Ficţiuni de sărbători

Încheiem cu acest post anul ficţional 2011, despre care vom spune că este în vizibilă creştere faţă de precedentul, chiar dacă asupra lui 2010 avem o viziune incompletă, căci am început să trecem povestirile în revistă abia din luna martie a anului trecut. Cu speranţa că o oarecare creştere, măcar la nivel cantitativ, s-ar putea datora acestor aprecieri lunare aci aşezate, începem răsfoirea noastră ficţională şi în luna sărbătorilor (Ziua Naţională, Crăciunul şi Anul Nou) tot cu…

În deschiderea sesiunii din luna cadourilor, NAUTILUS ne propune o satiră socială drapată între faldurile unei distopii de evidentă ironie. Textul se numeşte „La bere cu profetul” şi aparţine lui Emanuel Grigoras. Prin simbolurile străvezii, piesa este totodată şi un avertisment că viitorul, întâmpinat de un popor condus de persoane pline de temperament, dar tare puţin eficiente, nu poate fi decât haotic, discreţionar şi opresiv. În poveste, libertăţile fundamentale ale individului (subscrise mişcării „cipriste” – exponentă a unei societăţi civile debusolate valoric) sunt în opoziţie cu deciziile arbitrare ale unei puteri politice ajunsă la cârmă printr-o strâmbă competiţie. Finalul, aparent fericit, în care preşedinta republicii decăzute este alungată de la putere de alţi politicieni ce preiau controlul ministerelor de forţă şi promit alegeri anticipate, este o întoarcere a societăţii către situaţia din prezent, devenită, iată, soluţie salvatoare. Un fel de a spune ferească Dumnezeu de mai rău. 🙂

Deşi autorul se descurcă în general bine la mânuirea normelor de limbă, descoperim în text şi câteva erori: de punctuaţie („care săracul va da bir cu fugiţii”, unde „săracul” trebuia încadrat între virgule sau „Cei care am reuşit să fugim, ne-am ascuns pe la rude la ţară sau direct in canalizare.”, unde virgula e în plus despărţind subordonata completivă directă aşezată după regentă) sau de gramatică („a strâns cel mai mult pentru copii din Somalia” sau „a dat peste unul care i-a spus că unchiul lui a fost răpit de piraţii somalezi şi a naibii samaritean Ciprian i-a lăsat lui ăla tot mărunţişul”, unde, afară de faptul că trebuia „al naibii samaritean” şi era necesar, eventual, „ăluia” în loc de „lui ăla”, „al naibii samaritean” era necesar să fie încadrat de virgule, pentru că vine cu o precizare referitoare la subiectul – „Ciprian” – pe care-l precede; ar fi şi „Lui Oana”). Mai apar greşeli de formă, scăpate la revizuire („in anul”, unde lipsesc diacriticele, sau „Ce foloses cu proverbul acela”) sau alunecări de stil, ca în „toţi vedeam în ce se întâmpla în acea dimineaţă” şi „Care muscă? Că s-a dovedit…”. Am păcătui dacă nu am face următoarea precizare: cel puţin o parte din aceste erori pot fi socotite procedee de stil, ce vin să sublinieze, prin vorbirea personajelor, precaritatea educaţiei primite de cetăţean în şcoala elementară. Dar numai o parte.

Să mulţumim autorului pentru lucrarea oferită. Îl mai aşteptăm.

A doua piesă nautilă a perioadei de sărbători este „R.E.M.”, de Marian Dumitraşcu. Textul vorbeşte despre experienţa trecerii, despre integrarea spiritului într-o realitate extinsă, dincolo de limitele percepţiei omeneşti şi o face tare bine, chiar dacă, ici-colo, se mai iţesc unele accidente abia vizibile (virgule puse înaintea unor cuvinte ca „sau”, „ori” etc., unde în general nu se justifică, dar deja suntem mult prea cârcotaşi, 😉 căci regula se încalcă în mod curent). Titlul, „R.E.M”, este acronimul de la Rapid eye movement, expresie ce defineşte somnul profund, cu vise, caracterizat printr-o activitate cerebrală asemănătoare celei din starea de veghe. Restul trebuie citit… 🙂

Mulţumim autorului pentru textul de bună calitate pe care ni-l oferă în dar acum, în luna marilor sărbători ale iernii.

Despre cea de a treia povestire nautilă a lunii, „Camuflaj”, de Ioana Vişan, aş îndrăzni să spun că îi lipsesc numai câteva lucruri pentru a putea fi socotită una din cele mai bune producţii de minificţiune românească pe care le-am citit în ultimii doi ani. Ea respectă unul din tiparele populare ale ficţiunii de aventură şi ar avea astfel mari şanse să placă. Principalele ingrediente folosite sunt tensiunea, dramatismul, idila, răsturnările de situaţie, personajele ce se dezvăluie treptat şi devin tot mai simpatice şi un final optimist. Însă lipsurile m-au făcut să-mi pară nespus de rău că autoarea s-a grăbit atât să-şi vadă iarăşi numele în revistă. Fiindcă a pierdut astfel şansa de a fi scris povestirea anului scifient.

M-a nemulţumit în primul rând numele eroinei principale, o femeie cu origini germanice, după toate aparenţele. Dacă însă, în onomastica respectivă, Andrea este un prenume scris cât se poate de corect, pentru cititorul român el sună nefericit, fiindcă ai mereu tendinţa să ţi-l rosteşti în gând ca pe substantivul comun (andrea: ac metalic lung şi gros folosit pentru croşetat, împletit), căci echivalentul românesc se scrie şi se pronunţă Andreea.

