NAUTILUS 61 – ficțiuni la final de iarnă

Numărul 61 al revistei NAUTILUS, primul din cel de-al șaselea an de existență (îi urăm, și pe această cale, viață lungă), începe seria lunară de ficțiune cu o piesă deloc spec-fi, dar mustind de fantastic, textul „Căderea”, semnat de tandemul Andra Spirescu/Mihai Perșinaru, făcând parte, ca de obicei, din rubrica „Multi-vers”. Și tot ca de obicei, autorii ne rezervă obișnuita tratație cu fantastic poetic, având, de astă dată, un pronunțat buchet de suprarealism sud-american, într-o atmosferă la compunerea căreia contribuie din plin decorul și onomastica personajelor, totuși cam multe pentru dimensiunea expunerii.

Discursul, prozodic, având asupra imaginarului un efect ca de transă, cedează însă în câteva rânduri, din cauza unor mici neatenții de scriere („comfortabile”, „Ştii cî nu-mi place”, „versurile unui poet al care a descris decadenţa”), a unor „eufonii” dintre cele mai sonore („provoacă căderea”, „pisică care, cu rachiu”) și a unui delicat accident de punctuație („Cineva, un ins beat şi cam tăntălău după părerea mea m-a înjunghiat.”).

La rubrica „Istoria viitorului”, Aurel Cărășel ne propune, sub titlul „Comunitatea neurostenică”, o nouă tabletă-sinopsis. Adunând laolaltă suficintă informație pentru a susține o întreagă nuvelă, dacă nu chiar un roman, expunerea, foarte condensată, conține totuși, la cât e de mică, și câteva greșeli. Dacă măruntele derapări de tastare („comeciale” sau „urmaţii”), puține de altfel, pot fi trecute cu vederea, strania formulă onomastică seniorială („primului papă neurostenic, Alphonse Jesuus Solidad al I-ul), repetitivă, din păcate, nu are cum să scape unui ochi cât de cât atent, cum nu poate scăpa nici bizara abordare a nemuririi. Căci aflăm, pe de o parte, că „Numeroasele experimente ştiinţifice efectuate pe neurostenici […] au demonstrat că, spre deosebire de oameni, aceştia sunt cvasinemuritori.” (cvasi e un element de compunere ce precedă substantive sau adjective, având sensul de pe jumătate, aproape, cam, aproximativ). Pe de altă parte, aflăm și că neurostenicii puteau „să trăiască de 4-5 ori mai mult decât cei mai longevivi dintre oameni”. Considerând că în anii 12000 ai erei spațiale, longevitatea umană a rămas la fel ca azi, neurostenicii domnului Cărășel ar avea de trăit vreo cinci sute de ani. Se cheamă cumva asta nemurire? Dacă, în schimb, adoptăm (noi, în locul autorului) convenția ficțională a unei longevități de cinci sute de ani pentru omul acelui ev, neurostenicii ar trebui să ajungă la vârste de circa două mii cinci sute de ani. Privind lucrurile din perspectiva omului de acum, e normal, văzând aceste cifre, să te gândești la nemurire. Dar când începi povestioara-sinopsis cu „Anul 12163 a însemnat pentru comunitatea umană de pe Terra mai mult decât anul declanşării conflictului cu coloniştii de pe Boreea 26…”, folosind adică un verb la perfectul compus, perspectiva, zic eu, ar trebui să se schimbe…

Una peste alta, lucrărica este, cu certitudine, o nouă idee de povestire (dacă nu de mai mult) cât se poate de interesantă, până la urmă. Dar de la idee la povestire (nuvelă, roman) mai e încă drum lung de făcut.

Tot Aurel Cărășel e prezent și în rubrica „Povestea vorbei”, cu o nouă secvență fantasy plasată în universul din preajma Munților Golia. De această dată, textul, purtând titlul „Praf de stele”, e unul de mică amploare (puțin peste 1000 de cuvinte), țintind a fi, după câte se pare, un fel de tabletă, deziderat pe care însă îl atinge prea puțin, rătăcindu-și sensul printre micile întâmplări înlănțuite paradoxal. Astfel, deși Nomia, mica zânișoară, primește praful de stele atât de necesar pentru a putea zbura, ea nu-l sărută pe puiul de sepie, după cum promisese, spre a-l răsplăti, dăruindu-i astfel nemurirea. Deși Trouli, puiul de sepie, nu este sărutat de Nomia, zânișoara bătrână și uitucă, el ajunge să rătăcească la nesfârșit în preajma țărmurilor, sperând s-o reîntâlnească, pe ea sau pe o surată de-a ei, pentru a-și primi totuși răsplata. Cum ar veni, nemuritor fiind, el își căuta nemurirea… Nemurirea ca răsplată, căci nemurirea ca întâmplare nu-i era de trebuință. 😉

