Poate că ar trebui…

Poate că ar trebui să stau o vreme departe de calculator… Poate ar trebui să nu mă mai uit la televizor, să-i privesc pe domnii-cu-vile-care-țin-porțile-ferecate-pentru-colindători vorbind mereu despre patrie, despre ce ar trebui să facem cu toții mâine ca să le fie lor bine în continuare, în vreme ce noi ne afundăm tot mai mult în criza asta perpetuă… Ar fi bine să mă fac că nu pricep cum devine treaba cu „capitalismul modern”, foarte diferit de capitalismul desuet, gândit cândva de Părinții Americii, să nu văd că azi, unii, puțini, stau cu curu’ pe munți de parale, căutând cu disperare măcar să-i păstreze, dacă nu să-i sporească, deși asta nu mai e posibil decât tăind carne vie din realitatea costelivă… Să întorc privirea în altă parte când aud că mi se spune „Vremea statului social a trecut!” și să-mi spun și eu „Asta e! Acu’ e vremea statului antisocial… Scapă cine poate…”. Ar fi bine să nu mai citesc nimic, să nu mai scriu nimic, să mă duc la servici și să mă prefac că înțeleg și aprob greutățile prin care trece compania, țara, Europa. Ar fi bine să mă culc și să mă trezesc peste o mie de ani, când criza va fi trecut, când lumea va fi bună și frumoasă, iar noi, în anul 3000, când nu vom mai fi copii…

…Dar mă tem că și atunci „vom face ce-am văzut cândva”. Vom sta la pândă, scrutând vulnerabilitățile sistemului, pe care vom învăța să le exploatăm în folosul nostru. Îi vom da în mă-sa pe ceilalți. Le vom tăia leafa, le vom închide școlile și le vom scumpi curentul electric, pentru ca la sfârșit să-i îmbrăcăm în hăinuțele acelea kaki și să-i punem să se joace nițel de-a războiul mondial. Și când prăpădul se va fi desăvârșit, vom ieși iarăși la lumină, tot noi, și vom reconstrui lumea pe baza altor idei. Vom face o altă justiție, simplificată, limpede pentru toți, altă morală, ușor de înțeles, fiindcă știm ce vă doriți, alte instituții fundamentale, solide, drepte, cu totul diferite de astea de acum. Vom avea însă grijă, în taină, să nu facem totul perfect. Cine împarte parte-și face, doamnelor și domnilor. Asta e… Și, tocmai din cauza veșnicei noastre lăcomii ipocrite, justiția se va baza pe legi cu fiecare zi mai complicate, mai înecate în sofisme prin care se justifică însușirea de către unii a ceea ce fac alții, fiindcă „Unii au, alții fac,/ Unii dorm, alții sânt,/ Între înger și drac/ Trage omul sărac/ Înhămat la Pământ.”, doar se știe. Până la divizarea lumii în bogați și săraci. Și, odată ajunși aici, totul va fi simplu. Vom dărâma iarăși imperiul de cuvinte, prefăcându-ne în revoluționari, apoi vom construi o lume nouă, o lume nouă, o lume nouă…

Voi nu v-ați săturat?

Nou layout la Revista SRSFF

Revista SRSFF se bucură de curând de un nou layout. Pare să fie vorba de un cod mai simplu, dar ăsta nu-i neapărat un defect, fiindcă astfel de documente web funcționează bine și pe mașini mai sărăcuțe în resurse. Literatura trebuie, la urma urmei, să fie lesne accesibilă pentru toți.

Cromatica e și ea simplă, formatarea textului alăturând head-uri în portocaliu (suntem siguri că nu-i vorba de vreun apropo politic aici, 😉 oricum, ar fi nițel desuet) și paragrafe într-o nuanță de gri odihnitor, totul pe fond alb, clasic.

E mai bine? E mai rău?

Până la urmă, e chestie de gust. Iar despre gusturi și culori… Numai de bine… 🙂

Aș fi curios să aflu și alte păreri.

