Fabricanţii de realitate

În ciuda faptului că, la prima vedere, ar putea să fie vorba de titlul unei povestiri ştiinţifico-fantastice, lucrurile nu stau deloc aşa. Stau cu mult mai rău. Dar, pentru a înţelege despre ce e vorba, să ne întoarcem în trecutul nu tocmai îndepărtat, însă prea lesne uitat…

Perioada dominaţiei stângii extreme s-a caracterizat, între altele, în România, printr-o mare discrepanţă între ceea ce se spunea şi ceea ce se petrecea. Existau, cum bine îşi mai aduc aminte unii dintre noi, două realităţi: una oficială, vorbind de realizări măreţe, de noi şi noi culmi ale progresului şi prosperităţii, şi una vie, în care apartamentele blocurilor rămâneau zilnic neîncălzite şi fără curent electric, în care magazinele alimentare erau aproape goale, lactatele erau produse de lux, iar măcelăriile deveniseră amintiri din vremea cavalerilor Jedi. Ori de câte ori doreau autorităţile, omul de rând îşi ocupa locul său de actor umilit în scena realităţii alternative ce se crea ad-hoc, jucând rolul ce i se cerea, ca un copil captiv într-un exerciţiu ludic macabru, mai presus de voinţa sa, pretinzând că totul e minunat, că el însuşi e cât se poate de recunoscător conducerii politice. Astfel legitimată, puterea îşi vedea mai departe de scopurile ei, mult prea măreţe spre a se împiedica în felul îngust de a percepe realitatea al simplului cetăţean. Într-unul din demersurile sale analitice, Philip K Dick atrăgea atenţia că această coexistenţă antagonică între cele două realităţi este semnul cert că respectiva societate suferă sub apăsarea totalitarismului.

Suntem conştienţi că organizările sociale despotice au întotdeauna nevoie de asemenea contorsionări ale realităţii. La început mai puţin, dar, pe măsură ce scopul urmărit de putere se îndepărtează tot mai mult de scopul general, nevoia de a înlocui brutal realitatea cu o alta, corespunzătoare, devine imperioasă. Mai greu înţelegem însă motivarea altui gen de contorsionare a realităţii, cumva asemănător totuşi, despre care am să încerc, în cele ce urmează, să spun câte ceva…

La finalul unei sesiuni de e-mail, mă trezesc, în după-amiaza de 2 noiembrie, pe pagina portalului „Yahoo!” de limba română. Îmi sare în ochi un anunţ despre Cristian Minculescu, solistul trupei Iris. Titlu: „Cristi Minculescu, solistul trupei Iris , se retrage definitiv din muzica”. Anunţul, încasetat într-un chenar cu liniatură subţire, discretă, ne trimite la un articol rezumativ, pe muzica.metropotam.ro, la finalul căruia, un alt link ne trimite la adevăratul articol, pe evz.ro, unde titlul sună astfel: „EXCLUSIV EVZ. Şoc în lumea muzicală! Cristi Minculescu, de la Iris, are nevoie de un nou transplant. Soţia sa îi va dona un rinichi”.

În cuprinsul articolului, citim: „În lumea muzicală se ştie, de ceva timp, că operaţia este obligatorie şi că soţia artistului va fi, din nou, îngerul său păzitor. „Rodica Minculescu va fi donatorul rinichiului de care are nevoie solistul trupei Iris. Tot ea i-a mai donat, în trecut, şi o parte din ficat, iar organismul lui Cristi l-a acceptat, mai mult ca sigur nu se va pune problema compatibilităţii”, ne-au spus surse din lumea muzicală.” Pe de altă parte, din acelaşi articol, aflăm: „Contactată telefonic, Rodica Minculescu a negat atât informaţia că operaţia de rinichi ar fi iminentă, cât şi cea privind retragerea, dar nu a infirmat faptul că nivelul creatininei rezultat din analizele lui Cristi Minculescu este foarte crescut.”

Ce se înţelege de aici? Că „pe surse”, Cristian Minculescu se retrage definitiv, pe câtă vreme, în declaraţiile soţiei, n-ar fi luat încă o astfel de decizie. Cu oarecare meşteşug, informaţia de pe surse e întărită însă şi de alte nume sonore din lumea muzicii, care au declarat pe la diverse posturi radio sau TV cam acelaşi lucru…

Înţelegem din tot acest colaj de zvonuri contradictorii că intenţiile reale ale solistului de la Iris nici nu contează, cum nu contează, până la urmă, nici starea sa de sănătate. Ceea ce e relevant e faptul că adevărul se află întotdeauna „pe surse”, apoi e lăsat să difuzeze rapid şi, când ajunge pe buzele tuturor, nimic nu-l mai poate înfrânge, nici dacă, în final, nu se ştie cât de adevărat este acest adevăr. Vorba francezului: „Ce spune toată lumea trebuie să fie adevărat!”. Mai mult, ni se sugerează că toată hărmălaia ar putea fi o manevră de culise a celor implicaţi financiar în recenta suită de concerte a trupei, spre a convinge pe cât mai mulţi muşterii să vină, căci ar putea fi ultima şansă de a-l asculta „live” pe Cristian.

Realitatea, aşadar, este aceea pe care o fac ziarele, televiziunile, internetul. Ficatul, sângele, rinichii, toate astea contează mult mai puţin, aproape deloc, şi numai în măsura în care ar putea fi transmise „pe surse”. „Sursele” pot spune oricând, orice, despre oricine. Vuvuzelele media ne sparg apoi timpanele iar noi credem. Aşa se fabrică realitatea, se ambaleză frumos în „ciolofan” şi se serveşte direct din raftul zvonisticii electronice, aflat întotdeauna la înălţimea optimă ca să-ţi sară în ochi.

Văzând cât de bine este ascunsă viaţa mea sub trombele de gunoi informaţional din care pare construită lumea, mă întreb dacă eu însumi exist. Dacă nu sunt cumva vreo plăsmuire a cuiva mult mai mare şi mai puternic, un fel de Dumnezeu de carton, legat cu sfori sprinţare, căruia mă închin smerit, deşi sforile sunt vizibile, dar eu mă încăpăţânez să dau crezare marionetei, s-o stimez, s-o preţuiesc, s-o înjur numai în gând, şi atunci cu teamă, fiindcă e posibil ca înjurătura să ajungă „pe surse”. Şi mă mai întreb, dacă mărunţii fabricanţi de realitate pot să ofilească pe loc rinichii lui Cristian Minculescu, să-i ridice nivelul creatininei şi vânzările de bilete la concerte, oare ce pot face adevăraţii fabricanţi? Pot ei să construiască ţări de dimensiunea continentelor? Pot ei să vorbească de necesitatea imperioasă ca eu să mă mulţumesc cu tot mai puţin, în vreme ce ei stau cocoţaţi pe munţi de bogăţii tot mai înalţi? Pot ei să mă oprească pur şi simplu, ca pe un calculator banal, ţinând apăsate tastele control-alt-delete?

Care o fi de fapt PIB-ul României? Există România? Dacă există, de ce ni se spune de n ori pe an că am ieşit din criză, după care continuăm să înotăm în lăturile propriei existenţe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? De ce ne luăm concediu fără plată, pentru că angajatorul-stat nu mai are destui bani să ne plătească leafa, dar înlocuieşte bordurile a cincea oară în ultimii trei ani pe aceleaşi uliţe?

Ce înseamnă, la urma-urmei, realitate?

A fi sau a nu fi scriitor

„Într-un articol din Writer‘s Digest, din aprilie 2001, Joe Cardillo (directorul programului de scris creativ de la colegiul Vermontului de Sud) a sugerat că cele trei elemente necesare pentru a-l prinde pe cititor seamănă cu paşii pe care i-a folosit el pentru a-şi antrena căţelul: 1)trezeşte interesul; 2)amînă; 3)răsplăteşte.”

Fragmentul de mai sus m-a făcut să rămân (din fericire numai pentru câteva clipe 😉 ) siderat. Mi-am dat seama că e posibil să n-am habar chiar deloc ce înseamnă „scris creativ”, adicătelea „creative writing”, anglicăreală pe care o tot aud în ultimii ani. Şi concluzia asta nu prea dă bine cu imaginea mea de ins care moderează juriul unui concurs iniţiat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy… Eu credeam că a scrie creativ înseamnă a face literatură, iar bruma de învăţătură pe care mi-au dat-o dascălii mei din liceu pe direcţia asta, că în facultate am studiat cu totul altceva, m-a făcut să cred că literatura este arta cuvântului, adicătelea chintesenţa comunicării verbale, tot ce se poate obţine mai amplu pe tărâmul slovei. Dar poate că nu-i aşa…

Nu-i aşa fiindcă aflu că domnul cititor trebuieşte „prins”. Şi asta printr-un algoritm de dresaj eficient în egală măsură şi la păcălirea animăluţelor de companie. Trăiam cu impresia că, totuşi, sunt ceva-ceva mai inteligent ca un căţel.

Mă şi văd răsturnându-mă pe o parte, apoi pe cealaltă, dând din lăbuţâci şi încercând disperat să cred că şi eu contez, toate astea în vreme ce stăpânul meu, SCRIITORUL, dornic numai să-mi dea agăţul, numără preocupat bancnotele încasate din vânzarea cărţilor care, pân’ la urmă, chiar mi-au plăcut. Mi-au plăcut fiind convins că nu oricine poate fi scriitor, că pentru asta e musai să ai ceva din naştere, un fel de har pe care, oricâte şcoli ai face, n-ai cum să-l dobândeşti ca pe o deprindere meşteşugărească fără să se vadă că strădania te aduce, ineficient, la sufocantă incandescenţă, pe câtă vreme cei „gift-uiţi” (am încheiat citatul! 🙂 adâncă vorbă, maestre!) se duc mult mai sus peste tine, fără măcar să… clipească din aripi.

Într-o vreme, pe când eram abia adolescent timpuriu, iar tuleile bărbii şi musteţilor nu se hotărau ce să facă în porii feţei mele, mă închipuiam scriitor. Asta făcând, nu mi-am imaginat niciodată, dar absolut niciodată, că ar trebui să ajung într-o zi un ins descătuşat de scrupul şi mulţumit că am mai şmecherit câteva sute, mii, zeci de mii de fraieri să mă citească, trezindu-le mai întâi interesul, apoi amânând şi apoi răsplătindu-i cu vreun deznodământ cu premeditare pitit în faldurile epustuflantelor răsturnări de situaţie.

Mi-am imaginat în schimb că povestesc unor prieteni, aşa cum face oricine la un taifas din cele adevărate, unde nu se oboseşte nimeni să te asculte dacă nu zici „cu artă”. Când baţi câmpii, eşti expediat iute în planurile secunde, fără nicio supărare, fără nicio încrâncenare, iar ăl mai credibil devine „cel mai iubit dintre pământeni”, inclusiv de tine, concurentul tocmai detronat.

Poate am greşit închipuindu-mi asta. Poate că viziunea mea s-a deformat precoce, din cauză că prietenii adolescenţei mele îmi erau cu adevărat prieteni (dovadă că-mi mai sunt şi azi, deşi ne vedem rar). Poate că lumea mea nu era nici pe atunci destul de… lumească. Poate că eu n-am învăţat ce trebuie. Poate că nu sunt decât un biet inadaptat, crescut ca o malformaţie în carnea prezentului. Poate că, totuşi, ca scriitor, nu sunt bun de nimic până la urmă. Dar, dacă totuşi aşa stau lucrurile, ştiu sigur că nu mă voi obişnui cu adevărat niciodată să mă joc de-a sinceritatea, râzând pe din dos de cei ce mă citesc. Şi-mi voi asuma până la capăt riscul ca scrisul meu să nu fie, din pricina asta, destul de „creativ”.

Rezultatele concursului de proză scurtă SF Helion 2011

Ca ştire de ultimă oră, HELION ON LINE face o modificare a primei sale pagini, menţionând rezultatele recent încheiatului Concurs de proză Helion 2011. Ne-am permis să reproducem anunţul:

CONCURSUL DE PROZĂ HELION 2011

Cea de-a 26-a ediţie a concursului de proză scurtă Helion şi-a desemnat laureaţii.

Juriul format din Lucian Vasile Szabo (preşedinte), Cornel Secu şi Ionut Ciprian Baciu (membri), a hotărât ca premiul I să nu se acorde.

Iată lista completă:

Premiul al II-lea ex aequo

* BOGDAN CAZACU (comuna Şandra, jud. Timiş) pentru povestirile Toate componentele moşului şi Conversaţie între doi gândaci de bucătărie
* FELIX TELE (Roşiori de Vede) pentru povestirea Marioneta

Premiul al III-lea ex aequo

* BALIN FERI (Bucureşti) pentru povestirea Fericitul viitor
* LUMINITA VALENTINA MANOLE (Bacau) pentru povestirea Autobuzul
* STEFANA CRISTINA CZELLER (Iasi) pentru povestirea Tulburătoarea paţanie a unui fruntaş al muncii socialiste

Juriul a acordat menţiuni următoarelor povestiri:

* Iordan de MIHAI MURARIU (Lugoj)
* Optimism de împrumut de EUGEN LENGHEL (Bucureşti)
* Phygmalion de FLAVIA CORALIA HOFNER – TARANU (Solca, jud. Suceava)

Toate lucrările premiate vor fi publicate în revista tipărită HELION (nr. 1-2/2012) sau în revista online HELION (numerele 17, 18 şi 19).

Concluziile juriului se pot sintetiza, foarte pe scurt, în calitatea literară sensibil mai bună faţă de ultimele doua ediţii, existând numeroase proze care, chiar dacă nu au fost premiate, conţin idei interesante şi probează bune calităţi narative.

Felicităm pe câştigători şi ne bucurăm mult de concluzia juriului. Suntem tare nerăbdători să citim prozele premiate, căci recunoaştem între câştigători câteva nume… 😉

De pe la noi

Strehaia este cunoscută azi în special pentru comunitatea zgomotoasă de rromi care locuiesc aici. O bună parte din ei s-au aşezat după 1989, urmând, în mod evident, un plan de consolidare a etniei la nivel local. Au devenit destul de repede aşa de „emblematici” 😉 pentru micul târguşor, încât Strehaia este asociată în ultimul timp numai cu Leo, faimosul sponsor al maneliştilor, despre care circulă tot felul de legende, basme, epopei soap-porn-fantasy, majoritatea ţinând, fireşte, de pura ficţiune. Strehaia este orăşelul unde nunţile numitei „ginte” se fac cu mare fast, coloane de maşini claxonând îndrăcit blocând uneori, vremelnic, circulaţia pe cele două drumuri naţionale care se întâlnesc în plin centru, iar la botez, puii de căldărari sunt transportaţi de la domiţil la biserică pe calea aerului (nu mai mult de 1,5 km), căci faimosul eveniment monden al toamnei, poate vă amintiţi, a fost ştire de interes naţional, arătând întregii ţări cum se învolburează praful negrijitelor străzi strehăiene în vâltoarea iscată de elicea puternicului rotor, gata să smulgă fustele înflorate ale pirandelor oripilate, ce-şi strângeau poalele între coapse, dinainte, în vreme ce, pe dinapoi, ele se ridicau la cer, lăsând vederii o cât se poate de interesantă colecţie de desuuri, pentru toate vârstele, căci nu îndrăznim să aducem vorba de… gusturi. 🙂 O sumă dintre ele gesticulau către maşinăria zburătoare, alungând-o cu blesteme tradiţionale. „Priacă cu îăla diacolo! Priacă, n-auz’!” Praful vâjâia peste tot, iar lumea râdea în hohote de tembela întorsătură pe care o luase festivitatea, din cauza năprasnicului aparat de zbor…

Dar nu despre asta voiam să vă spun. Voiam să vă trimit la un articol despre un ins cunoscut şi respectat în urbe… Dar mai bine vedeţi şi singuri, fiindcă în Strehaia trăiesc şi alt fel de oameni, care fac tot felul de isprăvi. Iată!

PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 6

De la Brad la Abrud, între prezent şi trecut

Părăsim, aşadar, şoseaua naţională DN76, care-şi urmează calea sa europeană (E79) spre Oradea şi vama Borş, iar noi ne abatem la dreapta, pe DN74, către Abrud. Lăsăm în urmă un loc în a cărui istorie stau rânduiţi Ioan de Brad, voievod menţionat în documente datând de la 1404, al cărui nume de familie se împleteşte cu toponimul cetăţii, Mihai Viteazul, unificatorul născut, după unii istorici, chiar în Strehaia mea natală, ce a trecut prin aceste locuri către Praga, la 1600, după ce oştile sale au fost înfrânte la Mirăslău, Horea, Cloşca şi Crişan, capii răscoalei ţărăneşti de la 1784, care au constituit aici un important punct de concentrare, Avram Iancu, figura emblematică a luptei pentru emanciparea românilor din Ardeal, autorul celui mai eficient discurs politic rostit vreodată pe planeta Pământ, alcătuit din numai două cuvinte, „No, hai!”, Ioan Pipoş, Iosif Hodoş, Amos Frâncu şi Iosif Başa, înţelepţii care s-au aşezat firesc în fruntea poporului de moţi, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

DN74 urmează cursul Crişului Alb pe malul său stâng, mai întâi către răsărit. Până la Barza, firul apei e însoţit, pe celălalt mal, şi de linia de cale ferată cu ecartament îngust, pe care însă nici n-o putem distinge dintre ierburile crescute în dezordine. Străbatem Barza pe o vreme încă plumburie. Undeva, peste apa Crişului, e faimoasa mină Gura Barza, astăzi închisă, de unde s-a extras, în 2006, ultimul gram de aur din zona Brad. De atunci, exploatările aurifere din împrejurimi au devenit istorie. Şi când te gândeşti că, în mai bine de două milenii, extragerea aurului de aici s-a oprit pentru numai trei zile, în timpul evenimentelor sângeroase de la 1848! Toate amenajările miniere din zonă îngroaşă acum rândul ruinelor industriale, care umplu, la tot pasul, galaxia naţională.

Trecem apoi prin Crişcior, unde se află o veche biserică românească, zidită în secolul al XIV-lea. Arhitectura sa amestecă sintetic, într-un stil rustic, elemente gotice şi bizantine, iar interiorul mai păstrează încă fragmente de pictură murală datând de la ctitorire. Tot în satul ce slujeşte şi ca reşedinţă comunală, fiinţează şi un mic muzeu etnografic, amenajat într-o casă bătrânească, donată de bunica doamnei Mona Muscă. Prin Crişcior, urmând drumul judeţean 741, ce se desprinde spre dreapta, se poate ajunge la străvechea mină din Valea Arsului, unde a fost descoperită o mare piuă din fier, pentru zdrobirea minereului, datând din perioada romană. Tot astfel se poate ajunge şi la Mânăstirea Crişcior.

Noi trecem însă mai departe urcând către Zdrapţi, sat în care se poate vizita o altă biserică veche, de lemn, datând din 1852. Renovată prin anii optzeci şi repictată prin 2000, cu tehnici actuale, construcţia în întregul ei e astăzi un bizar produs de cronochirurgie. Ar putea să pară nepotrivită amatorilor de arhitectură religioasă veche. Dar ea spune, în felul ei, adevărul. Neavând destui bani pentru o restaurare autentică, sătenii au făcut ce-au putut, spre a avea şi pe mai departe un lăcaş de închinare la Dumnezeu.

Ne oprim să ne dezmorţim abia în dreptul barajului de la Mihăileni, a cărui construcţie, începută în 1987, va împlini, cu siguranţă, un sfert de secol. Se dorea, şi încă se mai doreşte, amenajarea unui lac de acumulare pentru alimentarea cu apă a Bradului şi pentru reglarea debitului Crişului Alb, spre a scăpa de inundaţii pe locuitorii din Crişcior. Ritmul alocării sumelor pentru exproprieri n-a fost însă niciodată suficient, aşa încât lacul e gol şi azi, deşi stavila din calea apelor, un alt anrocament cu sâmbure de argilă, protejat în cămăşi din beton, s-a ridicat la cote definitive.

Locul e pustiu. Se poate totuşi să fie undeva şi vreun paznic, ascuns acum de vântul subţire în cine ştie ce container al amenajării de şantier. Numai un câine costeliv ne priveşte cu jale. Îi aruncăm câteva felii de pâine pe care le înghite hulpav, mai mult pe nemestecate. Apoi aşteaptă. În ochii umili, i se citeşte recunoştinţa. Nu s-a săturat, dar ştie că nu se cuvine să mai ceară. Îi mai aruncăm o felie, în vreme ce ne urcăm în maşină. Rămâne în urmă, rugându-se în gând pentru noi. Iar Dumnezeu, sunt sigur de asta, îl aude.

Ajungem imediat şi în vatra Mihăilenilor, întâiul sat al comunei Buceş. Într-o fulgerare, gândul se afundă în neguri de vreme. Îi văd pe lăncierii lui Crişan pe când vegheau, la 3 noiembrie 1784, oficierea botezului în rit ortodox al contesei Caterina Csiszar, spre a se cununa, în aceeaşi lege, cu moţul Toader Clej. Văd apoi trupul lui Crişan, tot aici zdrobit pe roată de nemeşi, la 16 februarie 1785, şi lăsat apoi cu sălbăticie la vedere, ca orice om de rând să înţeleagă bine oferta puternicilor lumii: şerbie sau moarte. Zăresc în undele vremii şi pe Axente Sever, prefectul resemnat în faţa dorinţei celorlalţi reprezentanţi ai moţilor, în frunte cu Avram Iancu, de a încheia un armistiţiu cu Kossuth, prin tratativele purtate cu Ion Dragoş, reprezentantul său, începute tot aici, la 25 aprilie 1849. La acel moment, Transilvania era controlată aproape în întregime de armatele revoluţionarilor unguri, excepţie făcând numai cetăţile de la Deva şi Alba Iulia, încă deţinute de habsburgi, şi zona Munţilor Apuseni, aflată în puterea legiunilor româneşti.

Toate astea sunt pomenite pe inscripţia unui mic monument, datând din 2 noiembrie 1934, aflat în faţa noii biserici ortodoxe. Cea veche, în care, cu peste două veacuri în urmă, s-a botezat în legea moţilor tânăra contesă maghiară, probabil o bisericuţă de lemn, s-a pierdut. N-ar fi de mirare să fi pierit incendiată chiar în vremea răscoalei, ori în anii Revoluţiei Paşoptiste. Multe asemenea lăcaşuri s-au mistuit în vâlvătăi de ură şi intoleranţă, de-a lungul zbuciumatei istorii transilvane. Măcar să fi învăţat cu toţii ceva din asta.

Revin în prezent pe când astrotuturiga traversează pentru ultima oară albia Crişului Alb şi se ţine mai departe în sus, pe lângă unda de argint a Buceşului. Către stânga, se desprinde un alt drum, cam ponosit, însă încărcat de promisiuni. Ştiu că urcă spre nord, ţinând pe Criş până-n cumpăna apelor, străbătând pe rând satele risipite printre culmi. Tare-aş vrea să ajung până acolo, ca să văd cu ochii mei tristeţea sălaşelor părăsite din Tomnatec, să cotrobăi după intrările peşterilor de sub Piatra Bulzului, pe unde stau de veacuri ascunse comori ale dacilor de care au uitat până şi legendele, să apuc mai apoi pe firul Uibăreştilor în jos, până la podul natural de la Grohot, spre a vedea cât seamănă şi cât nu cu Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele de Mehedinţi (pe care l-am văzut azi-primăvară legat în tiranţi de oţel, spre a nu se prăvăli de tot!). Şi să mă întorc în lume coborând pe apa Baldovinului, până în Baia de Criş, poposind, în drumul către Brad, să mă reculeg la mormântul lui Iancu, din Ţebea. Doamne, cât aş vrea să pot face toate astea! Numai că tuturiga noastră nu-i cea mai nimerită astronavă pentru astfel de întreprinderi, iar timpul vieţii, după ce că-i scurt, se mai şi risipeşte în tot felul de opinteli la care te obligă, vorba poetului, „umbra de plumb a prea zilnicei pâini”.

Smulgându-ne cu greu din ispitirea acelui drumeag, ajungem în Buceş-Sat, reşedinţa comunală. Fără să vreau, mă cobor iar cu gândul, într-un fulger, prin adâncurile veacurilor trecute. Fiindcă aici şi-a aşezat cartierul general tribunul Ioan Buteanu, prefect de Zarand, pus de Iancu să închidă poarta Apusenilor, apărând trecătoarea Buceş-Vulcan. La 15 martie 1849, satul a fost ars aproape în întregime de armatele revoluţionare maghiare, drept represalii pentru rezistenţa înverşunată a moţilor. Revin preţ de o câtime de clipă-n prezent, ca să iau aminte la drumul ce se lasă în dreapta. Duce către sătucul Dupăpiatră. Şi iar mă-ntorc în vremile acelea, ca să văd într-o frântură de clipă încleştarea de la Gura Cheii, din 19 mai 1849, unde oastea lui Hatvany, alungată din Abrudul pe care-l ocupase fulgerător, în timp ce se purtau negocieri între moţi şi trimişii lui Kossuth, şi care încerca acum să ajungă la Brad, a fost întâmpinată în strâmtoare de localnici. Apărându-şi sălaşele, locuitorii rămaşi la vetre, mai cu seamă femei, n-au pregetat a prăvăli buşteni şi stânci peste mult prea încrezătorii oşteni, reeditând în Apuseni, după secole, faimoasa ambuscadă a Posadei. În prima duminică din iulie, au loc aici Serbările de la Cheia – Dupăpiatră, unde, pe lângă slujba religioasă şi discursurile evocatoare, ai parte de exerciţii militare demonstrând privitorilor, cu armele timpului de-acum, grozăvia unei ambuscade în acel defileu.

Suntem însă în ultima duminică din luna lui cuptor. Am pierdut, aşadar, ambuscada de anul acesta, motiv pentru care, ne urmăm calea. Oricum, n-am avea vreme de toate astea. Suntem atât de conştiincioşi în nebunia veacului încât n-avem vreme nici măcar de o vacanţă în eldorado, învăţând cum se scotea odinioară aurul din albia pâraielor Stănijei, chiar de la Ioan Cătălina, ultimul căutător adevărat de metal galben din Apuseni. Biciuim bidiviii micuţei astrotuturigi, iar ea se înşurubează docilă în curbele pasului Buceş, străbătând şi ultimul sat al comunei, Buceş-Vulcan, punct de pornire pentru amatorii de alpinism şi escaladă sportivă. Peste fruntea Vulcanului plutesc voaluri cenuşii. Văzându-le, găsim totuşi un loc bun de popas şi încercăm câteva poze.

Fruntea de piatră a Vulcanului

Odată cu trecătoarea, părăsim şi fruntariile pline de minunăţii ale Judeţului Hunedoara şi trecem în Alba, tărâm cel puţin la fel de legendar. Lăsăm mai întâi în stânga micile căsuţe din marginea Vulcanului, întâiul sat al comunei Ciuruleasa, şi el foarte bun ca bază de plecare pentru căţărătorii alpini. Din pricina toponimului, mulţi s-ar putea duce cu gândul că muntele e de origine vulcanică, dar s-ar înşela, căci e un masiv calcaros, de încreţire. Denumirea locului are legătură cu termenul de sorginte germanică „wulch”, ori cu cel slav „volk” (волк), ambele însemnând „lup” şi se trage, de bună seamă, de la haitele de canide prădătoare ce împânzeau, pe vremuri, codrii de sub crestele pietroase. Câţiva urmaşi ai lor mai pot să-ţi apară şi azi în cale, aşa că nu-i bine să te aventurezi singur în parcul natural.

Noi coborâm mai departe pe Cerniţa în jos şi trecem avântaţi prin Mătişeşti, ajungând, în fine, la Ciuruleasa. Străbatem acelaşi drum pe care l-au călcat, la 1784, cetele de răsculaţi conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, pregătindu-se să asedieze Abrudul. Suntem foarte aproape de inima aurită a Apusenilor, cea sfredelită de veacuri şi veacuri, în numele lăcomiei omeneşti. De când, nici nu se mai ştie, căci, se spune, aur de aici ar fi ajuns, cu milenii în urmă, până şi-n piramidele egiptene. Nu-i de mirare că lungul şir al râvnitorilor nu se mai termină. Între ei stau rânduiţi stăpânii Romei şi împăraţii Vienei, dar şi unii întreprinzători occidentali de mai târziu, îmbrăcaţi impecabil şi mirosind a parfumuri pariziene, ba chiar şi câţiva geologi sovietici, căutând, zice-se, uraniu, prin anii ’50 şi care au uitat cu desăvârşire să ne spună şi nouă ce anume cred ei că mai e ascuns prin măruntaiele aurite ale Ţării Moţilor. A venit acum vremea unei companii canadiene, decisă să stoarcă ce mai e de stors, prin tehnologii moderne, devastatoare, bazate pe cianuri. Moţii n-au decât să-şi cerşească şi pe mai departe traiul de la spiritele munţilor, trudind pe păşunile lor, în micile lor grădini şi pe lângă micile pescării amenajate cu mare caznă, rugând pe bunul Dumnezeu ca uriaşele iazuri cu otravă, rămase în urma ultraeficientului minerit modern, să nu pleznească la vreun cutremur ori să nu dea pe deasupra la vreun potop de ploaie, prefăcând ţinutul într-un pustiu unde nu vor mai trăi nici microbii. Căci dacă mai au vreo nădejde, aceea e numai la Dumnezeu, fiindcă administraţia românească, fidelă tradiţiei, i-a vândut iarăşi, de astă dată pentru câţiva dolari, şi aceia de o valoare pe zi ce trece mai incertă…

(Va urma.)

Recoltă de octombrie

Douăzeci şi trei de texte reprezintă o recoltă frumoasă (de fapt sunt douăzeci şi patru, dar, vom vedea, unul dintre ele apare de două ori, în două publicaţii diferite). SRSFF şi mai ales Gazeta SF sunt principalele podgorii de ficţiune 😉 ale lunii. Vine metronomic din urmă…

…care ne oferă în deschidere o tabletă (puţin peste 500 de cuvinte): „Blestemata pisică neagră”. Piesa reprezintă debutul lui Ştefan Ciobanu în spaţiul nautil, deşi domnia-sa are ştate literare mai vechi şi mai generoase. În ciuda unei scriituri ce pare dezagregată, cu imagini risipite în mai multe planuri ficţionale ce se întretaie haotic, miezul de „anticipaţie” e undeva pe acolo, iar cei care au răsfoit cândva cu drag „almanahele” altor vremi nu se poate să nu-l afle. Cele câteva greşeli de tastare („pesoană”, „putenric”) sau blajina cacofonie din „demografică cât” sunt numai mici accidente, care nici nu mai contează…

Mai puţin convingătoare este cea de-a doua povestire, „Colonizare”, de Cătălin Cofaru, în ciuda faptului că porneşte de la o temă SF cât se poate de onorabilă – explorarea spaţială, ori că foloseşte unele elemente de tehnologie viitoare cât se poate de interesante, cu ajutorul cărora este posibilă reconstituirea organismelor şi personalităţii, doar pe baza câtorva rămăşiţe friabile (din păcate, fabuloasele maşini rămân în poveste la stadiul de simple gadget-uri). Nemulţumeşte la text faptul că autorul continuă să stăpânească precar concordanţa timpurilor verbale („[…], îşi zicea în momentul în care şirul gândurilor îi fusese brusc întrerupt de glasul superiorului său…”), să comită supărătoare erori de tastare („apărură ţesuturi care luat forma unor muşchi”) şi să construiască imagini confuze, uneori ilare („Se aflau între nişte pereţi înalţi de stâncă pe care se puteau desluşi un fel de hieroglife şi în mijlocul cărora zăceau câteva schelete care aparţineau unor stranii fiinţe bipede…” – scheletele zăceau în mijlocul hieroglifelor?; „În paralel cu acest proces, în interiorul craniului, se făcea vizibil creierul acelei fiinţe.” – era craniul transparent?). În plus, domnia-sa adoptă forme flexionare cu totul exotice, ca în „Se distingeau două globuri oculare…” (pluralul este „globi oculari”), şi recurge la asocieri de cuvinte complet lipsite de sens, ca în „cavităţi proeminente”, alăturare cu totul imposibilă, fiindcă „proeminent” înseamnă „ieşit mult în relief”, calitate cel puţin nepotrivită pentru o… scobitură, căci asta vrea să însemne „cavitate”. Chiar dacă pe final textul câştigă niţel în dinamică şi în dramatism, fragilitatea scriiturii nu mai poate fi compensată. Cu atâtea lacune de limbă, o idee, oricât de bună, nu poate ajunge prea departe…

Abia la a treia încercare, „Culori şi umbre”, de Ioana Vişan, avem parte de o scriitură peste medie, în care greşelile de tastare sunt cu totul accidentale şi lipsite de importanţă („părerea despre de condiţia omului”). Poate folosirea greşită a formei nearticulate a substantivului „hologramă”, în „Piaţa forfotea de holograme a sute de turişti” (trebuia, evident, „de hologramele”), să râcâie mai rău auzul. Deşi forma e destul de îngrijită, mesajul piesei este însă unul diluat, iar miza lipseşte aproape cu desăvârşire, ceea ce te poate face, în final, să ridici, nedumerit, din umeri…

A patra povestire nautilă, „Privind înapoi”, de Andrei Zorila, este încă şi mai consistentă. În plus, aici chiar se petrece câte ceva demn de urmărit, deşi miza ne e dezvăluită (niţel „en fanfare”) abia mai către final. Scriitura e una de autor care ştie să-şi ţină cititorul agăţat în cârlig, mulinându-l cu o tehnică de suspans ce aminteşte de serialul „Quantum Leap”, în ciuda unor dificultăţi reparabile, asupra cărora ar mai trebui, de bună seamă, lucrat. Ne referim mai întâi, desigur, la greşelile de tastare pripită, gen „Eu unul nu am spus nimănui, iar în timpul desfăşurării acestor evenimente nu părea să fi fost prezent în lumea aceasta.” (enunţ confuz din cauza unei litere „mâncate” – trebuia „nu păream”), „Mi-e teamă va de data aceasta v-aţi aventurat prea aproape” sau „În faţa mea se vedea din nou restaurantul, iar faţa restaurantului, exact în locul acelei entităţi…” (unde lipseşte un cuvânt – trebuia „în faţa restaurantului”). Apoi amintim şi cele câteva şchiopătări cu iz puternic de pleonasm cum ar fi „Am intrat înăuntru.” sau „Am ieşit repede afară”, precum şi pasajul descriptiv preţios, cu o enumerare de manual ingineresc „Am simţit un fior rece pe spate, mâini şi în stomac.” Ceva mai apăsat vom menţiona unele derapaje care cer niţică revizie de gramatică şi un picuţ mai multă atenţie: „Putea fii” sau „Putem creea”.

Dacă autorul va da semne că poate progresa faţă de nivelul meritoriu dovedit până acum, se prea poate să devină una din aşteptatele peniţe sefiste de pe la noi. Potenţialul, credem noi, nu-i lipseşte. Îi dorim spor la treabă, căci e nevoie de lectură acerbă şi exerciţiu asiduu de condei.

Indiscutabil, cea mai densă expunere nautilă a lunii vine abia la final, cu „Hiperboreea”, de Alexandru Ioan Despina, autor care, după câteva dădăceli ce au părut a nu-i cădea tocmai bine, dovedeşte că poate cu mult mai mult decât ce ne-a oferit până acum.

Mi-a plăcut îndeosebi modul în care e abordat personajul cheie, adică extraterestrul (tema SF a contactului). Învăluită în mister, fiinţa aliană are însuşiri de „sburător”, semănând în mare măsură creaturilor vampirice şi, către finalul primei jumătăţi a expunerii – cea din punctul de vedere omenesc – ea capătă dimensiuni luceferiene („el să-mi pătrundă în casă şi-n gând”). Întreaga zicere iscă întrebarea dacă toate aceste mituri nu au, până la urmă, rădăcini dincolo de lumea noastră.

Spiritul cu totul neaşteptat al transpunerii ipotezei extraterestre extinse în formă literară şi muzicalitatea expunerii, ce capătă uneori accente prozodice („cele două faţade difuze ale aceleiaşi existenţe confuze”, „am tresărit în vis şi ca prin vis, într-un vals fără sfârşit”, „insolentă, insolită şi indolentă, scabroasă şi scârboasă”) nu pot fi umbrite de cele câteva mici erori de punctuaţie (virgule lipsind, în „Însă la venirea dimineţii veşnicia s-a sfârşit”, după „dimineţii” sau în „Până ce, într-un târziu am ajuns în locul în care…”, după „târziu”) sau de tastare („tema” în loc de „teama”).

Aş insista totuşi asupra unui enunţ ce poate fi înţeles greşit de un cititor prea grăbit: „aveam această meteahnă supărătoare de-a nu mă putea cufunda în deplinătate nici în reverie şi nici în realitate”. Aici, „deplinătate” poate fi interpretat ca făcând parte din enumeraţie („nu mă puteam cufunda în deplinătate, în reverie şi în realitate”). Pentru a evita cufundarea „în deplinătate”, lipsa virgulelor (cum este, din fericire, cazul în text) nu e suficientă. Problema se rezolva simplu printr-o formulare de genul: „aveam această meteahnă supărătoare de-a nu mă putea cufunda pe deplin nici în reverie şi nici în realitate”. În două situaţii, formulările folosite de autor mi-au părut redundante. De exemplu, în „când de fapt muream, cu fiecare respiraţie ce-mi otrăvea plămânii, cu fiecare sunet ce-mi pângărea conştiinţa şi fiecare imagine ce-mi înşela fiinţa, eu muream!”, sublinierea de final putea foarte bine să lipsească. Repetarea aceluiaşi verb („muream”), mai ales în formă exclamativă, introduce în expresie un patetism inutil. Încă şi mai redundantă e formula „mă strigă şi cheamă”, care, în această formă, frizează pleonasmul.

Conchidem în privinţa domnului Alexandru Ioan Despina că şi-a revenit şi este pe drumul cel bun.

„Praf”, de Costin-Florian Miron, deschide în 3 octombrie seria de proză a lunii publicată de SRSFF. În ciuda scriiturii bune, apreciem că textul nu poate fi numit, totuşi, povestire, căci totul s-ar rezuma la o înşiruire de tablouri postapocaliptice, destul de vag interconectate, şi numai la nivel imaginativ. Am rămas cu senzaţia că e vorba, la urma urmei, de un fragment. Aşteptăm şi restul edificiului, spre a ne putea pronunţa. Greşeli? Rare. Cea mai vizibilă este repetiţia „în cazul în cazul”, aşa că nici nu merită să le pomenim.

La 4 octombrie, SRSFF ne surprinde postând în rubrica sa „Autor X” textul „Scop final”, al Lilianei David. Ne surprinde pentru că e vorba de un text mai vechi al autoarei (apărut iniţial în numărul din ianuarie, anul curent, al revistei NAUTILUS – iat-o, despre care noi am făcut vorbire în articolul „Speculaţiuni pe zăpadă” chiar pe 1 februarie), domnia-sa reuşind de atunci să dovedească o reală dorinţă de a se implica şi de a progresa. Nu vom reitera cele spuse atunci. Vom aminti însă că o anumită eroare de punctuaţie, pomenită de noi cu prilejul acelei intervenţii, se regăseşte şi în forma publicată de SRSFF, motiv pentru care presupunem că Liliana David a trimis fişierul către redacţie cu circa nouă luni în urmă…

Cea dintâi rafală de proză a SRSFF se încheie la 5 octombrie cu „Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!”, de Ben Ami. E o lucrare paradoxală, căci nu valoarea în sine este problema aici, ci faptul că textul merita o revizie atentă de final şi/sau o muncă atentă de redactor. În ciuda acestor lipsuri, care au împestriţat povestirea cu erori („dealtfel”, „metrii”, „cine sǎ il fi dat”, „ochi albaştrii”, „voştrii”), manipulări incorecte ale virgulei (în „Încǎ de la opt ani ştiind cǎ terranii erau prizonierii propriei fiziologii…”, de exemplu, era necesară una după „ani”) sau expresii incerte („marşuri ale adolescenţei, în care culegeau (??) planeta de monştri” sau „cu capul prins între podurile palmelor” – expresia este „în podul palmelor”), Ben Ami rămâne cel mai valoros promotor autohton al (sub)genului hard-SF. Scriitura mă duce cu gândul că e totuşi o piesă mai veche. Autorul însuşi spune că ea a trecut şi prin AtelierKULT. Nu putem furniza detalii, întrucât n-am reuşit să dăm de firul poveştii pe numitul atelier.

PS: Un punct de vedere mai detaliat despre text (pe care nu-l împărtăşesc decât într-o mică parte) ne dă Ionuţ Baciu, în articolul Cuiburi hexagonale, publicat în recentul număr al magazinului HELION ON LINE. Orgoliosul Ben, care nu abandonează lupta chiar dacă nu i-a mai rămas aproape nimic de câştigat, îi dă, în aceeaşi zi, replica.

La 11 octombrie, SRSFF ne oferă în rubrica sa de proză o restituire. Povestirea „Sfidarea”, de Mihail Grămescu, a aparut în cursul lui 2011 şi în revista NAUTILUS, mai exact în numărul din 1 aprilie – aici. Şi pentru că am vorbit deja despre ea, în articolul „Capriciu de april”, nu mai revenim. Observăm doar că, pe măsură ce activitea de publicare e tot mai intensă (comparativ cu anul scifient 2010-2011), creşte şi numărul textelor reluate. Dacă voi avea vreme, am să fac un calcul, spre a vedea în ce măsură „sporul” de proză de acum se diluează în această soluţie a publicării repetate. Intuiţia îmi spune că n-ar fi, totuşi, niciun pericol.

Pe 19 octombrie, SRSFF publică „Timbrul”, de Victor Martin, un text în obişnuita manieră paradoxiană ( 🙂 I did it again!) a autorului. Dacă nu avem nimic a comenta despre limbă, căci afară de o ciobire mărunţică („Nu putem să lăsa oamenii”), n-am observat altceva (şi remarcăm grija autorului pentru formă), despre fond am putea spune mai multe, fiindcă am pătruns cu impetuozitate într-o realitate multiplă, în care două lumi sunt interconectate prin intermediul unui microscop pluridimensional, sfârşind prin revărsarea uneia în cealaltă. Cred că ideea de bază este legată de faptul că suntem incapabili să privim lucrurile din altă perspectivă. Altfel am observa că e lesne să găsim soluţii neaşteptat la unele din preocupările noastre cele mai importante, cum ar fi călătoriile interlumice, fiindcă unele din obiectele pe care le folosim în mod curent pentru procese banale (cazul microscopului) ne pot sluji de fapt pentru a ajunge acolo. În acelaşi timp, autorul repune în discuţie problematica modului neaşteptat în care ne influenţează tehnologia de ultimă oră – microscopul pluridimensional este o unealtă recentă, iar noua realitate descoperită cu ajutorul lui năvăleşte peste cele două observatoare, speriindu-le.

21 octombrie este ziua în care apare în rubrica de proză a SRSFF povestirea „Infestat”, de Diana Alzner. Este povestirea care, în pofida unui subiect ce nu se află în centrul ariei mele de interes, mi-a lăsat o puternică impresie. Diana Alzner este o autoare care ştie ce se întâmplă în registrele sensibile ale trăirii şi, mai ales, ştie să găsească modul de a împărtăşi asta celor ce o citesc. Dacă stilul este unul absolut remarcabil (umbrit în treacăt de un oltenism – „hârletele” – folosit nu în dialog, unde putea fi acceptat, ca o caracteristică a personajului vorbitor, ci în naraţia de autor, la persoana a III-a), consistenţa intrigii, mai cu seamă din considerente de coerenţă informaţională, se diluează. Faptul că personajul central, profesorul de biologie, şi chiar Dana, tânăra doctoriţă, scapă atât de mult timp necontaminaţi, în mijlocul unei epidemii de o extremă virulenţă, nu este tocmai credibil. Oricum, această rezistenţă imunitară cu totul remarcabilă nu este motivată decât cel mult vag, indirect, căci toate precauţiile igienico-sanitare luate de cei doi, în special de Dincă, se dovedesc, până la urmă, inutile. De pildă, evitarea apei din surse freatice ar fi putut justifica rezonabil rezistenţa lui, dar autoarea renunţă şi la această ultimă pârgie din plot numai pentru a construi un final. În privinţa corectitudinii, povestirea poate obţine calificativul foarte bine. Ar fi putut obţine maxim dacă, în formula „Ei, Lina-Şchioapa, nu va lua boala.”, nu am avea ceva suspiciuni în privinţa modului în care este folosită punctuaţia.

La rubrica „Autor X”, în data de 28 octombrie, SRSFF publică „Poarta fluturelui”, de Daniel Haiduc, „un fragment din ceva mai lung”, cum însuşi autorul mărturiseşte într-un comentariu. Faptul că avem în faţă un fragment din ceva mai mare e cât se poate de vizibil, mai ales din viteza cu care se derulează evenimentele, trăirile, tipică mai cu seamă romanului sau nuvelei extinse. Vom reţine ca atuuri ale autorului atenţia pentru limbă şi stil, în ciuda câtorva erori de tastare scăpate necorectate („tinerii care a crescut”, „manevrele care pe care le-aş face”, „lângă o duzină o duzină de alte brăţări”), care nu pot însă ştirbi nimic din meritele sale. Textul păcătuieşte însă printr-un anume exces descriptiv, care dezechilibrează amalgamul lume-personaje-intrigă, părtinind vizibil primul dintre cele trei elemente. Dezvăluirea de final, că planeta Chrysalis acceptă numai rezidenţi ce sunt capabili să răzbată prin labirintul propriilor emoţii, vine destul de încet ca să destrame progresiv curiozitatea cititorului, deşi o asemenea filtrare promite o lume cu adevărat interesantă, care pare să fie, de fapt, personajul principal. Deşi scrisă atent, piesei îi lipseşte ceva esenţial: tensiunea credibilă. De aceea, ea rămâne în atenţie numai cu mare greutate.

Pe 31 octombrie, SRSFF mai trage o dată. Lovitura se numeşte „Caietele lui Filip” şi poartă semnătura lui Călin Sămărghiţan. Plusurile acestei ultime zvâcniri de octombrie din rubrica de proză a SRSFF sunt grafia atentă, aproape fără greşeală (am reţinut doar o mică ciobire, „…înte vis şi realitate…”, plus câteva mici accidente de punctuaţie, gen „…pe care nicio minte, oricât de sofisticată n-ar fi putut-o explica.”, unde lipseşte o virgulă după „sofisticată”) şi ideea: trecere a personajului central într-o stare a conştiinţei mult mai cuprinzătoare decât cea omenească, incompatibilă însă cu viaţa, care trimite la acele experienţe de decorporalizare din literatura ezoterică. Aşa cum comenta un cititor, piesa este însă inconsistentă în privinţa intrigii şi a mizei. Cu toate astea, apreciez că textul reuşeşte totuşi să lase, în forul interior al lectorului, câteva ecouri, dar la nivele ceva mai subtile decât cele consacrate simplei plăceri de a citi.

Spre marele nostru regret, luna octombrie n-a fost una de bun augur pentru SFera Online, fiindcă rubrica de ficţiuni nu a adus nimic în plus. Aşteptăm o redresare în noiembrie şi, negreşit, o alta în luna cadourilor.

HELION ON LINE, ieşit la rampă în ultima clipă, căci a apărut în chiar ultima zi a lunii, contribuie la zestrea de ficţiune cu două piese. Prima dintre ele, „Piaţa Traian”, de Mircea Pora, e un text încărcat de dragoste pentru faimoasa locaţie timişoreană. Cuvintele, plutind în rotunduri prin inima inimii mele, mi-au amintit locul acela şi aş fi vrut, cât aş fi vrut!, să văd, pe loc, timpul prezent prelingându-se printre zidurile vechi… Smulgându-mă din reverie, n-aş putea însă evita o întrebare: dacă fantasticul (fabulosul?) umple de-a dreptul poetic povestea, fără însă a se transforma câtuşi de puţin în fantasy, iar în scintificţiune încă şi mai puţin, de ce se află, totuşi, aici, în rubrica Laborator SF, această altminteri valoroasă izbucnire literară?

În altă ordine de idei, şi mai presus de arta cu care Mircea Pora mânuieşte, neîndoielnic, cuvintele, ici-colo s-au strecurat câteva biete accidente de punctuaţie, pe care, spre a fi consecvenţi nouă înşine, le vom exemplifica. Să luăm, pentru început, fraza „Două mari biserici fac ca pentru muritori, iarna să pară mai uşoară.” În topică normală, ea ar fi sunat astfel: „Două mari biserici fac ca iarna să pară mai uşoară pentru muritori.” şi e uşor să deosebim cele două propoziţii, o regentă („Două mari biserici fac”) şi o completivă directă („ca iarna să pară mai uşoară pentru muritori.”). Cum în text topica e niţel inversată, pentru a evita abandonarea virgulei între „predicat” şi „complementul său direct”, considerăm că trebuia, totuşi, o virgulă după „ca”. La fel credem că stau lucrurile şi în „Îi spun umbrei mele că până acum, am vizitat mult prea multe muzee şi mult prea puţine grădini.”, unde s-ar fi nimerit o altă virgulă după „că”. În „adresându-se, nu se ştie cui”, virgula este însă în plus… Alte probleme nu sunt, cu excepţia inevitabilei (în textul literar românesc a devenit lege!) erori de tastare: „te sinţi bine”.

Cea de-a doua povestire a lunii oferită de HELION ON LINE poartă titlul „Dacă Adam n-ar fi muşcat din măr…” şi aparţine lui Mircea Boboc. La prima citire, aş considera piesa ca pe un fel de mitologie alternativă, căci ea imaginează, în manieră „what if”, despre ce ar fi fost vorba în vechiul testament dacă Adam ar fi rezistat ispitei. Nu m-aş grăbi să aşez textul în zona fantasy. Aş pune-o mai repede în acel teritoriu incert, de graniţă. Mai ales că scriitura mi s-a părut a nu rezona „magic” în conştiinţa mea, pe alocuri apărându-mi chiar preţioasă şi, în general, niţel cam descriptivă, spunând în loc să arate. Salut cu respect grija pentru scrierea corectă. Nelipsita eroare de tastare însă am găsit-o: „s-o facă pe-a înţeleptul”. Se prea poate, totuşi, să nu fi fost îndeajuns de atent… 😉

Lista celor nu mai puţin de 8 texte oferite de Gazeta SF începe cu parabola „Relaţii diplomatice”, semnată de Florin Pîtea. Construită pe calapodul schiţei „Telegrame”, de I.L.Caragiale, dar ironizând alte metehne decât cele atacate de ilustrul dramaturg, parabola îmi pare a pune sub semnul întrebării validitatea generală a criteriului de rentabilitate, ce stă la baza tuturor judecăţilor de valoare politicească ale lumii noastre tot mai pusă pe chiverniseală. Citit plăcere. Nu ştiut piesa restituire. Binevenită oricum.

Despre „Blestemata pisică neagră”, de Ştefan Ciobanu, am vorbit mai sus, în deschiderea comentariilor nautile. Nu mai revenim. Precizăm doar că vom contabiliza piesa la pomenita revistă, scăzând-o din visteria Gazetei SF. Şi că suntem nedumeriţi pentru ce anume e trimisă o povestire spre publicare în mai multe locuri simultan, căci nu credem, totuşi, nici în ruptul capului, să avem în persoana autorului un biet alergător pentru notorietate.

De un text inedit, mai cu seamă prin tema mistică, am avut parte în „Umbrele Transilvaniei”, de Alexandru Dan. Dincolo de semnificaţia morală, trimiţând la o tradiţie creştină având rădăcini vechi, ce se pierd în adâncurile Evului Mediu, povestea nu excelează, totuşi, ca literaritate. Nici nu m-aş grăbi s-o aşez în rândul producţiilor fantasy, căci îmi pare mai repede ancorată de vechile poveşti cu fantome, intrate în domeniul literaturii culte mai cu seamă în perioada romantismului. Aş aşeza-o, până la urmă, pe poliţa cu texte de graniţă, după cum le defineam cândva. Despre corectitudine nu avem de zis decât că puţinele erori (gen „decât al cel al nopţilor”) sunt derapări cu totul lipsite de importanţă, motiv pentru care asigurăm pe autor de întraga noastră preţuire.

Următoarea piesă este partea a III-a din „Atacul”, de Alexandru Ioan Despina, lucrare care, nici de astă dată, nu reuşeşte să depăşească un nivel destul de scăzut. Povestea rămâne cantonată în încâlceala aceluiaşi conflict armat haotic, personajele nu-şi găsesc adâncimea lăuntrică şi rămân simple siluete fenomenologice, iar lumea pare făcută din cioburi, cel mai adesea fără nicio legătură între ele, dând astfel impresia de dezarticulare şi neaducând cititorului o prea mare satisfacţie literară. La această senzaţie de deşert contribuie şi unele defecţiuni de stil, la care autorul mai are încă mult de acumulat, căci nu pare a fi aproape de cristalizarea sa, în ciuda faptului că, uneori (nu şi acum), reuşeşte texte remarcabile. M-aş opri asupra câtorva exemple. Iată mai întâi o enumerare de expertiză medico-legală, pe cât de inutilă, pe atât de distructivă imagistic: „înjurând de mama focului ştiuleţii ce-l loveau în piept, burtă ori între picioare”. În dorinţa de a fi exhaustiv, expeditiv şi sintetic, autorul face risipă de termeni anatomici, când ar fi fost suficient să ne spună că, în vreme ce gonea, ştiuleţii îl împungeau peste tot pe protagonist, el simţindu-se jenat mai cu seamă de cei care se izbeau, când şi când, în zonele sale sensibile, provocându-i senzaţii dureroase, fără nicio legătură cu Eros. Un alt aspect pe care-l consider antiliterar este eterogenitatea disonantă a limbajului folosit uneori. În „La un moment dat am observat nişte gambe colbăite alergând spre noi.”, adjectivul „colbăit” (un termen rustic) disonează vădit în compania restului de cuvinte din context, care au lăsat asupra mea impresia unei declaraţii date în faţa procurorului. Tocmai în regulă nu mi s-a părut nici formula „pădurea este mai deasă şi mai întunecată, iar salcâmii trec în sălcii, mesteceni şi plopi”, unde verbul „a trece” trimite la un transformism de carton, încercând să metaforizeze inutil un pasaj descriptiv, a cărui menire este întotdeauna aceea de a clarifica lucrurile, uşurând procesul de recompunere a lumii şi faptelor în imaginaţia cititorului. Era mai nimerită o formulare frustă, gen „salcâmii lăsând loc sălciilor, plopilor şi mestecenilor”. Afară de folosirea uneori stângace a procedeelor de stil, textul are şi câteva alunecări logice. În pasajul în care ni se face vorbire despre goana prin lanul de porumbi, de pildă, înţelegem că acest lucru se făcea cu o anume precauţie. Însoţitorul personajului narator se dezice însă de orice prudenţă şi foloseşte pe neaşteptate o armă de foc, trădându-şi, astfel, inutil prezenţa, eventual chiar şi poziţia. Asemenea reacţii diluează semnificativ coerenţa caracterială, aruncând personajele într-o zonă a derizoriului. În „…Roland i-a spus lui Halstein să le trimită un mesaj militarilor, ordonându-le să sosească dezarmaţi la vila francezului.”, avem parte de o situaţie încă şi mai stranie. Cine ar lua în serios un astfel de ordin într-un teatru de operaţiuni, în care orice deplasare implică un risc major de angajare directă a inamicului? Şi care comandant şi-ar propune să-şi expună trupele, riscând astfel să rămână fără resursa sa cea mai importantă şi să piardă? Toate aceste sângerări narative nu fac decât să topească, încet şi sigur, potenţialul de veridicitate al poveştii, lăsând pe cititor cu senzaţia că textul încearcă să-i vândă gogoşi. Ce motiv ar avea el să le accepte? Dincolo de cele zise, alte erori mărunte (alăturări pleonastice, ca în „o să se întoarcă înapoi”, virgule lipsă, ca în „După câteva clipe am început să auzim frunzele foşnind.”, unde trebuia una după „clipe” sau tastarea greşită din „să se uităm”) nici nu mai contează. Sugerăm autorului să finalizeze lucrarea (atenţie! nu s-o întrerupă, ci s-o ducă până la capăt), considerând materialul astfel rezultat doar baza pentru o viitoare expunere. Regândită din temelii.

„Gliese”, de Florentin-Ionuţ Haidamac, cea de-a cincea povestire din al doilea cluster autumnal al Gazetei SF, este dovada evoluţiei consistente a autorului, căruia îi urăm să o ţină tot aşa. Piesa are nerv, are tensiune şi o atmosferă de pulp-fiction care-i aproape imposibil să nu placă. Dar are şi câteva scăderi, destul de importante spre a şubrezi eşafodajul. Cele mai importante mi s-au părut cele de ordin ştiinţific, fiindcă, în câteva rânduri, autorul n-a meditat suficient asupra datelor expuse. „O planetă aflată în constelaţia Lira ce pare a nu avea o mişcare de rotaţie în jurul axei sale, fiind blocată permanent cu o faţă întunecată şi una luminoasă.”, ne spune, de pildă, domnia-sa. Verbul „a părea” vine aici ca o salvare, disculpând zicerea de ocolirea faptului elementar că planetele sau sateliţii care au aceeaşi faţă îndreptată către astrul în jurul căruia orbitează nu sunt lipsite de mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe, nu sunt blocate, ci au perioada de rotaţie egală cu cea de revoluţie. Cel mai notoriu exemplu este cazul Lunii, care ne arată mereu aceeaşi jumătate, ascunzând-o veşnic pe cea opusă. Încă şi mai deviantă apare afirmaţia că planeta Gliese primeşte „cam o treime din energia stelei pitice roşii în jurul căreia orbitează”. Aşa ceva este cu totul imposibil, fiindcă cea mai mare parte din energia radiată de o stea nu ajunge pe planetele ce orbitează în jurul său, ci se pierde în spaţiu. Spre exemplu, considerând că distanţa Soare-Pământ este de 150.000.000 kilometri, iar raza Terrei este de 6400 kilometri, energia maximă posibil a fi captată de planeta noastră este abia 1/2197265625 din energia radiantă ce ajunge la această distanţă (1368 W/m²). Adică muuuuuult sub o treime. Am rămas nelămurit şi de afirmaţia generalului Turnero cu privire la fiinţele de pe Gliese: „Sunt încă ascunşi în întuneric şi nu-i putem fotografia”. Şi totuşi, se poate… Alte mărunte greşeli (ca „măsii”, care se repetă sistematic, din păcate, sau „înafara”) conteză mai puţin…

Am găsit în „Cazul doamney Fly”, de Teodora Gheorghe, un text de literatură făcută cu vârful inimii, lăsând pe hârtia parfumată cuvintele ca pe nişte zvâcniri. N-aş scrie astfel despre un text care nu mi-a plăcut. Ceea ce n-aş putea să fac însă nicicum este să aşez piesa pe tărâmul ficţiunii speculative, fiindcă e un alt fel de fantastic, aducând a Casares, niţel a Borghes, poate şi a Le Clézio. Aşteptăm pe autoare cu o poveste bine ancorată în regatul ficţional pe care-l slujim. 🙂

„Doamna cu pisica albă”, de Cătălina Fometici, mi-a amintit cumva de scrisul lui Mircea Eliade şi de unele povestiri cu iz gotic, în care descrierile de interior joacă un rol de seamă. Lumea poveştii e bine făcută. Aproape la fel de bine stau lucrurile şi cu personajele, cărora le-ar fi trebuit totuşi ceva mai multă densitate, lucru uşor de realizat dacă atitudinea lor faţă de obiectele din jur nu ar fi fost preponderent contemplativă. Intriga, acumulată gradat până aproape de final, pare apoi uşor accelerată, lăsându-mi impresia că autoarea a vrut să scape cât mai repede de apăsarea poveştii pe care a început-o cu grijă, cu delicateţe. Despre româneasca autoarei nu merită să vorbim, ci ne rezumăm la a-i transmite pe această cale toate felicitările.

„Vremuri tainice”, de Aurelia Chircu, e un text ce riscă să rămână la stadiul de promisiune. Atmosfera pare una de film apocaliptic cu buget redus, iar scrierea literalmente neglijentă („înafara” (de mai multe ori), „fiindcă l-ar interesat”, „chiştocurile”, „creia”, „amintească cât”, „pe care se încă se mai distingea”), trădează lipsa revizuirii. Sunt totuşi semne că autoarea poate mai mult. Aşteptăm ca ele să se adeverească.

La rubrica de debut, am avut parte, prin „Povestea pe care nu o ştie nimeni”, a Alexandrei Niculae, de o rescriere a istoriei omenirii, de la Facere şi până în prezentul cel decăzut. Decadenţa prezentului îşi face din păcate loc şi prin cele câteva lunecări de limba română (exemple: „cel mai mare dintre fii săi”, „al doilea dintre copii săi”, „dureros de nefirească fu întemniţarea arhanghelului, încât zguduii carnea de ţărână a creaţiei”), umbrind un text care altfel ar fi fost nu excelentisim, cum îl califică, amical, în comentariile lor, unii dintre cititori, ci suficient de consistent spre a ne da speranţe în privinţa autoarei…

Piesa de la rubrica MAINSTREAM, „Crăiasa netului”, de Florin Dan Prodan, are legături subtile cu domeniul spec-fi. Ea face trimiteri la ideea de virtualizare, la existenţa unilaterală a personalităţii în virtual ori la comunicaţiile globale, inclusiv prin cosmos (deşi asta numai în treacăt, pe final). În acelaşi timp, textul se lasă şi spre o serie de alte teme (temeri?) contemporane, căci m-a făcut să mă duc cu gândul la manipularea mulţimilor cu ajutorul media, la substituirea realităţii printr-o construcţie iluzorie, din care doar unii au de câştigat, la folosirea joasă a valorii în scopuri mercantile (căci personalitatea bine primită de mase [se] vinde!!!), la impactul greu de apreciat al tehnologiei asupra societăţii, la raportul dintre valorile unei societăţi şi înclinaţia ei spre răbufniri violente şi mă opresc aici, nu înainte de a remarca faptul că toate astea sunt arhivate în nici o mie de cuvinte.

În privinţa limbii, aceasta este chiar bine stăpânită, deşi uneori formulele capătă vagi tonuri de preţiozitate (înclin să cred însă că şi asta face parte din atmosferă), iar greşelile sunt puţine şi au toate iz de „typo” (gen „a o putea-o” sau „forumurile ţi-au triplat”, în loc de „şi-au triplat”). Lor li se adaugă una sau două armonii cacofonice (cum ar fi „ca ceva”), dar toate sunt numai firave derapări de condei grăbit, incapabile să dilueze densitatea ideilor.

Aş aprecia că textul, prin temele către care aruncă raze, ar fi putut să stea cu fruntea sus în regatul ficţiunii speculative. Îl voi încadra la producţii de graniţă.

Mărturisire de final

Ar fi bine de spus la sfârşit că am judecat inegal. Pe unii autori mai cu indulgenţă (Cătălin Cofaru, Ioana Vişan, chiar), pe alţii mai cu asprime (Alexandru Despina, fiindcă vreau cu tot dinadinsul să-l supăr, 😉 Cătălina Fometici, Ben Ami, Diana Alzner). Vreau să precizez că am apăsat mai tare acolo unde am crezut că se poate mai mult. Asupra scrisului Ioanei Vişan am să fac însă, în treacăt, o observaţie: este o mare diferenţă între calitatea muncii sale din recenta apariţie în volum (mă refer aci la povestirea „Plimbarea de dimineaţă a Domnişoarei Vu”, apărută la Millennium Books în antologia „Steampunk. A doua revoluţie”, prin grija lui Adrian Crăciun şi bunăvoinţa lui Horia Nicola Ursu), vizibil cizelată (în comparaţie cu versiunea timpurie postată în spaţiul AtelierKULT), cu o cerbicie demnă de un adevărat profesionist, şi scrierile domniei sale din mediul electronic, cărora, din păcate, nu le acordă aceeaşi atenţie. Oare cititorii virtuali sunt mai puţin pretenţioşi decât cei pe hârtie?

S-auzim şi de mai bine!