Lăsând filosofarea-ntr-o parte, nu rămânem până la urmă din poveste decât cu secretul tehnologic al zborului la zânișoare și cu sentimentul că Aurel Cărășel a împrumutat iarăși un strop dintr-un univers ficțional deja existent, fiindcă, ni se spune, Nomia este o zânișoară din marea famile Tinker Bell, personaj faimos din piesa Peter Pan, de J.M. Barrie, apărută la 1904. Un gest politic abil, de anexare a universalității la opera proprie. 🙂

Îmi pare că „Povestea vorbei” se preface din când în când în povestea vorbelor

Abia la al patrulea item din lista de ficțiuni nautile a sfârșitului de iarnă avem parte de mai multă literatură, parcurgând prima parte a foiletonului „144”, de Liviu Surugiu. Structura expunerii folosite acum de autor este una tipică scenariilor de filme seriale pentru televiziune, dar scriitura întrebuințată trece uneori dincolo de rigoarea cerută pentru o asemenea întreprindere, căzând într-un soi de ultraliteraritate. De exemplu, formula „Ziua deflora, din nou, misterul nopţii.” se desprinde de menirea ei descriptivă printr-o sugestie pe care o găsesc ritualic-flagelantă în sine și disonant-grandilocventă în raport cu disciplina aproape cazonă a discursului majoritar. Unele zugrăviri pătrund în imaginar cu încetineală, ivindu-se în momente nepotrivite, ca în cazul enunțului, vizibil incert, „Lumina sfeşnicelor din iatac primi cu înfumurare felinarul celor doi intruşi.” Frânarea procesului de acumulare a tensiunii se produce aici prin obligarea cititorului de a abandona cursul evenimentelor pentru a se dumiri, mai pe-ndelete, care-i de fapt relația dintre sfeșnicele înfumurate și felinarele noilor veniți. Cea mai importantă nelămurire vine însă de la repetarea, la modul propriu, a primului episod, al cărui conținut e reluat, literă cu literă, de la început la sfârșit. 😉

Pentru a nu stârni cumva animozități de natura celor iscate deunăzi, în legătură cu povestioara unui anume domn, profund nemulțumit că nu l-am analizat milimetru cu milimetru, ca la cenaclu, precizăm că n-am fost nici de astă dată exahustivi, și nici n-am dorit să spunem cumva, prin observațiile noastre, că fragmentul ar fi lipsit de valoare. Au contraire! 😉 Credem că ne aflăm în fața unei expuneri destul de consistente, care ne-a stârnit interesul. Firește, și o anumită doză de admirație. Rămâne doar ca autorul (și unul, 😉 și mai ales celălalt) să ne convingă. Așteptăm cu speranță! 🙂

Până atunci, să parcurgem și rubrica propriu-zisă de proză nautilă a lunii februarie, care abia acum începe, cu povestirea (aproape foarte scurtă) „Evadare”, semnată de Marian Dumitrașcu, autor pe care n-am mai avut prilejul să-l citim de mult timp în revistele de ficțiune speculativă online urmărite aici. Numele său a apărut ultima dată, dacă nu greșim, în NAUTILUS nr. 50/martie 2012, când i-a fost [re]publicată lucrarea mai veche „Bumerangul lui Zeeler”, o piesă cu care ne-a atras atenția încă din 2011, în Gazeta SF.

Ne bucurăm să constatăm că Marian Dumitrașcu pare să-și fi cizelat în tot acest timp scriitura, pe care am găsit-o promițătoare încă de la primele lecturi. Ceea ce nu ne face însă prea fericiți este vizibila îndepărtare a sa de teritoriul spec-fi, textul de față neavând în comun cu tematica subgenului decât o palidă proiectare în realitatea paralelă a imaginației unui personaj traumatizat psihic, mult mai potrivit de așezat în zona ficțiunii introspective.

Autorul celei de-a doua povestiri (cu adevărat foarte scurtă) a rubricii sus-amintite poartă și el un nume ce nu s-a mai ivit de destulă vreme în revistele de ficțiune speculativă despre care vorbim. Pe Ștefan Ciobanu l-am întâlnit ultima dată, iarăși dacă nu greșim, în octombrie 2011, când îi apărea, tot la NAUTILUS, „Blestemata pisică neagră”. Nici în privința piesei sale de acum, „Scurtătura”, nu suntem de părere c-ar aparține zonei estetice de care ne ocupăm aici cu precădere. Ba mai mult, găsim că ea n-ar fi decât un exercițiu de compoziție spontană, un soi de improvizație modernistă, folosind cuvintele așa cum virtuozii folosesc notele muzicale spre a transmite stări.

În tumultul verbalizării, se ivesc însă și formule ce pot să pară stângace („mai se uită încă o dată printre picioarele trecătoare ale trecătorilor”) sau chiar ilogice („Desigur că văzuse boaba de strugure de pe talpa acelui domn cu mustață…” – am încercat să-mi imaginez cum ar fi putut sesiza eroina, aflată în genunchi, că insul, care, în trecerea lui, tocmai a strivit cu talpa boaba de strugure, poartă mustață?), dar se prea poate ca autorul să fi dorit doar a întări astfel cititorului impresia de stranietate ludică. Sau, pur și simplu, se poate că n-a dorit nimic. Nici măcar să intervină în vreun fel, pentru a nu deteriora simbolic starea ce l-a împins să scrie. Dar ce legătură au aceste exersări de instinct creativ cu ficțiunea speculativă?

Abia la final avem parte de o piesă de spec-fi veritabil, o adevărată mică bijuterie. „Trebuie să zbang tung bung”, de Sergiu Someșan, are ceva din „Frazbile și granchioase”, de Lewis Padgett, dar fără a atinge dramatismul acesteia din urmă. Totodată, am simțit în căldura tonului de poveste o nuanță ce mi-a amintit de atmosfera unei alte bijuterii, o construcție science fiction, concepută pentru copii și tineret, micul roman „Fetița de pe Terra”, de Kirill Bulîciov.

Dacă textele pe care lucrarea de față mi le-a evocat sunt cât se poate de limpede așezate tematic (una în nișa realităților/universurilor paralele, iar cealaltă în principatul explorării cosmice), nu pot spune același lucru și despre ea însăși, fiindcă Sergiu Someșan recurge în „Trebuie să zbang tung bung” la un fals antropomorfism, ridicându-l pe Zgumby, ariciul, la rang de mică zeitate zoomorfă, cu puteri inexplicabile, având sarcini dintre cele mai importante pentru inedita mecanică cerească din poveste.

Și iată-ne la finalul altei cronici de ficțiune nautilă, moment în care se cuvine să tragem și unele concluzii. Prima ar fi că buna revistă caută să revină la ștroful pe care și l-a impus pe finalul lui 2012 și chiar izbutește: a publicat iarăși 7 texte. A doua însă, asumându-ne riscul de a fi acuzați de subiectivism, ar fi aceea că unele texte publicate în N61, tocmai comentate, par a se îndepărta vizibil de linia ficțiunii speculative canonice, pe de o parte (cum apreciam că este cazul în privința lucrărilor „Căderea”, de Andra Spirescu/Mihai Perșinaru, „Evadare”, de Marian Dumitrașcu și „Scurtătura”, de Ștefan Ciobanu), în vreme ce altele, deși bine ancorate în aria tematică a subgenului, nu se bucură și de o expunere consistentă (cum considerăm că s-a întâmplat cu cele două texte semnate de Aurel Cărășel).

Admiterea de texte din ce în ce mai puțin canonice sau străvezii în privința punerii în operă poate fi un semn că zona de germinație ce gravitează în jurul publicațiilor online de gen reduce ritmul. Amintindu-ne și de graficul privind tendința generală a evoluției numărului de povestiri, cel din articolul „O promisiune mai veche”, pare tot mai evident că suntem în plină recesiune…

Concluzia finală? N-ar fi rău să strângem rândurile. Se impun soluții noi.

Anunțuri

6 Responses to NAUTILUS 61 – ficțiuni la final de iarnă

  1. Mircea, salut!
    Comentariul tau mi se pare la obiect si just. In primul rand, asa cum in mod corect ai intuit, 144 este un scenariu de film pe care l-am impartit in zece episoade. Ca sa fiu sincer, la aceasta ora al doilea nici nu a fost dezbracat de camasa subtire a redactarii tip screenplay pentru a i se da hainuta cat de cat literara. Va fi gata insa pana pe 25 februarie.
    Fraza cu deflorarea noptii e o tampenie, o si scosesem de fapt, m-am razgandit in ultimul moment (imagineaza-ti cum redactez romanul asta: iau zece pagini unde cursul evenimentelor este foarte clar si incep sa tencuiesc structura cu tot felul de „fraze”). La treaba cu sfesnicele insa te contrazic, fireste, nu in stilul persoanei la care faci referire 🙂 . Acolo tu trebuia sa „admiri”, omule, maiastra imagine a sfesnicelor care primesc felinarul cu INFUMURARE, adica flacarile tremura si se invaluie cu fum la deschiderea usii si aparitia felinarului, in sensul ca sunt deranjate de faptul ca umbrele isi schimba unghiul si apartenenta!…
    Mi-ar face placere sa discutam mult si bine, fata in fata, sau, daca nu se poate si daca nu te deranjeaza, iti propun sa iti trimit fiecare episod prin e-mail cu 5 zile inainte de a aparea, sa imi spui opinia ta. Multumesc pentru aprecierile de la final, sper ca au fost sincere si ti s-a parut cu adevarat o idee interesanta!
    O zi buna, ne auzim!
    Liviu Surugiu