Eu unul prefer formaturile astea sobre, care aduc a pagină de revistă pentru iubitori de conținut, nu de floricele. Dar parcă ar merge și niște grafică, statică, desigur, fiindcă nu iubesc deloc flash-urile sofisticate și chițimiaurile javaneze. Niște imagini, așa, să-ți miște imaginația… Că doar e Societatea Română de Science Fiction și Fantasy, nu revista de fizică a liceului…

Concursul Helion 2012 la final

Juriul Concursului Național de proză scurtă s.f., ediția a 27-a, organizat de către Clubul Helion din Timișoara, juriu format din Lucian-Vasile Szabo (președinte), Cornel Secu și Ciprian Ionuț Baciu, anunță rezultatele:

Premiul I: Nu s-a acordat.

Premiul al II-lea: Ioana Vișan (Iași) pentru povestirea „O familie de sclipicioși”

Premiul al III-lea, ex aequo:

Sergiu Someșan (Codlea) pentru povestirea „Gică”;
Oliviu Crâznic (București) pentru povestirea „Domini Canes”;
Eugen Cădaru (București) pentru povestirile „Oracolul” și „Transformarea”.

Mențiuni:

Narcisa Stoica (București) pentru povestirea „De gustibus et coloribus”;
Cătălin Cofaru (Alba Iulia) pentru povestirea „Pascal”;
Alexandru Negură (București) pentru povestirea „Muzeul poveștilor”.

Fiindcă recunoaștem între câștigători câteva nume cu reușite anterioare în spațiul publicistic electronic, așteptăm cu nerăbdare publicarea textelor în revista on line.

Felicitări călduroase câștigătorilor, ca și cinstiților truditori întru science fiction de pe malurile Begăi.

N58

Vom începe cronica lucrărilor de proză din numărul 58, pe noiembrie, al revistei NAUTILUS cu partea a VIII-a, și ultima, a foiletonului „Stăpânul castelului”, de Teodora Matei, în care ni se dezvăluie că Nikos, eroul principal, este în fapt victima unui blestem, iar lumea misterioasă a castelului său nu-i nici pe departe o enclavă fericită, așa cum ni s-a părut rândul trecut, ci doar o altă sferă concentraționară, ruptă de lume, repetitivă, ca o buclă spațiu-timp din care personajul, vinovat de iubire, nu mai poate ieși decât pentru o ultimă dată, fără însă a avea șansa de a hotărî el însuși momentul. Așa cum se întrezărise deja, povestea are în miezul ei tema iubirii, pe care o găsim alăturată misterului și magiei, pe de o parte, elemente ce dau construcției o notă evidentă de urban dark fantasy, dar, pe de altă parte, suntem puși în fața unei realități disociate, scindate, căci castelul e, până la urmă, aidome unei lumi a umbrelor din vechile istorii cu fantome, ducând frecvențele poveștii într-un fel de new weird care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Am văzut pe parcursul foiletonului o autoare care a știut să crească, șlefuindu-și cu atenție scriitura până ce, la final, a ajuns să dea cuvintelor o strălucire specifică. Asta m-a bucurat cel mai mult. Găsind că, spre deosebire de alte construcții literare moderne, foarte tehnic lucrate, aceasta e o lucrare de vibrație clasică și nu doar un edificiu gol de cuvinte împletite cu meșteșug, eu, ca un cititor emoțional ce sunt, mă declar mulțumit.

Tot în rubrica „Foileton” apare luna aceasta și prologul lucrării „Întâlnire de gradul trei”, de Aurel Cărășel, un science fiction din arealul space opera, care, dincolo de una sau două virgule inoportune („un străvechi cargou care transporta minereu de fier, o descoperise”) și formule neatente („progresele în studierea segmentelor spaţio-temporale alternative a făcut progrese importante”), pare promițător. Îl vom urmări…

