Rectificări

06/05/2010

Din fericire, Helion va continua să apară şi în versiunea tipărită, după cum rezultă din editorialul semnat de Cornel Secu în ediţia electronică a revistei. „…Helionul cel vechi se va păstra atât timp cât mijloacele necesare apariției lui ne vor (mai) fi la îndemână.”, spune domnia sa, în articolul citat.

Din altă fericire, Pro-Scris a rezolvat problema tehnică şi putem avea certitudinea că singura povestire publicată în aprilie este „Doppel”, de Casian Balabasciuc.

Anunțuri

NAUTILUS, mai…

03/05/2010

nautilus_mai
A apărut numărul 28, din mai 2010, al revistei NAUTILUS.


Din tolba cu ficţiuni a lui april

01/05/2010

Locaţiile web furnizoare de proză speculativă românească pe care mi-am propus să le urmăresc pentru o vreme, Nautilus, SRSFF, Pro-Scris, SFeraOnline şi Helion, adună în aprilie o recoltă de cincisprezece texte, în uşoară creştere faţă de martie. Din păcate, sunt câteva zile bune de când ceva s-a întâmplat la Pro-Scris, motiv pentru care nu vom posta nici noi link-uri către textul apărut acolo la 10 ale lunii, şi nici nu avem certitudinea că respectiva povestire este singura publicată în intervalul monitorizat. Se adaugă asta la ştirea că Helion nu mai apare pe hârtie, dar, din fericire, s-a dedublat în format electronic şi răspunde la numele HELIONLINE, locaţie unde au apărut deja două texte, ridicând totalul lunii la şaptesprezece. Să le trecem în revistă…

Numărul 27 al revistei Nautilus ne-a propus în aprilie trei povestiri, două inedite, semnate de Ștefana Cristina Czeller („Atinge-mă, Sara!”), respectiv Ioana Vișan („La distanță de un lift”), și o reeditare („Ușa de la baie”), purtând semnătura lui Marian Coman.

„Atinge-mă, Sara” e un exemplu pozitiv de soft science fiction românesc. În recuzita Ștefanei Czeller, tehnologia strălucește de astă dată mai mult prin absență, dar distopia n-are absolut nimic de suferit. Relocarea supraviețuitorilor unei molime cu transmitere directă și restricțiile comportamentale impuse individului conduc la o societate halucinantă, un totalitarism în care clasa conducătoare (reprezentată prin paznici) pune monopol pe intimitate. Finalul, cu paznicul șef (un soi de despot înțelept) decis să inițieze întoarcerea la normalitate, transformă pe cei doi într-un cuplu primordial, un Adam și o Evă rezidind lumea firească, răstignită între iubirea ca păcat al cărnii și iubirea ca înălţare. Față de valoarea textului, cele câteva erori de grafie nu ne-au părut importante, şi poate că au şi fost corectate până la această oră.

În textul lui Marian Coman, baia unui apartament igrasios de periferie se preface într-un portal către lumea cealaltă. Deși mi-a amintit cumva de povestirea „Frazbile și granchioase” a lui Lewiss Padgett, aici pare a fi vorba de un fenomen Poltergeist, relocat la final prin puterea muzicii. Apărut în volum cu aproape un deceniu în urmă, textul rezistă bine probei timpului, reconfirmând valoarea unui scriitor care nu mai are de mult nevoie de recomandări.

„La distanță de un lift” este o piesă clasică de science fiction ce pare scrisă în anii ’50. Mie mi-a adus aminte de atmosfera din romanul „Răbdarea timpului” al scriitorului britanic John Brunner, faţă de care există totuşi destule diferenţe. Aici, de pildă, contactul nu se stabilește între locuitorii de pe planete diferite, oameni sau extratereștri, ci între locuitorii a două universuri paralele, lumea reală fiind un viitor neexplorat al celeilalte. Textul are și ceva nuanțe de utopie, temă extrem de dificilă, dar care pe autoare nu pare s-o sperie. Din păcate, găsim în conținutul său și multe erori de grafie, la un moment dat supărătoare. Sper că se vor fi corectat…

