Ficţiuni de cireşar – privire de ansamblu

26/07/2012

Prima cifră care trebuie să apară aci este, fără nicio îndoială, cea a numărului total de texte al lunii iunie. Făcând o adunare sumară, cele 3 de la NAUTILUS, plus cele 7 de la SRSFF, plus cele 14 (!!) de la SUSPANS.ro, plus cele iarăşi 3 de la HELION ON LINE şi, în fine, dar nu în ultimul rând, cele 6 de la Gazeta SF ridică recolta la 33 de povestiri.

Clasamentul la zi, prin urmare, ar fi acesta:

1.SUSPANS.ro – 47 povestiri
2.SRSFF – 30 povestiri
3.Gazeta SF – 23 povestiri
4.NAUTILUS – 15 povestiri
5.HELION ON LINE – 9 povestiri

Calitativ, ar fi multe de spus, căci fiecare dintre cele cinci publicaţii a avut plusurile şi minusurile sale. Pentru titlul de povestirea lunii, s-ar putea alcătui o listă de competiţie, de pe care negreşit ar trebui să nu lipsească „Piticul Dindin şi cartea fermecată”, de Aurel Cărăşel şi „Afacerea secolului”, de Ioana Vişan (ambele de la NAUTILUS), „În căutarea simetriei”, de Daniel Timariu şi „Tester”, de Diana Alzner (SRSFF), „În urma lor, doar flăcările…”, de Cătălina Fometici şi „Omul de dincolo”, de Mihai Hafia Traista (SUSPANS.ro), „Driada”, de Mircea Boboc (HELION ON LINE) sau „Kill”, de Ana-Veronica Mircea şi „Pielea ta ca păcatul…”, de Alexandra Niculae (Gazeta SF). Foarte aproape de ele ar putea sta alte titluri, ca „SMS+”, de James R. Blaisse, „Mărgelele verzi”, de Andra Pavel, „7 seri”, de Narcisa Stoica, „Crimele plăcerii”, de Alin Dărângă sau „Iunie”, de Karel Cispic (SUSPANS.ro), „Atac cu sptfire la Binderdaal”, de Marcel Luca şi „Visând Zăpada”, de Lucian-Vasile Szabo (HELION ON LINE) sau „Periuţa, bat-o vina…”, de Ioana Vişan (Gazeta SF), toate, în opinia mea, de valoare antologabilă.

Poate şi din cauza faptului s-a-ntâmplat să fiu multe zile în concediu (de unde şi întârzierea acestor articole!!) am avut totuşi impresia că întregul proces publicistic de ficţiune speculativă a avut, aşa, un aer de vacanţă. 🙂 Chiar şi astfel, între două beri fără alcool şi o excursioară cu maşinuţa (două dintre drumuri fiind la service, fiindcă biata tuturigă s-a supărat pe un senzor MAP – se ocupă de măsurarea presiunii absolute din galeria de admisie – defect extrem de rar, care dă tot felul de simptome ciudate pe parte electrică, cum ar fi funcţionarea ciudată a unora din instrumentele de bord şi o injecţie de benzină cu totul haotică, precum şi o indicaţie de avarie la nivelul combustiei, care s-a dovedit la interogarea computerului de bord că se datora unei injecţii de amestec insuficient de bogat în camerele de ardere, la un moment din trecut – benzina, bat-o vina!), am găsit câteva ore, trunchiate, secţionate, ca să nu zic hăcuite de tăişul altor şi altor evenimente, în care am putut să-mi fac lectura bietelor povestiri. Şi de-ar fi fost numai atât! Ca o făcută, soarta ne-a pus tot felul de piedici, care mai de care mai stranii, obligându-ne să cheltuim pentru ele singura avere pe care o avem cu adevărat pe lumea asta: timpul propriei noastre vieţi.

Dacă nu v-aţi plictisit, urmăriţi-ne în continuare! 🙂

Anunțuri

e-Text – careu de iunie

26/07/2012

Reproducem mai jos articolul publicat la 1 iulie de SRSFF, pentru a întregi materialul referitor la povestirile lunii iunie din revistele pe care le urmărim pe acest blog.

Etapa a 8-a concursului „e-Text”, proiect generos iniţiat de SRSFF în noiembrie, anului trecut, începe la data de 8 a lunii cu un text ermetic semnat de Claudia Gehl: „Minunata incertitudine a unui sentiment familiar”. Construit cu totul neortodox (are un puternic iz de flux al memoriei), produsul e cu atât mai greu la lectură, fiind literalmente împânzit de foarte multe greşeli mărunte, rod al unei evidente febrilităţi de a scrie: „Furtuna se depuse ca o pătură liniştit”, „Ieşite în afară, trebuia să treci printr-un lift de decontaminare.”, „Ar apărea purecii mutanţi extratereştrii desigur.”, „Visam un vis unde nu mai era singură.”, „Pentru a face drumul zilnic între cuburile de personal şi axa,…”, „îşi pusese o întrebare care nu mai avuse niciodată importanţă”, „Roşul obscure al unei idei”, „Nu va ştii nimeni.”, „…era conştientă ca orice îi va cere, nu-i va putea refuza.”, „atent la semiconversaţiile ei personal”, „parul i se zbârlise braţe şi pe gât.”. Pentru ca plăcerea lecturii să dispară aproape cu totul, autoarea recurge şi la unele cuvinte cu sens incert („Într-un microt, totul fusese absorbit de un alb absolut”), la propoziţii care încep (eterogen) atât cu literă mare cât şi cu literă mică (în „Soarele deja ardea. avea o strălucire albă şi fosforescentă. Niciodată nu-l văzuse atât de mare, de rotund şi de strălucitor. un miros elementar se răspândi în jurul ei, iar când ridică din nou capul, privi poporul obscur ce palpita vrăjit in jurul ei. O femeie cu faţa metalică se ridică încet, ieşind printr-un geam spart.”, de pildă), iar succesiunea timpurilor verbale, pe alocuri, nu e deloc fericită („apucă prima găleată din cale şi o propulsase în direcţia femeii”).

Sincer să fiu, aşteptam de la Claudia Gehl mult mai mult, având încă în minte impresia bună pe care mi-a lăsat-o „Particula lui Bohnem”, câştigătoare a celei de-a 3-a etape. Din nefericire, din acest experiment nu rămânem decât cu senzaţia amăruie a unei anticipaţii sumbre, postcatastrofice, care, frumos ambalată într-o scriitură ceva mai îngrijită, ar fi putut să ne placă la fel de mult ca precedenta încercare a autoarei. Poate data viitoare… :-)

Pe Laurenţiu Mihai Badea nu cred că l-am mai întâlnit până acum. Dar niciodată nu e târziu. :-) Domnia-sa semnează, la 21 iunie, cea de-a doua povestire intrată în etapa competiţională a lunii: „Cel mai mic spiriduş”. Textul nu e nici pe departe o bijuterie literară, căci, deşi zicerea capătă uneori sclipiri poetice („Și dând din cap că vrea, suspinul se opri, iar doamna Crăciun, zâmbitoare, cu dulciuri o servi.”; „Și mai frumos ca o scrisoare este sufletul copilului care crede înca în magia de Crăciun. Așa că spune-mi mie ce îți dorești mai mult sub bradul tău să pun?”), din păcate, cel mai adesea, tonul se păstrează într-un registru prozaic, stângaci, aproape impersonal, înşirând reportericeşte toate întâmplările. Cu toate acestea, atmosfera de poveste, neaşteptatele întorsături, micile inserţii magice şi oceanul de bunătate pe care-l întrezărim în spatele perdelei difuze de cuvinte reuşesc să mişte sufletul, să-l încălzească, să-l înduioşeze până-ntr-atât încât micile greşeli de exprimare („Ar fi vrut să iese), de punctuaţie („Fetița fericită, îl luă pe roșcovan…” – lipseşte, evident, o virgulă după „Fetiţa”) sau de gestionare a succesiunii timpurilor verbale („Lilly stă cu ochii ficși pe fereastră, privind fulgii de zăpadă cum se înghesuie toți pe aleea din fața casei și încet, încet se acoperea totul…”) s-ar cere trecute cu vederea. Există aşadar multă simţire, şi asta e bine, fiindcă tehnica şi regulile se pot şlefui, se pot învăţa.

„În căutarea simetriei”, de Daniel Timariu, intrată în joc la 26 iunie, m-a dus preţ de o clipă cu gândul la povestioara mea „Hipernomazii”, publicată de NAUTILUS în februarie 2012. Preţ de numai o clipă, fiindcă abordarea motivului discontinuităţilor spaţio-temporale nu e aşezată aici pe un fundal space-opera, ci este învelită într-o ţesătură care începe frust, aproape realist, ajungând la sfârşit, după un crescendo echilibrat, pe un palier vizibil hard-SF, în care universul se desface într-o paletă de realităţi alternative, explicabile, după cum ni se sugerează, inclusiv la nivel fizico-matematic. Arhitectura neortodoxă, secvenţializată, aduce procesului de acumulare o notă specifică, iar finalul, deşi explicativ, luminează în clar întregul eşafodaj narativ. Cele câteva erori mărunte („pomii de jurul meu”, „frică că”, „Pot bănuii că”, „Nick aştepta lângă maşina zâmbind şi chicotind la vederea plaselor cu mâncare.”, „păreau aşi face cu greu loc”, „pe porţeanul fin al ceşcuţelor”, „povestiotor”, „nu faceam” etc.) par mai degrabă rodul unei tastări febrile, motiv pentru care nu vom apăsa pe ele prea tare, căci piesa are destule atuuri ca să ne convingă.

Credincios domeniilor space opera, H.C. Andrei participă şi în această etapă competiţională cu o lucrare a cărei atmosferă pare desprinsă din gamingul războaielor spaţiale: „Scânteie la New Boston”. Vizibil mai atent la amănunte, domnia-sa nu reuşeşte însă nici de astă dată să evite capcanele articolului posesiv-genitival („la etajul trei sute a masivului zgârienori”; „Formele distinctive a unui distrugător şi a unei fregate”; „sistemele de luptă a distrugătorului”; „fascicolul rubiniu a unui laser”) şi nici pe cele referitoare la regulile de folosire a punctuaţiei, virgula dovedindu-se în continuare destul de rebelă. Dacă în „Corporaţiile sunt foarte, să spunem neinteresate” ea este folosită, să spunem, inadecvat (sic!), în „…Satter O. purta o conversaţie asemănătoare dar, într-un cu totul alt peisaj” ar fi trebuit s-o găsim înaintea lui „dar”, în niciun caz după, iar în „guvernul, în mod neoficial ne recomandă”, era extrem de necesară încă una după „neoficial”, fără de care singura virgulă prezentă desparte fatal subiectul de predicat. În plus, autorul recurge la virgulă şi în scopul (absolut nerecomandat) de a „evita” alăturările cacofonice, cum este cazul în „că, construiţi” sau „că, coloniştii”. Peste acestea, mai găsim în text câteva stângăcii stilistice evidente (pleonasmul cras „să intre înăuntru”, de pildă) şi destule probleme de vocabular, constând în folosirea unor cuvinte inadecvate semnatic. Astfel, megalopolisul devine în povestire „megapolisul”, termen inexistent în versiunile DEX consultate, bătrâna navă de luptă „servise cu mândrie şi valoare” (poate cu mândrie şi onoare), „gravitatea artificială dispăruse” (gravitaţia, cu certitudine), „monitorul mitralieră şi-o a doua NRA (mitralie, în mod sigur), iar „temperamentele se aprinseră” (este vorba, mai mult ca sigur, despre spirite, fiindcă temperamentul, privit ca totalitatea însuşirilor fiziologice şi nervoase care fac diferenţa între indivizii umani, este, pentru fiecare ins în parte, un dat, care nu se poate schimba, şi cu atât mai puţin aprinde).

Ne bucură creşterea evidentă a domnului H.C. Andrei, căruia trebuie să-i spunem însă că e nevoie de mai multă concentrare pe problemele de gramatică, fără de care statutul de adevărat scriitor nici nu intră în discuţie.

Acestea fiind zise, să întocmim clasamentul!… Trebuşoară deloc lesne de înfăptuit, şi de data aceasta, fiindcă atât Claudia Gehl cât şi H.C.Andrei au probleme mai degrabă de formă, cu totul surmontabile, textele lor izbutind, fiecare în felul său, chiar şi astfel redactate, să transmită tensiune, iar Laurenţiu Mihai Badea ne oferă, la rându-i, o poveste sensibilă, mişcătoare. Până la urmă însă, cea mai împlinită dintre cele patru piese ce alcătuiesc acest careu de competiţie pare să fie „În căutarea simetriei”, de Daniel Timariu, pe care-l felicităm.

Şi spre a nu lăsa niciun dubiu în alegerea noastră, iată ordinea ierarhică stabilită la final:

1.„În căutarea simetriei”, de Daniel Timariu;

2.„Cel mai mic spiriduş”, de Laurenţiu Mihai Badea;

3.„Scânteie la New Boston”, de H.C. Andrei;

4.„Minunata incertitudine a unui sentiment familiar”, de Claudia Gehl.

La bună vedere, pe finele lui iulie. Sau poate, ca de obicei, chiar de 1 august.


GSF 18

26/07/2012

Numărul 18 al Gazetei SF (atenţie, între timp a mai apărut unul!) îşi începe rubrica de proză în forţă, cu piesa Anei-Veronica Mircea, „Kill”. Dificil de încadrat pur şi simplu într-una din nişele noastre, povestirea s-ar potrivi cel mai bine pe poliţa distopiilor, căci lumea imaginată de autoare este nici mai mult nici mai puţin decât un iad al absolutei libertăţi, în care infracţiunile cu violenţă au devenit motive de înnobilare, iar armele ucid singure, acordate printr-o biointerfaţă de comandă cu starea lăuntrică a combatantului. Pentru a izbuti, este însă necesar să urăşti suficient de convingător. Aflăm că textul a fost la vremea sa premiat (premiul special Brain la concursul Brain ’93, Braşov) şi că a mai fost publicat, apărând prima oară, se pare, în numărul 507 din februarie 1993 al faimoasei reviste „Anticipaţia”(şi salutăm pe această cale iniţiativa Editurii NEMIRA de a reda circuitului de valori acest adevărat brand publicistic). Ce vremuri! De dragul lor şi al stimatei autoare vom trece sub tăcere cele câteva erori de tastare. Pe care le-am reproşa mai cu seamă amicilor din redacţie, dacă nu le-am purta atâta simpatie… 🙂

Cu textul următor, cunoscuta, de-acum, autoare Cătălina Fometici ne propune o cosmogonie fantasy tabletată într-un sâmbure de legendă sângeroasă cu iz asiatic. Noua probă de talent a autoarei poartă titlul „Începutul” şi se citeşte într-o clipită. Încercaţi voi înşivă, căci ecourile lăsate în minte şi inimă nu-s deloc puţine…

A treia povestire a lunii iunie din rubrica de proză a Gazetei SF, „Periuţa, bat-o vina…”, e semnată tot de… o autoare. Ioana Vişan, despre domnia-sa e vorba, ne propune o schiţă umoristică, ce mi-a amintit de copilărie, căci pe atunci apăreau în destule din revistele noastre, mai cu seamă în numerele estivale ori în preajma sărbătorilor, astfel de povestioare hazlii, pline cu extratereştri. Istorioara de faţă are un final-surpriză iar asta m-a făcut să zâmbesc cu şi mai mare… largheţe şi cred că asta şi urmărea, de fapt, autoarea. Deci funcţionează! În vacanţă, povestirile de vacanţă sunt binevenite! 🙂

Exclusiv feminista rubrică de proză se încheie cu broderia dark fantasy „Pielea ta ca păcatul…”, semnată de Alexandra Niculae, lucrare în care constatăm cu plăcere evoluţia bună a autoarei şi mai ales atenţia pe care aceasta e dispusă s-o acorde acum amănuntelor (în ciuda unui mic vârtej de punctuaţie – „Păcatele străbunilor, dorinţa lor de mărire, născuseră duhul ce mergea tăinuit de umbra lui.” şi a unei alăturări „eufonice” – „să-şi topească contururile”).

Cele patru povestiri menţionate mai sus sunt completate cu alte două, publicate în rubrica DEBUT. Prima dintre ele, „Podul visurilor pierdute”, aparţine Manuelei Moroşanu, elevă la Colegiul Naţional Nicu Gane din Fălticeni, şi a obţinut Premiul Special oferit de Gazeta SF în cadrul Concursului Judeţean de Proză SF adresat liceenilor organizat de Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii Ştefan cel Mare, din Suceava, în colaborare cu Centrul de Educaţie Nonformală Civitas Solis, Societatea Ştiinţifică Cygnus şi Palatul Copiilor Suceava. Manuela Morşanu nu se află, iată, la prima recunoaştere şi încurajare a potenţialului său, ea adjudecându-şi în trecut premiul III la Concursul International de scriere creativa Calatorie in lumea cărţii, premiul II la Concursul National Marin Sorescu – sectiunea proza, premiul I la Concursul de povestiri Micul scriitor Humanitas şi premiul I la etapa judeţeană a Concursului Tinere Condee 2012.

A doua încurajare, clasată pe locul III la sus-numitul Concurs Judeţean de Proză SF adresat liceenilor, se numeşte „Aproape oameni” şi este semnată de tânăra Căldărariu Mihaela (sper că am ghicit numele), în prezent elevă la Colegiul Tehnic Nicolae Băcescu din Fălticeni.

Este mai mult decât reconfortant să vezi că unii dintre adolescenţii de azi îşi găsesc timp pentru a cocheta cu muzele scrisului, ba chiar pentru activităţi de voluntariat, precum şi o serie de alte întreprinderi, atât şcolare, cât şi extraşcolare, după cum aflăm din notele biografice inserate de generoasa revistă suceveană. Nu vom face, aşadar, niciun fel de analiză a acestor două texte, fiindcă scopul nostru nu e acela de a distruge cu orice chip plăpânda germinaţie sensibilă a vârstei marilor căutări. Sfătuim însă pe cele două tinere aspirante să caute cu grăbire un club literar în care să-şi şlefuiască talentul sub asprimea criticii cenacliere, căci numai aşa vor avea şansa de a ajunge la deplina strălucire. Altfel, riscă să rămână în stadiul de safire brute, înveşmântate într-o crustă care nu permite luminii să treacă. Nici într-un sens, nici în celălalt.

Clubul SF „Cygnus-Quasar” poate fi în acest sens o soluţie. La fel de bună este şi iniţiativa online numită AtelierKULT.


HELION ON LINE, iunie/iulie

25/07/2012

Laboratorul SF al numărului dublu din HELION ON LINE, pe iunie/iulie, anul curent, începe cu un nou fragment – Capitolul 2 – din lucrarea „Atac cu spitfire la Binderdaal”, de Marcel Luca. Avem în faţă o poveste captivantă, ce ţine de chirurgia temporală, făcând aluzie la unele fenomene pomenite şi în literatura ufologică (stranii întâlniri în aer între aparate de zbor din epoci diferite), ca şi la misterioasele rezultate ale cercetărilor ultrasecrete întreprinse de savanţii Celui de-al Treilea Reich. Baza de pornire este mai mult decât promiţătoare, iar firul poveştii se deapănă frumos, beneficiind de personaje vii, uşor de acceptat în imaginar. Din păcate, au trecut de etapa redactării finale o serie de greşeli („îşi clătină capul ca pentru aşi reechilibra pletele”, „fedwebel”, „nu trebuia să fi un geniu”, „au mai fost percheziţionaţi odată”), pe care înclin să le cred simple erori de tastare, precum şi una sau două stângăcii („instalaţia generatoare este instalată”), având darul să umbrească niţel stilul fluent al autorului. Dincolo de toate aceste mici imperfecţiuni, suntem în faţa unui fragment incitant, convingător, declarându-ne interesaţi de aşa o poveste.

Cea de-a doua piesă a Laboratorului SF helionian, mai mult decât o adorabilă poveste cu zâne, se ititulează „Driada” şi poartă semnătura lui Mircea Boboc. În aria unui text de mici dimensiuni, autorul evoluează strălucitor, ca un gimnast al imaginaţiei pe bârna îngustă a talentului. Am citit aci o istorie completă, despre diferenţa între valoare şi „valoare”, despre banii care ucid iubirea şi despre iubirea care sporeşte, în final, cu atâta uşurinţă, bogăţia, despre multidimensionalitatea imaginaţiei omeneşti, la care acceptăm cu detaşare să renunţăm, primind în schimb o existenţă ştearsă, de sclavi moderni, închistaţi în materia vâscoasă a unor corporaţii fluide, toxice, sorbindu-ne energia.

Nu merită să vorbim despre greşeli.

Rubrica „Arhiva” continuă să ofere texte semnate de Lucian-Vasile Szabo. Povestirea din acest număr dublu se numeşte „Visând zăpada” şi este radiografia unei existenţe terne, cenuşii, pe care oamenii o traversează ca nişte fantome. În lumea propusă de autor, durerea e cea care acutizează simţurile, căci fără ea viaţa pare că nici nu există. Alcătuită dintr-o succesiune de secvenţe, alternând întâmplări din universul factual al ficţiunii şi tablouri evocate, lucrarea pare o broderie în care fluxul memoriei se împleteşte cu amprenta impresiilor unui personaj ales la întâmplare. Viaţa este aceeaşi pentru toţi, pare să ne spună autorul, oricare ar fi un personaj arbitrar ales din această mulţime de oameni. În opinia mea, Lucian-Vasile Szabo reuşeşte aici nici mai mult nici mai puţin decât demonstrarea teoremei existenţei într-un univers concentraţionar. Realism curat.

Cele câteva greşeli sunt absolut întâmplătoare.

În loc de încheiere, vom remarca din nou că redacţia de la HELION ON LINE pare a se fi ghidat şi în această vară după dictonul non multa, sed multum, publicând în general autori de forţă şi texte mai mult decât onorabile. Păcat, totuşi, că astfel de izbând sunt atât de puţine…


Iunie dulce-amar la SRSFF

22/07/2012

Caracterul satiric al celui de-al VI-lea capitol din Lenea, de Victor Martin, cu care îşi începe SRSFF luna de proză în iunie (am exclus, fireşte, povestirile înscrise în concursul e-Text), devine, după părerea mea, cât se poate de elocvent. Aluziile transparente la clasa plitică, alcătuită şi în text din inşi care „își permit cronicari angajați pe viață și înființarea unor institute de cercetare a istoriei recente”, sunt urmate de altele, la fel de transparente, vizând starea relaţiei autori-cronicari din fandomul nostru zbuciumat: „Dacă se înmulțesc cronicarii mărunți de provincie sau întâmpinare, se produce un așa mare haos, încât nici nu-ți mai arde să trăiești și să aspiri către ceva.” sau „Din păcate, vorbitorii despre noi sunt tot mai mulți, mai nepricepuți și, în consecință, promovează tot mai multă nonvaloare.” Textul trimite şi către alte teme sociopolitice, prin alte aluzii: „Pe continentul Miroopa, berea se face prin fermentarea sângelui uman. Apărătorii drepturilor omului fabrică berea din sânge de la animale, dar nu are același gust.” Unele enunţuri capătă forme generalizatore, ridicându-se la rang de principiu paradoxal („Atunci când oamenii nu mai au posibilitatea să facă prostii, apare dictatura”). Din păcate, textul devine pe final repetitiv, reluând aproape la indigo mare parte dintr-o discuţie expusă anterior. Am remarcat la lectură şi o anume întoarcere la formulele vechi de exprimare fiindcă „ghiață” era forma folosită la confluenţa secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, iar „nici un” a devenit, conform noilor norme, „niciun” (şi eu mă împac greu cu gramatica actuală). Lucrul cu care nu mă pot împăca este însă o virgulă rebelă, aşezată nefast între subiect şi predicat: „Cei denigrați, au rămas să plimbe tinicheaua…” Dar nimeni nu-i perfect. Ni se întâmplă la toţi să greşim.

Greşelile trebuie privite cu indulgenţă, mai ales atunci când vin din partea unui aspirant plin de idei şi de entuziasm. Citind „Echilibratorii”, de Victor-Nicuşor Dragomir, aşa am fost tentat să fac cu sumedenia de cuvinte scrise greşit, adesea în mod sistematic („admosfera”, „admosferă”, „fosforeşcent”, „foşforeşcent”, „fosforeşcente”, „incandeşcenţi”, „smuncitură”, „faşcinaţia”, „deslipească”, „adoleşcentul”, Capurile rotunde”/„le spulberă capurile” etc.), cu virgulele gestionate mai mult decât precar („obiectul dreptunghiular din mâna ei, era un tablou…”, „Binecunoscutul cleşte cu trei fălci, reteză viaţa pământenei…”, „transmiţând întregii lumi, începutul conflictului”, „chiar dacă, nu mai puteam folosi nicio altă funcţie a sistemului”, „care mai de care, mai bizare”, „zgomotul corpurilor în cădere izbind ramurile copacilor,captă întreaga atenţie a creaturii adăpostite în mine”, „„Profetul” ăsta, ne ameninţă cu sfârşitul lumii”, „Minunea găsită în cortexul creaturii capturate, era , cu adevărat, extraordinară.”, „singura sursă de apă, este acest râu”, „Poate că, Echilibratorii vor interveni! Asta dacă, există o asemenea rasă. . .”, „Aş putea rula totul asemenea unui film sau, aş putea citi jurnalul !”) sau cu utilizarea originală a semnului două puncte („Până când transmisia tv încetă, preţ de câteva secunde, se observă un fenomen straniu: microfoanele de fond captară un vuiet teribil venit din măruntaiele pământului, metamorfozând solul aproape instantaneu şi înghiţind deopotrivă: tehnica, oamenii şi orice urmă de contrast a reliefului. . .”), cu evidentele dezacorduri (puternicilor tancuri”, „o planetă, a cărei continente”, „Un cyborg este un hibrid al cărui parţialitate este…”, „buze subţiri şi vineţi) şi altele asemenea. M-aş fi obosit poate să descâlcesc cîteva din multele, prea multele formule descriptive grandilocvente, dar neclare, înspicate uneori cu dezacorduri şi pierzându-şi adesea coerenţa („Ca de fiecare dată după ce treceam printr-o situaţie limită, relaxarea sosea din ocupaţia ce mă detensiona într-un mod cât se poate de eficent.”; „Aproape de provă, o secţiune începu să se retrăgă, descoperind pentru câteva secunde o multitudine de habitaturi sub forma unor calote”; „Eram ciborg, lucid de cealaltă individualitate unde nu eram decât un simplu om străbătut de o personalitate în care nu conştientizam că în interior se afla un organism artificial atât de complex.”; „îşi întinseră aripile, transformând liniştea relativă cu un cor de sunete stridente, consumându-şi dialogurile în serii scurte de lovituri reciproce din puternicile ciocuri coroiate, aruncând, de jur împrejur, ciudate jeturi de lichid ce provocau în verdele vegetaţiei o reacţie care mă îndemna să cred că era un acid”; „Din loc în loc, libelule generoase, susţinute de aripi multicolore, expermentau fără succes, antrenând fiecare, alături de organele care producea portanţă, cele şase membrele rahitice în încercări succesive de a se desprinde de sol.”; „Grupate în roiuri consistente, coleopterele porniră spre slăvi, îmbrăcând priveliştea cu o mantie ce arunca liziera pădurii într-o stranie locaţie străbătută de tot felul de umbre şi deformări ale contururilor.”; „Infrastructura se transformase într-un peisaj selenar lipsit de contur, contabilizat prin maldăre de moloz împestriţat cu bucăţi de asfalt ce aparţinuseră străzilor, de tot felul de ţevi şi trasee de cable dezgropate , de cratere impunătoare care demonstrau că lupta, dusă pe fiecare metru pătrat, fusese crâncenă.”) sau devenind de-a dreptul ilare („îşi făcu apariţia un cvartet de vrahtyeni” sau „masca mea de gaze se aburise, micşorându-mi posibilitatea de ai observa prin metodă directă, îngreunându-mi, şi mai mult, operaţiunile de inspirare şi expirare”). M-aş fi străduit să explic învăţăcelului nostru cum devine cazul cu pronumele relativ „care”, mai exact când anume trebuie el precedat de prepoziţia „pe” (cum nu a făcut domnia-sa în „eşuat într-un loc care îl intuiam drept planeta Axxis” sau în „Autodistrugerea este o caracteristică care o aveţi impregnată în A.D.N-ul vostru”) sau ce anume scârţâie stilistic în unele formule (cum e cazul repetării obsedante a cuvintelor din familia lui „a [se] concretiza”: „Am detectat mişcare- la câţiva zeci de metri în faţa mea- concretizată de patru fiinţe…”/„străinii posedau, de o parte şi de alta puternicelor picioare, o a doua pereche de membre ( de această dată concretizată în secţiuni cilindrice egale)”/„Într-un sincron destul de reuşit, patru săgeţi concretizară reacţia lor de răspuns”/„conductori optici transmiteau informaţii concretizate în intensificări luminoase”). Ceva din text îmi provoca însă o ciudată senzaţie de deja-vu. Iarăşi şi iarăşi. Sub impulsul unei intuiţii, m-am dus la bibliotecă şi am extras un volum: „Charity, o femeie în Space Force”, de Wolfgang Hohlbein (Editura Baricada, Colecţia „eon 501”, Bucureşti 1992; traducerea: Anca Rusu; ISBN 973-9081-13-4). Am recitit începutul povestirii domnului Victor-Nicuşor Dragomir: „19 decembrie 2012./-în prezent-/. . . Valea oraşului continua să ardă. Spre nord, cerul luase foc şi iradia ameninţător un roşu intens, accentuat de zumzetul acela…”. Apoi mi-am aruncat ochii în volum… Am îngheţat… „12 decembrie 1998./-în prezent-/. . . Oraşul din vale continua să ardă. Spre nord, cerul luase foc şi iradia ameninţător un roşu intens, ca şi când, în acea zonă, …”. Seamănă tare, aşa-i? N-am stat să verific toate blocurile celor două texte. E suficient şi atât ca să-mi dau seama că tânărului pretins autor îi lipseşte ceva esenţial ca să ajungă un scriitor adevărat. Îi lipseşte caracterul. Premiul pe care i l-am acordat, juriul SRSFF şi cu mine, în etapa din luna lui mai, anul curent, este, până la urmă, o regretabilă eroare, mult mai mare decât biata virgula uitată unde nu trebuie, din grabă, fireşte, de bunul domn Victor Martin. O greşeală pe care trebuie să ne-o asumăm. Vina însă îi aparţine în totalitate domnului Victor-Nicuşor Dragomir, care a dorit, foarte tare, se pare, să intre într-o galerie ilustră de plagiatori, pomeniţi în mass media ultimelor săptămâni. A făcut-o înşelând buna credinţă a unor oameni oneşti, dispuşi la sacrificii personale întru binele comunităţii science fiction şi fantasy din România.

Într-un mesaj postat ca şi comentariu la propriul său text, autorul spunea:

«. . .About me:
Am asupra mea, ascunse aproape de inimă, câteva calităţi care mă îndeamnă să scriu. Pe spate, atârnând greoi, se mişcă un sac plin cu greutăţi din care mă străduiesc să mai risipesc pe cărarea vieţii. Un singur sfat:
“Să fim mai buni unii cu alţii!”»

Sună frumos, dar oricât de buni am fi, furtul, căci asta este, la urma urmei, plagiatul, e o faptă mult prea gravă pentru a fi iertată. Vom fi foarte atenţi în privinţa domnului Victor-Nicuşor Dragomir de azi înainte. Şi sfătuim pe toţi să facă la fel.

Trecem cu greu peste amara mâhnire şi mergem mai departe…

Diana Alzner reuşeşte, pe final, să îndulcească lucrurile, deşi textul său, „Tester”, e unul distopic, trist până la final, când îşi găseşte unda de optimism, fiindcă, într-una din multiplele realităţi, lui Sam şi familiei sale li se deschid orizonturile. Într-un fel sau în altul, numai tu însuţi poţi fi propriul tău înger, pare să ne spună preabuna autoare vâlceană. E un text care trebuie citit, mai ales că redactarea îngrijită (n-am remarcat decât un accident izolat de punctuaţie, „încruntătura de pe faţa celui care-i vorbea, îl determină să renunţe”, şi o greşeală de tastare, neremediată la reviziurea finală, „Se aşeză comod şi îţi ţinu respiraţia”, evident, greşeli nevinovate) are darul să dea speranţă: mai există, totuşi, oameni aplecaţi temeinic spre cultură.

Avem a mulţumi autoarei.

Rubrica de proză a lunii iunie din revista SRSFF a fost pentru mine o adevărată lecţie, având ca temă principală diversitatea caracterelor umane. Dincolo de lăudabilele eforturi din concursul e-Text, tripleta celorlalte texte ilustrează o alternanţă nefericită, căci domnul Victor-Nicuşor Dragomir este prins la mijloc între două caractere puternice, silitoare, construite cu vădit respect pentru munca de creaţie. Voi continua totuşi să cred că autorul în cauză are resurse să se îndrepte, deşi, când va veni de azi înainte vorba despre domnia-sa, şarpele îndoielii, cuibărit în conştiinţa mea, mă va muşca, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva s-a inspirat prea temeinic din alte părţi.

Ceea ce mi se pare totuşi interesant este că am cumpărat volumul lui Wolfgang Hohlbein relativ de curând, prin luna martie cred, terminându-l de citit în 12 aprilie. Am ezitat mult dacă să-l iau sau nu. Era foarte ieftin şi simţeam că mă va ajuta, dar nu ştiam la ce. Mă gândeam că mă va lămuri, o dată în plus, asupra calităţii generale a textelor science fiction traduse în acei primi ani ai deceniului nouă, când au pătruns în spaţiul editorial de limbă română multe texte de divertisment pur, care au adus bani frumoşi întreprinzătorilor în domeniu, mai ales că principala problemă de atunci părea să fie traducerea, nu licenţierea. În noianul de occidentalisme mai mult sau mai puţin bizare importate pe atunci se strecurau şi piese de certă valoare, cum a fost, de pildă, cazul nuvelei „Duşmanul”, de Barry B. Longyear, publicată de Grupul de Presă „Orion”, din Craiova, în 1990, în excelenta traducere a lui Mihai Dan Pavelescu, lucrare care luase Nebula în ’79 şi Hugo în ’80. „Charity, o femeie în Space Force” nu e, desigur, de aceeaşi valoare. Dar nu mi-a părut rău că am cumpărat-o, nici atunci, nici după ce am citit-o şi cu atât mai puţin acum… Destinul mi-a dat o mână de ajutor, transformându-mă într-un instrument al său. Poate că toate astea îi vor sluji domnului Victor-Nicuşor Dragomir ca lecţie a sorţii. În lumea literelor, modelele atâtor şi atâtor oameni de succes ai zilelor noastre, deveniţi faimoşi prin fraudă, nu sunt deloc valide.

Până data viitoare, „Să fim mai buni unii cu alţii!”


SUSPANS.ro de cireşar

11/07/2012

Începem cu destulă întârziere cronica textelor literare din rubrica de proză a numărului 25 din SUSPANS.ro, dar ne bucurăm s-o facem, până la urmă. Răgazul vieţii e prilej de bucurie atunci când reuşeşti să te-ntorci la ale tale… Dar să nu mai pierdem vremea cu mărturisiri… Are să vină cândva, poate, şi vremea lor…

Rubrica începe aşadar cu foiletonul „Cealată femeie”, de Nicolae Conescian. Încet, încet, în această a treia parte, câteva din legăturile esenţiale ale intrigii încep să prindă contur. Încet, încet, cu vizibil meşteşug, autorul începe să ridice vălul, iar faptele par a fi mai întunecate şi mai diabolice decât ne-am fi gândit. Scriitura s-a aşezat şi ea în vadul firescului, sau, oricum, foarte pe-aproape, căci n-am tresărit decât la una-două repetări de cuvinte (ca în „Cu excepţia cărţilor de identitate şi obiectelor de igienă personală, găsite în poşetele femeilor, nu exista nimic relevant, ceva ce ar fi ajutat la identificarea femeilor.”), la cele câteva scăpărări de tastatură, evident neintenţionate („scena din biroului directorului”) şi la câteva mărunte accidente de punctuaţie (cum e cazul formulei „cel care ne urmărea, probabil că nu făcea altceva decât să respecte planul impus”). Dar lectura a fost împlinită. Şi ăsta-i mare lucru.

Imediat mai apoi, Cătălina Fometici îşi încheie trilogia comorii din Pădurea Vrăjită, începută în aprilie 2012, cu „În zori, pădurea era albastră…”, şi continuată în mai, cu „Pentru toate comorile iadului”, dăruindu-ne textul „În urma lor, doar flăcările…”. Pe 31 mai, spuneam (a se vedea Ploaie de mai la… SUSPANS.ro) că partea a doua este cel mai bun text al autoarei, dintre cele pe care le-am citit. Ei, bine, povestirea de faţă este încă şi mai împlinită, vădind că avem de-a face cu o autoare dăruită, născută, cum se spune, cu verb, stăpână pe o scriitură din ce în ce mai bine cristalizată, mai puternică şi mai strălucitoare. E o adevărată plăcere să descoperi on line astfel de bijuterii.

Deloc lipsită de virtuţi este şi cea de-a treia piesă din lista rubricii de proză a generoasei reviste pe care o discutăm aci. Semnată de James R. Blaisse, ea adună, sub un titlu laconic, dar intrigant, „SMS+”, frecvenţe înrudite tematic cu cele ale folietonului domnului Cornescian, căci avem iarăşi parte de aşezăminte psihiatrice şi pacienţi demni de compătimit. Ne face plăcere să descoperim că şi scriitura tânărului autor argeşean se şlefuieşte cu sârg, fiindcă n-am mai găsit în text decât o ciobire a articolului posesiv-genitival („păpuşarul propriului destin şi a tuturor”) şi un cuvânt cu iz, să zicem, regional („teneşilor”), nerecomandat într-o expunere focalizată din punct de vedere omniştient, la persoana a III-a. Am să remarc şi structura curajoasă a compunerii, alcătuită din tablouri legate între ele într-un mod deloc direct, lăsând imaginaţiei cititorului destul de multe de făcut. Poate tocmai din acest motiv găsesc finalul puţin ambiguu, fiindcă nu pot fi sigur dacă dubla crimă pomenită la sfârşit e opera doctorului, tulburat de pacientul său cu totul deosebit, sau chiar a acestuia din urmă, externat, dar nici pe departe vindecat. Una peste alta, textul e cu siguranţă deasupra medianei calitative din presa electronică de profil, în nota obişnuită a povestirilor publicate de SUSPANS.ro.

Lista continuă cu tableta Andrei Pavel, „Mărgelel verzi”, în care avem parte de mărturisirea unei ciudate experienţe onirice, petrecute într-o călătorie cu trenul ( 😉 am eu o slăbiciune pentru trenurile astea). Nu ştiu dacă e pură întâmplare, dar eroina povestioarei pleacă la drum din… Curtea de Argeş (ce nostalgie îmi provoacă staţiile mici şi pline de istorie!), localitate de naştere a tânărului… James R. Blaisse, despre care tocmai ce-am vorbit. Dacă n-a fost o înlănţuire cu… premeditare a redacţiei, precis e vorba de un soi de eveniment sincronistic… Încărcat de mister… 😉 Şi brusc îmi aduc aminte că vineri, în trenul cu care m-am înapoiat acasă, în faţa mea stătea o tânără domnişoară blondă, care purta mărgele verzi… Apoi am aţipit… Dar nu vă spun mai mult… 🙂

Dincolo de ineditul tabletei (pe care o socotesc fantastică, dar nu destul de speculativă, aşa că o voi încadra la texte de graniţă), identificând în text, de două ori, forma flexionară „aşează”, am tresărit. Plăcerea lecturii nu s-a topit însă din atâta lucru, fireşte, fiindcă Andra Pavel nu e genul care să comită astfel de gafe. E pură întâmplare. Cu toţii greşim…

Nuveleta „7 seri”, de Narcisa Stoica, se încadrează foarte bine la suprarealism, deşi suntem proiectaţi pe rând, mai întâi într-o lume fantastică în care zilele săptămânii sunt rafinat personificate, iar apoi într-o alta, şi mai fantastică, înrămată în prima, unde păsări-bibelou prind miraculos viaţă, sub efectul unor incantaţii meşteşugite. Plăcută la lectură, cu pasaje descriptive împlinite, căpătând şi ceva tensiune pe finalul poveştii din poveste, piesa îmi pare că rămâne însă la nivelul unui exerciţiu de compoziţie, reuşit, din fericire. Cele câteva derapări de tastatură, manifestate prin formule distorsionate („la linia se inserţie”, „mai vorbea din când în când le oferea hrănea şi adăpost sub taraba ei”, „stăpânul său îi indica ce coliviile să ia în braţe”) sau accidente de punctuaţie prin omisiune („Livia, o bună cunoscătoare a păsărilor a sesizat o oarecare reţinere din partea lor” – mai trebuia, evident, o virgulă după „păsărilor”), sunt cu totul secundare.

O mai aşteptăm, cu drag, pe Narcisa.

Aflată aproape de limita povestirii foarte scurte (1000 de cuvinte), tableta „Nopţi în tenebre: Ecouri din trecut”, de Paul D.Adrian, este una moralizatoare, în pofida atmosferei sumbre, morbide: micului Dan Claiborne i se plăteşte cu aceeaşi monedă pentru plăcerile sale sângeroase, rod al unui comportament deviant ce poate fi, la fel de bine, patologic sau metafizic. Împachetată într-o scriitură cu nuanţă de reportaj, povestioara pare să sufere uneori, prin existenţa unor formule descriptive incerte („Un peisaj primordial care pândea flămând din bezna deasă.”) sau mici ciobiri de tastare grăbită („înafara”, „şi în ziuă de azi”). Fără a mai izbuti să se egaleze pe sine (impresia lăsată de „Fantasma eternităţii”, publicată la SUSPANS.ro în martie, anul curent, a fost una mult mai puternică), Paul D. Adrian rămâne totuşi în atenţia noastră ca un autor cu idei, pe care le poate concentra în construcţii literare compacte, cum este şi cazul de faţă.

Deşi comparabilă ca dimensiuni cu predecesoarea, schiţa „Crimele plăcerii”, de Alin Dărângă, e cu mult mai puternică, ecoul său (moralizator?) având ceva din discursul lui de Sade. Cu o scriitură cuceritoare, care nu dezamăgeşte nici de această dată, Alin Dărângă se menţine cu lejeritate în tonurile literaturii de foarte bună densitate. Noi îl socotim, de luni bune, unul dintre jucătorii de urmărit. 🙂 Cu toate că piesa de faţă are toate atributele celui mai curat realism.

Mai vechea noastră cunoştinţă Aurelia Chircu (am întâlnit-o pentru prima dată în Gazeta SF) îşi continuă lucrarea-foileton „În ştreang”, oferindu-ne cea de-a II-a parte. În stilul obişnuit (se pare că autoarea preferă proza de mai mare întindere), faptele par să se lege din ce în ce mai strâns, iar personajele se dezvăluie treptat, într-un ritm cât se poate de potrivit. Discursul povestitoarei pare şi el a se cristaliza tot mai vizibil într-un stil de nuanţă clasică, la care însă ar mai fi de lucru. Găsim de pildă în text sintagma „literele boldite”, recunoscând aci un termen din argoul calculatoarelor, referitor la formatarea stilului, folosit de toate procesoarele de text: scrisul cu caractere îngroşate se zice, în engleză „bold”. În româneşte însă, „boldit” (regionalism) înseamnă „holbat”, „căscat”, sau „zgâit” şi se poate referi la ochi sau la privire. Sensul atribuit de autoare nu există la noi, iar introducerea unui termen argotic din domeniul IT într-o povestire de atmosferă medievală creează la nivel imaginativ un hiatus mai mult decât vizibil. Mai există în text şi câteva mici neatenţii, cum ar fi virgula rău intercalată (prin omisiune – era necesară o alta, după „prieten”) din „Orologiul de pe peretele opus, vechiul său prieten îşi făcea în continuare neobosit munca”, dar acestea par izolate şi cu totul nesistematice, neavând darul să ştirbească prestigiul gramatical. Una peste alta, autoarea creşte frumos, lucru care nu poate decât să ne bucure. Îi vom urmări şi pe mai departe traiectoria…

Karel Cispic împlineşte şi el oferta SUSPANS.ro, cu o nouă picătură de destin, desprinsă cu pricepere din actualitate: „Iunie”. Expusă într-o montură realistă, povestea campioanei triste nu are decât discrete rezonanţe de sfânt miracol, care fac şi ele parte din cotidian, dar numai pentru cine are ochi să vadă şi inimă să vibreze. Iar Karel Cispic, ne dovedeşte din nou, are cât să dea şi la alţii.

Cu „Omul de dincolo”, Mihai Hafia Traista ne poartă într-o călătorie fantastică prin ţinuturile atemporale ale veşniciei, propunându-ne o compoziţie articulată în registrul paranormal fantasy. Izul ei de stranie poveste rurală cu stafii, în care autorităţile comuniste se confruntă cu oameni înviaţi din morţi şi distorsiuni cronospaţiale, mi-a amintit de copilăria mea, fiindcă ascultam adesea astfel de istorii, povestite de oameni din generaţia bunicului. Buneii de azi nu mai sunt aşa decât prin sătuce uitate, unde basmele mai coboară printre oameni, ca în vremile vechi, când feţii-frumoşi se alegeau dintre vonicii cei cu suflet curat. N-avem a zice nimica de forma în care autorul îşi turnă povestea. Câteva mici accidente („dumneata şti, „dacă ai cârtii, „era însurat demult – apare şi formula corectă „aşa cojoc la noi nu se mai poartă de mult), aruncate pesemne din goana tastaturii, nu izbutesc nicicum să năruie visarea. Negreşit, îl vom mai aştepta pe domnul Mihai Hafia Traista, şi nu doar fiindcă am călcat ţinutul miraculos al obârşiei sale în şapte dintre vacanţele de vară mai recente, desluşind istoriile locurilor ca pe nişte semne lăsate pe pământ de oameni înrudiţi cu îngerii şi zeii, ci mai ales fiindcă domnia-sa scrie. Chiar scrie.

În fragmentul de roman propus de Cristi Lavin, „Vikingul roz”, realismul e încrustat ici-colo cu trimiteri mai mult sau mai puţin directe către tărâmul magiei, dar nu putem şti care este, până la urmă, nota dominantă a piesei, citind numai segmentul de faţă. Ceea ce se poate totuşi distinge este stilul cursiv al autorului şi uşurinţa cu care brodează faptele pe ecranul imaginaţiei celui ce se pleacă asupra textului. Vom socoti piesa una de graniţă, doar de dragul categorisirii, fireşte, fiindcă un autor împlinit, iar astfel te naşti, căci nicio şcoală nu te poate transforma în Shakespeare dacă eşti lipsit de coarde, nu poate fi încorsetat atât de uşor în chingile unei etichete de raft. Ne-ar putea interesa romanul… În versiunea românească, desigur, fiindcă în limba franceză nu citim decât ocazional, şi numai atunci când n-avem de ales… 🙂 Româneasca fragmentului este însă una cât se poate de robustă, în care accdientele („Este celebrul cazul…”) sunt cu totul izolate.

Nota de realism domină selecţia lunii iunie a rubricii de proză de la SUSPANS.ro până la final, căci „Testul Rorschach”, de Bogdan Onin, ca şi penultima ieşire la rampă, fragmentul despre care abia ce-am spus câteva vorbe niţel mai sus, conţine numai câteva trimiteri, puţine, dar suficiente ca să reţină atenţia, către planul magiei negre de sorginte africană, pomenind de temutele practici Voodoo, ce revin în cuprins, transformându-se într-un fel de laitmotiv. Finalul, oarecum prevezibil, scoate la suprafaţă drama importantului om de afaceri al cărui noroc a scăpătat, aducându-l pe magnat în zona disperării fără de întoarcere. Voodoo devine astfel motivaţia fragilă a unui act sinucigaş, săvârşit sub imperiul resemnării şi al neputinţei de a accepta noua realitate. Gestul tehnicianului Scott, de a închide fereastra, devenită ad-hoc platformă de decolare către nicăieri, fiind un fel de lăsare a cortinei peste spectacolul mărunt al vieţii individului, în vreme ce marele show, viermuiala imperturbabilă a societăţii, trebuie să continue.

Nu ni s-au părut importante cele câteva mărunte greşeli („cât era meritul sucului de struguri și cât a noii propuneri”, secretarea îi răspunse”), peste care trecem cu lejeritate, fiindcă textul combină în vibraţia sa câţiva din regiştrii fundamentali ai naturii umane, şi asta ne pare mult mai important.

Una peste alta, iată-ne la final. Deşi mai puţin acorată în zona speculativă, rubrica de proză a lunii iunie promovată de SUSPANS.ro continuă să fie o colecţie de texte cu valoare antologabilă, dovedind, încă o dată, că în zona fantasticului literar de la noi se scrie cu evidentă simţire. Paleta abordărilor este una universală, fiindcă autorii îşi aleg personajele din cele mai diverse colţuri ale lumii, pe noi bucurându-ne însă mai cu seamă istoriile desprinse din realitatea românească, prin care ne simţim noi înşine ridicaţi la rangul de cetăţeni ai lumii.

Ne mai cerem încă o dată iertare de întârzierea poate nepermis de mare. Dar nu mai avem vârsta entuziasmului fără margini, iar viaţa ne scoate în cale, pe neaşteptate, cum altfel?, cernitele cărări ale celui de-al doilea versant al existenţei. Tocmai ce am înţeles că ne coborâm agale de pe piscurile cucerite mai ieri cu avânt, bizuindu-ne din ce în ce mai mult pe experienţă, şi din ce în ce mai puţin pe forţa şi vitalitatea tinereţii. Păstrăm însă, în adânc, intact, sufletul copilului care am fost. Nu vom înceta să-l iubim niciodată. Din acest unic motiv scriem, încă scriem, rândurile de faţă.

S-auzim de bine.


e-Text, etapa a 9-a

03/07/2012

Au apărut rezultatele etapei a 9-a a Concursului de ficţiune speculativă (proză scurtă) e-Text, iniţiat de SRSFF în luna noiembrie.

Vă aşteptăm în iulie! 🙂