Obișnuita minipoveste semnată de Andra Spirescu și Mihai Perşinaru, intitulată acum „Memoria lui Odamar”, se află luna aceasta la rubrica „Multi-vers”. Relativ ușor de decriptat de astă dată, ea păstrează destul de mult din prozodia poematică și atmosfera onirică a scriiturii celor doi autori, dar, din păcate, revine și în aceeași redactare neîngrijită, cu cuvinte scrise greșit („printer lumînările sute”; „o să tea jute”) sau fără diacritice („Ridică mina pentru un gest fără sens”; „e un cuvînt mare şi suna clişeic”; „aveau grija”), cu formule „eufonice” („vom pleca ca să-ţi facem”) sau prețioase („Inima mea îţi este fortuită.”) ori din care virgulele lipsesc flagrant (ca în „Destinul dragule e pretutindeni.”, unde erau obligatorii, pentru încadrarea substantivului (subliniat) în cazul vocativ). Păcat…

Adevărata rubrică de proză nautilă a lunii noiembrie începe cu o traducere („Livrare pe loc”, de Frank Roger (Belgia), în traducerea lui Silviu Genescu) peste care vom sări însă, fiindcă aceste cronici se ocupă doar de textele autorilor autohtoni, fără a uita să mulțumim totuși redacției pentru bunăvoința de a ne arăta din când în când segmente ale altor orizonturi de ficțiune speculativă, care ne ajută să vedem cam pe unde suntem noi înșine… N-ar fi rău să avem mai des astfel de prilejuri, dar, bănuim noi, autorii care dăruiesc sunt ceva mai rari decât cei care vând… 😉

…Ajungem astfel la prima povestire românească a rubricii, cu titlul „Incompletitudine”, de Cătălin Cofaru… Ca și în alte dăți, autorul dovedește că are idei și cunoștințe temeinice, că ascunde în sine un suflet deschis către esența tensiunii emoționale, dar, de cele mai multe ori, atunci când încearcă să pună toate astea într-o formă literară, lasă cititorului impresia că lipsește ceva. Poate că ar fi momentul să fie mult mai atent la relația sa personală cu cuvântul scris, să mediteze mai mult înainte de a pune tocul pe coală, fiindcă personajele sale își pierd uneori densitatea, se mișcă precum niște umbre într-o realitate ea însăși diafană, dar nu îndeajuns de onirică. Este și cazul textului de față, din care nu lipsește tensiunea, sentimentul miracolului, coerența rațională… Ar fi trebuit doar ceva mai multă… literatură…

La a doua intare în scenă, de această dată la rubrica „Proză”, Aurel Cărășel reia șirul basmelor fantasy cu care ne-a obișnuit în ultimele luni, rescriind cu inspirație „Povestea Soarelui și a Lunii”. Rezidirea mitului solar leagă la un loc în realitatea ficțională ținutul sacru al muntelui Golia și vechea mitologie geto-dacă, fiindcă recunoaștem în eroul salvator „Geb-el-Eizis” pe Gebeleizis, figură mitologică despre care se spune că ar fi întruchipat pe zeul furtunii sau, după unii autori, ar fi fost un alter ego al lui Zamolxe însuși. Furați de firul poveștii, n-am luat seama decât din când în când la cuvinte, dar, totuși, ne-a sărit în ochi, la un moment dat, termenul „ferpar” (anunț scris, referitor la nașterea, căsătoria, dar mai ales la moartea cuiva!), folosit într-un context cu totul nepotrivit: „cu capul legat într-un ferpar negru”. În rest, curgerea poveștii ne-a dus pe aripile ei departe… Foarte departe… 🙂 Mulțumim autorului!

La sfârșit de rubrică, NAUTILUS ne propune… „Jurnalul Sfârşitului”, de Alexandru Dan, o construcție secvențializată despre neașteptatul sfârșit al lumii noastre bolnave și înlocuirea sa cu o alta, vie, în care omul are timp să trăiască… Un fel de apocalipsă de catifea… 🙂 Interesant…

Acestea fiind zise, nu ne rămâne decât să observăm, la final, că numărul textelor literare oferite de preabuna noastră revistă se ridică luna aceasta la 7. Noi vom reține însă în statistici doar 6, fiindcă unul dintre ele este o traducere, iar aici, așa cum spuneam, ne ocupăm doar de lucrările autorilor de limbă română. Cantitativ, creșterea este una semnificativă la NAUTILUS. Dar să vedem ce se va întâmpla până la sfârșitul lunii…

E o duminică frumoasă, cu un soare ce se desprinde timid dintre faldurile cețurilor. Temperatura tocmai a depășit 10 grade Celsius. În casă e plăcut. Parcă miroase a speranță…

Vin încet sărbătorile…

40.000+

Am plăcerea să anunț că blogul acesta a depășit astăzi pragul de 40.000 de accesări. A durat trei ani pentru a ajunge la cifra asta, dar cred că e o reușită, la urma urmei, având în vedere că e munca unui singur om, desfășurată în timpul său liber, deloc foarte mult. Ar trebui ținut seama și de faptul că semnatarul acestor rânduri este departe de a fi o personalitate, postură pe care nici nu și-o dorește. El a depus toată această muncă fiindcă a dorit să facă ceva constructiv, să sprijine cumva, măcar prin câteva sfaturi, efortul aspiranților la statutul de scriitor de SF, chiar și atunci când s-a aplecat asupra textelor unor autori consacrați.

M-aș fi bucurat dacă astfel de cronici ar fi devenit rubrici de permanență în revistele de ficțiune speculativă de la noi, fiindcă asemenea analize pot avea rezultate pozitive în privința creșterii cantitative și valorice a producției de ficțiune. Din păcate, nu am fost imitat decât de o singură persoană, dar strădaniile sale au fost până acum tributare mai mult gustului propriu și mai puțin obiectivității. E vorba, desigur, de articolele domnului Alexandru Despina, publicate de NAUTILUS și Gazeta SF. De curând, a mai apărut o cronică, tot în Gazeta SF, „Impresiile fetei din lună”, de Teodora Gheorghe, articol a cărui ținută mi-a atras atenția în mod plăcut.

Dincolo de alte considerații, cifra vizitatorilor adunați aici în aproape 3 ani reflectă într-o oarecare măsură și nivelul interesului de care se bucură ficțiunea speculativă din mediul electronic de la noi. Lucruri și mai interesante s-ar putea decela din analizarea structurii grupului de cititori ai acestui blog, grup care, de circa un an, a început încet-încet să se deschidă, adunând și alți utilizatori de net intersați de spec-fi afară de cei care orbitează în sferele redacționale ale publicațiilor din raza de observare. E un semn pozitiv că genul ar avea potențial și în România și, corect încurajat, ar putea să se extindă, și să înceapă să producă, nu doar să consume resurse.

Totul e să nu-l sufocăm noi înșine, cu iubirea noastră prea pătimașă. 😉 Dar despre toate astea, cu altă ocazie…

Mică sinteză de octombrie

După ce am așezat aci și reproducerea după articolul consacrat ultimei etape din concursul e-Text, susținut de SRSFF pe parcursul unui întreg an (noiembrie 2011-octombrie 2012), suntem în măsură, având întregul material la un loc, să încercăm obișnuita concluzie referitoare la ce a adus luna octombrie în aria ficțională de care ne ocupăm.

Cu 7 texte publicate, Gazeta SF este iarăși câștigătoarea din clasamentul lunar, devansând de puțin SRSFF, beneficiara unei etape de concurs consistente. NAUTILUS își îmbunătățește și ea ștroful, aducând o proză în plus față de luna trecută, la fel ca și împlăpânzita SUSPANS.ro, care pare că nu dorește totuși să se dea bătută. Singura publicație aflată în pierdere de turație ficțională fiind magazinul timișorean HELION ON LINE, încă și mai zgârcită în daruri ca în numărul precedent. Per total, numărul lucrărilor de proză oferite este același ca și luna trecută, adică 24 de texte, iar ordinea în clasamentul general nu s-a schimbat nici ea, după cum prea bine se poate observa mai jos:

1.SUSPANS.ro – 84 povestiri
2.SRSFF – 54 povestiri
3.Gazeta SF – 46 povestiri
4.NAUTILUS – 33 povestiri
5.HELION ON LINE – 15 povestiri

Valoric, am avea de menționat povestirea „Apocalipsa mieilor de catifea”, de Călin Sămărghițan, secondată de aproape de episodul al VII-lea al foiletonului „Stăpânul castelului”, de Teodora Matei (ambele din NAUTILUS), „Urmele paşilor ei”, de Bogdan Hrib, urmată de „Exodul”, de Eugen Cădaru, „Jocul”, de Anișoara Peța, „Interacțiunea”, de Adrian Vlad Vicențiu, și „O dramă pierdută”, de Daniel Barbu (SRSFF), „Retroland”, de Lucian-Vasile Szabo (HELION ON LINE) și, în fine, dar nu în ultimul rând, „Întâlnire cu dragonul”, de Sergiu Someșan, „Infinitul finit, finitul infinit și alte dureri de cap”, de Mircea Nanu-Muntean, „Compresor”, de Ovidiu Bufnilă, dar mai ales „Agnus Dei”, de Florentin-Ionuț Haidamac. Îmi face plăcere mai ales dificultatea de a alege cea mai bună povestire a lunii între „Apocalipsa mieilor de catifea”, de Călin Sămărghițan, „Urmele paşilor ei”, de Bogdan Hrib și „Agnus Dei”, de Florentin-Ionuț Haidamac și, fiindcă nu mă pot hotărî, vă las dumneavoastră, stimați cititori, întreaga povară a deciziei.

Încet, încet, finalul de an se apropie. Toamna și-a intrat bine în drepturi, coborând nivelul mercurului din termometre, diminețile sunt uneori cețoase, dar zilele însorite sunt pline întotdeauna de culori bogate, mereu neașteptate, oriîncotro ți-ai întoarce privirea.

Ne îndreptăm cu fiecare zi către 1 Decembrie, zi în care avem de sărbătorit cu toții la un loc, iar eu mai am și bucuria de a fi adunat aci, fix la acea dată, încă un an (cel de-al treilea) de blogăreală.

S-avem cu toții parte de o Românie viitoare plină de încredere și speranță! 🙂

e-Text, final de final

Rreproducem mai jos articolul apărut la SRSFF în data de 5 noiembrie 2012, cuprinzând rezultatele ultimei etape a concursului e_Text inițiat de numita revistă în noiembrie 2011.

Etapa finală a concursului e-Text debutează în data de 12 octombrie, cu surprinzătoarea lucrare „Exodul”, semnată de Eugen Cădaru. Am folosit termenul „surprinzătoarea” fiindcă lucrarea se remarcă în primul rând printr-o polifonie tematică extinsă, neobișnuită pentru un text de asemenea dimensiuni (sub 5000 de cuvinte), reușind să conecteze, chiar și la această lungime, elemente de cyberpunk (conștiințe și personalități arhivate pe suporți informatici), realități multiple (există în poveste un univers virtual, denumit Simularea, și unul real, diferit extinse, dar la fel de dinamice), relații micro și macrosociale caracteristice ficțiunii speculative social-politice (soft-socio SF), toate așezate pe un fond space opera bine articulat, migrația cosmică a speciei umane fiind, în plus, impusă de o doar vag sugerată degradare a condițiilor ambientale ale Terrei (dimensiune postapocaliptică). Povestea, bine condusă până la un punct, acumulând secvențial suficientă tensiune, are din păcate un final retezat, ca și când autorul n-ar mai fi știut cum să meargă mai departe și s-a decis, din această cauză, să pună capăt demersului său. Ceea ce scade însă cu adevărat din punctajul povestirii nu sunt nici micile greșeli de tastare („Poate ne-au aduc comanda”; „scoatem din funcţiune două miliarde de severe”), nici măruntele derapări de stil („ridică capul”), ci unele evidente lacune gramaticale, având, din păcate, un caracter sistematic: „va împărtăşii” (împărtăşii este forma de perfect simplu, persoana I – eu împărtășii – la timpul viitor, persoana a III-a singular, se spune corect va împărtăși); „se oprii” (oprii este forma de perfect simplu, persoana I – eu [mă] oprii – la persoana a III-a singular se spune corect [se] opri); „vor primii” (primii este forma de perfect simplu, persoana I – eu primii – la timpul viitor, persoana a III-a plural, se spune corect vor primi). Sfătuim așadar pe tânărul autor să recapituleze cu sârguință, neîntârziat, gramatica verbului. Căci literatură fără limbă nu există. Altă cale nu-i!

Încă și mai surprinzătoare ni s-a părut cea de-a doua lucrare, intrată în competiție pe 17 octombrie: „Jocul”, de Anișoara Petea. În numai puțin peste 1000 de cuvinte, autoarea expune o bine articulată parabolă-averisment asupra rupturii sociale provocate de diferențele tot mai mari dintre generații, determinate mai ales de o dezvoltare mult prea rapidă a tehnologiilor, cu precădere a celor inteligente. Cu un discurs economic și corect, autoarea izbutește să ne convingă de potențialul său, ca și de dificultatea deciziei ierahiei finale a etapei, deja… dilematică. Tematic, nu credem să greșim încadrând lucrarea în sfera SF-ului de analiză socială (soft-socio SF).

Adrian Vlad Vicențiu ne este cunoscut din spațiul virtual al SFerei Online, unde, în primul an scifient, domnia sa încerca expuneri literare de mare întindere. Iată-l abordând de astă dată, în „Interacțiunea” (apărută în revistă chiar pe 31 octombrie), tema contactului dintre Homo sapiens și o specie de entități inteligente cu structură energetică, pe spațiul unui text de nici 5000 de cuvinte. Construcția secvențială a piesei dă în imaginația cititorului ecouri cinematografice dar, din păcate, câteva pasaje dezvoltă disproporționat unele direcții cu importanță secundară în ecuația narativă (prea mult spațiu rezervat vizitei grupului de elevi la observator, de pildă) și, în același timp, autorul comite câteva greșeli, de stil mai ales, nu foarte importante, dar suficient de vizibile ca să șteargă nițel din strălucirea literară a textului său. Aș aminti aici în primul rând lipsa de virgule, ce te lasă uneori fără suflare în unele fraze lungi (cum este cazul în „Uneori conflictul între cele două tabere se desfăşura de pe poziţii egale ― manifestându-se prin atitudini provocatoare sau prin cuvinte aruncate violent ― dar de cele mai multe ori victoria aparţinea acestuia din urmă care-şi transforma micuţii vizitatori într-o turmă de mieluşei.”) și folosirea surprinzătoare a perfectului simplu concomitent cu precizări ca „niciodată” sau „vreodată” („cauza morţii nu putu fi stabilită niciodată cu exactitate”, „nu reuşi să explice vreodată”), care au darul să dilueze vag firescul enunțurilor. Puținele greșeli de tastare („Copii erau liniştiţi.”) sau cele una sau două alăturări „eufonice” („să strângă cât mai rapid”) sunt nesemnificative și par cu totul accidentale. Precizând că scriitura domului Adrian Vlad Vicențiu este, comparativ cu cea din lucrările publicate de SFera Online, într-o evidentă creștere, felictăm pe autor și îi dorim s-o țină tot așa, fiindcă textul domniei sale dovedește unele calități numai bune de valorificat în lucrări spec-fi de mică întindere.

Dacă am fi la fel de conservatori ca marile reviste SF americane, textul domnului Daniel Barbu, „O dramă pierdută” (și ea publicată tot în 31 octombrie), n-ar fi fost admis în competiție. Din simplul motiv că e vorba de un concurs de povestiri scurte, adică cel mult 7500 de cuvinte, conform uzanțelor SFWA, iar bucata de față are mai mult decât dublu. În plus, deși suntem tentați să credem, până proape de final, că avem în față o mostră de new weird în a cărei montură sclipește o interesantă cronodistorsiune, reașezarea cu care autorul găsește de cuviință să-și încheie lucrarea duce mai degrabă cu gândul la manifestările perceptive ale unei minți tulburate de o stranie formă de alienare, fiindcă, pe nepusă masă, doctorița Feraru-Procopie revine la identitatea sa inițială, ca și când toate întâmplările din ultimul an nu s-ar fi derulat decât în imaginația sa, iar ceilalți protagoniști de prim-plan, Tatiana Firean și George Drumeș, n-au scăpat cu viață din accidentul rutier cu care se deschide intriga, sfârșind, în fapt, la morgă. Avem astfel în față o construcție ficțională perfect interpretabilă bivalent, pe care am îndrăzni s-o poziționăm în zona ficțiunii de graniță, undeva între spec-fi și suprarealism. Destul de bine implinită în ce privește articularea plotului, nuveleta are însă câteva hibe notabile, dezvăluind astfel că potențialul evident al autorului nu se poate împlini de această dată. O primă piedică în acest sens este insuficienta apropiere a domnului Daniel Barbu de regulile de folosire a virgulei, pe care fie o aruncă uneori aproape la întâmplare, șubrezind până la ilar logica frazei („E şefa secţiei chirurgie. Şi mi-a zis o asistentă, pe hol că e foarte bună…”; „Negarea cu atâta siguranţă, a folosiri lui George drept cobai, avea la bază inexistenţa oricăror dovezi.”; „Dar aranjase totul în aşa fel încât era convinsă, că dacă face rost de semnătură, nici o piedică nu va mai fi de netrecut.” – virgula trebuia așezată aici după „că”, și nu înainte), fie o interpune cu totul impropriu, prin omisiune (ca în „i-a trimis printr-o colegă, banii care îi reveneau”, unde o găsim între complementul direct și predicat – încă una, după „trimis”, ar fi rezolvat problema) sau pur și simplu flagrant (ca în „ceea ce auzise azi, o făcuse să vadă fundul iadului”, unde ea stă între propoziția subiectivă și predicat, sau, și mai evident, ca în „starea psihică a pacientului dumneavoastră, îi conferă în fiecare zi acelaşi nivel de stres şi emotivitate”, unde o găsim chiar între subiect și predicat). Se adaugă acestui major impediment și câteva greșeli de scriere, unele dintre ele cauzate evident de tastarea grăbită („S-a sus la spital…”; „la cât o că vă coste”; „nici unul”), altele având însă, din păcate, caracter sistematic („să fi femeie”; „ştie cum e să fi bolnav”). În câteva rânduri, descrierile devin artificioase (o decizie luată creează în sufletul Tatianei „o stare de euforie aproape orgasmică”; aceeași Tatiana, epuizată, „Şi-a pus o mână sub cap, şi-a tras genunchii spre piept şi a rămas aşezată pe-o parte, în poziţia fetusului.”), iar exprimarea personajelor cu totul improbabilă (doamna chirurg Feraru își întreabă un fost pacient: „vă mai doare apendicita?”; ne îndoim că un medic de talie academică se exprimă atât de… popular). Toate aceste greșeli, unele dintre ele deloc lipsite de importanță, nu reușesc să ruineze însă o expunere literară plină de suspans, corect articulată și, încă și mai important, localizată într-un spațiu ficțional autohton, calități care ne fac să afirmăm că, negreșit, pe domnul Daniel Barbu îl mai așteptăm…

Iată-ne ajunși la momentul stabilirii ierarhiei finale a etapei… finale. Spre deosebire de rândul trecut, misiunea de față se dovedește neașteptat de dificilă. Fiecare din cele patru texte are miezul său, atuurile sale, plusurile și minusurile sale. În plus, ele aparțin și unor nișe de ficțiune speculativă diferite, așa încât subiectivismul (e vorba de gust, la urma urmei) își face simțită din plin prezența. Ca să nu mai lungim vorba, preferăm să premiem potențialul literar cel mai vizibil în lucrările de față, motiv pentru care clasamentul acestei ultime etape este următorul:

    1.„O dramă pierdută”, de Daniel Barbu
    2.„Jocul”, de Anișoara Peta
    3.„Exodul”, de Eugen Cădaru
    4.„Interacțiunea”, de Adrian Vlad Vicențiu

La finalul acestei ultime etape credem că este de datoria noastră să spunem că fiecare participant a fost în fapt un câștigător. De această dată, parcă mai mult ca oricând, părerea de rău că nu sunt mai multe locri întâi a fost și mai mare. Ținem să mulțumim cu toată căldură tuturor competitorilor care au găsit de cuviință să-și încerce forțele în această întrecere de condeie și sperăm că cele învățate ne vor ajuta pe toți să mai urcăm o treaptă pe calea propriei deveniri.