Site-ul Societății Române de Science-Fiction și Fantasy începe gruparea de povestiri din aprilie cu textul „Răzbunarea”, semnat de Ștefana Cristina Czeller, postat la data de 7 a lunii. Greu de încadrat într-o tipologie anume a fantasticului, textul pare rodul unor adânci frustrări civic-ecologiste. Revolta naturii orașului, lăsat în paragină de edilii șefi cu consimțământul tacit al cetățenilor care i-au votat și li se supun resemnați, răvășește profund viața comunității. Avalanșa de imagini șocante transformă însă lumea povestirii într-o peliculă de film apocaliptic-consumist, autoarea recurgând la o serie de asemenea clișee atât la nivelul personajelor (jurnalistul care înțelege primul și salvează situația, punându-se în slujba adevărului, politicianul veros, gol pe dinăuntru, reducând totul la discurs steril și slogan electoral, directorul de regie, așezat mai întâi „în capul trebii”, apoi sacrificat fără vină), cât și în privința acțiunii, din care nu lipsesc tablouri cu intervenția serviciilor publice de urgență desprinse parcă din filmele americane de acţiune cu buget redus, sau chiar clasica înfruntarea pugilistică între doi bărbați, care, din fericire, nu personifică aci lupta dintre bine și rău. „Răzbunarea” nu e un text pe măsura povestirii publicate în Nautilus, „Atinge-mă, Sara!”. Am citit o versiune timpurie pe AtelierKULT, anul trecut. La prima citire, alta a fost impresia. Voi rămâne însă cu consolarea că, din informaţiile deţinute, „Răzbunarea” precede creativ celălat text, văzând în scriitura autoarei o creștere în timp, care nu poate decât să mă bucure.

Următoarea povestire postată pe site-ul SRSFF (14 aprilie) este o reală candidată pentru cel mai bun text al lunii. Antuza Genescu ne propune o asimetrică poveste de dragoste care-şi găseşte drumul pe căile nu tocmai limpezi ale unor experimente temporale. Aş asemăna-o oarecum cu textul lui Cătălin Maxim, „Dansând pe Marte”, cel care a dat titlul celei de-a doua antologii AtelierKULT, apărută la Millennium Press în toamna lui 2009, cu deosebirea că, în textul de faţă, idila nu se confruntă cu spaţiul, ci cu un decalaj în timp, care pare încă şi mai greu de surmontat. „Cel mai vesel bărbat de pe pământ” are ceva din „Somewhere in time” (la noi „Undeva, cândva”), pelicula din 1980 a lui Jeannot Szwarc, în care un oarecare Richard Collier, întruchipat de regretatul Cristopher Reeve, Superman-ul din copilăria multora, se întoarce din 1972 în 1912, pentru a răspunde la chemarea frumoasei actriţe Elise McKenna (Jane Seymour), cu care trăieşte o tulbrătoare idilă, dincolo de barierele timpului. Cu siguranţă că povestirea trebuie citită!

A treia piesă propusă de SRSFF este o satiră socială primită cu vădit entuziasm de cititori. Semnată de Laura Sorin și publicată la data de 16 aprilie, „Fata Moşului şi Împăratul Verde” pune în scenă o bucată brută de cotidian, camuflată voit neglijent în tiparul unui basm urban cu iz de „Povestea poveștilor”. Ca și în „Moarte pe gratis”, un fantastic absurd e aruncat în văzul cititorului care, neavând de ales, trebuie să și-l asume ca parte a realității sale. Un comentator se întreba în glumă dacă textele autoarei nu sunt cumva începutul unui curent nou. Răspunsul este: categoric, nu. Sunt însă dovezi ale potențialului unui stil personal, aducător de succese. Sau succesuri. Nici nu mai știu exact cum e corect. 🙂

În 25 aprilie, Ştefana Czeller recidivează pe SRSFF cu „Altă capră, alţi trei iezi”, un remix pe derulare rapidă al poveştii lui Creangă. Mixtura de antropomorfism şi realism camuflează ilar o realitate uşor de recunoscut. Cu un concubin în pârnaie (veritabil ţap ispăşitor) şi un limbaj colorat cu elemente argotice („mucles sacanaua”), nu e greu să ghicim [im]postura socială a cumetrei capre. Dar parcă parodia ar fi fost până la urmă mai reuşită fără impetuozităţi de limbaj gen „Mă cac în analiza ta…”, şi cu îmblânzirea câtorva din descrierile excesiv de violente în raport cu mesajul general al textului şi cu atmosfera de snoavă. Facem referire la uciderea brutală a iezilor de către cumătrul lup, lichidat şi el cu mai mare cruzime la final. După ce e snopit în bătaie, lupul este în repetate rânduri îndopat cu delicatese ca „salam cu gheare de şobolan, stropit cu multă cafea din rahat de mâţă vagaboandă” şi… carotizat pe cale anală, aflându-şi astfel sfârşitul după o noapte de chin. Mai mult, toate astea stârnesc caprei strigăte de plăcere: „Moarte pentru moarte, zise Capra satisfăcută”.