În al doilea rând, m-a nemulţumit modul confuz în care este rezolvată problema structurii materiale a djinnului, căci el apare la început ca un personaj magic, din tipologia fantasy, cititorul fiind lăsat să creadă că e vorba de spiritul bun sau rău, cu acelaşi nume, din mitologia musulmană, cel mai cunoscut fiindu-ne faimosul duh al lămpii lui Aladin, pentru a ni se dezvălui că e vorba, în fapt, de o fiinţă extraterestră cu totul specială. Apărute pe neaşteptate în lumea terrană, aceste manifestări inteligente nonbiologice sunt socotite mai întâi un fel de fantome imateriale, mai precis nonsubstanţiale, dar care pot căpăta, dacă doresc, un fel de consistenţă ce-i face pe oameni să-i perceapă drept corpuri alcătuite şi din altceva decât lumină. Povestea speciei lor o aflăm din gura personajului. Nevoiţi să-şi părăsească lumea de baştină sub ameninţarea exploziei soarelui în jurul căruia le orbita planeta, ei descoperă o cale care le permite să se separe de trupuri. Scăpaţi din chingile propriei substanţialităţi, pornesc să călătorească prin spaţiu sub forma unui fel de radiaţie electromagnetică, noncorpusculară. Aşa, cel puţin, am crezut eu. Până când djinnul pomeneşte că, dintre semenii săi astfel modificaţi, mulţi „s-au pierdut pe drum… pur şi simplu au înnebunit din cauza singurătăţii şi şi-au lăsat atomii să se împrăştie.” Ceea ce revine la faptul că, deşi deveniseră nonsubstanţiali, erau totuşi alcătuiţi din… atomi. Nu mult după această mărturisire, aflăm din gura djinnului că plasa energetică de tipul celei folosite la prinderea Andreei şi a extraterestrului nostru „înnebuneşte electronii” acestor fiinţe… nonsubstanţiale? Înţelegem de aici că autoarei înseşi nu-i sunt deloc clare toate aceste lucruri legate de dualitatea undă-corpuscul a materiei, nici măcar în măsura în care ne-ar fi putut convinge pe noi, nu cu mult peste nişte profani în materie de fizici superioare. Pentru care motiv ne apucăm să vorbim în povestirile noastre despre ceea ce nu înţelegem?

În economia naraţiei apar şi alte episoade rezolvate confuz. Ne-am referi la momentul în care Andrea (nu mă obişnuiesc cu acest nume nemţesc şi pace!) este contactată pentru a i se cere să găsească un djinn. Interlocutorul său o salută şi o întreabă: „Ce faci? Ocupată?” Apoi, autoarea ne spune: „Andrea trase cu coada ochiului la mormanul de haine de pe pat, care aşteptau să fie spălate, şi decise să nu răspundă.” Pentru ca, în secunda următoare, să intervină eroina, cu dialog: „De ce întrebi?” Deci… răspunde… imediat… deşi tocmai decisese să n-o facă… În alte situaţii, confuzia se manifestă la nivel terminologic. Copila soţilor Malcolm este introdusă în ficţiune astfel: „…văzu un cap blond de fetiţă ivindu-se de sub păturica roz”. Aflăm imediat că acel căpşor era al unei micuţe aflate în comă, situaţie în care verbul „a (se) ivi” este cu totul inoportun, căci el se referă la ceva ce îşi face pe neaşteptate apariţia, se arată brusc, se descoperă, iese la iveală, acţiuni pe care nu le asociem uşor cu un corp omenesc ce nu se poate mişca…

Cea mai izbitoare confuzie terminologică din text este cea între verbul „a filtra” (al cărui prim sens se referă la acţiunea de a separa una sau mai multe substanţe dintr-un amestec, cu ajutorul unui filtru) şi „a flirta” (adică a cocheta cu cineva, a te angaja într-o relaţie amoroasă lipsită de profunzime, fără nicio obligaţie, frivolă, uneori uşuratică), fiindcă, în formule ca „tipul care filtra cu barmaniţa”, „Andrea ar fi putut jura că filtra cu ea” sau „Era doar o faţadă, la fel ca filtratul şi timpul petrecut prin baruri.”, este necesar cel din urmă, nu cel folosit în original.

Şi ar mai fi şi alte greşeli: folosirea sistematică a formei „djin”, în situaţia în care termenul admis de vocabularul românesc este „djinn”, neglijenţe de formă, ca „Din câte aflate, cam aşa procedau…” sau „mormăi acesta deasupra băuturi (unde lipseşte, evident, un „i”), de stil („gata să vorbească cu ea”, „eufonie” ce se putea evita uşor prin „gata să-i vorbească”) sau de topică („Urmăream un criminal împreună cu echipa mea de un an de zile…” – echipa era formată de un an de zile sau de atunci dura urmărirea criminaluli?).

Cred că de multă vreme nu mi-a mai părut atât de rău de o povestire… Mare păcat… Fiindcă Ioana Vişan are un potenţial absolut pozitiv. Pe care, uneori, ni-l şi probează…

Să mulţumim totuşi autoarei pentru ficţiunea dăruită nouă, fiindcă e una din acele povestiri aventuroase după care o bună parte dintre noi tânjeam în adolescenţă…

„Secretul”, de Alexandru Ioan Despina, este o piesă mai veche. A mai fost publicată şi pe SFera Online, la 17 decembrie 2010 (iat-o), iar noi am spus câteva cuvinte despre ea în articolul „Luna cadourilor ficţionale”. Într-un comentariu la acel post, autorul şi-a exprimat nemulţumirea că m-aş fi rezumat atunci la o „cam prea sumară” trecere în revistă. Găseam nimerit în acel moment să aşez textul alături de „Între Bariere”, de Doru Stoica, sau aproape de stilul lui Nicolae Tiţa, folosit în povestirea „Deasupra lui, furtuna” (câştigătoare a premiului „Atlantikron ’97”). Recitind-o acum, am avut impresia unei oarecare influenţe a lui Clive Barker, cel ce a scris „Cărţile însângerate”. Într-o încercare de clasificare sintetică („Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea I)”), aşezam textul de faţă în categoria prozelor de graniţă, apreciind că are valenţe fantastice, dar poate fi decriptat atât în cod suprarealist cât şi în spectru horror.

Ce m-a nemulţumit oarecum la respectiva construcţie ficţională a fost limbajul, dar şi acesta numai ici şi colo. Nu mi-a plăcut de pildă ostentaţia unor termeni meniţi să introducă pe cititor în lumea satului. „Apa călâie îi năvăli în gură şi-i inundă grumazul uscat…”, spune, de exemplu, autorul. Termenul „grumaz”, care, în mod uzual, are sensul de „ceafă”, se foloseşte mai cu seamă în expresii de genul „Grumazul plecat sabia nu-l taie!”, la descrierea unui gest sau unei atitudini de supunere. În limbajul popular, termenul înseamnă şi „gât”, dar este tot mai rar folosit ca atare, fapt ce plasează formula într-o zonă estetică niţel dezarmonizată. 😉

Alte greşeli („chit că ce mai mulţi” – chiar corectă, formula ar păstra izul cacofonic; „Ceea ce văd este doar pentru ochii,…” sau repetiţia stângace din iar când dădu să se ridice câţiva muşchi începură să-i zvâcnească, iar umbra, umbra aceea hidoasă…”) contează mai puţin şi, una peste alta, socotim că avem destule motive să mulţumim autorului pentru cadoul său ficţional oferit în paginile nautile. Îl aşteptăm şi cu texte noi… 😉

A cincea povestire a seriei este semnată de Andrei Zorila şi poartă titlul „Ultima bătălie”. E un science fiction de vibraţie clasică, abordând tema contactului, care trece de la faza violentă a obişnuitei invazii la o ipostază simbiotică ce te lasă pe final cu întrebarea: cine a câştigat, de fapt, ultima bătălie?

Mulţumim mult autorului pentru cadoul său ficţional…

Şi sperăm ca nivelul calitativ al textelor „decembriste” de la NAUTILUS să fie un semn că ficţiunea speculativă de la noi continuă să urce.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

Ca şi luna trecută, vom aborda aici doar povestirile neparticipante în concursul „e-Text”, urmând să ne spunem părerea despre acestea într-un articol aparte.

Începem, aşadar, cu piesa lui Mihail Grămescu, „Descoperirea”, o povestire… aproape foarte scurtă, fiindcă depăşeşte de puţin pragul celor o mie de cuvinte. La finalul lecturii, mi-a lăsat un gust de „Twilight Zone”, fiindcă eroul se rătăceşte într-un Bucureşti paralel, neverosimil, având o cu totul altă poziţionare geografică, un oraş cu străzi necunoscute, în care nu circulă taxiuri. Ceea ce pare să dezechilibreze niţel construcţia este excursul despre comunicarea socială „de cafenea”, căruia autorul îi rezervă jumătate din text. În ciuda acestei divagaţii, mica proză mi-a lăsat la final acel sentiment de uimire pe care îl ai când ţi se povestesc întâmplări stranii, ce par adevărate. Drept pentru care avem a mulţumi… 🙂

Despre următoarea povestire n-avem a zice prea multe, în primul rând fiindcă „Eve” poartă semnătura unui autor pe care îl cunoaştem prea bine. 🙂 Vom spune doar că ea a făcut parte din portofoliul recentului concurs de proză SF HELION 2011, fără a intra însă pe tabloul de premiere. Şi că, trecută prin furcile caudine ale AtelierKULT, a fost apreciată fără rezerve de unii şi aspru criticată de alţii. Ca şi acum. Riscând o acuză de flagrantă nepoliteţe, nu-i vom mulţumi totuşi autorului. 😉

SFera Online

După cum precizam în Final SFeral, preluând mesajul domnului Marian Ţarălungă, portalul SFera Online şi-a încetat activitatea la 11 decembrie 2011, după o muncă susţinută de un deceniu. Să mulţumim din nou celor care au păstorit site-ul, ca şi tuturor colaboratorilor lor, urându-le sănătate şi „LA MULŢI ANI!”, cum se cuvine în vremea sărbătorilor.

HELION ONLINE

Prima povestire oferită de HELION ON LINE în pragul sărbătorilor este „Ţancurile luminii eterne”, de Cristian Vicol. Este o altă construcţie scintificţională clasică, a cărei intrigă aminteşte cumva de atmosfera din „Moon”. Mie, personal, mi-a amintit şi de serialul „Invadatorii”, difuzat la TVR prin anii ’70. În general, scriitura e bine închegată, iar finalul, unul în suspans, produce acea uimire caracteristică ficţiunii speculative. Am avea însă de atras atenţia asupra câtorva aspecte. Mai întâi, în „Generatoarele de curent şi staţia de procesare, instalaţia ce asigură producţia de oxigen şi apă, sunt subterane.”, întâlnim o normă a scrierii englezeşti adoptată brutal în româneşte: virgula de după ultimul element al unei enumerări. Nu e prima povestire în care găsim astfel de semne că autorii ar putea fi mai familiarizaţi cu altă limbă decât româna, folosind normele celeilalte ca şi când ar fi unele universale. În cazul de faţă, virgula buclucaşă este aşezată chiar între subiect (multiplu) şi predicat. Apoi ar fi unele probleme de acord, cum este cazul numeralului din „Plecăm peste doisprezece ore.” (trebuia, evident, douăsprezece) sau al articolului posesiv-genitival din „cerinţele energetice a pământului” (trebuia ale). În fine, avem şi o formă articulată incorectă a substantivului comun „iglu”, care apare în text ca „Iglu-ul” – corect este igluul. Respectivul termen a încetat de mult să fie considerat un neologism abia intrat în vocabularul românesc. Este o vocabulă deja aşezată, ce a căpătat formele flexionare corespunzătoare.

În pofida acestor mărunte şi puţine erori, povestirea întruneşte toate calităţile spre a merita calde mulţumiri de la cititori. Îl mai aşteptăm pe autor. 🙂

Cea de a doua piesă din oferta helioniană este „Tulburătoarea păţanie a unui fruntaş al muncii socialiste”, de Ştefana Cristina Czeller, povestire distinsă cu premiul al III-lea (EX AEQUO) la concursul de proză scurtă HELION 2011. Remarcăm din nou echilibrata scriitură a autoarei moldave, care ştie când să fie descriptivă şi când să devină energică, după cum şi intriga e mai vijelioasă sau mai domoală. Avem a sublinia, evident, şi scrierea pedantă, în care cele câteva erori de tastare („romanul acela al Wells”, „ceasul de pe peretă” sau „Gânfurici” în loc de „Gângurici”) nu aduc atingere construcţiei narative. Le pomenim aici fără nicio răutate, doar ca să nu zică unii şi alţii că favorizăm prietenii şi-i bătătorim pe cei din alte tabere, cu o critică ba de Mall, ba aspră şi proletară. 🙂 Şi vom mai spune că, în curgerea rotundă a rostirii, am tresărit o singură dată, la un comentariu de dialog („îi spuse visător Ana”) a cărui formulă, deşi corectă gramatical, conţine o disarmonie de gen ce putea fi evitată.

Mulţumim Ştefana! Şi juriului timişorean, atât pentru modul în care arbitrează la Helion, cât şi pentru publicarea online a acestei piese satirice, uşor ironice, niţeluş dramatice, părând a-şi fi propus să aibă câte puţin din toate. Iar mie îmi pare că a şi reuşit. 🙂

GAZETA SF

Gazeta SF deschide seria celor nu mai puţin de opt texte româneşti ale lunii decembrie (nu ne vom referi, ca şi până acum, la traduceri din autori străini) cu „Maşina de citit cărţi (şi scris recenzii)”, de Liviu Radu. Am întâlnit pentru prima dată acest text în vechea revistă Pro-Scris, care, ca şi SFera Online, a intrat în istorie. Acolo, textul se numea pe atunci doar „Maşina de citit cărţi”. Azi, din păcate, la adresa cu pricina e doar o maree de cod inteligibil numai pentru ordinatoare şi programatori. Undeva, mai către mijloc, dacă ţii neapărat să cauţi, vei găsi şi un mesaj desluşit pentru mintea noastră, a profanilor: „Nu am găsit pagina”. În articolul nostru „Povestirile lui mărţişor”, apărut la 4 aprilie 2010, spuneam, despre ceastă consistentă satiră, că „aruncă în toate punctele cardinale şi intercardinale ale fandomului nostru adesea oţărât aluzii ce te fac să zâmbeşti. Totul e să aibi puterea să zâmbeşti şi atunci când dai de tine pe-acolo.” 😉 Să aibă legături cu critica de Mall? Numai bunul Dumnezeu ştie. Oricum, se cuvine să mulţumim maestrului Liviu Radu, pe care-l rugăm să ne ironizeze cum şi cât îi place. 🙂 Ridendo castigat mores.

Următoarea piesă din oferta de sezon a Gazetei SF, „Misterele de la 417 D”, de Raluca Băceanu, este o piesă de mare amplitudine. Cu cele peste 18700 de cuvinte (circa 49 de pagini), ea se încadrează la categoria nuvelă, în conformitate cu clasificarea acceptată de The Science Fiction and Fantasy Writers of America. Tânăra autoare bucureşteană revine astfel în paginile Gazetei SF după nu mai puţin de patru luni, căci ultima dată când a semnat aici a fost în august, anul curent, lună în care i-a apărut povestirea „Ara”, despre care am vorbit pe larg în postul nostru din septembrie, „Spec-Fi în apus de vară”. Remarcam atunci o serie de stângăcii de stil şi chiar prezenţa unor greşeli gramaticale de mare gravitate, nepermise la o persoană extrem de activă în domeniul publicistic/literar, ca şi unele inadvertenţe tehnico-ştiinţifice care transformau textul asupra căruia discutam (era o piesă SF) într-o producţie naivă, ca o compunere nereuşită din gimnaziu.

Din fericire, am observat în lucrarea de faţă un mare progres pe tărâmul gramaticii, sub toate aspectele ei. Cu toate astea, erori (unele foarte grave) se mai găsesc. În privinţa punctuaţiei, în „ […] se aşteaptă ca tu, cu experienţa ta să nu laşi să se mai repete […]”, virgula este iarăşi rău interpusă (între subiectul şi predicatul subordonatei), de astă dată prin omisiune, căci lipseşte o surată a ei, foarte necesară pentru încadrarea precizării „cu experienţa ta”. O situaţie asemănătoare găsim şi în „[…] lumea ce a avut curiozităţi în acest caz, să nu se apropie prea mult […]”, unde era nevoie de o altă virgulă după „lumea”, pentru încadrarea precizării „ce a avut curiozităţi în acest caz”. Dacă în precedentele exemple virgula este aşezată cum nu trebuie prin omisiune, „Treaba cu prostituţia, era de faţadă.” conţine una cât se poate de vizibil (şi inadmisibil) plasată între subiect şi predicat.

Oarece restanţe ar mai fi şi în privinţa acordului gramatical, cum este cazul în „Aici e capul. Dar nu ale reţelei de prostituţie.” sau în dovezile găsite şi presiunea presei pe acest caz a făcut ca […]”. O situaţie inedită o găsim însă în enunţul „[…] tot ce se găseşte în blocul ăsta, mă refer la spirite, să se ducă unde îi este locul.”, unde nu e vorba de un dezacord. Intercalarea între virgule (de data asta corect!) a precizării „mă refer la spirite” conferă frazei un soi de ambiguitate formală, care trebuia evitată neapărat, pentru a nu crea suspiciuni…

Ar trebui să ne mai referim şi la câteva cuvinte folosite inadecvat în context, cum este cazul sintagmei „bărbia coroiată” („coroiat” e un atribut ce se referă la forma nasului, având sensul de „acvilin”, „încovoiat” etc, fapt ce-i este cunoscut autoarei, căci tot domnia-sa foloseşte şi expresia „[…] nasul acvilin îi dădea aerul unui vultur pleşuv […]”). Pentru descrierea unor bărbii proeminente, arcuite şi, în general, ascuţite, 🙂 se foloseşte în mod curent expresia „bărbie voluntară”. Într-un dialog cu detectivul Stănescu, eroina (un alter-ego al autoarei, autosubstituită în naraţie cu numele său adevărat, Raluca Băceanu) ne spune: „Sunteţi foarte agil şi vă gândiţi la toate.” Adjectivul „agil” are sensul de „vioi”, „iute (în mişcări)”, „sprinten”, folosindu-se mai ales pentru a sublinia aptitudinile fizice ale unui om. În context, mult mai bine s-ar fi potrivit un sinonim (parţial) al său, „abil”, care are şi sensul de „iscusit”, „inteligent”, referindu-se şi la abilităţi intelectuale. Cu aproape aceeaşi violenţă 😉 ne-a lovit şi termenul „biscuite”, formă orală folosită cu precădere în sudul României (oltenism), dar care nu face parte din fondul lexical oficial. Ne-a izbit fiindcă el nu este folosit în dialog, situaţie în care ar fi fost acceptabil, ca mod de a carcteriza personajul prin limbajul său, ci este folosit în expunerea de autor, unde procedeul este cel puţin… neobişnuit. Lăsată în urmă din goana condeiului, am întâlnit în text şi o formă flexionară greşită: „ai ştii ce trebuie” (trebuia „ai şti”), dar înclinăm să credem că accidentul este, până la urmă, unul izolat.

Ajungem astfel să vorbim şi despre alte greşeli, care ţin mai cu seamă de stil şi ne vom referi mai întâi la unele alăturări neeufonice („[…] cum îi plăcea ei să zică… Camera cu mocheta crem-rozee […]”, „[…] ce să facă ca să se care […]”, „[…] încă curioasă […]”) şi la câteva repetiţii supărătoare („[…] am văzut-o pe femeia de serviciu cum ridică de pe jos un mop murdar cu care ştergea pe jos. […] Ea niciodată nu spăla pe jos…”).
Tot în această zonă am plasa şi pleonasmul („tăcea din gură”), ca şi folosirea defectuoasă a timpurilor verbale, dezechilibrând succesiunea evenimentelor narate şi obosind inutil cititorul (se auzea cum taie cu fierăstrăul ceva, de parcă taie dracu’ oase de om…”„de parcă tăia” s-ar fi nimerit mult mai bine).

Nu se cuvine să încheiem fără a face şi câteva aprecieri generale despre stilul însuşi al tinerei autoare. Erorile tocmai enumerate, ca şi alte frecvente formule provenite din vorbirea curentă („[…] ştiţi ceva de cei ce au stat aici, înaintea noastră?”, „M-am dus după în dormitor să mă odihnesc.”, „[…] nu pot face nimic ca să fac totul […]”, „Mocheta scotea zgomot când mergeam […]”), precum şi un anume mod de exprimare ineficient (prea multe cuvinte, ca în „Cel puţin, privind in prima parte a rezolvării ecuaţiei, ce era una destul de complicată.”, unde „Cel puţin privind prima parte a ecuaţiei, una destul de complicată.” ar fi fost suficient) conferă discursului o evidentă lipsă de literaritate, coborând ineficient ştacheta valorică a naraţiei. Nu suntem adepţii unor scriituri sufocate în figuri de stil sau filigranate inutil şi înspicate cu termeni docţi, ultraacademici, pomeniţi cu ostentaţie, dar nici nu suntem adepţii ridicării la rang de literatură a modului de a vorbi pe stradă sau în recreaţie. Comunicarea prin literatură este, până la urmă, un model de comunicare. Şi nu putem oferi ca model oamenilor propriul lor fel de a vorbi, în primul rând din cauza că vorbirea obişnuită este una în general lipsită de precizie, aproape deloc concisă şi cu atât mai puţin estetică.

Îi vom mulţumi Ralucăi Băceanu pentru efortul său. Dar trebuie să-i spunem că ideile sale pozitive, care transpar din textele sale, ar trebui îmbrăcate într-o formă literară nu doar populară, ci şi estetică şi eficinetă. Altfel, peste timp nu va rămâne mare lucru… Şi ar fi păcat de eforturile sale remarcabile…

A treia povestire a Gazetei SF din decembrie, „Domnul de la miezul nopţii”, aparţine Teodorei Gheorghe. Piesa se înlănţuie firesc precedentei, introducând cititorul într-o atmosferă sumbru-onirică, pe fundalul căreia se petrece întâlnirea personajului narator cu Stăpânul Tenebrelor. În ciuda accentelor diavoleşti, 😉 pieasa sfârşeşte optimist, căci binele îşi face ocrotitor datoria, scoţând eroul, în ultima clipă, din ghearele lui Sarsailă.

Mulţumim autoarei pentru această tabletă morală, din care înţelegem că nimeni nu e abandonat în braţele răului atâta timp cât mai are în suflet un dram de bine. Şi mai mulţumim încă o dată pentru modul în care Teodora Gheorghe îşi respectă blazonul filologic. E plăcut să citeşti texte atât de corect scrise! 🙂

„Luna sângerie”, de Ioana-Cătălina Dorojan, se păstrează în aceeaşi atmosferă de suspans negru consfinţită de cele două texte precedente. Dacă în privinţa scrierii n-avem ce să-i reproşăm autoarei („Fugind către ușa […]” – trebuia „uşă” – nu e decât o evidentă greşeală de tastare), asupra stilului se mai putea lucra. În dorinţa de a atinge o precizie în exprimare mai mult decât chirurgicală, Ioana-Cătălina Dorojan recurge uneori la prea multe virgule. În „Era linişte şi doar, uneori, putea auzi, vag, forfota satului.”, de pildă, niciuna din cele patru nu este cu adevărat necesară. În „Şi acolo, era ea.” parcă şi mai puţin. Alteori, domnia-sa recurge la figuri de stil paradoxale, cum este cazul în „Lumina lunii îi lumina faţa palidă […]”, unde trecerea de la substantiv la verbul omograf creează un evident efect prozodic, la fel de evidentă fiind însă şi redundanţa semantică vecină pleonasmului. În fine, unele formule descriptive capătă sonorităţi preţioase („[…] gândurile trădate de expresia contemplativă.”) sau devin, din cauza unor sintagme tehniciste, aproape prozaice („James i-a oferit o cană de ceai medicinal – pentru că se spunea, prin acele zone, că acesta previne bolile grave cauzate de frigul năprasnic.”).

Un păcat încă şi mai evident 😉 îl constituie următorul enunţ descriptiv: „Dimineaţa, din biserică rămăsese numai cenuşă, cioburi colorate şi o Madonna din plumb, privind cu furie înspre sat.” Aici nu e vorba despre stil, ci despre proprietăţile fizice ale materialelor, fiindcă plumbul este un metal moale, cu punct de topire la 327,43 °C, temperatură inferioară celor ce se ating în incendiile construcţiilor de lemn, material a cărui oxidare are loc la 400-1300 °C. Prin urmare, statueta de plumb nu avea cum să supravieţuiască unui asemenea eveniment. Doar dacă e vorba de… ceva magic. 😉

Una peste alta, se cuvine să mulţumim tinerei autoare, fiindcă textul său se ridică evident peste media celor publicate în general la noi. În mod cert, o mai aşteptăm. 🙂

Abia cu a cincea ofertă a Gazetei SF, „La bere cu profetul”, de Emanuel Grigoras, ieşim din lumile întunecate :-). Din păcate numai pentru a plonja într-o atmosferă distopică, despre care am făcut vorbire la începtul articolului, fiindcă respectiva povestire a apărut luna aceasta şi la NAUTILUS. Menţionăm încă o dată povestirea, pe care însă o vom înscrie numai în inventarul nautil, care a lansat-o, şi îi mai mulţumim şi autorului o dată, deşi suntem niţel nedumeriţi de ce este trimis acelaşi text spre publicare de două ori în aceeaşi lună, la două reviste elctronice diferite.

Povestirea „Cronotron”, de Felix Moga, ar fi putut constitui o platformă distinctă, originală, de expunere a fantasticului speculativ, căci merită apreciată atât ideea (timpul ca produs al unei maşini complexe, vegheate de „călugări-zei”) cât şi articularea construcţiei literare, elemente suficiente ca să aducem autorului mulţumirile noastre. Motivele pentru care textul nu s-a împlinit sunt constituite de stângăcia de expresie a unor enunţuri („[…] simţea minciunile. Şi şi adevărul.”, „[…] el şi Aecizii stăteau faţă de restul camerei care rotea centrifug.”), greşelile de scriere, unele sistematice („Deabia”, „creeau”, „trei zeci”, „patru zeci”, „ne puse”, „înafară de”, „nevesti si”) şi accidentele de punctuaţie, între care cel mai grav este legat de interpunrea virgulei între… subiect şi predicat („Fiecare element care compune tot ceea ce vezi în jurul tău, este luat în calcul […]”). Păcat…

Ajungem astfel la ultima povestire a rubricii de proză din numărul pe decembrie al Gazetei SF, „Vremuri tainice (III)”, de Aurelia Chircu, despre care vom spune că păstrează linia ascendentă, aşa cum s-a văzut după cea de a doua parte, publicată în luna noiembrie. Din păcate, nu se poate vorbi totuşi de stil având în vedere încă prea frecventele greşeli şi stângăcii de care avem parte chiar de la primele cuvinte, ce includ o alăturare deloc eufonică: „verifică conţinutul”.

Şi în acest text, problemele de punctuaţie îşi fac simţită prezenţa, cum este cazul în fraza „Jed se amuză de confesiunea omului, ce tocmai plasase fata ca un proxenet nenorocit.”, frază ce ne obligă să reamintim următoarea regulă: subordonata atributivă nu se desparte prin virgulă de regentă decât în situaţia în care exprimă ceva suplimentar despre substantivul determinat (ca în „Îi vom avea în vedere pe imigranţii clandestini, a căror sosire este cu totul neaşteptată.” ), ceea ce nu e cazul aici. În altă ordine de idei, pronumele relativ „ce” se recomandă a fi folosit referitor la lucruri, nu la persoane (fiinţe omeneşti). Totuşi, dacă trebuie evitată o cacofonie, dacă se doreşte evitarea repetării lui „care” sau dacă e vorba de un context poetic, unde importanţa prozodiei primează, se poate folosi pronumele „ce” fără nicio restricţie. Aici însă nu pare a fi cazul. Situaţia se repetă aproape identic după numai câteva rânduri: „[…] îl văzu pe Sakis, ce intră pe străduţă, la volanul unui taxi,”. Apoi, după virgula finală, urmează o altă propoziţie: „Era sigur că jefuise iar pe cineva.”. În alte situaţii, virgula este omisă, cum este cazul în „[…] lumea, pământul face atacuri de panică?”, unde era necesară una şi după „pământul”, care constituie o precizare referitoare la subiectul „lumea” („lumea, adică pământul, face crize…”). Situaţia se repetă în „Nori groşi, plumburii acoperiră cerul şi fulgerele sfâşiară vâzduhul.”

Ca şi precedentele două părţi, textul este pudrat cu destul de multe accidente de tastare, semn că a fost revizuit cel mult în pripă: „opriind”, „ce ar trebui să fac zi”, „ai mai doar câteva ore”, „ori sau să-ţi petreci timpul”, „bătrâneţea aduce ea cu înţelepciune”, „văzură cu ochii lor cu asfaltul se crapă”, „Jelena .îşi lipi fruntea de genunchii strânşi” etc. Neatenţia merge până acolo încât autoarei îi scapă chiar şi un evident dezacord: zgomotul de claxoane, injurii şi ţipete umplură din nou aerul.”

Ca aspecte pozitive, fiindcă sunt şi astfel de plusuri, putem să considerăm consistenţa dramatică a atmosferei din momentul izbucnirii gheizerului sau întreruperea episodică într-un moment generator de suspans cât se poate de bine ales.

Să-i mulţumim, în fine, Aureliei Chircu şi să-i transmitem pe această cale că aşteptăm de la ea mai mult. Mult mai mult.

La rubrica DEBUT avem parte de surpriza unei povestiri de nici 1500 de cuvinte, cu titlul „Spirală dublă”, purtând semnătura lui Alex Neagu, autor ce ne este cunoscut din spaţiul AtelierKULT. Textul construit în două planuri ce alternează matematic roteşte două destine ale aceluiaşi personaj, urmărite în două lumi paralele, între care există totuşi un aparent decalaj de timp. Lectura textului obligă la meditaţie asupra unor teme majore ca destinul, relativitatea, timpul, sincronizarea lumilor, sincronicitatea etc., toate amintindu-mi de complexa structurare a universului multiplu din „Timperfect” de Gregory Benford. Avem multiple 😉 motive să mulţumim autorului, ale cărui calităţi sunt mai mult decât vizibile, atenţionându-l totuşi asupra câtorva mici accidente de grafie gen „Comfort” (confort) sau „obijnuise” (a [se] obişnui).

Concluzie – la final de an

Avem de tras o concluzie multiplă.

Mai întâi despre această recoltă a lunii, care, în ciuda ieşirii oarecum neaşteptate din scenă a SFerei Online, se menţine la nivelul de 20+, incluzând, fireşte, şi cele 4 povestiri nerecenzate aici, care fac obiectul unui articol aparte, conform celor convenite cu SRSFF în cadrul proiectului e-Text.

Avem apoi de făcut câteva aprecieri cantitative asupra anului 2011 în ansamblul său, şi începem prin a observa că, din cele douăsprezece luni, numai într-una singură numărul prozelor publicate a scăzut sub 10 (aprilie – 9 texte), iar în cinci luni s-au publicat peste 20 (cu un vârf în noiembrie, când au apărut 31 de texte). Media pe lună a lui 2011 este de 18,67 povesiri. Comparând cu o medie a lui 2010 (calculată însă doar pentru ultimele 10 luni), 15,1 texte, rezultă o creştere evidentă, de 23,64%, cifră prin ea însăşi concludentă, în ciuda statisticii incomplete din 2010 (dar nu credem ca lunile ianuarie şi februarie să modifice semnificativ media lunară în cauză).

Repartizarea pe publicaţii a celor 224 de povestiri apărute este următoarea:

SRSFF 68 povestiri 30,36%
Gazeta SF 65 povestiri 29,02%
NAUTILUS 49 povestiri 21,87%
SFera Online 25 povestiri 11,16%
HELION ON LINE 17 povestiri 7,59%

Mai multe astfel de statistici în februarie-martie 2012, la bilanţul anului scifient.

La mulţi ani tuturor! 🙂

Anunțuri

15 Responses to Ficţiuni de sărbători

  1. Am asteptat articolul toata noaptea! Felicitari si multumiri!

  2. mirco67 spune:

    Dar a mai apărut un articol şi la SRSFF! 🙂

  3. Multumesc mult pentru observatii!

  4. Ioana Visan spune:

    Multumesc pentru observatii. La multi ani cu sanatate si multa putere de munca!

    • mirco67 spune:

      Îmi cer iertatre pentru că nu v-am răspuns până acum! Eram convins că am făcut-o!

      Vă doresc un an bun şi numai izbânzi! Vă urez să fiţi sănătoasă şi nimic să nu vă întunece bucuriile!

      LA MULŢI ANI!

  5. La multi ani, multumim pentru sfaturi si pentru laude!

  6. Bianca Maria spune:

    De ce atunci cand criticati pe cineva, textele sunt mai lungi spre deosebire de aprecierile oferite care sunt mult mai scurte? Vreti sa demonstrati ceva prin limbajul dumneavoastra pompos? Consider ca un critic bun trebuie sa cunoasca foarte bine psihologia umana mai intai, pentru a putea oferi o critica destul de constractiva. O intrebare am: Cate carti ati publicat pana acum?

    • mirco67 spune:

      Dragă Bianca Maria,

      „La mulţi ani!” şi să ai un 2012 pe măsura dorinţelor tale! Asta mai întâi de toate! 🙂

      Apoi ar fi cazul să-ţi spun şi ţie că toate aceste aprecieri nu sunt nici pe departe critică. Iar critică literară cu atât mai puţin. Din simplul motiv că nu am nici studiile şi nici cunoştinţele necesare pentru asta. Sunt simple aprecieri ale unui cititor, aşezate pe blogul său.

      În aceste aprecieri, spun mai multe despre textele în care găsesc mai multe hibe fiindcă asupra lor trebuie să ne îndreptăm mai cu seamă atenţia, dacă dorim să le corectăm. Textele bune şi scrise cât de cât corect sunt în regulă, nu? Şi nu avem decât să ne bucurăm de ele.

      Limbajul pe care-l folosesc este unul în care îmi aleg cu grijă cuvintele, tocmai pentru a reuşi să-mi exprim ideile cu cât mai multă claritate. Tu îl găseşti pompos? Comparativ cu al criticilor literari de profesie, eu îl găsesc sărac. Citeşte o carte de profil şi te vei convinge că am dreptate.

      Pentru un critic (mă refer la un critic literar acum), bun sau rău, reacţiile emoţionale necontrolate ale unui autor sunt un semn de slăbiciune. În plus, psihicul respectivului autor este, în general, neintersant pentru o analiză de valoare a celor scrise de el. Un autor care se supără că nu-i este recunoscută necondiţionat valoarea nu este un scriitor, ci un copil cu pretenţii de adult.

      Nu am publicat nicio carte. Nu socotesc relevant numărul cărţilor publicate, mai ales azi, fiindcă poţi publica destul de uşor 100 de cărţi pe care să nu le citească decât câţiva prieteni. Trebuie doar acoperite cumva costurile. Faptul că scrii nu este prin el însuşi un certificat de valoare, ci doar o preocupare lăudabilă. E mai bine să scrii decât să te droghezi. Aşadar nu contează cât publici, ci cum scrii.

      Nu te descuraja. Nici pe mine nu mă apreciază toţi pentru ceea ce fac, deşi nu câştig niciun ban din asta. Uite, tu nu mă apreciezi. Şi n-o lua personal. N-am nimic cu tine. Dacă însă ţi-ai imaginat că lumea este un loc călduţ şi plin de oameni buni, e cazul să-ţi schimbi părerea. Oricum, eu nu sunt unul dintre cei mai răi. 😉

      Numai bine! Mulţumesc de vizită! 🙂

  7. […] Cealaltă povestire oferită de HELION ON LINE, „Autobuzul”, de Luminiţa Valentina Manole, vine să întregească tripleta de pe treapta a III-a a podiumului stabilit la finele concursului Helion 2011, alături de lucrarea lui Balin Feri, despre care tocmai am vorbit, şi de textul Ştefanei Cristina Czeller, „Tulburătoarea păţanie a unui fruntaş al muncii socialiste”, pe care l-am „preţuit” luna trecută, în postul „Ficţiuni de sărbători”. […]

  8. […] a unui fruntaş al muncii socialiste”, pe care l-am analizat la 1 ianuarie 2012, în postul „Ficţiuni de sărbători” şi la „Fericitul viitor”, de Balin Feri şi „Autobuzul”, de Luminiţa Valentina Manole, pe […]

  9. Multumesc pentru opiniile referitoare la textul „La bere cu Profetul”. Am corectat textul pe pagina mea: http://loculpotrivit.emanuelgrigoras.ro/la-bere-cu-profetul/.

    Nu e o scuza, insa textul chiar este scris la o bere. Ma bucur ca a placut. Scopul lui a fost doar sa fie amuzant.

  10. […] în NAUTILUS, la finele lui 2011, despre care am scris câteva cuvinte în cronica noastră „Ficţiuni de sărbători”. Nu știm pentru ce motiv recurge autorul la o povestire veche, pe care dorește să ne-o spună […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: