„e-Text” contraatacă

(Articolul reproduce textul publicat de SRSFF la data de 1 iunie anul curent.)

La 7 mai, cea de a 7-a etapă a concursului e-Text, iniţiat în noiembrie anul trecut de SRSFF, începe cu piesa domnului Victor-Nicuşor Dragomir, „Dominator, Războiul Raselor”, un space opera militar (cu intruziuni şi din tema realităţilor multiple), construit în tablouri secvenţializate cronologic. Aşa cum ne-a obişnuit, autorul dovedeşte încă o dată că nu stă deloc rău cu imaginaţia, deşi, în lucrarea de faţă, influenţele din ciclul „Războiul stelelor” (bătălia între noomi şi terrani mi-a amintit, într-o oarecare măsură, încleştarea din „Războiul clonelor”, iar în recuzita de gadgeturi avem chiar şi faimoasele săbii laser) sau din saga unui celebru joc, de curând reinventat – „Starcraft”, de la Blizzard – (luptele nesfârşite pentru resurse au loc între trei rase evoluate tehnologic) sunt, în opinia mea, cât se poate de evidente.

Departe de mine gândul de a-l acuza pe autor de vreun plagiat (e la modă, mai cu seamă în dezbaterile politice). Fie şi numai fiindcă problmele textului său, deloc puţine, sunt de cu totul altă natură.

Aş începe cu stângăciile de compoziţie, punctând mai întâi câteva fraze descriptive preţioase („În câteva clipe, uriaşa cameră, sărăcită de vitalitatea funcţiei sale principale, îşi dezvălui penuria, încărcând retinele vizitatorilor cu imaginea unei structuri metalice impresionantă doar prin cantitate.”; „continuă generalul imediat ce poziţia sa fizică deveni o verticalitate aproximativă”; „Noomii,oamenii şi astronii au încercat să impună,rând pe rând,prin campanii conflictuale nesfârşite, supremaţii care şi-au dovedit inutilitatea printr-o lipsă constantă de fiabilitate, transformând, totdeauna, rasa câştigătoare în perdantă şi apropiind, de nenumărate ori, cele trei neamuri de nivelul demografic care indica extincţia.”), încărcate uneori cu amănunte inutile, având darul de a sufoca firul narativ principal, cum e cazul în „Colonelul Katherinne Prashy se grăbi să-şi comande skateboard-ul către separatorul energetic,locul unde trebuia depozitat exoticul mijloc de locomoţie, folosind comanda mentală.” (în economia intrigii, amănuntul – pe care se inisită în pasaj – că skateboardurile trebuiau depozitate lângă separatorul energetic – nu se dovedeşte important).

Alte vizibile dificultăţi ţin de vocabular, autorul păcătuind prin folosirea eronată a unor cuvinte („Am pierdut câţiva zeci de agenţi şi foarte multă tehnologie…”; „am sacrificat agenţi şi tehnologie” – termenul corect este tehnică, eventual tehnică de luptă, întrucât tehnologie înseamnă ştiinţa de a face cu ajutorul mijloacelor tehnice; „continuu spaţiu-timp”), sau chiar prin introducerea unui termen – „smolatic” (trecut prin diverse stadii flexionare) – inexistent în lexicul românesc, şi tocmai de aceea incert semantic („dungi smolatice”, „smoliciunea orizontului”, „cerul smolatec”). Dar cea mai mare stângăcie lexicală mi s-a părut cea din enunţul „În spatele lor, bizare maşinării, sub forma unor arahnide generoase, îşi începeau marşul grăbit către aceeaşi locaţie…”, unde sunt astfel descrise maşini de luptă păşitoare (ambulatori).

N-ar trebui să trecem cu vederea nici virgulele gestionate precar („lucrurile încep uşor,să evite siguranţa, prin instalarea treptată a speculaţiilor”, „continuă sec maiorul ridicându-şi un picior, peste parapetul metalic”, „bătrânul grizonat cu urechile neobişnuit de mari, părea o statuie”), dezacordurile („Se auzi nenumărate boom-uri”, „urmele extraordinarilor contramăsuri”), greşelile de tastare („Bineânţeles”) sau cacofoniile („ridică capul”, „epoca combustibilului”), toate acestea dezvăluind că textul a fost scris cu febrilitate şi revizuit precar, apoi trimis, cu mare nerăbdare, spre publicare.

Vom reţine totuşi povestirea, mai ales pentru atmosfera tensionată a secvenţelor de luptă şi pentru valenţele sale moralizatoare, căci, aidoma basmelor, ea pare să ne spună că binele învinge întotdeauna.

În data de 10 mai (de Ziua Regalităţii) intră în concurs cea de a doua povestire, „Dilema”, de Nicolae Dobre, un space opera de vacanţă, pe care l-aş aşeza în categoria satirelor cu fundal SF. Fără să exceleze stilistic, şi fără să conţină puzderii de greşeli de limbă, lucrarea pare a încerca să ridice problema incompatibilităţii culturale, care poate crea situaţii conflictuale mai ales atunci când nu este cazul.

Între greşeli, cea mai de soi pare să fie o virgulă rebelă (caz izolat), uitată unde nu trebuie („faptul că nava era una de agrement, elimina practic orice risc.”). Ar mai fi un cuvânt folosit cu sens eronat („Stelele răzlețe clipoceau timid”) şi o construcţie evident pleonastică („În fond și la urma urmei”), folosită însă, în general, în enunţuri ironice.

Sincer, povestioara mi-a iscat un zâmbet fugar (funcţionează, carevasăzică!), amintindu-mi de unele tablete cu iz ştiinţifico-fantastic din vechile almanahe 😉 „Urzica”. 🙂 Nu e rău, domnule Dobre!

Cea de a 3-a povestire, „Căderea Gawdan”, de H.C.Andrei, intră în competiţie abia pe 22 mai. Ca şi prima participantă în concurs, ea este tot o lucrare space opera militară, mai puţin influenţată de eposul din „Războiul stelelor” (apare la final, între armele redutabile, celebrul tun ionic, din „Imperiul contraatacă”, şi, fireşte, nu doar de acolo, căci armamentul ionic a devenit comun în ficţiunea space opera), dar la fel de înspicată cu greşeli de tot felul. Predominante sunt greşelile de gramatică, între care la loc de cinste stă folosirea sistematic în dezacord a articolului posesiv-genitival: „fotoliul de comandă a navei”, „reprezentări a fiinţelor”, „nivelele de jos a bisericii”, „nivelul de alertă a întregului Roi”, „labirintul de coridoare a preoţilor”, „blindate puternice a căror ţevi”, „nave amiral a Roiurilor”, „vasul amiral a Roiului”. Probleme la fel de grave întrezărim şi în privinţa gramaticii verbului („vrea să fi acolo”, „Vom întării patrulele”, „Doar fi pregătită!”, „Omul povestii exact ce se întâmplase”), a folosirii virgulei („Soldaţi purtând însemnele bisericii, o conduseră printre coloanele de piatră”, „cineva a folosit din nou, armele de distrugere în masă”, „prima navă medie gauwdan fu ruptă în două, de proiectilele superaccelerate”) sau a ortografiei unor cuvinte („O dată demult”, „era puţini”, „va hotărâ”, „menţiinându-se”, „vre-o civilizaţie”, „nave inamive”) unele părând, ce-i drept, simple greşeli de tastare. Dacă la capitolul stil stăm ceva-ceva mai bine, avem de-a face totuşi şi aici cu unele enunţuri fragile („adversar redutabil pentru necunoscuţi care se autodenumesc Noul Imperiu”, „Destule generaţii au călătorit spaţiul ca şi vagabonzi.”, „fusese sterilizată cu capete atomice”, „sistemul de baştină a gauwdan”, „o serie de cabluri de date semimetalice făceau legătura”, „numărul mare de nave inamice făcea greu ţinerea lor departe de vasele arcă”) şi câteva cacofonii cu totul spumoase („să restabilească casta”, „aşa că, căpitanul aşteptă ca cele patru vase”), iar unele nume proprii sunt gestionate neglijent, cum este cazul celui al Profetului Opylani, care devine mai întâi Olypani, apoi Olypnai, dar numai o singură dată, pentru a reveni, pe final, la… Olypani.

Şi în cazul de faţă, avem parte de un text bazat pe o idee remarcabilă, pusă însă în operă destul de neinspirat, din care nu vom reţine decât tensiunea şi izul de va urma cu care ne-a lăsat la final, căci parcă-parcă mi-aş dori să aflu ce s-a întâmplat mai departe cu navele gawdane scăpate din încercuirea nimictoare a imperialilor.

Două zile mai târziu, intră în scenă cea de a 4-a povestire a lunii, „Stejarul din Mamvri”, de Alexandru Şchiopu, o lucrare dificil de încadrat într-o anume categorie Spec-Fi. Personal, aş aşeza-o în zona science fiction de inspiraţie mitologică, fiindcă are ecouri asemănătoare cu „Luntrea sublimă”, a regretatului Victor Kernbach. Redactat într-o limbă corectă (puţinele greşeli, „rgeneral” sau „înşeală”, părând simple erori de tastare şi, în orice caz, cu totul nesistematice), textul suferă totuşi de o anume monotonie, nereuşind să se desprindă, până la final, din undele crepusculare ale mitului creştin. În câteva rânduri, autorul introduce enunţuri bizare, cum este cazul în „bătrânul le rostise apelativul cu majusculă” (??) sau în formaula „normalitatea bunului simţ comun”, pe care am cataloga-o ca mai mult decât pleonastică.

De remarcat totuşi că, literar vorbind, lucrarea de faţă a domnului Alexandru Şchiopu este, totuşi, în vizibil progres faţă de anterioara sa încercare, „Evocare”, cu care a intrat în concurs în etapa a IV-a, din februarie, anul curent. Am vorbit despre ea în cronica „e-Text”, Sesiunea IV – rezultatul concursului.

Stabilirea ierarhiei de final este şi de această dată o întreprindere cât se poate de dificilă. Între cele patru texte aflate în concurs, două se află în situaţia de a fi de valoare simţibil egală: e vorba de piesele space opera semnate de Victor-Nicuşor Dragomir şi respectiv H.C. Andrei: În plus, atmosfera lor le diferenţiază net de celelalte: în ambele există tensiune, miză, dramatism, răsturnări de situaţie. Ambele sunt însă redactate neglijent, necesitând o revizuire atentă. Superioară la capitolul redactare este, fără nicio îndoială, tableta satirică semnată de Nicolae Dobre, care are, ce-i drept, şi o tentă de space opera. Numai că piesa este sensibil mai puţin dramatică şi oarecum previzibilă, neavând forţa primelor două. Într-o situaţie oarecum asemănătoare pare să se găsească şi ultima povestire intrată în concurs, purtând semnătura lui Alexandru Şchiopu. Acestea fiind concluziile, prima poziţie în clasament pare că va trebui aleasă dintre primele două lucrări aci numite…

Cântărind atent şi comparând textele, iată ierarhia finală:

1.„Dominator, Războiul Raselor”, de Victor-Nicuşor Dragomir
2.„Dilema”, de Nicolae Dobre
3.„Căderea Gawdan”, de H.C. Andrei
4.„Stejarul din Mamvri”, de Alexandru Şchiopu

Considerăm premierea domnului Victor-Nicuşor Dragomir ca pe un gest de încurajare, care vine să răsplătească energia cu care s-a implicat de la început în acest concurs. Posesor al unei imaginaţii rodnice, domnia-sa are însă de lucru în privinţa gramaticii, iar stilul, departe de a se fi cristalizat, va trebui să fie şi el forjat cu sârg, prin exerciţiu intens şi lectură asiduă. Recomandăm în primul rând o întoarcere la clasici, între lecturi fiind musai să se numere nu doar marile producţii din arealul ficţiunii speculative, asupra cărora nu mai insistăm, ci şi povestirile lui Cehov, operele câtorva dintre marii autori români (Liviu Rebreanu, Marin Preda, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu etc.), care pot oferi oricui modele de scriitură strălucitoare, sau ale altor iluştri autori din literatura universală (Honoré de Balzac, Gustave Flaubert, Johann Wolfgang Goethe, F. Scott Fitzgerald, Ernest Miller Hemingway şi mulţi alţii). Singură, imaginaţia nu se va dovedi, până la urmă, suficientă.