27 aprilie este data la care apare pe site-ul SRSFF povestirea „Electromagneto-muza”, semnată de Cristian M. Teodorescu. Textul este un colaj de simboluri sensibile, proiectate de autor pe fundalul metarealităţii, un peisaj mental, unde realitatea se reduce la o groapă de gunoi, în vreme ce dimensiunea ficţională capătă valenţe paradisiace. Am văzut în frumoasa Lisa imaginaţia curată a adolescentului ajungând a fi siluită de o realitate decrepită. Am văzut în mizerul Gogu pe omul de valoarea tratat de societate ca un gunoi şi considerat un ratat de majoritatea decăzută. Am văzut în buticarul cu gusturi maneliste pe insul de condiţie joasă, ridicat la rang de model. Textul îmi apare ca o amară constatare cum că nici măcar în ficţiune nu te mai poţi refugia în siguranţă din faţa unei realităţi tot mai barbare şi mai agresive.

La data de 10 aprilie, Pro-Scris publică povestirea „Doppel”, semnată de Casian Balabasciuc. Doppel e numele unui satelit bizar, transformat de oameni în colonie agricolă specializată în cultivarea morcovilor, activitate administrată de emfaticul Sameth, cel autoproclamat „rege al fiinţelor şi al nefiinţelor de pe uscat, din văzduh şi din ape”. Relaţia majestaţii sale cu supuşii umani (în număr de doi) şi nonumani (roboţi menajeri, agrotizi, etc.), inclusiv cu băştinaşii valopi, inteligenţi şi plini de umor, creează premizele unei satire de cea mai bună calitate. Regăsim la personajul lui Casian Balabasciuc nevoia de celebritate a insului mărunt, dând adesea în prostie fudulă, superficialitatea găunoasă a deşteptului închipuit, ajuns spre nefericirea supuşilor în poziţie managerială, agresivitatea vulgară ca răspuns la ironia inteligentă, şi aşa mai departe. Totul seamănă izbitor cu o guvernare ilară, neprofesionistă, a unei republici răsăritene transformată tacit în colonie occidentală, readusă pe făgaşul unei aparente normalităţi de acţiunea corectivă a înaltului comisar descins parcă direct de la Bruxelles. Autorul dovedeşte şi cu această ocazie că stăpâneşte excelent tehnicile literare ale umorului de limbaj şi de situaţie. N-am avut încotro şi am râs.

Pe 18 aprilie, SFeraOnline publică un grupaj de cinci texte la rubrica ficţiune. „Pânza de păianjen” şi „Jocul”, de Rene Tinescu, „Meduza (X)”, de Ovidiu Bufnilă, „Cadoul”, de Gheorghe Rogoz şi „Fotografii”, sub semnătura Dianei Alzner.

Primul din textele lui Rene Tinescu, „Pânza de păianjen”, pare mai degrabă un sinopsis al unei idei de povestire, pregătit înaintea întâiului draft. Remarcăm din nou că autorul are idei SF valoroase, dar nu găseşte cu uşurinţă calea de a le împlini literar pe măsură. Textul abordează o temă generoasă, cea a creaţiei inteligente. În mod aşteptat, ea ajunge să aibă interese opuse creatorului, aruncând vagi legături simbolice către unele dezbateri antievoluţioniste de actualitate, văzînd în om un răzvrătit contra creatorului său, dar şi înspre teoria designului inteligent, prin teza omului „făcut, şi nu născut”. Construcţia textului suferă însă la capitolul logică. Civilizaţia noilor roboţi biologici, denumiţi sugestiv RoBi, (o fi întâmplător faptul că şi noi suntem numiţi de oamenii bisericii robi ai lui Dumnezeu?), se extinde în spaţiu pe „pe 214 planete, pe 26 de sateliţi naturali şi 55 de asteroizi mari”, în decurs de un secol, ajungând la o populaţie de 100 de milioane. Numărul sateliţilor naturali şi al asteroizilor colonizaţi ar trebui să fie totuşi mai mare, pentru că planetele au în general unul sau mai mulţi sateliţi naturali, iar marile planete gazoase captează în chingile lor gravitaţionale puzderie de asemenea corpuri cereşti. Pe de altă parte, populaţia de 100 de milioane de roboţi autoreproductibili e îngrozitor de mică raportată la timpul menţionat, ca să nu mai vorbim că 100 de milioane de RoBi sunt extrem de puţini comparativ cu cei peste 7 miliarde de oameni câţi avem acum pe Pământ. Încurajăm pe Rene Tinescu să acorde mai multă grijă şlefuirii ideilor d-sale, ca şi problemelor legate de limbă, pentru a evita construcţii defectuoase de genul: „Resursele descoperite şi exploatete pe noile planete rezolvase mare parte din problemele economice”.

„Jocul”, al doilea text semnat de Rene Tinescu este un cyberpunk cu accente horror. Construcţia literară este de astă dată interesantă, lăsând mult spaţiu de manevră imaginaţiei cititorului. Textul ne introduce în lumea unui joc video ucigaş, fără a spune explicit care este mobilul crimei pe care ne-o prezintă. Ne putem imagina că personalitatea jucătorului ucis rămâne prizonieră în spaţiul virtual, ori că frumoasa în costm de piele verde e un virus avansat, introdus intenţionat în lumea jocului, pentru un scop încă nedefinit. Interesantă şi ideea substanţei ucigaşe, care este administrată virtual şi produce efecte reale. Totuşi, textul nu e încă o povestire, dar, o spun ca pe o încurajare, nu-i lipseşte decât puţin. Foarte puţin.

„Meduza (X)” expune de astă dată un Pitoşkin pe post de referent. Termenul e unul pe care Ovidiu Bufnilă îl dislocă niţel din semantica sa, repoziţionându-l. „Trăind în catacombele încremenirii, atribuindu-şi evazionismul sau, mai periculos, lipsirea de trăire, referenţii se întrec a deforma fiindul exprimându-l în forme desuete şi bănuindu-l de toate bolile.” Mă întreb dacă, prin rândurile de faţă, nu cumva îngroş eu însumi rândurile Pitoşkinilor-referenţi, fiindcă dau, nu-i aşa, referinţe despre prozele acestea de ficţiune speculativă românească. Sunt conştient că „nu referinţa asigura exactitatea”, după cum însuşi autorul o spune, dar, pe de altă parte, „un Pitoşkin nu este un rudimentar”, măcar „pentru că îşi ascunde imaginarul mustind de tragism în plăceri nebune”. El are „ştiinţa furtunilor oceanice”, pe care le ţine „prinse într-un degetar de materie”, chiar „în buzunarul pantalonilor săi soioşi”. Ia te uită! „Pitoşkin, pârtosul!”

În demersul său, Ovidiu Bufnilă ajunge la concluzii ce frizează realitatea. „Avem o structură informaţionala, suntem un nor de puncte.”, spune el, pentru a continua, în cheie acid-retorică: „Problema e dacă acest nor de puncte se poate gândi pe sine şi cum poate face aceasta. Chestiunea spinoasa e dacă acest nor de puncte poate face sex şi cum poate face aceasta.” Aplecându-se fugar asupra eternei confuzii între realitate şi modelul său mental explicativ, Bufnilă sparge pur şi simplu vitrina meditaţiei savante cu o frază: „Materialitatea este iluzie din moment ce ubicuitatea electronului şi vitezele cuantice construiesc aparenţa, electronul fiind şi el o ficţiune.” În vârtejul ficţional, Ovidiu Bufnilă se dizolvă chiar şi pe sine, pretinzând că nu este un scriitor, ci revendicându-se a fi… „un moreaugarin”. Dacă moreaugarinul este un creator de lumi, distrugând totodată barierele dintre ficţiune şi realitate, amestecând totul într-un cocteil uriaş în care „personajele şi evenimentele acvaticului sunt reale”, de bună seamă că trebuie să-i dăm crezare. Fiindcă el „ne vorbeşte despre imaginarul bântuit de vârtejuri înspumate, în căutarea unui punct, a unei stări de echilibru!”

În „Cadoul”, Gheorghe Rogoz ne propune o istorie postapocaliptică, în care personajul principal pare să fie lumea zguduită de un război geofizic. O parte din omenirea împuţinată trăieşte într-o societate corporatocratică, în care singura companie reprezintă totul. Cei mai mulţi locuiesc sub pământ. Cadoul e o rază de soare adevărată, conservată cu ajutorul unui captator fotono-gravific, pe care „4729, pe numele mic Don” se pregăteşte să-l aducă în dar soţiei sale şi copilului născut natural, când… Dar am spus deja destul. N-ar fi deloc rău să aflaţi şi singuri ce s-a întâmplat.

„Fotografii” este un hard-SF sensibil. Demersul paradoxal al Dianei Alzner reuşeşte pentru că personajele şi lumea create de ea sunt credibile. Poate că textul e pe alocuri un pic prea descriptiv, dar asta nu e neapărat o umbră. Poate că portretul femeii este unul prea clasic, dar se leagă firesc cu lumea arhaizată prin decizie politică. Finalul e trist, dar nu devine tragic, nici inutil patetic. Regăsim în el poezia destinului pe care ni-l facem într-o clipă, când trebuie să alegem, şi mai regăsim şi speranţa că nu există adio în acest univers închipuind un vast calculator cuantic.

HELIONLINE ne propune două titluri: „Întunericul”, sub semnătura aproape omniprezentei Ştefana Cristina Czeller şi „Cu degetu-n rai”, de Adrian Chifu.

„Întunericul” e un horror cu irizări dark-fantasy. Mintea criminalului în serie, convins la început că slujeşte binele, se năruie sub presiunea incertitudinii, după aflarea veştii că îl slujise de fapt pe Întunecimea-Sa. Deşi nu sunt un iubitor de horror, trebuie să remarc faptul că autoarea moldavă se dovedeşte o pricepută ţesătoare de imagini sumbre, convingându-ne că poate aborda un spectru larg de teme speculative.

În „Cu degetu-n rai”, lumea cealaltă s-a schimbat. A încetat să mai fie un tărâm maniheistic, în care binele (raiul) şi răul (iadul) se exclud brutal, şi a devenit o lume a alternativelor multiple. Deşi are la bază o idee destul de bună, mi s-a părut că scriitura lui Adrian Chifu devine pe alocuri mai greu de urmărit, în ciuda dialogului care domină textul. Cu toate astea, consider lectura textului o experienţă pozitivă.

Am lăsat la urmă „Nopţile stranii ale lui Vasile Cotineaţă”, textul Ştefanei Cristina Czeller care a câştigat marele loc II la concursul de proză SF organizat de revista HELION în anul 2009, publicat mai întâi în revista jubiliară pe hârtie „Helion – 30 ani”. Ce se poate spune despre un text declarat câştigător de un juriu prestigios? Poate doar faptul oarecum inedit că, postat iniţial pe AtelierKULT, textul a fost la vremea sa perdant într-un alt concurs organizat acolo. A pierdut în faţa povestirii „Băieţelul cel fierbinte şi Hârca Pământului”, semnată de… Ştefana Cristina Czeller, text ce avea să vadă şi lumina tiparului în antologia lui Michael Hăulică, „Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice”, apărută la Millennium Press în toamna anului 2009. Iat-o pe Stefana în ipostaza paradoxală de a fi reuşit să se învingă până şi pe sine. Îi dorim şi pe mai departe asemenea izbânzi.

La final, aş trage câteva concluzii. Mai întâi, larga răspândire a textelor Ştefanei Czeller e un semnal cert al faptului că autoarea doreşte mult să devină cât se poate de populară. Apoi, se prea poate ca numărul de texte speculative româneşti publicate în mediile electronice să fie pe un trend crescător. Vom vedea ce va fi în luna următoare. În fine, dar nu în ultimul rând, calitatea textelor cred că se menţine la nivelul lunii precedente, chiar dacă nu toate producţiunile sunt absolut pozitive.

Le doresc tuturor multă inspiraţie!