Rămâne de văzut dacă și în ce fel, în aceste vremuri tulburi, o eventuală antologie legată într-un fel sau altul de munca depusă aici în acest an își va găsi calea către împlinire.

Vă mulțumim încă o dată tuturor și vă așteptăm cu speranță în fabulosul regat al fantasticului speculativ.

Tuturor, numai bine!

SCIFIENTLAND, pentru ROMÂNIA!

Mă alătur cu bucurie campaniei lansate de curând de Antena 3. Mulțumesc tuturor celor care au făcut sau vor face ca mine! Și celor care vor găsi nimerit să așeze sub acest post un comentariu sau un alt gest pozitiv.

Nicio altă limbă nu mi s-ar fi potrivit mai bine ca limba română!

Cu mare drag, pentru toți!

Rezultatele ultimei etape a concursului „e-Text”

Ieri, 5 noiembrie, SRSFF a publicat articolul „e-Text, final de final”, conținând cronica povestirilor apărute în ultima etapă a concursului de povestiri inițiat de buna noastră revistă în noiembrie, anul trecut.

Dat fiind faptul că articolul conține o mică eroare de așezare în pagină, reproducem mai jos clasamentul de etapă, așa cum a fost formatat paragraful în fișierul expediat:

    1.„O dramă pierdută”, de Daniel Barbu
    2.„Jocul”, de Anișoara Peța
    3.„Exodul”, de Eugen Cădaru
    4.„Interacțiunea”, de Adrian Vlad Vicențiu

Tuturor, numai bine!

Octombrie, undeva, în vest…

Laboratorul SF al magazinului timișorean HELION ON LINE oferă în numărul său dublu 26, consacrat lunilor octombrie și noiembrie, o singură piesă. „Retroland”, de Lucian-Vasile Szabo e o cronodistrorsiune stranie, construită din secvențe în care timpurile sunt amestecate intenționat, la fel cum sunt și planul realității ficționale și cel al imaginației personajului narator. Satisfacția lecturii unei piese construite cu mijloace elevate de un autor cu exercițiul asiduu al condeiului e diluată însă de o (tehno)redactare precară, spuzită de mărunte, dar multe greșeli de tastare („Tot ce de poate…”; „înantea”; „trepindant”; „să mergem să se luăm porţiile”; „spe uşă”; „explica va unor oameni”; „şi-mi ziceam că eu un generator”; „colag de salvare”; „ceea ce ne facem să credem”). Păcat…

Afară de această piesă singulară, HELION ON LINE scoate și acum, ca și luna trecută, din arhivă o istorie din alte vremi, „Legea Talionului generalizată”, de Radu-Pavel Gheo, pe care ne-o oferă ambalată digital într-un container pdf ce păstrează aerul filelor vechii gazete. Mulțumim pentru această valoroasă restituire, dar, ca și rândul trecut, n-o vom contabiliza, fiindcă, dacă într-unul din numerele viitoare, cineva s-ar apuca să expună astfel întreaga arhivă a clubului (tehnic vorbind, nici n-ar fi greu), am avea de citit un număr de povestiri imposibil de dovedit în decurs de o lună. 🙂 Dacă, în schimb, aceste texte ar fi și redactate ca document html, povestea s-ar schimba.

De citit, le citim însă oricum, fiindcă multe din povestirile acelor timpuri aveau și au evident mai multă substanță decât majoritatea textelor de acum…

Lucruri elegante, din vremuri mai civilizate… Ca săbiile laser ale vechilor cavaleri Jedi…

Editare ulterioară:

Fraza referitoare la o anume greșeală de punctuație a fost eleiminată, întrucât constituie ea însăși o… greșeală. 😦 Mea culpa!