La bună vedere! Şi multă, multă inspiraţie!

Al doilea an de ficţiuni: 9.SF-cyberpunk

Iată-ne încercând să reluăm firul articolelor de sinteză dedicate povestirilor acumulate în cel de-al doilea an scifient: intervalul martie 2011 – februarie 2012. Vom vorbi despre textele subscrise universului cyberpunk. În locul consideraţiilor teoretice de început, vom spune doar că cyberpunk e mai mult decât un subgen al literaturii science fiction, el consacrându-se în bună măsură ca şi curent cultural postindustrial. În ficţiunea propriuzisă, majoritatea intrigilor se desfăşoară, integral sau măcar parţial, într-o realitate paralelă construită cu ajutorul tehnologiei inteligente, numită îndeobşte cyberspaţiu, în care omul pătrunde indirect, prin intermediul personalităţii sale digitizate. Nu de puţine ori însă, avem parte de acţiuni factuale, derulate în plan real, la care participă entităţi robotice extrem de performante, vădit umanizate, sau oameni dotaţi cu extensii şi proteze capabile să le confere puteri suplimentare, demne de lumea maşinilor. Legătura cu domeniul science fiction se păstrează şi prin caracterul anticipativ al subgenului, fiindcă avem de-a face mai ales cu societăţi proiectate în viitor, pe care cei mai mulţi autori le văd oprimate, contorsionate până la dezumanizare, căpătând puternice trăsături distopice. Omul viitorului se confruntă astfel cu corporaţii puternice, care dispun de mijloace inedite de control al individului, cu inteligenţe artificiale sau cyborgi, repunând astfel, iarăşi şi iarăşi, problema radicală a transformării esenţiale a omului sub influenţa tehnologiei pe care el însuşi o creează.

Aşezam în această nişă la finele primului an scifient nu mai puţin de 12 texte (6,82% din total), remarcând diversitatea ideilor abordate de o serie de autori, între care se disting Cristian Mihail Teodorescu (semnatar al povestirii „Electronii sînt mai deştepţi decât noi”, unde suntem martori ai evoluţiei inteligenţei artificiale, care depăşeşte omul în creativitate, preluând din mers până şi rolul autorului povestirii) şi Lucian-Vasile Szabo (cu „Retronext”, povestire în care sunt mixate mai multe realităţi, cititorul fiind lăsat să mediteze la ideea că însuşi relitatea sa n-ar fi decât un folder în computerul personajului principal). Dintre ceilalţi autori, se cuvine să amintim aici în primul rând pe Felix Tzele („Sfârşitul lui Adam”, text în care personalitatea transmutată definitiv în cyberspaţiu, rămasă adică fără suportul fizic al corpului biologic, devine un fel de viaţă dincolo de viaţă, ca o versiune informatică a vieţii de apoi), dar şi pe Alexandru Negura (cu al său „John-486”, unde omul, din pure interese comerciale, e transformat în maşină sub ochii noştri, într-un exerciţiu demonstrativ de cybercorporatocraţie dezumanizantă), Ciprian Mitoceanu (semnând „O poveste perversă”, istorioară în care maşinile, roboţi umanoizi destinaţi să satisfacă dorinţele deviante ale clienţilor unui bordel extravagant – un soi de cyberprostituate – îşi rafinează treptat trăirile, vieţuind în păcat, ajungând astfel să se umanizeze) sau Cătălin Cofaru (oferindu-ne, în „Insecte”, versiunea sa de societate ultrabirocratizată în care omul nu mai are loc, fiindcă maşinile i-au devenit net superioare în îndeplinirea atribuţiunilor de serviciu). Am lăsat la urmă încercările domului Gheorghe Rogoz („Sentofagia” – reluând motivul SF al eliberării maşinilor de sub dominaţia umană şi „Legea I” – o nereuşită divagaţie pe o binecunoscută temă asimoviană) şi Rareş Iordache („Disfuncţionalitate conştientă: nu vreau să mă copiez” – un discurs mai degrabă filosofic despre virtualizarea conştiinţei), ca şi povestioara mea „Dad”, publicată de NAUTILUS, singulară în mănunchiul cyberpunk al primului an scifient prin ideea de psihacking.

Cantitativ, cel de-al doilea interval de douăsprezece luni supus analizei aduce 6 texte în plus, ridicând numărul povestirilor cyberpunk la 18, cu 50% mai mult ca în primul an!! În ciuda unei recolte totale sensibil mai bogate (242 de texte, faţă de numai 176 în anul precedent – cu 66 de texte mai mult, adică un spor de 37,50%), creşterea cyber se vede şi în cota procentuală, căci nişa reprezintă circa 7,44% din total, faţă de 6,82%, cât deţinuse anterior. Vom trece în revistă textele ţinând cont de locaţia unde au fost dăruite lumii şi, tributari obişnuinţei, vom începe cu…

…care contribuie la zestrea cyberpunk cu numai 3 povestiri (16,67%), între care se regăseşte (iarăşi!) şi „Sfârşitul lui Adam”, de Felix Tzele, asupra căreia nu e cazul să revenim, căci am punctat-o deja niţel mai sus. Cu „Nu am mai privit în urmă”, acelaşi Felix Tzele ne propune un cyberpunk postapocaliptic, în care lumea reală se năruie sub presiunea unei virtualizări scăpate de sub control. La fel de scăpate de sub control par să fie consecinţele virtualizării şi în „Ucigaş de sentimente”, de Flavius-Florentin Kiss, cu deosebirea că drama este, de această dată, una individuală, din păcate inconsistent motivată, căci răul pare în poveste unul pur, demonic, mai presus de orice miză.

