asupra lui 2010 avem o viziune incompletă, căci am început să trecem povestirile în revistă abia din luna martie a anului trecut. Cu speranţa că o oarecare creştere, măcar la nivel cantitativ, s-ar putea datora acestor aprecieri lunare aci aşezate, începem răsfoirea noastră ficţională şi în luna sărbătorilor (Ziua Naţională, Crăciunul şi Anul Nou) tot cu…

În deschiderea sesiunii din luna cadourilor, NAUTILUS ne propune o satiră socială drapată între faldurile unei distopii de evidentă ironie. Textul se numeşte „La bere cu profetul” şi aparţine lui Emanuel Grigoras. Prin simbolurile străvezii, piesa este totodată şi un avertisment că viitorul, întâmpinat de un popor condus de persoane pline de temperament, dar tare puţin eficiente, nu poate fi decât haotic, discreţionar şi opresiv. În poveste, libertăţile fundamentale ale individului (subscrise mişcării „cipriste” – exponentă a unei societăţi civile debusolate valoric) sunt în opoziţie cu deciziile arbitrare ale unei puteri politice ajunsă la cârmă printr-o strâmbă competiţie. Finalul, aparent fericit, în care preşedinta republicii decăzute este alungată de la putere de alţi politicieni ce preiau controlul ministerelor de forţă şi promit alegeri anticipate, este o întoarcere a societăţii către situaţia din prezent, devenită, iată, soluţie salvatoare. Un fel de a spune ferească Dumnezeu de mai rău. 🙂

Deşi autorul se descurcă în general bine la mânuirea normelor de limbă, descoperim în text şi câteva erori: de punctuaţie („care săracul va da bir cu fugiţii”, unde „săracul” trebuia încadrat între virgule sau „Cei care am reuşit să fugim, ne-am ascuns pe la rude la ţară sau direct in canalizare.”, unde virgula e în plus despărţind subordonata completivă directă aşezată după regentă) sau de gramatică („a strâns cel mai mult pentru copii din Somalia” sau „a dat peste unul care i-a spus că unchiul lui a fost răpit de piraţii somalezi şi a naibii samaritean Ciprian i-a lăsat lui ăla tot mărunţişul”, unde, afară de faptul că trebuia „al naibii samaritean” şi era necesar, eventual, „ăluia” în loc de „lui ăla”, „al naibii samaritean” era necesar să fie încadrat de virgule, pentru că vine cu o precizare referitoare la subiectul – „Ciprian” – pe care-l precede; ar fi şi „Lui Oana”). Mai apar greşeli de formă, scăpate la revizuire („in anul”, unde lipsesc diacriticele, sau „Ce foloses cu proverbul acela”) sau alunecări de stil, ca în „toţi vedeam în ce se întâmpla în acea dimineaţă” şi „Care muscă? Că s-a dovedit…”. Am păcătui dacă nu am face următoarea precizare: cel puţin o parte din aceste erori pot fi socotite procedee de stil, ce vin să sublinieze, prin vorbirea personajelor, precaritatea educaţiei primite de cetăţean în şcoala elementară. Dar numai o parte.

Să mulţumim autorului pentru lucrarea oferită. Îl mai aşteptăm.

A doua piesă nautilă a perioadei de sărbători este „R.E.M.”, de Marian Dumitraşcu. Textul vorbeşte despre experienţa trecerii, despre integrarea spiritului într-o realitate extinsă, dincolo de limitele percepţiei omeneşti şi o face tare bine, chiar dacă, ici-colo, se mai iţesc unele accidente abia vizibile (virgule puse înaintea unor cuvinte ca „sau”, „ori” etc., unde în general nu se justifică, dar deja suntem mult prea cârcotaşi, 😉 căci regula se încalcă în mod curent). Titlul, „R.E.M”, este acronimul de la Rapid eye movement, expresie ce defineşte somnul profund, cu vise, caracterizat printr-o activitate cerebrală asemănătoare celei din starea de veghe. Restul trebuie citit… 🙂

Mulţumim autorului pentru textul de bună calitate pe care ni-l oferă în dar acum, în luna marilor sărbători ale iernii.

Despre cea de a treia povestire nautilă a lunii, „Camuflaj”, de Ioana Vişan, aş îndrăzni să spun că îi lipsesc numai câteva lucruri pentru a putea fi socotită una din cele mai bune producţii de minificţiune românească pe care le-am citit în ultimii doi ani. Ea respectă unul din tiparele populare ale ficţiunii de aventură şi ar avea astfel mari şanse să placă. Principalele ingrediente folosite sunt tensiunea, dramatismul, idila, răsturnările de situaţie, personajele ce se dezvăluie treptat şi devin tot mai simpatice şi un final optimist. Însă lipsurile m-au făcut să-mi pară nespus de rău că autoarea s-a grăbit atât să-şi vadă iarăşi numele în revistă. Fiindcă a pierdut astfel şansa de a fi scris povestirea anului scifient.

