Primăvară cu…

19/03/2012

SUSPANS.ro

Întâia povestire oferită de SUSPANS.ro în numărul său din martie 2012, „Alb”, de Karel Cispic, vorbeşte despre destin. Amestecate vremelnic în vâltoarea timpului, vieţile unor oameni se risipesc apoi care încotro, unele rătăcindu-se dincolo de marginile firii. Prin toate măruntele întâmplări, nelipsite însă de o bine dozată încărcătură dramatică, o entitate justiţiară pare să reaşeze lucrurile pe un alt făgaş, pe care toţi, într-un fel sau altul, îl vor accepta. Scriitura, de o echilibrată simplitate, dezvăluie un autor înnăscut, deprins să observe articularea complexă a miriadelor de fire din care se-mpleteşte ţesătura vieţii şi să surprindă esenţialul în construcţii secvenţiale, uşor de imaginat. Dincolo de consideraţiile estetico-narative, aş găsi că povestirea ţine, atât tematic, cât şi ca principale mijloace de realizare, de realismul magic, mai ales prin convenţia clarviziunii (puterea bunicii de a vedea în viitor), şi respectiv prin tonul de relatare, împrumutat din naraţia clasică.

„Cealaltă, dintre gheţuri”, de Cătălina Fometici, cea de-a doua povestire din oferta SUSPANS.ro de mărţişor, e o piesă întunecată, despre răul ascuns în adâncuri abisale, pe care-l pomenim în legende, socotite un simplu divertisment. De fapt răul este astfel invocat şi îşi face loc în lume, iar un asemenea rău, demonic, deplin, va sfârşi prin a pustii totul, lăsând în urma sa ruine, regate părăsite, moarte, uitare. Prezenţa Fiicei Nopţii (fiinţă demonică) şi dimensiunea ororii (pustiirea ameninţă un întreg regat) sunt elemente care pot justifica plasarea povestirii în arealul fantasy sumbru (dark fantasy), un [sub]gen de Spec-Fi transficţional, aflat la confluenţa între fantasy şi horror.

Partea a cincea a foiletonului „Surplusuri”, de Nicolae Cornescian, pare mai degrabă să facă parte dintr-o lucrare suprarealistă, căci intriga, foarte puţin factuală, se mişcă aproape exclusiv la nivelul trăirii personajelor. Şi, fiindcă nu se cade să judecăm întregul funcţie de o singură parte a sa, ne vom abţine de la alte aprecieri menite să clarifice problema [sub]genului. (Încercăm să nu trişăm… 😉 ) O să remarcăm însă scriitura (densă) de roman psihologic interbelic şi tehnica epistolară, folosită pentru fragmentele proiectate analeptic, dar şi o anume tendinţă a autorului de a realiza, cel puţin cu o parte a lucrărilor sale, o realitate ficţională unitară, integrată.

Nu la fel de bine stau lucrurile cu următoarea lucrare, povestirea Aureliei Chircu, „Zorile într-un alt Aeternum”. După ce am văzut-o construind o piesă în zona temei scintificţionale a catastrofei finale („Vremuri tainice”, foileton în 5 părţi, publicat la Gazeta SF), suntem proiectaţi acum într-o atmosferă de veritabil fantasy tenebros, în care un tânăr este ţinut între viaţă şi moarte vreme de un secol şi jumătate, revenindu-şi apoi miraculos. Mecanismul intim al acestor fantastice întâmplări rămâne ascuns, ca şi când am fi puşi în faţa unei introduceri la o lucrare în proză de mai mari dimensiuni, impresie pe care o accentuează şi finalul, lăsat oarecum în suspans. Ni se sugerează (doar) că uluitoarea realizare e o consecinţă a magiei negre. Ceea ce face textul să scadă valoric, în orice caz, sub nivelul primelor trei, nu este prezenţa unor greşeli mărunte, cel mai probabil de tastare, cum este cazul în „câtă exuberantă se năştea în sufletul ei”, „zise el cu tristeţe cu glas” sau „O an?”. Nici măcar unele erori şi confuzii gramaticale mai profunde, cum ar fi folosirea incorectă a imperativul lui „a zice”, la persoana a II-a singular, în „Nu e minunat, Rufio? Zii! – corect era „Zi!” sau forma „cine-ştie-ce laude”, context în care era necesară folosirea locuţiunii adjectivale „cine ştie ce”, sinonimă cu „nu ştiu ce”. În forma „nu-ştiu-ce”, avem de-a face cu un substantiv neutru, ca în poezia „De-or trece anii..”, de Mihai Eminescu, «E-un „nu ştiu ce” ş-un „nu ştiu cum”» (unde însă delimitarea se făcea, tributar grafiei vremii, prin încadrarea cu ghilimele). Tot la categoria minusuri am menţiona şi strania figură de stil din sintagma „magicianul cu fruntea umbrită de luceferi (poate luminată, căci luceafărul desemnează o planetă sau o stea foarte strălucitoare pe cerul nopţii), ca şi formularea prozaică (de sonoritate aproape cazonă) „deşi îşi propusese acestea, nu se grăbea deloc la efectuarea lor”.