…are întâietate şi în privinţa contribuţiei sale la categoria cyberpunk, la care punctează de nu mai puţin de 8 ori (50%), între autori numărându-se Ioana Vişan, Diana Alzner sau Cătălin Mereuţă, ca nume deja cu ecou în fandom (ultimul dintre ei distins cu premiul „Ion Hobana” – Speranţa anului), alături de care se înscriu harnicul Costin-Florian Miron, ambiţiosul Alexandru Ioan Despina, surprinzătorul Călin Sămărghiţan, statornicul Cătălin Cofaru şi, cu voia dumneavoastră, capriciosul semnatar al rândurilor de faţă. Cea mai valoroasă povestire din oferta SRSFF ar putea fi lucrarea Dianei Alzner, „Pelerina”, o istorie cu miză, cu tensiune, aşezată cu meşteşug (à la Philip K. Dick) pe montura unei lumi dramatic influenţate de tehnologie şi droguri. Deloc departe de această primă piesă aş plasa povestirea „Şase ore de viaţă”, de Călin Sămărghiţan, căreia îi găseam frecvenţe comune cu cele ale romanului „Ubik” (iarăşi Philip K. Dick), mai cu seamă prin procedeul păstrării subiecţilor umani în stare criogenică psihosupravegheată, ca şi povestirea Ioanei Vişan, „Navigând prin ceaţă”, surprinzătoare pri asocierea între IA şi imobilele de locuit, clădirile devenind astfel entităţi inteligente, mobile, aflate într-o permanentă luptă pentru relocarea într-o poziţie cât mai avantajoasă, urmate îndeaproape de „TOVARĂŞULMEU.RO”, de Costin-Florian Miron, piesă în care facem cunoştinţă în virtual cu un personaj mai puţin obişnuit: o aplicaţie web umanizată. Personalizarea inteligenţei artificiale este abordată şi de Cătălin Cofaru („Doar un robot”) şi chiar de subsemnatul („Eve”), în vreme ce Cătălin Mereuţă şi Alexandru Ioan Despina recurg la proiecţii combative, primul în cyberspaţiu („Luptătorii virtuali”), iar cel din urmă într-o realitate ficţională bulversată de un conflict militar tenebros, în care luptătorii roboţi par a fi vinovaţi fără vină („Robotul”).

SFera Online, publicaţie conjugată între timp numai la trecut, nu punctează nici la capitolul cyberpunk, cum nu a făcut-o nici în cazul anticipaţiilor distopice. Cu un an înainte, subgenul în discuţie era reprezentat prin cele două povestiri semnate de Rene Tinescu, „Fabrica de vise” (în care personajul central alege să fie substituit în viaţa reală de o clonă, spre a-şi trăi liniştit viciul în cyberspaţiu) şi respectiv „Jocul” (cu intriga sa derulată în spaţiul unui ciberjoc fatal), prin cele două piese ale lui Gheorghe Rogoz, „Sentofagia”, respectiv „Legea I” şi de „John-486”, de Alexandru Negura, pe care i-am menţionat deja oleacă mai sus. Asta revine că 5 din cele 12 texte subscrise arealului cyberpunk proveneau atunci din spaţiul generos al SFerei Online. Un motiv în plus să regretăm ieşirea din scenă a revistei. Dar toate au un sfârşit…

HELION ON LINE contribuie în nişă cu numai un text, dar unul premiat, căci „Phygmalion”, de Coralia Ţăranu-Hofnar, a obţinut o binemeritată menţiune la concursul de proză scurtă SF Helion 2011, reluând în versiune cyberpunk unul din motivele „Metamorfozelor” lui Ovidiu, pe care ne-o oferă feliată experimentalist, într-o construcţie secvenţializată, convingându-ne că are instincte bune.

Tributari obişnuinţei, am lăsat la final cele 6 texte cyberpunk apărute la Gazeta SF, unde au semnat 4 autori. Cel mai consistent contributor a fost Alexandru Despina, oferind trei părţi ale unui început de foileton cu temă războinică (una din favoritele sale din câte se pare), „Atacul I, II, III”, întreprindere abandonată însă pe parcurs. Obişnuită a genului fantasy, mai cu seamă în variantele sale urban, paranormal sau dark, Raluca Băceanu contribuie oarecum neaşteptat la zestrea ăstui fel de povestiri de la Gazetă, semnând „Game Over”, un cyberpunk clasic, în care entităţi virtuale manipulează societatea reală în folosul propriu. Ioana Vişan contribuie şi ea cu bine construita „Alergând după o rază de soare”, o tabletă cu final neaşteptat, întru totul demnă de spiritul adevăratei ficţiuni speculative în formă foarte scurtă. Piesa cea mai consistentă mi s-a părut însă „Moartea muzelor”, cu care Ioan Claudiu Todoran debuta, în noiembrie 2011, la generosul fanzin sucevean. Straniul amestec de fantastic al piesei se cere citit şi recitit, în ciuda câtorva stângăcii de stil, inerente oricărui început. Deşi conştient că opera contează în primul rând, 😉 apariţia lui Ioan Claudiu Todoran rămâne din păcate singulară în peisajul spec-fi de limbă română.

Greu de tras o concluzie în privinţa nişei pe care tocmai am trecut-o în revistă. Cantitativ, s-ar putea crede că oferta de profil ar fi în creştere. Cel puţin în aspectul lor sec, cifrele asta spun. Ideatic însă, anul precedent mi s-a părut mai consistent, mai bine ancorat în spaţiul generos al temelor şi ideilor cyberpunk, şi chiar mai solid în privinţa reprezentativităţii autorilor.

În ce ne priveşte, vom încerca să fim şi pe mai departe atenţi la cum va evolua fenomenul. Şi poate că vom găsi resurse să spunem şi altora cum vedem noi lucrurile.

Multă sănătate şi o vacanţă cu folos.

NAUTILUS 53

Ca şi rândul trecut, vom începe cronica rubricii de proză din numărul 53 (iunie 2012) al revistei NAUTILUS cu câteva aprecieri vizavi de lucrarea în foileton „Stăpânul castelului” (partea a III-a, „O zi”), de Teodora Matei, piesă asupra căreia vom preciza că ea se dezvoltă narativ în ritmul potrivit, scindându-se în mai multe planuri. Pe lângă nivelul prezentului ficţional (având ca element central detenţia Baronului), plan cu rol determinant în ecuaţia construcţiei narative, distingem acum planul retroproiectiv, conturat mai cu seamă prin povestirile literare ale Baronului, înrămate în ancadramentul epic principal, şi mai multe planuri secundare, derulând secvenţe din viaţa unor personaje de rol secund (tânărul Gardian Dominic şi prietenul său Dan). Autoarea probează că ştie să creeze cu naturaleţe reţeaua de legături dintre personajele sale, promiţând în fragmentele ce vor urma unele dezvăluiri şi întorsături de situaţii ce pot face sarea şi piperul întregii lucrări. Dincolo de articularea relaţională, mai mult decât remarabilă, îşi fac însă loc destule stângăcii, constând mai ales în inserarea unor tablouri cu iz de neverosimil. Dominic şi prietenul său Dan înfulecă pizza şi, totodată, beau… scotch. Chiar şi pentru o ficţiune, obiceiul e cel puţin straniu, fiindcă băuturile spirtoase se servesc fie înainte de masă (tradiţia românească, de pildă), fie după (italienii spun „per una buona digestione”), niciodată deodată cu principalul fel de mâncare. De altfel (iar asta o ştie orice ins niţel gurmand), asocierea între pizza şi scoth, brandy, coniac, whisky, votcă etc. este, dacă nu o barbarie, atunci cel puţin o extravaganţă. ( 🙂 Vă spun din experienţă!) La astfel de mâncăruri sunt de preferat băuturile acidulate, nealcoolice sau uşor alcoolizate (berea e o opţiune bună) sau vinul, roşu sau alb, depinde de ce fel de pizza avem în farfurie, dar e foarte bună şi apa minerală (sifonul), sau chiar apa plată. E chiar mai sănătoasă. ( 😉 Şi asta tot din experienţă vă spun.) Revenind la cestiune, încă şi mai neverosimilă îmi apare ideea că protagoniştii întâlnirii (şi ea destul de neverosimilă la final, fiindcă se termină intempestiv – Dan pleacă exact când conversaţia atinge incandescenţa – un exemplu despre cum nu trebuie folosită tehnica suspansului) golesc jumătate de sticlă de scotch fără măcar să termine pizza, ca într-o întrecere de votcă-viteză, demnă de olimpiada alcoolicilor notorii. În plus, naturaleţea dialogului capătă ici-colo nuanţe vag palide, putând fi interpretate ca artificioase. Afară de accidentele de stil, încă necristalizat, se vede cât de colo, limba pare stăpânită bine, căci micile greşeli, inclusiv o virgulă rebelă, uitată pe unde nu trebuie („sperietura din prima noapte în acel sector, nu avea de gând s-o mai repete”), par rodul neatenţiei, nefiind absolut deloc sistematice.

Per ansamblu, munca Teodorei Matei pare totuşi destul de promiţătoare. Să vedem continuarea… 🙂

Întâia povestire a rubricii de proză nautile din luna iunie este… o poveste. 🙂 Am reăsit în „Piticul Dindin şi cartea fermecată”, de Aurel Cărăşel, magia inconfundabilă a basmului istorisit cu iscusinţă, al cărui univers se extinde, lăsându-ne să pătrundem în împărăţia cea fără de margini a literaturii fantastice, chiar pe poarta aurită numită fantasy. Lucrarea, păstrând tonul celei din numărul trecut („Tinereţe fără bătrâneţe”, despre care am vorbit în „Cu NAUTILUS de 1 Mai”), capătă în final dimensiuni explicative, căci ea pare să risipeacă misterul originii tuturor poveştilor minunate ale lumii, întorcând firul zicerii în legendă.

Se spune că e uşor să scrii poveşti, că nu trebuie decât să imiţi înţelepciunea populară sau cele câteva ilustre modele, de mult intrate în cultura universală. Nu-i deloc aşa. Ca să izbuteşti, trebuie în primul rând să te-ntorci la copilul din tine şi să-l convingi că nu l-ai trădat. Îmi pare că Aurel Cărăşel a reuşit. Iar noi vom trece sub tăcere foarte măruntele hibe, spre a nu risipi vraja din poveste… 🙂

La final (e vorba de finalul rubricii, vezi bine), avem parte de un text cumva neaşteptat, fiindcă „Afacerea secolului”, de Ioana Vişan, cuprinde în puţine cuvinte o lume viitoare, deloc îndepărtată, derivând firesc din prezentul nostru, în care imaginea şi banii sunt, până la urmă, tot ce contează. În ciuda câtorva minuscule greşeli de tastare („Ce-o să se întâmplă în continuare?”), lectura lasă în minte ecourile unor îngrijorări legitime cu privire la viitor. Încotro ne ducem, Doamne?

În privinţa viitorului ficţiunii speculative de limbă română, suntem însă, cu fiecare zi, tot mai puţin îngrijoraţi. Creşterea, nu doar cantitativă, este mereu şi mereu mai evidentă. Fireşte, suntem totuşi în faţa unei acumulări de început, dar, dacă lucrurile vor continua pe acest culoar, viitorul ne-ar putea zâmbi. Mai curând decât ne-am duce cu gândul.

Aşadar… Tot înainte! 🙂

Ficţiuni de mai – privire de ansamblu

Se cuvine de la început o rectificare: numărul 17 al Gazetei SF apare în contul lunii mai, nu aprilie, aşa cum am socotit noi în „Aprilie ficţional – privire de ansamblu”. Ca urmare, SRSFF nu se află pe locul al treilea în privinţa productivităţii, ci pe poziţia a doua, adunând din martie până acum 23 de texte, inclusiv cele înscrise în concursul „e-Text”, faţă de cele 17 contabilizate de Gazetă în cele numai două numere apărute (martie şi mai).

Ar mai trebui menţionat că HELION ON LINE a apărut în martie cu un număr dublu (martie-aprilie), revenind în public la începutul lui mai cu cel mai recent număr al său (la ora când scriu aceste rânduri).

Aşadar, clasamentul la zi ar fi acesta:

1.SUSPANS.ro – 33 povestiri
2.SRSFF – 23 povestiri
3.Gazeta SF – 17 povestiri
4.NAUTILUS – 12 povestiri
5.HELION ON LINE – 6 povestiri

Revenind la luna lui mai, aş reitera ideea că ne aflăm într-un evident proces de creştere calitativă, lucru vizibil nu atât la SUSPANS.ro, SRSFF, Gazeta SF sau NAUTILUS, care se menţin cu lejeritate acolo unde ne-au obişnuit, cât mai ales la HELION ON LINE, a cărei revenire mă face să-l consider pe Mircea Boboc autorul lunii. „Puţin şi bun” pare să fie cuvântul de ordine al ultimului număr online de la Timişoara. Cea mai consistentă povestire dintre cele publicate luna trecută e greu de ales. S-ar putea lupta pentru ea „Domnul Meher”, de Nick Sava (NAUTILUS), „Pentru toate comorile iadului”, de Cătălina Fometici, „Prada”, de Paul D. Adrian sau „Cântecul spânzuratului”, de James R. Blaisse (toate de la SUSPANS.ro), „2099”, de Leonard Ancuţa şi „Amurg cu natură moartă”, de Alin Dărângă (ambele de la Gazeta SF) şi lista ar putea continua. Niciuna dintre ele nu mi-a lăsat însă acel gust amărui de cafea bine făcută, căci astfel mi s-a părut „Democraţia prescriptivă”, lucrarea domnului Mircea Boboc (HELION ON LINE).

Bucurându-ne de toate darurile ficţionale pe care ni le oferă publicaţiile noastre, să fim sănătoşi, fiecare cât poate de tare, şi să aşteptăm cuminţi să aflăm ce se va întâmplă să ne mai aducă Moş Internetu’ de luna aceasta.

Dar despre toate astea vom spune câte ceva abia la începutul lui iulie…

Adică în miezul verii…

Până atunci, numai împliniri! 🙂

HELION pe final de primăvară

După ce ne-a obişnuit cu apariţia sa fie în ultimele zile, fie în primele din luna următoare, HELION ON LINE lansează cu totul surprinzător numărul său din mai încă de la începutul lunii. Noi am lăsat-o însă la urmă, nu fiindcă avem ceva cu proza publicată acolo, căci de multe ori ne-a surprins plăcut, ci fiindcă am ales să dăm mai întâi curs publicaţiilor care au rubrici de proză bogate, preferând să avem de lucru din ce în ce mai puţin pe măsură ce ne apropiem de final…

Nici de această dată nu suntem dezamăgiţi de cele două povestiri publicate în rubrica Laborator SF. Prima dintre ele, „Situaţia”, de Mircea Boboc, frapează atât prin ideea de pornire, cât şi prin arhitecura literară. Nu ştim dacă cele XVIII tablouri care o compun trebuiau neapărat botezate capitole, dar oricum li s-ar fi spus, ele secvenţializează intriga, transformându-ne cu abilitate în spectatori uimiţi ai unei piese de teatru terifiante, în care o malefică entitate evadează din închisoarea sa, răspândindu-se în întreaga lume. Iar lumea se sparge în miliarde de fărâme, căci fiecare om rămâne izolat în propria-i realitate, percepându-i pe ceilalţi ca pe nişte statui încremenite subit.

Tare greu pentru noi să categorisim piesa. Ea este cu siguranţă fantastică, dar are ceva din povestirile stranii despre casele bântuite, în care e tare greu să-ţi dai seama dacă e vorba de alte realităţi sau doar de stări alterate ale percepţiei. Dând curs aparenţei ficţionale, vom clasa-o în nişa realităţi multiple/universuri paralele, felicitându-l pe autor pentru originalitate. De multă vreme n-am mai rămas atât de uimit în faţa unui text! 🙂

Şi pentru ca surpriza să fie încă şi mai mare, cea de-a doua povestire din Laboratorul SF helionian, „Democraţia prescriptivă”, e semnată tot de Mircea Boboc. Şi dovedeşte o dată în plus că avem dinainte un autor surprinzător, plin de idei puternice, pe care le conduce abil către deznodăminte neaşteptate. Povestea ne vorbeşte despre temerile noastre cu privire la viitor, despre controlul draconic la care am putea fi supuşi dacă facem alegerea corectă, potrivită, pe care societatea o aşteaptă de la noi. Dar cine este, la urma urmei, societatea?

Folosind o scriitură rece, mai degrabă tehnică decât literară, autorul izbuteşte enunţuri sintetice, de valabilitate universală. „Limbajul de lemn ciuruieşte minţile până le reduce la a fi receptaculele unei anormalităţi pe care o acceptăm ca atare.”, ne spune el. Recunoaştem astfel că propaganda, fie ea nazistă, comunistă sau corporaţionistă, face de fapt acelaşi lucru – îl transformă pe om într-un animal captiv şi obedient. Modelul de societate rezultant este surprins de autor într-o frază cu iz balzacian: „A juca după reguli e ca şi cum ai înota împotriva curenţilor unei societăţi nedrepte. Trebuie să fii pragmatic, nestatornic, oricând gata de a te adapta noilor oportunităţi. Să creezi nişte aparenţe pe care să le pironeşti aşa de bine în jocul social încât să le crezi şi tu reale.”

Hotărât lucru, domnul Mircea Boboc are tot ce-i trebuie pentru a se consacra ca un autor complet. Îi dorim mult succes şi multă putere de muncă, fiind siguri de-acum că vom mai auzi de domnia-sa.

La rubrica Arhiva, HELION ON LINE ne oferă o povestire literalmente recuperată. „Viaţa în mai multe paranteze” este reconstituirea unui text pierdut de Lucian-Vasile Szabo în 1991, pe care autorul îl re-creează, inserând în cuprinsul său secvenţe de cotidian decupate din perioada evenimentelor violente ale anilor ’89-’90. Între aceste paranteze, autorul se metamorfozează în propiul său personaj, intersectându-se preţ de o clipă, în gara Băilor Herculane, cu destinul ipoteticului activist de partid Gregorian Mosc Pandele.

Hotărât lucru, Lucian-Vasile Szabo este mai mult decât obişnuit să observe şi să redea fragmente de viaţă. Şi în textul de faţă, viul pulsează în ritmul halucinant al istoriei trăite, derulând sub ochii cititorului reaşezarea lumii imediat după fractura produsă pe neaşteptate în acel decembrie surprinzător de fierbinte. Povestea în sine ţine însă de realism, neputând fi nicicum clasată, în opinia mea, ca lucrare de ficţiune speculativă. O vom reţine ca povestire mainstream.

Neaşteptat de densă proza oferită de HELION ON LINE în luna lui mai. Aş înclina s-o socotesc a fi cea mai reuşită selecţie, în pofida faptului că scoate în lumină doar trei povestiri semnate de numai doi autori.

Sunt tot mai sigur că ficţiunea noastră speculativă se află într-o evidentă evoluţie ascendentă şi din punct de vedere calitativ. Promovată abil, ea ar putea ajunge la acea descătuşare pe care o aşteptăm cu toţii. Pentru asta însă, e nevoie mai ales ca scriitorii să scrie…

SRSFF sub un cer trandafiriu

În luna în care trandafirii ar fi trebuit să-şi facă de cap, umplând cu miresmele lor străzile, am avut parte de un cer mai mult noros, cu ploi nesfârşite, mocăneşti, tomnatice şi amorţii. Din când în când, zorii şi asfinţitul ne-au arătat zări trandafirii, iar noi ne-am simţit pierduţi ca între nostalgia copilăriei şi speranţa într-un viitor mai bun. Sub astfel de zări, Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy şi-a văzut de ale sale, aşa cum îi stă bine unei asociaţii sefiste de largă respiraţie

Scurta selecţie de texte (numai 3) oferită în luna lui mai de SRSFF (ne referim, fireşte, doar la cele care nu au concurat în întrecerea „e-Text”) începe chiar pe… 3 mai (eveniment sincronistic?), cu povestirea „Novas, Călătorul Intergalactic”, purtând semnătura lui Victor-Nicuşor Dragomir. Autorul reuşeşte o piesă paradoxală, de o remarcabilă polifonie tematică într-un spaţiu atât de scurt (găsim în cuprinsul ei – circa 5200 de cuvinte – nuanţe puternice de cyberpunk, elemente de exocraţionism şi un fin ancadrament space opera, toate gravitând, până la urmă, în jurul temei contactului), dar, din păcate, tare neîmplinită literar. Nu ne referim la puţinele greşeli de limbă, mărunte şi relaiv izolate (câteva dezacorduri evidente – „ale cărei ghiare îşi înfipsese ascuţimea”, „urma să se materializeze informaţiile stocate”, „al cărui misiune”; o confuzie între adjectivul „continuu” şi substantivul „continuum” – „continuului spaţiu-timp”), sau la cele câteva scăpări nesemnificative de stil („ridică capul”), şi nici chiar la puzderia de virgule nefericit aşezate („se va aşterne,rece nemurire”, „în timp ce, o voce metalică anunţa părăsirea realităţii virtuale”, „Ilustrul neurolog , Vlass Cants, se oprise în faţa hubloului de aproape zece minute.”, „ce lega zona amprentară, de nord-vestul Spaniei”, „Aceste trei cuvinte declanşară în mintea androizilor, protocoalele primare.”, „reproşându-şi pe un ton dulce, că nu a încercat mai devreme virtualul.”, „Vocea lui caldă completă invitaţia abia când, medicul cuteză să scruteze spre chipul său.”, „Înclină capul alungit până când, bărbia rotundă”, „Aici, sunt cei şase pământeni”, „Mintea îi spunea că , o viaţă întreagă a fost luptător” şi altele asemenea). Ne gândim mai ales la scriitura vădit artificioasă, adesea de o izbitoare grandilocvenţă: „…Enigmatic, pierdut în complexitatea gândurilor care îi străbăteau mintea, bătrânul oştean se avântase, după câteva ezitări grosiere, în apa rece şi lipsită de claritate, ridicându-şi braţele către cerul azuriu, desfăcându-şi degetele într-o implorare a divinităţii ce îi mişca buzele albicioase în automatismul acestui tip de manifestare.”, „Acum, îşi muşcă buza inferioară simţind gustul sărat, dar catifelat al sângelui, în mijlocul cuvântului sacru, producând o apocopă ce lungise ultima silabă până la amestecare acustică, în clănţăneala dinţilor lungi şi galbeni.”, „Iuţeala atacului încremenise timpul de reacţie al celorlalţi trei cavaleri mulţumiţi cu nepăsarea izvorâtă din imposibilitatea fizică de a se manifesta unui astfel de asalt desfăşurat pe durata a numai câteva secunde, făcându-i să înceteze râsul batjocoritor.”, „…îi lovi armăsarul, ţinând sabia cu ambele mâini, trecând tăişul prin corpul bietului patruped până când mânerul se opri în pielea animalului şi hemoglobina acoperi întreaga secvenţialitate a scenei.”, „Cerul îşi transformă azurul într-o strălucire albă, descompunând ,din toate cele patru puncte cardinale, realitatea , topind la început norii, apoi, înghiţind formele de relief şi evoluând spectaculozitatea cineticului într-un tablou împietrit într-o derulare programată de ştergere concentrică.”, „Înclină capul alungit până când, bărbia rotundă îşi aşeză perişorii albi, ce trăiau într-o libertate năstruşnică, peste pieptul bombat acoperit de aceelaşi pigment albastru-turcoaz şi continuă, privind cu ochii săi mari şi întunecaţi, spre fanta deschisă ce dezvăluia chipul crispat al pământeanului” (ultima citare conţine şi două-trei virgule aşezate cât se poate de neinspirat) şi altele asemenea. Uneori, faptele sunt explicate cu o pedanterie tehnicistă mai mult decât antiliterară. Călătorind prin hipertunelul (gaura de vierme) dintre lumi, neurologul Vlass Cants nu simte niciunul din inconvenientele pricinuite de legea inerţiei, fapt pe care autorul ni-l aduce la cunoştinţă astfel: „compensând abaterile din curbele relativ strânse fără să creeze, nicio clipă, disconfortul generat de modificarea radicală a factorului de acceleraţie: pozitiv sau negativ.”

Nu ne face plăcere s-o spunem, dar autorul are mare nevoie de modele de expresie solide, valoroase, motiv pentru care îl sfătuiam (pe finalul cronicii acesteia) să se orienteze către autorii clasici (clasicizaţi). Altfel, abilitatea domnie-sale de a jongla efectiv cu temele şi ideile scientificţionale se va dovedi insuficientă. Nu dorim să descurajăm, ci să spunem lucrurilor pe nume: cu toate eforturile, este posibil ca, în final, să nu reuşească prea mult. Dar se poate trăi foarte bine şi fără asta. 🙂 Plăcerea lecturilor de calitate nu ne-o poate lua, la urma urmei, nimeni. Chiar nimeni.

După ce am avut ocazia să citim un mic fragment („La o cafea cu preşedintele”) din romanul „Anul terminal”, de Florin Pîtea, în numărul 17/mai 2012 al Gazetei SF, mai primim, iată, încă unul, la 8 mai, de la SRSFF: „Cu spatele la dig”. Dincolo de satisfacţia lecturii – în scriitura maestrului se amestecă meşter expresii picante, întâlnite pe canalele TV româneşti de divertisment, cu elemente ale unei atmosfere tipic americane – ne face plăcere să remarcăm că două publicaţii online îşi dau mâna pentru a promova volumul, oferindu-ne câte un tizăr. Dacă amprenta cyberpunk era cât se poate de vizibilă în Gazetă, tonul principal în mostra de faţă pare mai degrabă unul soft-socio-SF, cu evidente accente distopice, autorul tuşând reuşit o societate viitoare disociată dar încă solidară, coezivă, în care flagelul drogurilor şi apăsarea asupra categoriilor sociale defavorizate îşi face, realist, simţită prezenţa. Aşa cum spunea un comentator al fragmentului, coperta (am preluat-o şi noi, aci, în partea stângă) arată şi ea foarte bine. Credem, aşadar, că romanul va fi apreciat cum se cuvine.

Triada rubricii de proză a SRSFF se încheie cu un text simbolic şi încifrat până la ermetic: „Scrisul din somn”, de Victor Martin. Încercând să decriptez câte ceva, am ajuns la concluzia că, poate, autorul a dorit să sublinieze astfel izolarea în care se află creatorul faţă de lume şi amestecul de realităţi din mintea sa, care stau la baza germinaţiei artistice. Dar nu sunt foarte sigur că am nimerit frecvenţele. E un text care se citeşte greu. În ciuda dimensiunii sale. Şi se desluşeşte şi mai greu… Sau, iarăşi, starea mea s-a dovedit total nepotrivită… 😦

Buchetul de trei povestiri ridică astfel la 7 numărul textelor publicate de SRSFF, revistă a asociaţiei care s-a implicat în ultima vreme în multe acţiuni reprezentative pentru SF-ul românesc. Cantitativ, asta înseamnă că publicaţia şi-a menţinut poziţia de clasament (a 3-a), consolidând-o.

Vara va aduce vacanţa cea mare. Lumea va fi, mai mult ca sigur, mai dornică să citească. Dar, din păcate, mai puţin dornică să scrie…

Să ne vedem sănătoşi! 🙂

Au apărut rezultatele concursului „e-Text”

Pe 1 Iunie, de Ziua Copilului, a apărut la SRSFF clasamentul final al concursului „e-Text” de luna trecută. Articolul poartă titlul „e-Text” contraatacă, fiindcă trei sferturi din conţinut are legătură cu space opera. 🙂

De data asta a fost premiată sârguinţa autorului, care pare că-şi doreşte foarte tare să ajungă scriitor de science fiction. Îi dorim succes, dar nu putem să nu-i subliniem din nou că mai are de lucru. Acest premiu e doar o încurajare. Restul depinde în cea mai mare parte de domnia-sa.

Mulţumesc celor care au citit articolul şi vă aşteptăm în etapa următoare. 🙂