M-a nemulţumit în primul rând numele eroinei principale, o femeie cu origini germanice, după toate aparenţele. Dacă însă, în onomastica respectivă, Andrea este un prenume scris cât se poate de corect, pentru cititorul român el sună nefericit, fiindcă ai mereu tendinţa să ţi-l rosteşti în gând ca pe substantivul comun (andrea: ac metalic lung şi gros folosit pentru croşetat, împletit), căci echivalentul românesc se scrie şi se pronunţă Andreea.

În al doilea rând, m-a nemulţumit modul confuz în care este rezolvată problema structurii materiale a djinnului, căci el apare la început ca un personaj magic, din tipologia fantasy, cititorul fiind lăsat să creadă că e vorba de spiritul bun sau rău, cu acelaşi nume, din mitologia musulmană, cel mai cunoscut fiindu-ne faimosul duh al lămpii lui Aladin, pentru a ni se dezvălui că e vorba, în fapt, de o fiinţă extraterestră cu totul specială. Apărute pe neaşteptate în lumea terrană, aceste manifestări inteligente nonbiologice sunt socotite mai întâi un fel de fantome imateriale, mai precis nonsubstanţiale, dar care pot căpăta, dacă doresc, un fel de consistenţă ce-i face pe oameni să-i perceapă drept corpuri alcătuite şi din altceva decât lumină. Povestea speciei lor o aflăm din gura personajului. Nevoiţi să-şi părăsească lumea de baştină sub ameninţarea exploziei soarelui în jurul căruia le orbita planeta, ei descoperă o cale care le permite să se separe de trupuri. Scăpaţi din chingile propriei substanţialităţi, pornesc să călătorească prin spaţiu sub forma unui fel de radiaţie electromagnetică, noncorpusculară. Aşa, cel puţin, am crezut eu. Până când djinnul pomeneşte că, dintre semenii săi astfel modificaţi, mulţi „s-au pierdut pe drum… pur şi simplu au înnebunit din cauza singurătăţii şi şi-au lăsat atomii să se împrăştie.” Ceea ce revine la faptul că, deşi deveniseră nonsubstanţiali, erau totuşi alcătuiţi din… atomi. Nu mult după această mărturisire, aflăm din gura djinnului că plasa energetică de tipul celei folosite la prinderea Andreei şi a extraterestrului nostru „înnebuneşte electronii” acestor fiinţe… nonsubstanţiale? Înţelegem de aici că autoarei înseşi nu-i sunt deloc clare toate aceste lucruri legate de dualitatea undă-corpuscul a materiei, nici măcar în măsura în care ne-ar fi putut convinge pe noi, nu cu mult peste nişte profani în materie de fizici superioare. Pentru care motiv ne apucăm să vorbim în povestirile noastre despre ceea ce nu înţelegem?

În economia naraţiei apar şi alte episoade rezolvate confuz. Ne-am referi la momentul în care Andrea (nu mă obişnuiesc cu acest nume nemţesc şi pace!) este contactată pentru a i se cere să găsească un djinn. Interlocutorul său o salută şi o întreabă: „Ce faci? Ocupată?” Apoi, autoarea ne spune: „Andrea trase cu coada ochiului la mormanul de haine de pe pat, care aşteptau să fie spălate, şi decise să nu răspundă.” Pentru ca, în secunda următoare, să intervină eroina, cu dialog: „De ce întrebi?” Deci… răspunde… imediat… deşi tocmai decisese să n-o facă… În alte situaţii, confuzia se manifestă la nivel terminologic. Copila soţilor Malcolm este introdusă în ficţiune astfel: „…văzu un cap blond de fetiţă ivindu-se de sub păturica roz”. Aflăm imediat că acel căpşor era al unei micuţe aflate în comă, situaţie în care verbul „a (se) ivi” este cu totul inoportun, căci el se referă la ceva ce îşi face pe neaşteptate apariţia, se arată brusc, se descoperă, iese la iveală, acţiuni pe care nu le asociem uşor cu un corp omenesc ce nu se poate mişca…

Cea mai izbitoare confuzie terminologică din text este cea între verbul „a filtra” (al cărui prim sens se referă la acţiunea de a separa una sau mai multe substanţe dintr-un amestec, cu ajutorul unui filtru) şi „a flirta” (adică a cocheta cu cineva, a te angaja într-o relaţie amoroasă lipsită de profunzime, fără nicio obligaţie, frivolă, uneori uşuratică), fiindcă, în formule ca „tipul care filtra cu barmaniţa”, „Andrea ar fi putut jura că filtra cu ea” sau „Era doar o faţadă, la fel ca filtratul şi timpul petrecut prin baruri.”, este necesar cel din urmă, nu cel folosit în original.

Şi ar mai fi şi alte greşeli: folosirea sistematică a formei „djin”, în situaţia în care termenul admis de vocabularul românesc este „djinn”, neglijenţe de formă, ca „Din câte aflate, cam aşa procedau…” sau „mormăi acesta deasupra băuturi” (unde lipseşte, evident, un „i”), de stil („gata să vorbească cu ea”, „eufonie” ce se putea evita uşor prin „gata să-i vorbească”) sau de topică („Urmăream un criminal împreună cu echipa mea de un an de zile…” – echipa era formată de un an de zile sau de atunci dura urmărirea criminaluli?).

Cred că de multă vreme nu mi-a mai părut atât de rău de o povestire… Mare păcat… Fiindcă Ioana Vişan are un potenţial absolut pozitiv. Pe care, uneori, ni-l şi probează…

Să mulţumim totuşi autoarei pentru ficţiunea dăruită nouă, fiindcă e una din acele povestiri aventuroase după care o bună parte dintre noi tânjeam în adolescenţă…

„Secretul”, de Alexandru Ioan Despina, este o piesă mai veche. A mai fost publicată şi pe SFera Online, la 17 decembrie 2010 (iat-o), iar noi am spus câteva cuvinte despre ea în articolul „Luna cadourilor ficţionale”. Într-un comentariu la acel post, autorul şi-a exprimat nemulţumirea că m-aş fi rezumat atunci la o „cam prea sumară” trecere în revistă. Găseam nimerit în acel moment să aşez textul alături de „Între Bariere”, de Doru Stoica, sau aproape de stilul lui Nicolae Tiţa, folosit în povestirea „Deasupra lui, furtuna” (câştigătoare a premiului „Atlantikron ’97”). Recitind-o acum, am avut impresia unei oarecare influenţe a lui Clive Barker, cel ce a scris „Cărţile însângerate”. Într-o încercare de clasificare sintetică („Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea I)”), aşezam textul de faţă în categoria prozelor de graniţă, apreciind că are valenţe fantastice, dar poate fi decriptat atât în cod suprarealist cât şi în spectru horror.

Ce m-a nemulţumit oarecum la respectiva construcţie ficţională a fost limbajul, dar şi acesta numai ici şi colo. Nu mi-a plăcut de pildă ostentaţia unor termeni meniţi să introducă pe cititor în lumea satului. „Apa călâie îi năvăli în gură şi-i inundă grumazul uscat…”, spune, de exemplu, autorul. Termenul „grumaz”, care, în mod uzual, are sensul de „ceafă”, se foloseşte mai cu seamă în expresii de genul „Grumazul plecat sabia nu-l taie!”, la descrierea unui gest sau unei atitudini de supunere. În limbajul popular, termenul înseamnă şi „gât”, dar este tot mai rar folosit ca atare, fapt ce plasează formula într-o zonă estetică niţel dezarmonizată. 😉

Alte greşeli („chit că ce mai mulţi” – chiar corectă, formula ar păstra izul cacofonic; „Ceea ce văd este doar pentru ochii,…” sau repetiţia stângace din „iar când dădu să se ridice câţiva muşchi începură să-i zvâcnească, iar umbra, umbra aceea hidoasă…”) contează mai puţin şi, una peste alta, socotim că avem destule motive să mulţumim autorului pentru cadoul său ficţional oferit în paginile nautile. Îl aşteptăm şi cu texte noi… 😉

A cincea povestire a seriei este semnată de Andrei Zorila şi poartă titlul „Ultima bătălie”. E un science fiction de vibraţie clasică, abordând tema contactului, care trece de la faza violentă a obişnuitei invazii la o ipostază simbiotică ce te lasă pe final cu întrebarea: cine a câştigat, de fapt, ultima bătălie?

Mulţumim mult autorului pentru cadoul său ficţional…

Şi sperăm ca nivelul calitativ al textelor „decembriste” de la NAUTILUS să fie un semn că ficţiunea speculativă de la noi continuă să urce.

Ca şi luna trecută, vom aborda aici doar povestirile neparticipante în concursul „e-Text”, urmând să ne spunem părerea despre acestea într-un articol aparte.

Începem, aşadar, cu piesa lui Mihail Grămescu, „Descoperirea”, o povestire… aproape foarte scurtă, fiindcă depăşeşte de puţin pragul celor o mie de cuvinte. La finalul lecturii, mi-a lăsat un gust de „Twilight Zone”, fiindcă eroul se rătăceşte într-un Bucureşti paralel, neverosimil, având o cu totul altă poziţionare geografică, un oraş cu străzi necunoscute, în care nu circulă taxiuri. Ceea ce pare să dezechilibreze niţel construcţia este excursul despre comunicarea socială „de cafenea”, căruia autorul îi rezervă jumătate din text. În ciuda acestei divagaţii, mica proză mi-a lăsat la final acel sentiment de uimire pe care îl ai când ţi se povestesc întâmplări stranii, ce par adevărate. Drept pentru care avem a mulţumi… 🙂

Despre următoarea povestire n-avem a zice prea multe, în primul rând fiindcă „Eve” poartă semnătura unui autor pe care îl cunoaştem prea bine. 🙂 Vom spune doar că ea a făcut parte din portofoliul recentului concurs de proză SF HELION 2011, fără a intra însă pe tabloul de premiere. Şi că, trecută prin furcile caudine ale AtelierKULT, a fost apreciată fără rezerve de unii şi aspru criticată de alţii. Ca şi acum. Riscând o acuză de flagrantă nepoliteţe, nu-i vom mulţumi totuşi autorului. 😉

După cum precizam în Final SFeral, preluând mesajul domnului Marian Ţarălungă, portalul SFera Online şi-a încetat activitatea la 11 decembrie 2011, după o muncă susţinută de un deceniu. Să mulţumim din nou celor care au păstorit site-ul, ca şi tuturor colaboratorilor lor, urându-le sănătate şi „LA MULŢI ANI!”, cum se cuvine în vremea sărbătorilor.

Prima povestire oferită de HELION ON LINE în pragul sărbătorilor este „Ţancurile luminii eterne”, de Cristian Vicol. Este o altă construcţie scintificţională clasică, a cărei intrigă aminteşte cumva de atmosfera din „Moon”. Mie, personal, mi-a amintit şi de serialul „Invadatorii”, difuzat la TVR prin anii ’70. În general, scriitura e bine închegată, iar finalul, unul în suspans, produce acea uimire caracteristică ficţiunii speculative. Am avea însă de atras atenţia asupra câtorva aspecte. Mai întâi, în „Generatoarele de curent şi staţia de procesare, instalaţia ce asigură producţia de oxigen şi apă, sunt subterane.”, întâlnim o normă a scrierii englezeşti adoptată brutal în româneşte: virgula de după ultimul element al unei enumerări. Nu e prima povestire în care găsim astfel de semne că autorii ar putea fi mai familiarizaţi cu altă limbă decât româna, folosind normele celeilalte ca şi când ar fi unele universale. În cazul de faţă, virgula buclucaşă este aşezată chiar între subiect (multiplu) şi predicat. Apoi ar fi unele probleme de acord, cum este cazul numeralului din „Plecăm peste doisprezece ore.” (trebuia, evident, douăsprezece) sau al articolului posesiv-genitival din „cerinţele energetice a pământului” (trebuia ale). În fine, avem şi o formă articulată incorectă a substantivului comun „iglu”, care apare în text ca „Iglu-ul” – corect este igluul. Respectivul termen a încetat de mult să fie considerat un neologism abia intrat în vocabularul românesc. Este o vocabulă deja aşezată, ce a căpătat formele flexionare corespunzătoare.

În pofida acestor mărunte şi puţine erori, povestirea întruneşte toate calităţile spre a merita calde mulţumiri de la cititori. Îl mai aşteptăm pe autor. 🙂

Cea de a doua piesă din oferta helioniană este „Tulburătoarea păţanie a unui fruntaş al muncii socialiste”, de Ştefana Cristina Czeller, povestire distinsă cu premiul al III-lea (EX AEQUO) la concursul de proză scurtă HELION 2011. Remarcăm din nou echilibrata scriitură a autoarei moldave, care ştie când să fie descriptivă şi când să devină energică, după cum şi intriga e mai vijelioasă sau mai domoală. Avem a sublinia, evident, şi scrierea pedantă, în care cele câteva erori de tastare („romanul acela al Wells”, „ceasul de pe peretă” sau „Gânfurici” în loc de „Gângurici”) nu aduc atingere construcţiei narative. Le pomenim aici fără nicio răutate, doar ca să nu zică unii şi alţii că favorizăm prietenii şi-i bătătorim pe cei din alte tabere, cu o critică ba de Mall, ba aspră şi proletară. 🙂 Şi vom mai spune că, în curgerea rotundă a rostirii, am tresărit o singură dată, la un comentariu de dialog („îi spuse visător Ana”) a cărui formulă, deşi corectă gramatical, conţine o disarmonie de gen ce putea fi evitată.

Mulţumim Ştefana! Şi juriului timişorean, atât pentru modul în care arbitrează la Helion, cât şi pentru publicarea online a acestei piese satirice, uşor ironice, niţeluş dramatice, părând a-şi fi propus să aibă câte puţin din toate. Iar mie îmi pare că a şi reuşit. 🙂

Gazeta SF deschide seria celor nu mai puţin de opt texte româneşti ale lunii decembrie (nu ne vom referi, ca şi până acum, la traduceri din autori străini) cu „Maşina de citit cărţi (şi scris recenzii)”, de Liviu Radu. Am întâlnit pentru prima dată acest text în vechea revistă Pro-Scris, care, ca şi SFera Online, a intrat în istorie. Acolo, textul se numea pe atunci doar „Maşina de citit cărţi”. Azi, din păcate, la adresa cu pricina e doar o maree de cod inteligibil numai pentru ordinatoare şi programatori. Undeva, mai către mijloc, dacă ţii neapărat să cauţi, vei găsi şi un mesaj desluşit pentru mintea noastră, a profanilor: „Nu am găsit pagina”. În articolul nostru „Povestirile lui mărţişor”, apărut la 4 aprilie 2010, spuneam, despre ceastă consistentă satiră, că „aruncă în toate punctele cardinale şi intercardinale ale fandomului nostru adesea oţărât aluzii ce te fac să zâmbeşti. Totul e să aibi puterea să zâmbeşti şi atunci când dai de tine pe-acolo.” 😉 Să aibă legături cu critica de Mall? Numai bunul Dumnezeu ştie. Oricum, se cuvine să mulţumim maestrului Liviu Radu, pe care-l rugăm să ne ironizeze cum şi cât îi place. 🙂 Ridendo castigat mores.

Următoarea piesă din oferta de sezon a Gazetei SF, „Misterele de la 417 D”, de Raluca Băceanu, este o piesă de mare amplitudine. Cu cele peste 18700 de cuvinte (circa 49 de pagini), ea se încadrează la categoria nuvelă, în conformitate cu clasificarea acceptată de The Science Fiction and Fantasy Writers of America. Tânăra autoare bucureşteană revine astfel în paginile Gazetei SF după nu mai puţin de patru luni, căci ultima dată când a semnat aici a fost în august, anul curent, lună în care i-a apărut povestirea „Ara”, despre care am vorbit pe larg în postul nostru din septembrie, „Spec-Fi în apus de vară”. Remarcam atunci o serie de stângăcii de stil şi chiar prezenţa unor greşeli gramaticale de mare gravitate, nepermise la o persoană extrem de activă în domeniul publicistic/literar, ca şi unele inadvertenţe tehnico-ştiinţifice care transformau textul asupra căruia discutam (era o piesă SF) într-o producţie naivă, ca o compunere nereuşită din gimnaziu.

Din fericire, am observat în lucrarea de faţă un mare progres pe tărâmul gramaticii, sub toate aspectele ei. Cu toate astea, erori (unele foarte grave) se mai găsesc. În privinţa punctuaţiei, în „ […] se aşteaptă ca tu, cu experienţa ta să nu laşi să se mai repete […]”, virgula este iarăşi rău interpusă (între subiectul şi predicatul subordonatei), de astă dată prin omisiune, căci lipseşte o surată a ei, foarte necesară pentru încadrarea precizării „cu experienţa ta”. O situaţie asemănătoare găsim şi în „[…] lumea ce a avut curiozităţi în acest caz, să nu se apropie prea mult […]”, unde era nevoie de o altă virgulă după „lumea”, pentru încadrarea precizării „ce a avut curiozităţi în acest caz”. Dacă în precedentele exemple virgula este aşezată cum nu trebuie prin omisiune, „Treaba cu prostituţia, era de faţadă.” conţine una cât se poate de vizibil (şi inadmisibil) plasată între subiect şi predicat.

Oarece restanţe ar mai fi şi în privinţa acordului gramatical, cum este cazul în „Aici e capul. Dar nu ale reţelei de prostituţie.” sau în „dovezile găsite şi presiunea presei pe acest caz a făcut ca […]”. O situaţie inedită o găsim însă în enunţul „[…] tot ce se găseşte în blocul ăsta, mă refer la spirite, să se ducă unde îi este locul.”, unde nu e vorba de un dezacord. Intercalarea între virgule (de data asta corect!) a precizării „mă refer la spirite” conferă frazei un soi de ambiguitate formală, care trebuia evitată neapărat, pentru a nu crea suspiciuni…

Ar trebui să ne mai referim şi la câteva cuvinte folosite inadecvat în context, cum este cazul sintagmei „bărbia coroiată” („coroiat” e un atribut ce se referă la forma nasului, având sensul de „acvilin”, „încovoiat” etc, fapt ce-i este cunoscut autoarei, căci tot domnia-sa foloseşte şi expresia „[…] nasul acvilin îi dădea aerul unui vultur pleşuv […]”). Pentru descrierea unor bărbii proeminente, arcuite şi, în general, ascuţite, 🙂 se foloseşte în mod curent expresia „bărbie voluntară”. Într-un dialog cu detectivul Stănescu, eroina (un alter-ego al autoarei, autosubstituită în naraţie cu numele său adevărat, Raluca Băceanu) ne spune: „Sunteţi foarte agil şi vă gândiţi la toate.” Adjectivul „agil” are sensul de „vioi”, „iute (în mişcări)”, „sprinten”, folosindu-se mai ales pentru a sublinia aptitudinile fizice ale unui om. În context, mult mai bine s-ar fi potrivit un sinonim (parţial) al său, „abil”, care are şi sensul de „iscusit”, „inteligent”, referindu-se şi la abilităţi intelectuale. Cu aproape aceeaşi violenţă 😉 ne-a lovit şi termenul „biscuite”, formă orală folosită cu precădere în sudul României (oltenism), dar care nu face parte din fondul lexical oficial. Ne-a izbit fiindcă el nu este folosit în dialog, situaţie în care ar fi fost acceptabil, ca mod de a carcteriza personajul prin limbajul său, ci este folosit în expunerea de autor, unde procedeul este cel puţin… neobişnuit. Lăsată în urmă din goana condeiului, am întâlnit în text şi o formă flexionară greşită: „ai ştii ce trebuie” (trebuia „ai şti”), dar înclinăm să credem că accidentul este, până la urmă, unul izolat.

Ajungem astfel să vorbim şi despre alte greşeli, care ţin mai cu seamă de stil şi ne vom referi mai întâi la unele alăturări neeufonice („[…] cum îi plăcea ei să zică… Camera cu mocheta crem-rozee […]”, „[…] ce să facă ca să se care […]”, „[…] încă curioasă […]”) şi la câteva repetiţii supărătoare („[…] am văzut-o pe femeia de serviciu cum ridică de pe jos un mop murdar cu care ştergea pe jos. […] Ea niciodată nu spăla pe jos…”).
Tot în această zonă am plasa şi pleonasmul („tăcea din gură”), ca şi folosirea defectuoasă a timpurilor verbale, dezechilibrând succesiunea evenimentelor narate şi obosind inutil cititorul („se auzea cum taie cu fierăstrăul ceva, de parcă taie dracu’ oase de om…” – „de parcă tăia” s-ar fi nimerit mult mai bine).

Nu se cuvine să încheiem fără a face şi câteva aprecieri generale despre stilul însuşi al tinerei autoare. Erorile tocmai enumerate, ca şi alte frecvente formule provenite din vorbirea curentă („[…] ştiţi ceva de cei ce au stat aici, înaintea noastră?”, „M-am dus după în dormitor să mă odihnesc.”, „[…] nu pot face nimic ca să fac totul […]”, „Mocheta scotea zgomot când mergeam […]”), precum şi un anume mod de exprimare ineficient (prea multe cuvinte, ca în „Cel puţin, privind in prima parte a rezolvării ecuaţiei, ce era una destul de complicată.”, unde „Cel puţin privind prima parte a ecuaţiei, una destul de complicată.” ar fi fost suficient) conferă discursului o evidentă lipsă de literaritate, coborând ineficient ştacheta valorică a naraţiei. Nu suntem adepţii unor scriituri sufocate în figuri de stil sau filigranate inutil şi înspicate cu termeni docţi, ultraacademici, pomeniţi cu ostentaţie, dar nici nu suntem adepţii ridicării la rang de literatură a modului de a vorbi pe stradă sau în recreaţie. Comunicarea prin literatură este, până la urmă, un model de comunicare. Şi nu putem oferi ca model oamenilor propriul lor fel de a vorbi, în primul rând din cauza că vorbirea obişnuită este una în general lipsită de precizie, aproape deloc concisă şi cu atât mai puţin estetică.

Îi vom mulţumi Ralucăi Băceanu pentru efortul său. Dar trebuie să-i spunem că ideile sale pozitive, care transpar din textele sale, ar trebui îmbrăcate într-o formă literară nu doar populară, ci şi estetică şi eficinetă. Altfel, peste timp nu va rămâne mare lucru… Şi ar fi păcat de eforturile sale remarcabile…

A treia povestire a Gazetei SF din decembrie, „Domnul de la miezul nopţii”, aparţine Teodorei Gheorghe. Piesa se înlănţuie firesc precedentei, introducând cititorul într-o atmosferă sumbru-onirică, pe fundalul căreia se petrece întâlnirea personajului narator cu Stăpânul Tenebrelor. În ciuda accentelor diavoleşti, 😉 pieasa sfârşeşte optimist, căci binele îşi face ocrotitor datoria, scoţând eroul, în ultima clipă, din ghearele lui Sarsailă.

Mulţumim autoarei pentru această tabletă morală, din care înţelegem că nimeni nu e abandonat în braţele răului atâta timp cât mai are în suflet un dram de bine. Şi mai mulţumim încă o dată pentru modul în care Teodora Gheorghe îşi respectă blazonul filologic. E plăcut să citeşti texte atât de corect scrise! 🙂

„Luna sângerie”, de Ioana-Cătălina Dorojan, se păstrează în aceeaşi atmosferă de suspans negru consfinţită de cele două texte precedente. Dacă în privinţa scrierii n-avem ce să-i reproşăm autoarei („Fugind către ușa […]” – trebuia „uşă” – nu e decât o evidentă greşeală de tastare), asupra stilului se mai putea lucra. În dorinţa de a atinge o precizie în exprimare mai mult decât chirurgicală, Ioana-Cătălina Dorojan recurge uneori la prea multe virgule. În „Era linişte şi doar, uneori, putea auzi, vag, forfota satului.”, de pildă, niciuna din cele patru nu este cu adevărat necesară. În „Şi acolo, era ea.” parcă şi mai puţin. Alteori, domnia-sa recurge la figuri de stil paradoxale, cum este cazul în „Lumina lunii îi lumina faţa palidă […]”, unde trecerea de la substantiv la verbul omograf creează un evident efect prozodic, la fel de evidentă fiind însă şi redundanţa semantică vecină pleonasmului. În fine, unele formule descriptive capătă sonorităţi preţioase („[…] gândurile trădate de expresia contemplativă.”) sau devin, din cauza unor sintagme tehniciste, aproape prozaice („James i-a oferit o cană de ceai medicinal – pentru că se spunea, prin acele zone, că acesta previne bolile grave cauzate de frigul năprasnic.”).

Un păcat încă şi mai evident 😉 îl constituie următorul enunţ descriptiv: „Dimineaţa, din biserică rămăsese numai cenuşă, cioburi colorate şi o Madonna din plumb, privind cu furie înspre sat.” Aici nu e vorba despre stil, ci despre proprietăţile fizice ale materialelor, fiindcă plumbul este un metal moale, cu punct de topire la 327,43 °C, temperatură inferioară celor ce se ating în incendiile construcţiilor de lemn, material a cărui oxidare are loc la 400-1300 °C. Prin urmare, statueta de plumb nu avea cum să supravieţuiască unui asemenea eveniment. Doar dacă e vorba de… ceva magic. 😉

Una peste alta, se cuvine să mulţumim tinerei autoare, fiindcă textul său se ridică evident peste media celor publicate în general la noi. În mod cert, o mai aşteptăm. 🙂

Abia cu a cincea ofertă a Gazetei SF, „La bere cu profetul”, de Emanuel Grigoras, ieşim din lumile întunecate :-). Din păcate numai pentru a plonja într-o atmosferă distopică, despre care am făcut vorbire la începtul articolului, fiindcă respectiva povestire a apărut luna aceasta şi la NAUTILUS. Menţionăm încă o dată povestirea, pe care însă o vom înscrie numai în inventarul nautil, care a lansat-o, şi îi mai mulţumim şi autorului o dată, deşi suntem niţel nedumeriţi de ce este trimis acelaşi text spre publicare de două ori în aceeaşi lună, la două reviste elctronice diferite.

Povestirea „Cronotron”, de Felix Moga, ar fi putut constitui o platformă distinctă, originală, de expunere a fantasticului speculativ, căci merită apreciată atât ideea (timpul ca produs al unei maşini complexe, vegheate de „călugări-zei”) cât şi articularea construcţiei literare, elemente suficiente ca să aducem autorului mulţumirile noastre. Motivele pentru care textul nu s-a împlinit sunt constituite de stângăcia de expresie a unor enunţuri („[…] simţea minciunile. Şi şi adevărul.”, „[…] el şi Aecizii stăteau faţă de restul camerei care rotea centrifug.”), greşelile de scriere, unele sistematice („Deabia”, „creeau”, „trei zeci”, „patru zeci”, „ne puse”, „înafară de”, „nevesti si”) şi accidentele de punctuaţie, între care cel mai grav este legat de interpunrea virgulei între… subiect şi predicat („Fiecare element care compune tot ceea ce vezi în jurul tău, este luat în calcul […]”). Păcat…

Ajungem astfel la ultima povestire a rubricii de proză din numărul pe decembrie al Gazetei SF, „Vremuri tainice (III)”, de Aurelia Chircu, despre care vom spune că păstrează linia ascendentă, aşa cum s-a văzut după cea de a doua parte, publicată în luna noiembrie. Din păcate, nu se poate vorbi totuşi de stil având în vedere încă prea frecventele greşeli şi stângăcii de care avem parte chiar de la primele cuvinte, ce includ o alăturare deloc eufonică: „verifică conţinutul”.

Şi în acest text, problemele de punctuaţie îşi fac simţită prezenţa, cum este cazul în fraza „Jed se amuză de confesiunea omului, ce tocmai plasase fata ca un proxenet nenorocit.”, frază ce ne obligă să reamintim următoarea regulă: subordonata atributivă nu se desparte prin virgulă de regentă decât în situaţia în care exprimă ceva suplimentar despre substantivul determinat (ca în „Îi vom avea în vedere pe imigranţii clandestini, a căror sosire este cu totul neaşteptată.” ), ceea ce nu e cazul aici. În altă ordine de idei, pronumele relativ „ce” se recomandă a fi folosit referitor la lucruri, nu la persoane (fiinţe omeneşti). Totuşi, dacă trebuie evitată o cacofonie, dacă se doreşte evitarea repetării lui „care” sau dacă e vorba de un context poetic, unde importanţa prozodiei primează, se poate folosi pronumele „ce” fără nicio restricţie. Aici însă nu pare a fi cazul. Situaţia se repetă aproape identic după numai câteva rânduri: „[…] îl văzu pe Sakis, ce intră pe străduţă, la volanul unui taxi,”. Apoi, după virgula finală, urmează o altă propoziţie: „Era sigur că jefuise iar pe cineva.”. În alte situaţii, virgula este omisă, cum este cazul în „[…] lumea, pământul face atacuri de panică?”, unde era necesară una şi după „pământul”, care constituie o precizare referitoare la subiectul „lumea” („lumea, adică pământul, face crize…”). Situaţia se repetă în „Nori groşi, plumburii acoperiră cerul şi fulgerele sfâşiară vâzduhul.”

Ca şi precedentele două părţi, textul este pudrat cu destul de multe accidente de tastare, semn că a fost revizuit cel mult în pripă: „opriind”, „ce ar trebui să fac zi”, „ai mai doar câteva ore”, „ori sau să-ţi petreci timpul”, „bătrâneţea aduce ea cu înţelepciune”, „văzură cu ochii lor cu asfaltul se crapă”, „Jelena .îşi lipi fruntea de genunchii strânşi” etc. Neatenţia merge până acolo încât autoarei îi scapă chiar şi un evident dezacord: „zgomotul de claxoane, injurii şi ţipete umplură din nou aerul.”

Ca aspecte pozitive, fiindcă sunt şi astfel de plusuri, putem să considerăm consistenţa dramatică a atmosferei din momentul izbucnirii gheizerului sau întreruperea episodică într-un moment generator de suspans cât se poate de bine ales.

Să-i mulţumim, în fine, Aureliei Chircu şi să-i transmitem pe această cale că aşteptăm de la ea mai mult. Mult mai mult.

La rubrica DEBUT avem parte de surpriza unei povestiri de nici 1500 de cuvinte, cu titlul „Spirală dublă”, purtând semnătura lui Alex Neagu, autor ce ne este cunoscut din spaţiul AtelierKULT. Textul construit în două planuri ce alternează matematic roteşte două destine ale aceluiaşi personaj, urmărite în două lumi paralele, între care există totuşi un aparent decalaj de timp. Lectura textului obligă la meditaţie asupra unor teme majore ca destinul, relativitatea, timpul, sincronizarea lumilor, sincronicitatea etc., toate amintindu-mi de complexa structurare a universului multiplu din „Timperfect” de Gregory Benford. Avem multiple 😉 motive să mulţumim autorului, ale cărui calităţi sunt mai mult decât vizibile, atenţionându-l totuşi asupra câtorva mici accidente de grafie gen „Comfort” (confort) sau „obijnuise” (a [se] obişnui).

Concluzie – la final de an

Avem de tras o concluzie multiplă.

Mai întâi despre această recoltă a lunii, care, în ciuda ieşirii oarecum neaşteptate din scenă a SFerei Online, se menţine la nivelul de 20+, incluzând, fireşte, şi cele 4 povestiri nerecenzate aici, care fac obiectul unui articol aparte, conform celor convenite cu SRSFF în cadrul proiectului e-Text.

Avem apoi de făcut câteva aprecieri cantitative asupra anului 2011 în ansamblul său, şi începem prin a observa că, din cele douăsprezece luni, numai într-una singură numărul prozelor publicate a scăzut sub 10 (aprilie – 9 texte), iar în cinci luni s-au publicat peste 20 (cu un vârf în noiembrie, când au apărut 31 de texte). Media pe lună a lui 2011 este de 18,67 povesiri. Comparând cu o medie a lui 2010 (calculată însă doar pentru ultimele 10 luni), 15,1 texte, rezultă o creştere evidentă, de 23,64%, cifră prin ea însăşi concludentă, în ciuda statisticii incomplete din 2010 (dar nu credem ca lunile ianuarie şi februarie să modifice semnificativ media lunară în cauză).

Repartizarea pe publicaţii a celor 224 de povestiri apărute este următoarea:

SRSFF	68 povestiri	30,36%
Gazeta SF	65 povestiri	29,02%
NAUTILUS	49 povestiri	21,87%
SFera Online	25 povestiri	11,16%
HELION ON LINE	17 povestiri	7,59%

Mai multe astfel de statistici în februarie-martie 2012, la bilanţul anului scifient.

La mulţi ani tuturor! 🙂