Pe Alin Dărângă l-am întâlnit prima oară în numărul 14, pe luna ianuarie 2012, al Gazetei SF, cu povestirea „Copiii negurilor”, o lucrare urban-dark fantasy, construită însă pe un schelet cu iz de mitologie folclorică. SUSPANS.ro îi găzduieşte, în acest număr 22 de mărţişor, un text plasabil oarecum în acelaşi areal, „Livia”. Ca element distinctiv de recuzită paranormal, autorul foloseşte ideea de spirit fără odihnă (spirit malefic?) al unei tinere înhumate cu mulţi ani în urmă, ce migrează în corpul unui copil, pe care începe să-l transforme în ceea ce ea însăşi fusese cândva. Morfismul, motivat printr-o anumită compatibilitate, sugerată de înclinaţia tânărului către morbid, capătă aspectul unei boli oribile. Cantonată în zona frecvenţelor sumbre, scriitura păcătuieşte totuşi, într-o oarecare măsură, prin exces de stil, uzând uneori de paragrafe descriptive prelungite aproape obositor („Îmi amintesc cum mă opream adeseori pe coridor, în lumina bolnăvicioasă ce se prelingea prin ferestre şi ascultam înfiorat vaierul curenţilor de aer, ce îşi împleteau glasurile umede într-o litanie aspră şi melancolică.”). La final (penultimul paragraf), avem parte şi de o alăturare terminologică literalmente disonantă („surâsul ei monstruos de blând), incapabilă să obţină efectul scontat probabil de autor (credem că încerca să sugereze un surâs de întunecat triumf, cumva nepotrivit cu chipul blând din fotoceramica de pe monumentul funerar).

Tot excesul de stil pare să fie de bază şi în „Fantasma eternităţii”, de Paul D. Adrian, numai că, în cazul de faţă, autorul îl foloseşte cu abilitate ca… procedeu de stil, construind cu ajutorul lui, pas cu pas, lumea elucubrantă din mintea personajului central: un faimos bolnav psihic. Finalul, cu totul neaşteptat, explică şi motivează suficient de bine erupţia anterioară de imagini sumbre şi adesea incoerente. E un text care nu se citeşte uşor, în ciuda dimensiunii sale reduse (puţin peste 2000 de cuvinte), pe parcursul lecturii cititorul fiind tentat, de mai multe ori, să renunţe. Inteligenţa soluţiei de încheiere mă determină să-mi scot însă pălăria în faţa unui act de literatură cu premeditare. Felicitări!

Strunită în chingile unui tipar policier, următoarea povestire, „Şantaj în negru”, de Alexandru Dan, recurge la elemente ale arealului horror supranatural proiectate într-o dimensiune onirică. Structura narativă este construită ciclic, cele două episoade ce o compun având evidente similitudini, soluţie constructivă ce relativizează graniţa ficţională dintre vis şi realitate. Fără o scriitură inflorescentă, textul se cantonează în frecvenţele naraţiei clasice şi, până la urmă, aş înclina să aşez lucrarea într-o zonă de graniţă, cumva incertă tocmai în desfăşurarea sa speculativă.

În „Dictatura raţiunii, filosofia morţii”, proza Ralucăi Băceanu atinge consistenţa unui realism frust. Totodată, discursul ei se îndepărtează de trăsăturile limbajului comun, folosit în producţii mai vechi, efectiv subscrise ficţiunii de speculaţie (publicate, spre exemplu, în Gazeta SF) şi capătă accente filosofice. Una peste alta, am considera textul un soi de radiografie a unei crize existenţiale prin care trece personajul principal, al cărui maniheism radical frizează patologicul. Scriitura povestirii de faţă ne face totodată să presupunem că autoarea este într-o perioadă de redefinire, căutând să atingă densitatea esenţială a autorului profesionist. În ciuda unui absolut izolat accident de punctuaţie („Momentele în care se simţea Şerban Popoviciu împlinit, erau doar acelea când…”), găsim că tânăra autoare bucureşteană este pe drumul cel bun şi îi dorim să-şi afle în cel mai scurt timp noul său sens creator.

Am înţeles că, dincolo de aparenţe, numele de James R. Blaisse (pronunţia seamănă întrucâtva cu a verbului to bless, 😉 din limba engleză) este un pseudonim, sub care se ascunde, până la urmă, un tânăr autor român, semnatar al povestirii (foiletonului?) „Spune-mi Abadon!”. Nu ştiu de ce e nevoie de un pseudonim cu apartenenţă anglă, dar nici nu-i treaba mea, la urma urmei. Pot doar să spun că, uneori, scriitori est-europeni recurg la acest fel de vicleşug pentru a evita prejudecata masei de cititori care consideră că autorii locali sunt inferiori vesticilor când vine vorba de ficţiune speculativă. Oricum, faptul că între autorii de proză Spec-Fi în limba română găzduiţi de SUSPANS.ro se numără şi (pe numele său adevărat!!) Karel Cispic mă obligă să mă-ntreb: de ce, pân’ la urmă, James R. Blaisse?… Ne-am îndepărtat… Englezul nostru neliniştit, made in Curtea de Argeş (frumoase locuri!), are o scriitură nervoasă, preferând structurile neliniare. Povestirea este expusă în tablouri, a căror succesiune (nu neapărat cronologică) obligă pe cititor să construiască singur legăturile cauză-efect. Din spatele expunerii de bază răbufnesc nemulţumiri sociale bine ţintite, căci, este evident, James R. Blaisse nu are nimic cu „casa sărăcăcioasă unde trăise toată viaţa, în acelaşi oraş mizer, din mijlocul rahatului ală de ţară, unde ştia că avea să rămână pe veci” personajul său, dar găseşte nimerit să-şi pună (tot prin gura personajului, din care, de data asta, focalizează) revoltate întrebări cu privire la destinaţia unor imobile aflate în construcţie: „Cine avea să locuiască acolo?! Drulea. Imbecilii care conduceau ţărişoara trebuiau să-şi verifice rotiţele pentru că era clar că funcţionau teribil de greşit… sau poate nu mai funcţionau deloc.” În mijlocul acestei lumi destructurate, bietul Vali Martin devine şi el victimă sigură entităţii malefice care îi ucide în prealabil mama foarte bolnavă şi complet lipsită de apărare. Până data viitoare, când vom afla continuarea, atragem, totuşi, tânărului autor atenţia asupra câtorva lunecări (pe care ne place să le considerăm involuntare). Ne referim la formula „bebe mare care fuge de monştrii, unde era nevoie de forma nearticulată (monştri), cea articulată folosindu-se când se face referire la nişte monştri anumiţi (monştrii aceia) şi sintagma asta nu era un motiv”, unde dezacordul e evident (ar fi fost corect ăsta nu era un motiv”). Ar mai fi poate de spus că virgula nu-i o soluţie convenabilă în dezamorsarea alăturărilor cacofonice („accident de muncă, câteva luni mai înainte”), iar „Mno” pare o formulă de chat, pe care, eu unul, nu mă grăbesc să cred c-o înţeleg. În rest e chiar bine. Să vedem ce se mai întâmplă…

Parcă înadins (am eu o anume slăbiciune pentru domeniul feroviar), SUSPANS.ro încheie stagiunea de mărţişor cu „Trenul umbrelor”, de A.R. Deleanu. Desigur, trenul propus de autor nu e unul cu care mi-aş dori să călătoresc, 😉 dar povestirea în sine este o călătorie pe care nu regret, câtuşi de puţin, că am făcut-o, căci A.R. Deleanu are o scriitură atentă, detailistă, reuşind să acumuleze neliniştea din amănunte mici, ţesute cu migală. Umbra se întinde treptat, mai mult, tot mai mult, până ce, la final, ajungi să înţelegi că lipsa umbrei e semnul întunericului celui mai profund, de care nu poţi scăpa. Nu m-aş grăbi să cataloghez acest text, fiindcă e o întreprindere dificilă. M-aş hazarda însă să spun că, în mod definitiv, e vorba de un lucru bine făcut, foarte potrivit ca piesă de final într-o selecţie reuşită de povestiri dark.

Anunțuri

Al doilea an de ficţiuni: 7.SF-apocalipsa

17/03/2012

Primăvara trecută, încadram într-o categorie aparte de SF povestirile abordând viaţa postcatastrofică sau modul de reacţie al individului (societăţii) în cazul catastrofelor cu caracter global. Număram în nişă nu mai puţin de 13 texte (7,39%), unele dintre ele de cea mai bună calitate, căci, se cuvine să amintim, se regăseau aici titluri ca „Suspendaţi într-o rază de soare”, de Ben Ami (la ora când scriu aceste rânduri, textul deţine încă titlul de cel mai citit articol pe site-ul SRSFF – apropiindu-se de 8000 de vizite!!! – dovada că atunci când am socotit-o cea mai bună povestire a perioadei nu m-am înşelat; prin comparaţie, blogul meu a înregistrat, în cursul anului trecut, cam 16.000 de accesări), sau „Chariboria”, de Adrian Buzdugan, piesă ce face parte din volumul „Capela Excomunicaţilor” (Editura Humanitas), câştigător al Concursului de Debut Literar UniCredit (secţiunea proză scurtă), ediţia a III-a, 2010, alături de care am aşeza şi alte suficient de bune contribuţii, ca „Pâcla” Dianei Alzner, sau „Ambuteiaj pe autostrada minţii”, de Adrian Rusnac‭ şi ‬Costin Simion.

Sub emblema temei apocalipsei (catastrofei globale), aşezăm acum 20 de texte literare, acoperind o cotă procentuală de 8,26% din recolta celui de-al doilea an scifient. Trebuie să ţinem seama însă că nu mai puţin de 5 din cele 20 de „puncte” sunt… părţi ale unei lucrări de mai mare întindere… Una peste alta, creşterea cantitativă reală (socotind numărul de titluri), ar putea fi considerată, la urma urmei, de numai 3 lucrări. Cu un spor în cotă procentuală de sub 1%, am putea să conchidem că, în palierul catastrofic, din punct de vedere cantitativ, nu s-a schimbat mare lucru. Dar să nu ne grăbim şi să luăm lucrurile pe rând.

Consecvenţi cu noi înşine… 🙂 Exact! Vom începe cu…

… care contribuie cu 6 texte. Începem derularea cu Ioana Vişan, singura autoare care punctează de două ori, mai întâi prin „Uriaşii”, a cărei intrigă este plasată într-o lume postapocaliptică ruralizată, cu climat excesiv, miza fiind valorificarea surselor de energie inepuizabilă ale epavelor unor roboţi de luptă uriaşi, şi apoi prin „Culori şi umbre”, istoria unei excursii cu final nefast într-un muzeu-oraş de pe un Pământ postatomic. Continuăm cu „Copacul”, de Liliana David, radiografiind o lume în agonie, dominată de un biotop bipolar, om-copac, apoi cu „Săracul Ben”, de Răzvan Ionescu, povestea omului rămas cu desăvârşire singur pe Pământul întreg, „Dezgheţ”, de Marian Dumitraşcu, abordând, într-un text de mici dimensiuni, motivul catastrofei glaciare, şi „Homunculi de lut”, de Gheorghe Recheşan, plasată într-o lume aridă, ca-n „Moartea Pământului”, a lui Rosny Ainé.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

Tot cu 6 texte participă şi SRSFF, care punctează prin „Feralis cena”, de Aurel Cărăşel, o „răsturnare” avocăţească a apocalipsei ( 🙂 deci, dacă te ştii păcătos, ia-ţi un avocat frumos), prin ecologista „Faundtele”, de Mihail Grămescu, incert-secvenţiala „Praf”, de Costin Florian Miron, „Satelitiştii”, de Victor Drăghicescu, piesă ce ne-a atras atenţia prin structură şi tensiunea transmisă, dovezi că autorul are har, „Particula lui Bohnem”, de Claudia Gehl, un avertisment în tuşă hard-SF asupra pericolelor presupuse de insuficienta înţelegere a legilor naturii şi, în fine (dar nu în ultimul rând), „NOxigen 17.95”, de Eugen Lenghel, povestire pe care am apreciat-o şi pentru că, în pofida plasării intrigii într-o lume aflată în colaps ecologic, reuşeşte un final pozitiv, găsind loc unui grăunte de speranţă.

HELION ON LINE

Contribuţia revistei HELION ON LINE constă într-o singură povestire, „Realitatea după cutremur”, de Alexandru Marinescu, pe care am găsit-o însă bine scrisă şi încărcată de simboluri alese, iar acum o socotesc între lucrările cele mai reuşite ale anului scifient.

GAZETA SF

Deşi cifrele ar indica drept câştigătoare la productivitate (iarăşi) pe Gazeta SF, suntem obligaţi a face menţiunea că 5 din cele 7 texte cu care punctează aceasta sunt părţi ale unei nuvele publicate în foileton. Este vorba de „Vremuri tainice”, de Aurelia Chircu, o construcţie ficţională de clară influenţă (imitaţie?) nord-americană. Alături de ea mai stau numai două titluri, şi anume „Agonia”, de Florentin Ionuţ Haidamac, un eşantion de sfârşit de lume fără nicio speranţă şi „Spiritul Timpului”, de Cătălin Cofaru, în care evitarea sfârşitului ţine de alegerea unei alte ramificaţii de timp (cronochirurgie).

În loc de concluzii…

…avem a remarca faptul că NAUTILUS, SRSFF şi Gazeta SF participă în cote aproape egale pe acestă poliţă, că HELION ON LINE a punctat o dată şi bine, că SFera Online nu are, din păcate, nicio contribuţie în această nişă şi că au rămas de împărţit 🙂 exact 140 de povestiri, ce urmează a fi distribuite pe 8 direcţii…

Dar despre toate astea în articolele viitoare.


N-am să uit

17/03/2012

nu
n-am să uit acea clipă
cum aş putea-o uita
clipa când
ca un hoţ
furai meşteşugul acestei duioase crime
căreia voi îi spuneţi sărut

(10 iulie 1985 – Strehaia)


Dorinţă

17/03/2012

aş vrea să-ţi culeg nişte flori de câmp
şi tu să-mi spui despre fiecare cum se numeşte
pe urmă să le rupem pe rând petalele
jucându-ne de-a da şi nu
şi târziu
când oglinzile ne vor jigni
să le găsim pe toate
între filele unei cărţi
îngălbenite

(3 martie 1985 – Strehaia)


Fantasy

17/03/2012

Nu simţi cum gândul meu te înveşmântă
Cu fine diademe de beteală?
Pădurea-i adormită. Noaptea-i smoală…
Dar cine-i hârca ceea, ce-ţi descântă?…
Ea îţi dă somnul? Tot ea îndoială?

Şi cine-i trubadurul care-ţi cântă
Cercând în van să-şi rupă vraja? Sfântă,
Pădurea-ţi vine ca o catedrală…

Mă văd în unde… Mantie port pe umeri
Şi peste mantie şnurul de ghitară,
Lucirea lunii face lemnul ceară.
Doi trubaduri? Sau câţi? Nu-ncerci să-i numeri?

Surâzi prin somn… În respiraţia rară
Topeşti şi vrăji, şi şnurul de ghitară…

Şi-ţi ning săruturi blânde peste umeri…

(5 ianuarie 1992 – Timişoara)


Tempora

17/03/2012

Mi-amintesc iară cuminţenia noastră,
Noianuri, anii prin tainiţi s-au scurs,
Timpul risipitu-s-a ca noi, copiii
Speriaţi cu o blană de urs…

Acu’ sunt pe uliţă singur,
Râsetele parcă le mai aud…
Mă-ntreb prosteşte dacă mai porţi funde
Şi dacă ştiu să mă mai caţăr în dud…

Peste spinări mohorâte de case,
Timpul trece egal, ca atunci,
Soarele e tot el, din păduri răsare
Şi apune blând undeva, prin lunci…

Prietenii m-au părăsit cu toţii,
Vinul rămase nebăut.
Uneori în ţintirim fumez lângă o cruce.
Tac şi ascult.

Doamne, unde s-ascunsără toate?
(Tu, cetitorule, iartă-mă c-am rămas ţăran.)
De ce-i aşa blândă noaptea care cade?
De ce samănă un an cu alt an?

Atunci fiecare zi era altfel,
Fetiţele aveau soarele-n păr,
Cum le iubesc de mult ca un bunic astăzi,
Cum le iubeam atunci, în adevăr…

Nici nu ştiam că le iubesc aşa,
Abia acum, când se făcură năluci…
Timpule, unde mi-ai ascuns aripile?
Şi fără aripi unde mă duci?

(13 iunie 1992 – Timişoara)


Anticipaţie

17/03/2012

Nu există niciun acolo,
nu există niciun aici,
unde sunt prea mulţi, nu e nimeni,
ca-ntr-un muşuroi de furnici…

Noi cu toţi avem şase picioare,
drumul însuşi e cu trei cărări,
de la dragoste la disperare,
dintr-o zare spre cele trei zări…

Peste toate mileniul sfârşeşte
ca un ultim baril de petrol,
gura ştirbă a lumii rânjeşte,
furnicarul acesta e gol…

(15 mai 1992 – Timişoara)