Consideraţii privind vârsta genului fantasy (II)

22/03/2010

II. Consideraţii privind istoria genului ca şi categorie de marketing literar

Pentru a putea vorbi de genul fantasy ca despre o categorie de marketing literar, trebuie să ne raportăm la o industrie editorială, generatoare şi susţinătoare a pieţei literare, şi totodată beneficiară a capitalului produs de ea. Prima astfel de piaţă s-a cristalizat în America sfârşitului de veac al XIX-lea, şi nu cred că greşim dacă asociem începuturile sale cu cele ale fenomenului “pulp magazines”, care avea să se perpetueze până prin anii ’50, constituindu-se ca pat germinativ al valoroaselor reviste de fantasy şi science fiction de azi.

În amalgamul de genuri vehiculate la începuturi de revistele ieftine de divertisment, ar fi aproape imposibil să decelăm, fără o mult prea laborioasă (şi inutilă) cercetare, (pe care oricum nu ne-am putea-o permite!), dacă întâietatea aparţine unei povestiri science fiction sau fantasy. Putem însă lua în considerare momentele de apariţie a publicaţiilor dedicate unuia sau altuia dintre cele două genuri, ca semn de aşezare temeinică a lor în piaţa literară.

Pagina de limbă engleză a Wikipediei consacrată fantasy, vorbind despre particularităţile genului, (a se vedea în acest sens paragraful “Traits of fantasy”), leagă începuturile literaturii fantasy americane de revista “Unknown”, apărută între anii 1939 şi 1943, editată de celebrul John W. Campbell. Editorul lucra pe atunci şi pentru “Astounding Science Fiction”, apărută iniţial în 1930, sub denumirea “Astounding Stories” şi cunoscută azi drept “Analog”, o prezenţă de succes în peisajul literaturii SF americane.

Desigur că, înaintea revistei “Unknown”, şi alte publicaţii au mai abordat genul fantasy. Cea mai citată în acest sens este revista “Weird tales”, apărută între martie 1923 şi septembrie 1954, cu un total de 279 de numere, dar ea nu a fost dedicată exclusiv genului fantasy, având şi un consistent conţinut horror, ca şi astăzi. În anii care au urmat, s-a încercat de mai multe ori revitalizarea ei, dar, până în 1988, succesul s-a lăsat aşteptat. În schimb, în 2009, la Worldcon-ul ţinut la Montreal, “Weird tales” a obţinut primul său Hugo.

Cu patru ani înainte de apariţia “Astounding Science Fiction”, în 1926, Hugo Gernsback tipărise “Amazing Stories”. La acea vreme, el avea deja experienţa editorială de succes numită “Modern Electrics” (1908-1913), mică revistă adresată radioamatorilor, în care, începând cu numărul din aprilie 1911, inserează povestiri de ficţiune tehnologistă (technology-based fiction stories). În acelaşi an, micuţa revistă ajunge la 52.000 de exemplare vândute. Pornise în 1908 de la 2.000 de exemplare!…

Nu avem motive să punem la îndoială exactitatea datelor istorice de pe Wikipedia. Considerând cele de mai sus, găsim că SF-ul american beneficiază de o consistentă prezenţă publicistică, (vânzare de proză scurtă în revistă dedicată genului), încă din 1926. Genul fantasy se cristalizează în schimb la acest nivel abia după 13 ani, dacă e să luăm în considerare “Amazing Stories” versus “Unknown”. Dacă este să comparăm prezenţa în reviste nededicate, tot găsim un decalaj de 15 ani în favoarea SF-ului, ţinând seama de textele literare publicate de Hugo Gernsback în “Modern Electrics” versus cele fantasy, câte vor fi fost ele, publicate în “Weird tales” cea de la începuturi.

Cu toate că datele cronologice arată că „marfa” numită fantasy este aşezată cu mai bine un deceniu mai târziu decât „marfa” numită SF în piaţa literară cea mai dinamică din lume, la scara istoriei literare contează mai puţin. Un deceniu de comerţ literar nu înseamnă aproape nimic pe lângă cei aproape o sută cincizeci de ani în care aceste două genuri au slujit indubitabil umăr lângă umăr în teribila armada a fantasticului literar. Mai interesant ni se pare faptul că perenitatea revistelor dedicate genului fantasy este mai scăzută înainte de perioada Tolkien, pentru a creşte considerabil în perioada post-Tolkien, ceea ce îl reconfirmă pe autorul „poveştii” Stăpânul Inelelor drept cel mai important scriitor de fantasy din toate timpurile.

Anunțuri

Consideraţii privind vârsta genului fantasy (I)

21/03/2010

Preambul

Cu vreo două luni în urmă, ca să fiu mai exact în 9 ianuarie 2010, făceam în articolul „Despre tendinţe” afirmaţia că fantasy este un gen de ficţiune speculativă mai tânăr decât science fiction. Unul din cititorii mei mi-a atras atenţia într-un comentariu că fantasy este de fapt cel mai vechi gen literar. De atunci caut să mă dumiresc: cum stau până la urmă lucrurile?

Într-o oarecare măsură am greşit atunci. Când am afirmat că fantasy se grăbeşte să ajungă repede la gloria şi banii mai vârstnicului său fârtat, SF-ul. Şi am fost amendat, niţel cam de sus, de un alt comentator. Privind lucrurile strict contabiliceşte, banii câştigaţi în ultima vreme de autorii de fantasy sunt mulţi. Aparenţa cifrelor spune că ar fi mult mai mulţi decât au câştigat cei mai valoroşi autori de SF. Dincolo de toate însă, e greu de făcut o comparaţie în acest sens. Jules Verne şi-a publicat romanele începând cu 1864 şi a fost plătit în altă monedă decât cea pe care o încasează azi autoarea britanică J.K. Rowling pentru „Harry Potter”. Doamna Rowling este azi, fără îndoială, o femeie bogată. Nici Jules Verne însă n-a trăit rău la timpul său de pe urma scrisului. Şi de fapt nu asta era problema, fiindcă astfel de clasamente nu spun mare lucru despre valoarea literară. Ideea era că piaţa de carte nu face azi decât să creeze o competiţie pentru „faimă şi bani”, ca la Hollywood. Şi tot ca acolo, anumite genuri, prinse în vâltoarea luptei, ajung să se autosufoce, prin multiplicarea ofertei dincolo de limitele raţionale. Asta ucide respectivul gen de piaţă, şi aduce implicit neajunsuri valorii genului literar. Dar să revenim la problema primordialităţii, care este cu mult mai interesantă.

Pentru a evita confuziile prilejuite de dualitatea termenului „gen”, vom aborda distinct problema primordialităţii genului literar şi a genului de piaţă. Şi vom da întâietate plăcerii estetice, urmând să vedem apoi cum stă treaba cu marfa.

I. Consideraţii privind istoria genului ca şi categorie literară

Încadrabil cu deplină justificare în vastul regat al literaturii fantastice, fantasy este un gen literar care recurge la magie şi supranatural. Astfel de elemente sunt întâlnite însă în literatura fantastică din toate timpurile şi e uşor să crezi că se scrie literatură fantasy de când lumea. Cu toate acestea, se consideră că genul fantasy există doar din 1858, de la publicarea romanului “Phantastes” de către scriitorul scoţian George MacDonald (14.12.1824 – 18.09.1905). În ciuda apropiatei antecedenţe în literatura engleză a unor opere bazate pe elemente de fantastic, de pildă basmul cult al scriitorului englez John Ruskin (08.02.1819 – 20.01.1900), “The King of the Golden River”, scris în 1841 şi apărut în volum în 1851, “Phantastes” este considerat primul roman fantasy, care nu se încadrează la literatură pentru copii. Între autorii care au abordat timpuriu genul poate fi menţionat şi scriitorul englez William Morris (24.03.1834 – 03.10.1896), cu al său “The Well at the World’s End”, publicat însă abia în 1896.

Nu se cuvine să imputăm nicicum vreo lipsă de valoare scriitorilor menţionaţi, implicaţi timpuriu în genul fantasy. Suntem însă nevoiţi să acceptăm că ecoul acestui fel de fantastic a fost pe atunci mult mai modest în comparaţie cu ceea ce avea să urmeze în secolul XX, şi s-a menţinut astfel până la începutul anilor 1960, cînd apăreau pe piaţa americană celebrele lucrări “The Hobbit” („Hobbitul”) şi “The Lord of the Rings” („Stăpânul inelelor”) ale lui J.R.R. Tolkien (03.01.1892 – 02.09.1973). Din acest moment, se poate vorbi despre mai mult decât resurgenţa genului. Acea perioadă de început a celei de-a doua jumătăţi de secol XX a fost una extrem de fastă pentru fantasy, între contemporanii lui J.R.R. Tolkien cuvenindu-se a fi neapărat menţionat apropiatul său prieten, scriitorul britanic de origine irlandeză C.S. Lewis (29.11.1898 – 22.11.1963), autor al cunoscutei serii fantasy “The Chronicles of Narnia”, apărută între 1950 şi 1956.

Se pune firesc întrebarea: pe ce se bazează afirmaţia că genul fantasy există numai din 1858? Este o întrebare dificilă. Dar care are un răspuns cu destul de largă acceptare.

Adepţii acestei teorii identifică, în primul rând, semnificative diferenţe între fantasy şi literatura fantastică premergătoare.

Se face de pildă vorbire despre faptul că lumile fantasy sunt fie realităţi distincte, lumi pur ficţionale, fără legătură cu lumea cunoscută, fie zone absolut imaginare ale universului uman, pentru care sunt definite reguli şi legi, geografii feerice, rase cu istorii şi mitologii, credinţe, instituţii religioase, sociale, etc. dedicate. Fundalul acţiunii are o certă coerenţă şi consistenţă, chiar dacă anumite elemente nu sunt descrise exhaustiv. Basmele, legendele şi vechile mituri ale omenirii povestesc în schimb întâmplări care se petrec în universul uman, e drept, de foarte multe ori în locuri tare îndepărtate, (peste nouă mări şi nouă ţări), sau în timpuri imemoriale, (pe vremea când puricele se potcovea cu potcoave de oţel, iar cînd sărea, tot se da cu spatele de cer). Chiar şi tărâmul celălalt este o locaţie unde se poate ajunge călătorind pe spinarea gheonoaiei, sau purtat de cai năzdrăvani. Deşi aceste locaţii aparţin lumii cunoscute, sau sunt legate cumva de aceasta, ele rămân, ca şi timpul acţiunii, vag precizate, inconsistente.

De asemenea, lumea şi intriga nu păstrează la fantasy un anume tipar impus de tradiţie. Ele sunt tipice numai poveştii în care sunt puse. Nu se regăsesc în alte poveşti, ale altor autori. Desigur că pot exista influenţe, dar construcţiile ficţionale sunt până la urmă diferite, patentate, purtând amprenta distinctă a autorului lor recunoscut. În fantasticul tradiţional, marile mituri au un efect unificator, generând construcţii ficţionale care nu intră în contradicţie cu adevărul mitologic, şi pe care diverşii autori, anonimi sau nu, le preiau ca atare. Legendele şi basmele, încă şi mai localizate, sunt supuse şi ele tiparelor folclorice, de care autorii lor nu doresc să se îndepărteze.

Nu numai locaţia şi intriga sunt abordate diferit, ci şi supranaturalul. În fantasticul tradiţional, supranaturalul este fie parte a lumii reale, (mai ales în basme şi legende, în care eroii au însuşiri cu totul neobişnuite), fie se constituie într-un mod de a descrie pe înţelesul celor mulţi complexitatea realităţii, (mai ales în mituri, care explică astfel geneza omului şi a întregului univers). Fantasy face în schimb uz mai ales de un supranatural care este rodul imaginaţiei autorului, special gândit pentru poveste. În particular, acest supranatural anume proiectat poate fi mai mult sau mai puţin influenţat de cel tradiţional, dar diferenţele sunt, până la urmă, vizibile.

În al doilea rând, trebuie observat că procesul care a dus la apariţia genului fantasy a fost mai întâi unul de adopţie, apoi de separare. Fantasy a adoptat toate elementele de magie şi supranatural anterioare, din mituri, legende, basme populare, romane cavalereşti, basme literare, romane gotice, poveşti cu fantome, etc. În a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, romantismul, depozitarul cult al fantasticului, aflându-se deja în plină descreştere, era înlocuit treptat dar ferm în mainstream de o abordare tot mai realistă, impunând segregarea elementelor de magie şi supranatural într-o zonă literară distinctă, ce avea să-i supravieţuiască. Tocmai această zonă va constitui mai întâi un fantasy timpuriu, pentru ca mai târziu să permită recuperarea întregului potenţial al magiei şi supranaturalului în perioada modernă, (după 1858) şi în special în perioadele Tolkien şi post-Tolkien, din anii ‘50 (secolul XX, vezi bine!) şi până în momentul de faţă.

Fără a considera „Poveste adevărată” a lui Lucian din Samosata (secolul II) ca aparţinând genului SF, fără a revendica în vreun fel „Călătorie de la Pământ la Lună” şi „Statele Lunii şi ale Soarelui” ale lui Cyrano de Bergerac (secolul al XVII-lea) ca făcând parte din tezaurul science fiction, ne vom opri totuşi ca punct de început al genului la anul 1630, când Johannes Kepler termină povestirea „Somnium” („Visul”, în limba latină în original), text socotit de Carl Sagan şi Isaac Asimov ca fiind prima lucrare science fiction în accepţiunea sa informativ-didactică de la începuturi, datorită descrierii ştiinţifice a Pământului văzut de pe Lună şi a popularizării pentru prima oară a astronomiei lunare.

Popasul asupra „Călătoriilor lui Gulliver” de Jonathan Swift îl considerăm o greşeală, socotind lucrarea a fi mai degrabă o satiră socială (terminată în august 1725 şi reclamată azi, la fel de nejustificat, de unii înfocaţi adepţi fantasy). Mai multă atenţie merită în schimb anul 1752, în care filosoful francez François-Marie Arouet (21.11.1694 – 30.05.1778), mult mai cunoscut cu numele său de condei Voltaire, scrie povestirea „Micromégas”.

Prima manifestare a genului SF în roman aparţine unei femei, Mary Shelley. „Frankenstein, sau Prometeul modern” este publicat prima dată în volum în 1818, la Londra, sub protecţia anonimatului. În 1826, scriitoarea recidivează cu romanul apocaliptic-SF “The Last Man”. Pe acest fundal, publicarea primului roman de către Jules Verne („O călătorie spre centrul Pământului”) în 1864 şi apariţia cunoscutului volum „Maşina Timpului” a lui H.G. Wells în 1895 sunt doar borne marcante, fireşti, pe autostrada către Vârsta de Aur a SF-ului.

Aruncându-ne privirea asupra datelor de naştere ale celor două genuri, nu putem concluziona decât că SF-ul pare să fie cu peste două secole mai în vârstă decât fantasy. Concluzia este firească, fiindcă a spune că toate basmele lumii, toate miturile şi legendele, toate poveştile cu stafii şi cu vrăjitori ţin de fantasy e numai un fel de a confunda „moaşa cu naşterea”. Plecând de la atare premiză am putea ajunge la concluzia că toată literatura fantastică este de fapt fantasy. Ceea ce… hm… sună destul de fantasy.

(Va urma…)


Adnotări la un editorial

07/03/2010

Citim în recentul NAUTILUS un interesant editorial semnat de Adrian Crăciun. Autorul obişnuieşte să mai folosească şi alte nik-uri în mediul virtual, dar nu găsim că asta ar fi ceva semnificativ, şi, la urma urmei, nici măcar imputabil cu orice preţ. Mai ales că articolul este, dincolo de toate, remarcabil.

Abordarea unei asemenea teme este, neîndoielnic, o dovadă de curaj. A trage concluzii despre direcţia în care se îndreaptă la un moment dat un fenomen cultural încă aflat în plină desfăşurare este o întreprindere dificilă. Contemporani lui, ne lipseşte acea perspectivă ce-i avantajează pe istorici când analizează evenimente trecute, complet cristalizate, pe care prezentul nu le mai poate influenţa nicicum. În ciuda dificultăţii subiectului, şi dincolo de argumentaţia taxată uneori drept subiectivă de comentatori, autorul reuşeşte să deceleze unele concluzii absolut interesante.

Observaţia primordială a demersului său ar fi că, peste breşa între mainstream şi ficţiunea speculativă, încă întreţinută mai cu seamă de tabăra F&SF, există tendinţa aruncării unor punţi. Astfel de traversări sunt durate de unii autori, mai cu seamă prin opere în care abordează teme tipice F&SF în construcţii literare ce nu rămân însă tributare canoanelor genului.

În al doilea rând, autorul iterează prejudecăţile de percepţie ale celor care nu gustă genul, şi care-l asociază în mod unilateral cu filme celebre (Star Wars, Star Trek, Superman, Spiderman şi, mai nou, Transformers), cu menţiunea extrem de oportună că producţiunilor literare le revine numai un loc secundar.

O altă bună observaţie este legată de încărcătura de „balast comercial” – „cărţi derivate din francize non literare (filme, jocuri, jucării, comics) care stau în rafturile secţiunilor dedicate SF&F şi care sînt asociate genurilor respective” – reprezentând o cotă importantă din oferta pieţei (35-40%, dacă e să dăm crezare autorului).

În fine, autorul aruncă o lumină fugară şi asupra modului cum sunt organizate unele evenimente în fandomul nord-american, observând că faimoasele convenţii sunt puse în rând cu alte evenimente mondene, la dezbateri şi întâlniri cu autorii participând simţibil mai puţini iubitori ai genului decât la balurile mascate, seratele dansante, şi alte astfel de antracte, care-şi au, fără-ndoială, rolul lor.

Dacă despre preponderenta implicare a fanilor în activităţile mondene ale convenţiilor americane avem întru totul aceeaşi părere, bazându-ne pe episoade descrise de unii participanţi, citite în fanzinele de limbă engleză pe care le-am frunzărit, (şi pe care vă lăsăm bucuria de a le descoperi singuri aici), în unele puncte, opiniile capătă sensuri cel puţin uşor divergente. Nu ne grăbim de pildă să negăm cu tot dinadinsul alegerile pentru desemnarea premiilor Hugo, (în niciun caz, doar sunt votate de îndeajuns de mulţi cititori!), sau Nebula. Oricât de educaţi ar fi cititorii lor, sau cei ce jurizează lucrările de gen, alegerile sunt, într-o mai mare sau mai mică măsură, subiective. Astfel, nu ne grăbim să credem că decernarea premiului Hugo în 2001 autoarei britanice J.K. Rowling pentru „Harry Potter” ar fi fost o alegere greşită. Oricine poate să-şi dea seama că Rowling „are condei”, şi de-asta reuşeşte să placă unui număr mare de cititori. Personal, mi-a plăcut foarte tare modul său ludic, copilăresc de a conduce intriga, precum şi construcţiile simbolice aparent rudimentare, dar încărcate de forţă. De pildă, împărţirea oamenilor în vrăjitori (cei ce pot vedea dincolo de aparenţe) şi încuiaţi (evident, cei ce nu înţeleg mai mult decât ceea ce văd, şi poate nici atât) capătă o clară valoare simbolică. Nu ne grăbim nici să „trecem la index” producţii ca „Randevu cu Rama” (Arthur C. Clarke), sau „Timperfect” (Gregory Benford), care fac totuşi parte din valorile certe, verificate în timp, ale genului. De altfel, întrebat de un comentator „Sa inteleg ca “Randezvous with Rama”, “Timescape”, “Ender’s Game”… nu meritau Nebula?”, autorul editorialului, semnând de astă dată cu mai cunoscutul Aspoiu, nu reuşeşte decât să fie uşor contradictoriu, răspunzând: „Nu, sa nu intelegi asta. Dar au fost si carti care meritau in aceeasi masura, sau in mai mare masura sa ia acel premiu conferit pentru excelenta in ale scrisului.” Apoi urmează, explicativ: „Impreuna cu celelalte, sint exemple menita sa arate ca Nebula a fost cistigat de carti si autori ‘mai SF’ decit altele/altii, adica ‘de-ai nostri’.” Ar trebui să înţelegem cumva că în mediile de decizie sefiste de peste ocean sunt majoritari nişte indivizi partizani, care-şi trag cu orice preţ spuza pe turta lor, într-un stil dâmboviţean binecunoscut nouă? Sau că un premiu, iniţial „conferit pentru excelenta in ale scrisului”, a ajuns să se acorde tendenţios, cârdaş, pentru „noi şi ai noştri”? Înseamnă cumva asta că marketizarea pieţei literare e pe cale să nimicească toate sistemele de valoare, şi că trebuie să ne resemnăm şi să dăm crezare afirmaţiei: „corporatocraţia a ucis democraţia”? Neliniştitoare întrebări…

În demersul său, autorul atrage indirect atenţia, zic eu pe bună dreptate, asupra unor fenomene de publicitate nocivă, care fac pe necunoscători să numească SF numai ceea ce seamănă cumva unor celebre filme de gen, mai mult sau mai puţin reuşite, ca şi asupra acelor pârghii de maximizare a profiturilor, acţionate ca să reverse în rafturile librăriilor cărţi comandate numai pentru a valorifica şi „literar” intrigi şi personaje vândute anterior în jocuri video, filme de animaţie, etc. Ceea ce nu subliniază însă autorul, sau, în fine, nu abordează explicit de data asta, este tocmai faptul că această publicitate nocivă şi acest marketing excesiv alcătuiesc împreună esenţa politicilor de piaţă ale unei industrii editoriale aflate într-o tot mai mare goană după profit. Dar, oricât de mult ar dori asta industriaşii cuvântului tipărit, plăcerea cititului are limitele sale, ce ţin de omenesc. Dezvoltarea unor intrigi desfăşurate în zece-douăsprezece volume, despre care şi autorul spune că ajung inevitabil să se contrazică între ele, conduce la sufocarea cititorului. Oricât de bine ar fi folosită tehnica suspansului, menită să stârnească setea consumatorului de a vedea ce urmează, dimensiunea lecturii blochează iniţiativa. Corelând asta cu efectul tot mai răspânditei culturi video de a reduce disponibilitatea auditorilor pentru expunerile lungi, construcţiile epice monumentale vor avea probabil un succes de piaţă tot mai restrâns.

Un alt aspect care scapă abordării autorului este dualitatea termenului „gen”, vehiculat în lumea literară. Pe de o parte, termenul este folosit în clasificările critice, pentru a delimita astfel curentele literare, ideile, conceptele, în încercarea de a înţelege şi compara valoric textele. Pe de altă parte, termenul este folosit în marketingul literar, pentru a clasifica literatura ca marfă, în dorinţa de a organiza cât mai bine vînzarea ei. Confuzia terminologică este atât de mare încât puţini îşi dau seama că fanii reclamă apartenenţa la marea literatură a genului literar SF, arătând spre vârfurile valorice ale ficţiunii speculative, iar unii autori sau critici de mainstream se feresc de genul de piaţă SF, pentru a nu fi cumva amestecaţi cu „balastul comercial”.

Apropierea ficţiunii speculative de mainstream nu este numai o problemă de actualitate. Abordarea sa pornind exclusiv de la unele fenomene de dată recentă eludează aspecte pe care le consider esenţiale. Preluarea unor teme fantastice sau scientic-proiective de către scriitori care sunt recunoscuţi ca fii legitimi ai mainstream-ului n-a început cu Michael Chabon (n. 1963), şi nici cu atribuirea premiului Arthur C. Clark în 1987 scriitoarei canadiene Margaret Eleanor Atwood. Dacă e să ne întoarcem ceva mai mult în timp, am putea să amintim de Adolfo Bioy Casares, cu a sa „Dramă celestă”, datând din 1948, povestire în care un pilot încercător argentinian este transportat într-un univers paralel, nu foarte diferit de cel din care vine, unde nu-l mai recunoaşte nimeni, iar armata argentiniană îl interoghează ca pe un suspect. Casares este promotor al fantasticului sud-american, gen recunoscut ca ţinând firesc de mainstream. Povestirea are însă toate însuşirile unui text de ficţiune speculativă. Şi s-ar mai putea da şi alte exemple.

Nu ştiu dacă e corect să spunem că F&SF tocmai se integrează în marea literatură. Într-un fel, legăturile sale cu marea literatură sunt totuşi atât de vechi şi indisolubile încât nici nu cred să fi fost vreodată despărţit de aceasta. Mai repede aş vedea că genul (în sens critic) este îndreptăţit să fie privit ca o strălucită dovadă de spirit omenesc, prin toate acele opere remarcabile ale autorilor săi, dar, ca şi alte genuri literare, are de purtat crucea unei secţiuni de divertisment adresată cititorilor mai puţin avizaţi, unii din ei foarte tineri, care abia fac cunoştinţă cu fenomenul, cărora li se potriveşte mai bine un stil mai comercial, mai explicit şi adesea prozaic.

În spiritul celor spuse de un comentator, (persoană îndrăgită, nu spui care), mă tem că o excesivă integrare a F&SF-ului într-un mainstream aflat în plin proces de faianţare ar putea conduce tocmai la dezintegrarea sa.

Regăsesc în articolul lui Adrian Crăciun umbrele unor idei din textul meu cu titlul „Despre tendinţe”. Departe de mine orice acuzaţie de plagiat. Au contraire! I-am mulţumit atunci pentru observaţiile făcute, (semna cu ROFL), după cum i-am mulţumit şi acum pentru limpezirea unor gânduri, cu editorialul său. N-aş putea să spun dacă ieşirea din peisajul fandomial a lui Aspoiu ar reprezenta o mare pierdere, dar sigur intrarea lui Adrian Crăciun este un real câştig.

Pace bună!


NAUTILUS, martie…

06/03/2010

A apărut numărul din martie 2010 al revistei NAUTILUS.


Cel mai important mărţişor…

06/03/2010

…pentru fandom se numeşte Galileo, şi ne-a fost oferit de Horia Nicola Ursu.

Proiect ambiţios, absolut necesar pentru toţi cei care cred în promovarea F&SF-ului la noi. Fără o revistă, nu putem vorbi de o veritabilă industrie a povestirilor. Dincolo de imperfecţiunile consumismului cultural, o revistă este un mare câştig pentru noi toţi.

S-o sprijinim!