    • mirco67 spune:

      Îmi amintesc numele tău din revistele SF pe care le citeam, student fiind (mi-au căzut în mână câteva Jurnale). Vizita virtuală pe blog e o onoare pentru mine, fiindcă faci parte din tabăra veteranilor, care au pus osul cum se cuvine la treabă, în timpuri totuși mai elegante decât astea. 🙂 Nici eu nu mai sunt tânăr… Dar de făcut, am făcut mult mai puțin…

      Referitor la text, da, am sesizat că, în tabloul cu sfeșnicele, fumul lor a fost deranjat de intrarea noilor veniți. Dar, în opinia mea, nu forța imaginii era problema, ci folosirea ei într-un moment narativ de inițiere dinamică, de acumulare a tensiunii. Faptul că sensul lui „înfumurare” este cel de trufie, îngâmfare, aroganță, iar el e folosit în context cu scop descriptiv, atribuindu-se un sens nou, pe seama formalei sale apartenențe la familia cuvântului fum – asta e o „șmecherie” poetică 😉 – obligă pe cititor să pună frână lecturii, să iasă din fluxul narativ spre a decripta imaginea, apoi să revină în aria ficțiunii. Bineînțeles, imaginea este admirabilă, dar procedeul l-aș aprecia ca neinspirat, tocmai pentru împrejurările povestite.

      Mi-ar face plăcere și mie să putem discuta, și poate chiar vom găsi până la urmă posibilitatea de a ne aduna efectiv la un loc, măcar o dată pe trimestru, câțiva interesați, ca să vorbim despre ce ne doare, fiindcă eu cred că vremea cenaclurilor nu a trecut, și că tocmai ele ne lipsesc pentru a înjgheba o zonă de germinație bine articulată a ficțiunii speculative de limbă română. Nu cred însă ca ar fi bine să-mi trimiți episoadele spre lectură înainte de a fi publicate, fiindcă, afară că mi-ai destrăma plăcerea de a citi ulterior un text inedit, 🙂 te-ar face poate și pe tine mai puțin concentrat, mai puțin atent la toate aspectele povestirii ce urmează să fie publicată. Mi s-au mai propus texte spre lectură de-a lungul timpului, dar nu am răspuns cererilor de acest fel, fiindcă nu-mi place să fiu judecătorul absolut, așa cum li se pare totuși unora că aș fi. Locul unui text literar, indiferent cât de bun sau de rău, e în spațiul public, unde există posibilitatea să se confrunte cu mai multe păreri. Ar fi mai bine să treacă prin filtrul unui cenaclu, dar dacă nu există, e bine și pe net. Dincolo de toate astea, nici n-am dorit să încurajez astfel de solicitări, fiindcă timpul meu liber este totuși foarte limitat, și nici nu-l pot închina pe tot literaturii science fiction și conexe.

      Aprecierile de la final au fost sincere. De fiecare dată sunt astfel. 🙂 Ai toată încrederea. Chiar și atunci când sunt greșite, sunt greșite cu toată sinceritatea. 🙂 Nimeni nu e perfect. Nici măcar eu. 😉

      Ne auzim!

      Numai bine!

  2. Apropos, nu stiu de ce se repeta primul episod „litera cu litera”, dar, daca ai verificat asta, inseamna ca ti-a placut! 🙂
    Chiar nu stiu… !
    Insa dau un like pentru asta!

    • mirco67 spune:

      De plăcut, mi-a plăcut, dar de verificat am verificat cu ajutorul funcțiilor de comparare a conținutului fișierelor, pe care le au unele editoare de text sub Linux (gedit, de pildă). 🙂

      Mai merit like-ul? 😉

  3. […] să deranjăm), concluziile noastre sunt însă potrivnice. Apreciam în încheierea articolului „NAUTILUS 61 – ficțiuni la final de iarnă” că din ce în ce mai multe texte necanonice sau străvezii din punct de vedere compozițional […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: