dincolo

coasa gândurilor secerând tristeţi
cerul pustiu
şi tu

dincolo de marginea lumii
se aud clopote

poate a mai rămas vreun sat
în care
cântă dimineaţa cocoşii
iar fetele
se trezesc nişte amfore
înmiresmând aşternutul

20 octombrie 2010

Link

Aici!

nepăsător, departe…

m-aş putea preface că te iubesc
m-aş putea
şi tu te-ai preface că mă crezi
te-ai preface

am fi şi noi
doi

nimeni n-ar zice
uite la ăla cum se preface
c-o iubeşte
şi la ea
cum se preface că-l crede

ne-ar zâmbi dimineaţa
când i-am saluta la plecare
ne-ar răspunde zâmbind seara
când am reveni
salutându-i

şi tu ai fi tristă
şi eu aş fi nemulţumit
iar tu ai începe în taină să mă urăşti
n-aş putea să mă obişnuiesc
n-aş putea

aşa că prefer
să mă prefac
într-un ins nepăsător
şi să trec mai departe
tot mai departe

23 octombrie 2010

deicon

am tras cu mitraliera-n timpane
şi-am spart liniştea icoanelor
încremenite

icoanele mi-au vorbit
nemulţumite

am râs de protestele lor

ajunseseră să creadă
că de fapt ele erau
dumnezeu

20 octombrie 2009

Cântec de mântuire…

America are probleme. Condusă din ce în ce mai prost, mai ales de la finele ultimei conflagraţii mondiale, iat-o azi în pragul încapacităţii de a se autosusţine ca stat. În vreme ce averile unora creşteau (încă mai cresc!!), statul a ajuns la faliment. Vrând-nevrând, va trebui să începem a ne obişnui cu ideea că America are mare nevoie de o renaştere spirituală, spre a se ridica ea însăşi din sclavia mentală. Şi o dată cu ea întreaga lume în care SUA a exportat vreme de decenii un sistem cândva de invidiat, ajuns atât de nociv astăzi.

Poate că niciodată n-au fost mai actuale versurile vechiului „Cântec de mântuire” („Redemption Song”) al lui Bob Marley, pe care-l aşez mai jos ca pe o pioasă rugă: să asculţi şi tu cântecul libertăţii.

P.S.

Remixul acesta uneşte parcă pe toţi cei ce se simt solidari lumii a treia din care noi, sclavii dinlăuntrul sistemului, ne excludem făţarnici, prosteşte orgolioşi, crezând încă în vorbele politicienilor ce ne duc în risipire, mulţi dintre noi gata oricând să îmbrace uniformele deja pregătite, şi să apere în tranşee „idealurile” celor ascunşi în spatele uşilor închise…

RomCon 2011

În data de 11 iulie, anul curent, pe adresa mea de e-mail a sosit, din partea SRSFF, următorul mesaj:

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy va invita sa participati
la Conventia Nationala de Science Fiction, care se va desfasura in
perioada 5-7 august 2011, in cadrul Taberei Atlantykron. Va fi mai ales o
intalnire de lucru, care isi propune sa puna bazele unui cadru
organizatoric pentru urmatoarele consfatuiri nationale dedicate SF-ului si
genului fantasy.

Programul manifestarii, precum si detalii utile pentru participanti sunt
disponibile pe pagina dedicata evenimentului de pe siteul SRSFF.

Avand in vedere ca posibilitatile de cazare la hotel (in cazul in care
veti opta pentru aceasta solutie) sunt limitate, va rugam sa ne confirmati
cat mai repede (maxim 4 zile) intentia de a participa la aceasta editie a
Conventiei Nationale precum si optiunea de cazare: hotel sau cort.
Precizam ca exista si posibilitatea de campare, pentru cei care doresc sa
vina cu cortul propriu.

Pentru lamuriri suplimentare, nu ezitati sa ne contactati prin formularul
de contact de pe pagina dedicata evenimentului.

Cu prietenie,
Societatea Româna de Science Fiction si Fantasy

După ce mi-am făcut şi refăcut calculele, programările şi reprogramările mult prea importantelor evenimente din viaţa personală 🙂 , răstimp care s-a întins pe mai bine de douăzeci şi patru de ore (trecute fix), am răspuns, 😦 cu mare părere de rău:

Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy

Vestea organizării unei Convenţii Naţionale mă umple de bucurie, iar invitaţia venită de la SRSFF mă onorează. Din (multe şi mari) păcate (ale mele toate), evenimentul se suprapune cu sejurul de recuperare şi tratament, anteprogramat, al subsemnatului.

Mulţumesc tare mult pentru invitaţie. Mi-ar fi făcut mare plăcere să cunosc, în sfârşit, câţiva oameni pe care îi stimez tot mai mult. Aş fi venit cu cortul propriu, şi aş fi locuit cu mare bucurie pe insulă, între ceilalţi robinsoni ai fanteziei.

Cu mare preţuire,
Mircea Coman.

Urez pe această cale o întâlnire plină de roade tuturor participanţilor, pe care-i asigur de întreaga mea invidie. Celor care află vestea de la mine le dau sfatul de a căuta aici.

O altă istorie alternativă…

(Filă de jurnal)

Uitasem de mine. Mi-a amintit România Actualităţi. Prin vocea lui Joe Dassin. Ce ciudat! România, pe care o credeam dispărută, s-a ivit de undeva. On ira… Aşa începe refrenul din „Vară indiană”. Vom fi… Deşi azi nu mai suntem. Dar poate că va veni vremea când ne vom reinventa cumva, când vom schimba cursul istoriei, ori vom inventa o altă istorie, mai a noastră. Ne vom aminti aceste clipe? Cine ştie? Cine poate şti cum se mişcă, până la urmă, timpul? Poate că trăim într-un singur timp. Poate că asta se întâmplă numai fiindcă suntem fiinţe raţionale, dar ne încurcăm, de fapt, în propria raţiune, cea care ar trebui să ne ajute să ieşim din paranteza asta existenţială… Poate că nu trăim decât în imaginaţia noastră. Poate că fiecare îşi trăieşte o viaţă a lui, pe care o numeşte realitate, fără să ştie că realitatea, de fapt, nici nu există, că el nu-i decât o celulă energetică într-o imensă baterie a unui computer la care Dumnezeu scrie cod într-un limbaj orientat Univers, pe care nu-l vom pricepe niciodată. Noi nu suntem decât caracterul punct şi virgulă de la capătul rândului. Suntem atât de sideraţi de ceea ce suntem încât nu ne vom pricepe niciodată semnificaţia. Fiindcă bănuim că după noi ar trebui să mai urmeze ceva, dar, ca să avem cea mai mică idee, ar trebui să citim măcar întregul nostru rând, de la capăt. Şi pentru că nu reuşim, ne place să ne imaginăm lumea asta, pe măsura micimii noastre, în care ne războim pentru bucăţi minuscule de infinit, ca şi cum ceva din lume ne-ar putea aparţine vreodată. Societatea. Adunătură de bacterii îngâmfate, transformând filosofia existenţei în problema proprietăţii. Porprietate privată, sau comună? Ar fi mai bine să n-ai nimic sau să deţii tot? Ar fi mai bine, până la urmă să înţelegi că nu ai, în realitate, nimic. Numai nişte hârtii, pe baza cărora eşti făcut să crezi că nişte lucruri, nici măcar acelea prea bine delimitate, sunt ale tale. Te bizui atât de mult pe hârtiile tale încât ele devin însăşi existenţa ta. Tu nu mai ai rost. Tu nici nu mai eşti. Sunt doar ele, hârtiile, după care cineva, speri tu, îţi va reconstitui cândva traiectoria. Iluzie. Nimeni nu se va obosi. Căci va fi prea angajat în a trasa o altă traiectorie, la fel de mizeră, de insignifiantă, de nulă. Zero şi unu sunt absolut la fel de departe de infinit. De ce să crezi că are vreo importanţă în care punct al segmentului te afli?

Când îmi trec prin minte toate astea mă gândesc într-o fracţiune de timp că, de fapt, nici nu e mintea mea. Poate nu-i decât o locaţie de memorie tampon între imensul hardisk al universului şi marele procesor. Viaţa asta a mea, de care mă-nduioşez atât, se reduce la aceşti biţi amărâţi, pe care îi primesc după cum mi-a fost hărăzit şi îi transfer marelui procesor să-i folosească după cum i se cere prin instrucţiunile tastate de Programator. Bucuraţi-vă, biţi minusculi! Trăiţi ca şi cum voi sunteţi totul! Îngâmfaţi-vă frenetic! Rostogoliţi-vă prin Cosmos, încercând să-i faceţi cioburi liniştea! N-o să v-audă nimeni. Dar voi veţi crede că aţi trăit. Şi, dacă vi se va părea extraordinar, e cu atât mai bine. Nu-i sigur că vă veţi alge cu altceva. Pentru că nici nu mai există altceva. Nici voi nu existaţi. Sunteţi un fel de particule infinit mici într-un Univers fără limite, pe care Dumnezeu îşi aşază fundul, plecându-se asupra tastelor, ca să mai scrie două linii de cod din care se va ivi Mesia…

Ultimul zbor

Icar, călătorul, sunt, cel ce poate străbate cerurile. Nimic nu e destul de departe pentru aripile mele! Prăbuşirea aceea legendară, împreună cu Daedalus… Nu e nimic adevărat… N-am fost niciodată arhitect. Nici constructor. Nici măcar ucenic al tatălui meu. Alta, cu totul alta, e povestea. Dar s-o iau cu începutul…

Prima dată am văzut pe cer Luna, frumoasă, roză, ca o tipsie pe care străluceau neştiute promisiuni. Dorinţa s-a aprins pe negândite. Aripile s-au deschis şi, într-o străfulgerare, am poposit pe ţărmul acela. Dar Luna era numai o mare de nisip în care liniştea răsădise prea multă tristeţe. Şi m-am întors pe Pământ…

Am văzut apoi în ceruri pe războinicul Marte. Şi din sângele lui s-a aprins iar dorul nesfârşit de a afla… Aripile, iarăşi ele, s-au desfăcut ca nişte evantaie, risipind într-o clipă nesfârşirea cerului. Dar ţărmul lui Marte era pustiu. Poate că fusese cândva o grădină a iubirii. Eu am găsit numai un ţintirim în care se roteau furtunile, căutând un liman iluzoriu. Şi m-am întors pe Pământ…

N-am stat prea mult cu semenii mei. Aruncându-mi iar privirea în tăriile cerului, întâlnit-am pe frumoasa Jupiter, cu salba ei de pietricele, rotindu-se, rotindu-se. O furtună de materie visând mereu că ar fi putut să ardă ca o stea. Dar n-a fost să fie. M-am întors… Ce iute m-am întors!… Niciodată n-am suportat uşor nereuşitele…

Saturn mi-a plăcut la început mai mult. Vârtejul lui de materie s-a prefăcut în inel. Apoi am înţeles că mirele era singur şi îşi aştepta de veacuri mireasa. Şi, nu ştiu de ce, mi s-a făcut deodată atât de dor de Pământ!…

Aşa am zburat şi către Uranus, apoi către Neptun, şi către decăzuta Pluton, dar nici acolo n-am aflat decât materie, tristeţe… Şi Pământul m-a primit iar în braţele sale…

Pentru un timp am crezut că m-am vindecat de depărtări. Mă ridicam numai până la marginea lumii şi sorbeam cu nesaţ din minunăţia ţărmului ei albastru. Poate de-asta, într-o zi, mi s-a părut iar că aud chemarea infinitului. Mi-am ales drept ţintă o stea. Pe cea mai îndepărtată. De atunci caut. Şi văd cum stelele mor şi ele, ca şi oamenii, iar din pulberea lor se nasc alte stele, sclipind mai departe, şi mai departe…

M-am oprit. „Eu sunt mijlocul cerului!”, mi-am zis. Şi am vrut să nu mă bucur singur. Într-o clipă, m-am întors. Pământul murise. Din pulberea lui şi a altor mirifice lumi căzute-n uitare, rotirea nesfârşitului plămădea alte stele.

Nu mi-a rămas decât să aştept un alt Pământ. În care să-mi îngrop, în sfârşit, aripile. Apoi să mă strecor hoţeşte-n cetate, taman la ceasul serbărilor Dionisiace şi să mă prind în horă lângă femeia ca o amforă plină cu jar. Apoi să beau cu ea din aceeaşi cupă vinul cel roşu ca sângele, să gust, în fine, strugurii copţi ai buzelor sale…

…Şi să uit…

Istorie alternativă?…

…Aşa mi s-a părut. Până la urmă, nu ştiu dacă-i de râs sau de plâns… Tare mi-ar plăcea să ştiu şi părerea domniilor voastre…

Şi vara „spec-fi” va fi început…

Prima lună de vară a fost totuşi surprinzător de productivă (18 texte) pentru un început de vacanţă ori de sesiune, sau pentru un „bac” supravegheat video, gest prin care ministeriabilii de la educaţie au recunoscut, în fine, cvasigeneralizarea promovării prin fraudă a acestor examene în România ultimilor ani. Noi, aci, ne vom continua periplul ficţional prin locaţiile binecunoscute oaspeţilor mai vechi, încurajându-i şi pe cei noi să încerce a ne urmări. N-au nimic de pierdut.

Să începem, ca de obicei cu…

Numărul 41 al revistei NAUTILUS deschide seria lunară de proză cu piesa „Povestea Lui Maximilen”, de Dan Ninoiu. Povestirea scurtă (5568 de cuvinte) e construită din fraze ample, meandrate simfonic, amintind de poveştile romantice cu fantome ale secolului XVIII. Ni se vorbeşte astfel despre împlinirea destinului, un destin în aparenţă sumbru, căci Maximilien e sortit să-şi ducă ce i-a mai rămas din viaţă în interiorul unui castel bântuit, abandonat de stăpânii de drept cu zeci de ani în urmă, străjuind de secole micul golf şi satul de pescari. Odată „încarcerat”, eroul realizează că nu mai poate părăsi cetatea şi constată uimit că, de fapt, nici nu e singur: ivit din neant, Jean, valetul, îl inivită ceremonios la masă, adoptându-l imediat ca nou conte de Montellimer-sur-la-Mer. În ciuda unei intrigi staţionare, lectura nu e nici pe departe o dezamăgire, micile accidente de scriere, cu totul izolate (de exemplu unele cuvinte lipsă, ca în „Privesc în [jurul] meu”), nefiind altceva decât derapaje întâmplătoare de condei grăbit.

A doua piesă a lunii nu se ridică nici pe departe la nivelul primeia. „Ucigaş de sentimente”, de Flavius-Florentin Kiss, este o încercare ratată nu atât prin construcţia narativă cât prin derapajele gramaticale, din care nu vom exemplifica decât pe cele ce ni s-au părut mai grave. Este evidentă necunoaşterea elementarelor reguli de punctuaţie. Avem de-a face atât cu moderate crize de virgule („Acum cu stomacul cât de cât potolit pot reveni la amintirea mea…”), cât şi cu violentarea sacrei reguli de a nu pune vreodată respectivul semn de punctuaţie între subiect şi predicat („…când eu, rămas singur am şi golit câteva sticle de gin”). Pe firul lecturii distingem şi alte probleme: confuzia adjectivului „negru – negri” cu substantivul omograf în formă articulată, la plural („ochii fără pic de alb, negrii ca cel mai negru adânc”), conjugarea verbelor „a fi” şi „a şti” la conjunctiv, prezent(„nu poţi să mai fi”, „nu şti cine este”) ori corectitudinea scrierii („credemă”). În atare condiţii, ideea interesantă şi universul cyberpunk aproape că nici nu mai contează.

Povestirea „Toboganul” ne prilejuieşte reîntâlnirea cu scriitura îngrijită a Lilianei David. Am avut bucuria să citesc o tabletă reuşită, pe care, în pofida câtorva excese de limbaj ultraspecializat („legea varietăţii stimulatorii prin asolamentul intelectual”), o pot socoti model de povestire foarte scurtă, chiar dacă nu se încadrează strict în cele maximum o mie de cuvinte pe care le presupune specia literară în cauză. Fiind atât de mică, nu consider necesar să fac alte comentarii, întrucât piesa vorbeşte de la sine. Trebuie citită!

SRSFF deschide seria lunii chiar pe 1 iunie, cu un text semnat de Beatrice Badea. „STOPSTART” e un construct extrem de încifrat, în care săptămâna curge invers, răsturnând parcă situaţia din geneza scripturală. E nevoie de aceleaşi şapte zile de la facere pentru ca timpul, fermecat de puterea sunetului vioarei, să reculeze, apucând, în clipa „zero”, pe o altă ramificaţie, echilibrată, armonică, mântuitoare. Mult mai importante decât ermetismul simbolicii mi s-au părut destul de multele scăpări, în raport cu dimensiunea discursului. M-a râcâit folosirea formei prescurtate şi nestandard a unităţii de măsură „kmp” (în loc de „kilometri pătraţi”), lipsa unor diacritice („Parea” în loc de „Părea”), o anumită problemă (izolată) legată de acordul pronumelui demonstrativ („Dar partitura nimeni nu i-o luă în seamă. Deşi rămase mereu aceiaşi.”) sau forma greşită „asvârliră” (în loc de „azvârliră”). Pentru a complica (inutil) încă şi mai mult descifrarea mesajului, unele enunţuri devin confuze: „Doar hainele începură a le simti tot mai grele, încorsetându-i trupul imens , ascuns sub ele.” (Probabil că trebuia „începu” în loc de „începură”). În „Ar fi vrut să-şi contopească etern albastrul ochilor de foc cu albastrul întregului cosmos, oricare ar fi strălucit dintre sorii lui ne fi fost nici măcar o fărâmă din inima sa, universul întreg redus cât pupila-ntunecată a unui singur ochi.”, pasajul evidenţiat cu caractere îngroşate e, literalmente, de neînţeles. Mi-a părut un text poematic, dar foarte grăbit, nedesluşit, lăsând pe cititor cu impresia (frustrantă) că timpul lecturii s-a risipit în van…

Următoarea ieşire la rampă a rubricii lunare de proză de la SRSFF este un fragment din romanul „Lenea”, de Victor Martin. Fiind deja în curs de tipărire, ne bucurăm să constatăm că redactarea este una curată, şlefuită cu binişorul. M-a făcut să tresar doar o alăturare eufonică ce putea, cred eu, să fie evitată prin reformulare: „cuşcă, care”. Dincolo de buna articulare a formei, fragmentul aruncă cititorului nada unor întâmplări complexe, petrecute într-o aglomerare de universuri reale şi virtuale comunicante, între care fiinţele umane sunt partajate ca fişierele într-o reţea de file-sharing, trăind existenţe multiple, intersectate. Suntem siguri că romanul este încadrabil în zona superioară a piramidei de calitate.

Cu adevărată uimire am citit cea de-a treia povestire de la SRSFF, „Revolta îngerilor”, de Rodica Bretin. E o piesă care n-are nevoie de niciun comentariu, şi cu atât mai puţin de elogii. Ea trebuie doar citită. Atât.

La 26 iunie, Beatrice Badea revine cu un alt text cu simbolistică superdensă. În „Dialog cu Einstein”, amestecul de termeni din fizică, biologie, filosofia ştiinţei etc. e vădit şăgalnic, sugerând un univers paralel în care multe lucruri imposibile aici sunt acolo normale. E posibilă chiar şi o întâlnire între un alter-ego al autoarei şi un Einstein la fel de genial ca Albert al nostru, desluşindu-i interlocutoarei sale tainele acelui univers atât de neverosimil pentru noi. Mai presus de uşurinţa cu care autoarea îşi codifică imaginaţia la nivel simbolic sunt însă unele derapaje de limbă, lesne de remarcat: „O poteca îngustă, şerpuind halucinantă…” („şerpuind halucinant” era corect aici; forma propusă ar fi cerut o virgulă după „şerpuind”), „tărăbi” (am perceput o sugestie de „dughenizare”, dar, totuşi, termenul nu sună a figură de stil), „aproape că-mi pierise total cuvintele”, „costum de aceiaşi nuanţă” (acordul adjectivului demonstrativ cere „aceeaşi”), „conexiunea spaţiul-timp” („spaţiu-timp”). Stilul are şi el câteva căderi, eşuând pe alocuri în grandilocvenţă („finele zilei de joi” sună mult prea preţios pentru ce vrea să spună) sau în formule bătând în eufonic („încă cuvintele”). În ciuda unui plăcut nivel „de stranietate”, nu cred că e una din piesele reuşite ale autoarei.

La numai o zi după „recidiva” Beatricei Badea, SRSFF aşază în rubrica de proză povestirea „Aceeaşi istorie”, de Ovidiu Petcu. E o proiecţie în viitor a repetabilei istorii omeneşti, veşnic dispusă s-o ia de la capăt, mereu încăpăţânată în a nu învăţa decât din greşelile prezentului său, e un text cu mult peste nivelul entertainment-ului obscur, devenit, acum parcă mai mult ca oricând, standard „de facto”. În goana lecturii, mi-a sărit în ochi o singură eroare de limbă: „a celor care accedă pe tăcute la situaţia prosperă”. Care nu mi-a spus decât că a greşi e omeneşte. Ovidiu Petcu ştie…

După alte douăzeci şi patru de ore, altă povestire irumpe la SRSFF. „K.O. Ultima repriză”, semnată de Diana Alzner, e un text de amplitudine în primul rând cantitativă, aflat aproape de limita superioară a dimensiunii unei povestiri simple (are 7224 de cuvinte). Autoarea dovedeşte, şi cu acest prilej, cunoaşterea tehnicii acumulării. Mai puţin reuşeşte însă în privinţa întoarcerilor repetate ale intrigii, fiindcă inserează unele evenimente neaşteptate pe care nu le explică întru totul. Cooptarea lui Vlad şi a Georgetei în misterioasele experimente ale doctorului Levi (interesantă dezvoltare a temei savantului nebun) nu sunt motivate decât eventual vag. La limita naturalului apare şi dezvăluirea de final a faptului că Irina e nepoata cercetătorului. În construcţia textului se strecoară şi câteva mărunte greşeli, accidente nefericite, scăpate la revizuirea dinaintea trimiterii spre publicare: „se bălăgănea”, „în acelaţi timp”, „adacadabrantă” sau, niţel mai grav, „seife”, ca formă de plural de la „seif”. Un alt argument în favoarea unei presupuse precipitări de a da gata povestirea în termen este finalul, în care topica nu-i deloc în ton cu felul atent de a se exprima al autoarei: „în timp ce sertarul închizându-se al frigiderului îl separa de lume…” (Poate că „în timp ce sertarul frigiderului, închizându-se, îl separa de lume…” ar fi fost o soluţie mai bună.)

Tot în ziua de 28 iunie, SRSFF înrămează în rubrica de proză povestirea „Lumi şi făpturi”, de Antuza Genescu, un text sumbru, vorbind despre o lume omenească dezarticulată, sfărâmată, muribundă. Nici măcar la final, când aduce vorba de un prunc abia născut, speranţa lumii nu pare să mai renască. Rămâne doar speranţa personajului principal, copilul de şcoală, din care străbate ideea că fiecare copil e o lume nouă, iar fiecare lume nouă are totuşi şansa ei. Despre greşeli? N-avem ce vorbi…

Şirul de ficţiuni al SRSFF se încheie în chiar ultima zi a lunii, cu textul „Cadoul”, de Nik Sava, publicat la rubrica Autor X. Asumându-mi riscul de a judeca prea aspru un autor probabil foarte tânăr (oricum, o judecată, oricât de aspră, nu va opri pe cineva care simte chemarea scrisului), am să afirm că textul este unul mai degrabă slab, dar toţi trebuie să începem cumva. Povestea e ţesută pe o idee asemănătoare cu cea din „Zeii înşişi”, de Isaac Asimov, numai că, spre deosebire de povestea marelui înaintaş întru science fiction, lucrurile sunt aici mult mai puţin credibile. Nu ştiu cât de incompetenţi ar trebui să fie nişte savanţi, între care fizicieni propuşi pentru Nobel, ca să facă experienţe cu urmări incalculabile într-o zonă rezidenţială. Nu ştiu nici cât de incompetent ar trebui să fie coordonatorul acelor proiecte de cercetare, mare savant şi el, ca să se ajungă la o explozie atât de devastatoare. În ce mă priveşte, „mobilul” intrigii e departe de a conferi istorisirii puterea realului.

Nici scriitura nu ajunge la un nivel convingător ca să-i putem spune cu inima împăcată literatură. Am să iau ca exemplu una din frazele sale, din păcate deloc singulară: „După catastrofă stătu închis, retras de publicul care ar fi dorit să îi stea alături, mai bine de o săptămînă, refuzînd orice contact atît cu prietenii, membrii familiei, oficialităţile, membrii ai lumii ştiinţifice – şi, bineînţeles, Presa.” Găsim în cuprinsul ei câteva repetări supărătoare de vocabule (verbul „a sta”, în formele „stătu” şi „stătea”, iar apoi „membrii”, care apare şi el de două ori în atât de puţine cuvinte), o stângăcie de topică („După catastrofă stătu închis, retras de publicul care ar fi dorit să îi stea alături, mai bine de o săptămînă…” face pe cititor să penduleze între gandul ca publicul ar fi dorit pentru o saptamana să-i stea cercetatorului alături, după care n-a mai dorit şi cel că savantul s-ar fi izolat de lume numai pentru o perioadă de o săptămână), forma articulată „membrii” (justificată de enumerare) în sintagma „membrii ai lumii ştiinţifice”, unde sună rău, fiindcă cere, în mod uzual, varianta nearticulată, mai potrivită în context fiind formula „membrii lumii ştiinţifice” – fără „ai” – şi, bineînţeles, 🙂 substantivul comun „presa” scris, mai mult sau mai puţin justificat, cu literă mare („Presa” – ca şi, puţin mai înainte, „clonării” care apare scris şi „Clonării”, fix 😉 la mijlocul propoziţiei.) Cum spuneam, exemplul lipsei de har în alegerea formelor de expresie nu e singular. În „arăta deja ca un profesor universitar la anii patruzeci”, nu-i uşor să te hotărăşti dacă personajul descris arăta îmbătrânit ca la peste patruzeci de ani, deşi avea numai douăzeci şi opt, sau avea un aer retro, ca-n anii patruzeci. Ceva mai la vale, autorul ne spune: „După o introducere mai lungă, în care am reuşit să-i transmit solidaritatea cu el şi Big Ab în clipele lor grele – şi un pahar dublu de burbon cu gheaţă -, am ajuns totuşi la Catastrofă.”, continuând exerciţiile de topică alambicată, ca şi uzul de substantive comune scrise, ca în titlurile englezeşti, cu literă mare. Preferinţa ostentativă a autorului pentru limba engleză devine vizibilă în expresii formulate bilingv – pentru ce? – („…el era student la Science (Fizică), eu eram student la Arts (Jurnalism).”), în uzul de sigle neaoş americane, rămase neexplicate într-un mod cel puţin nepoliticos pentru cetitoriul român neiniţiat (NYT – probabil de la New York Times) ori în recurgerea în mod inutil la cuvinte englezeşti, veritabile ciori americane vopsite ca să pară neologisme („…sau pur şi simplu cooking.”, de pildă, cooking neexistând, se pare, în fondul lexical autohton; există în schimb termenul românesc „gătit”, iar de pare prozaic, se poate folosi sintagma „arta gătitului” sau altceva de genul ăsta. Rămânem totuşi nedumeriţi la vederea unor exemple de grafie neconformă chiar şi în englezeşte („Doly – parcă aşa îi spune oii clonate.”, scrie negru pe alb condeiaşul nost’, dar noi parcă ne amintim că s-ar scrie Dolly), amărăciunea nefiind însă la fel de mare ca atunci când descoperim siluiri de limbă românescă precum în „rezultatul a multor factori” (ori „rezultat al multor factori”, ori „rezultatul multor factori”). Dacă în engleza americană avem parte de sigle, româneasca pare mai lesne pretabilă la prescurtări, ca în notiţele de maculator ale orelor de geografie a Americii de Nord. În încercarea de a da poveştii un aer de pitoresc dezmăţ studenţesc, unele fraze explicative sunt înspicate cu câte-un „Univ. din Minnesota”, „El se împărţea între Univ şi Laboratoare…” sau, mai grav, „cei de la Lab” (??!!). Dac-ar fi după gustul nostru, prescurtări de acest fel s-ar admite numai în notiţe succinte de mână, precizări de studiu individual, telegrame şi mai ales SMS-uri, nefiind absolut deloc recomandate într-un text literar. Stilul se rupe adesea şi sub presiunea cuvintelor în plus, căci autorul ne spune, spre exemplu: „…unde am locuit cinci ani în acelaşi cămin, fiind colegi de cameră.” Putea să spună, mai compact, „…unde cinci ani am fost colegi de cameră”, „…unde cinci ani am împărţit aceeaşi cameră” etc, fără a face prea mare risipă de vocabule şi implicit de timp de lectură. Uneori, avem parte de alăturări ilare, chiar dacă nu sunt eufonii veritabile. De pildă „ceainărie ceiloneză”, care sună ca într-un exerciţiu de dicţie pentru actorii începători. În plus, se scrie „ceyloneză”.

Ceea ce mi-a plăcut însă în mod special a fost o frază de obârşie ştiinţifică: «Rău era că uitasem legea de bază a termodinamicii: „Nimic nu se crează, nimic nu dispare, totul se transformă”». Este vorba, de fapt, de legea conservării masei, enunţată de Lavoisier şi Lomonosov. Până la urmă, nici ştiinţific, nici fantastic, mai deloc literar. Cu toate astea, ideea e una demnă de notat. Motiv pentru care, sfătuim pe domnul Nik Sava să-şi urmeze chemarea…

SFera Online începe rubrica lunară de ficţiune cu un nou fragment din trilogia „Uezen”, de Snowdon King, de astă dată din partea a treia „Echilibrul lumilor”. Nu găsim portivit să repetăm aprecierile noastre făcute în „Ficţiuni din grădina cu trandafiri”. Vom puncta totuşi că unele mici imperfecţiuni (eufonia „ca ceilalţi”, locuţiunea adverbială „deasemenea”, o simplă (şi, din fericire, rară) eroare de redactare, sau enunţul „Este rar să vezi asemenea oameni”, (obişnuinţa de a gândi în altă limbă decât româna?) în locul căruia, în mod firesc, ar fi mers: „Rar vezi asemenea oameni”) nu pot umbri o anume consistenţă ideatică a deologiei, desfăşurată la scara unui întreg univers, sau scânteia de cuget a unor definiri pline de miez, dintre care alegem să exemplificăm viziunea despre iubire a unuia dintre personaje: : „…să iubeşti înseamnă să-l accepţi pe celălalt aşa cum este. Să accepţi că oamenii sînt asemenea unor păsări pe care nimeni nu are dreptul să le închidă în colivii de gînduri, carne şi oase.” Prin comparaţie, autorul merită ceva mai multă atenţie în fandom decât i s-a acordat până acum, căci ieşirile sale editoriale la rampă nu l-au propulsat către listele de votare ale premiilor noastre, mai vechi sau mai noi. A fost premiat doar de Helion, şi nu cred să fi fost din greşeală.

După cum ne mărtuiseşte însuşi Sorin Coadă, autorul, şi „Stâlpnicul” este tot numai un fragment din ceva mai mare. Probabil că lucrarea mai amplă despre care face domnia sa vorbire nu este încă foarte bine desluşită, căci avem parte, se pare, de o mostră din draftul întâi, plină de excese de stil obositoare, a căror semnificaţie se ascunde din ce în ce mai în afund, sub urzeala de cuvinte a frazelor prea lungi. „Asemeni unui copil aşteptând primăvara, încerca să se învârtă fachiric transformând nuanţele cerului aprins de răsăritul leneş într-un curcubeu al propriilor stări sufleteşti; să se cuibărească la sânul unor amintiri fantastice despre o lume imaginară furând cameleonic din trăsăturile naturii, să asculte cântecul năucitor al dragostei simplificându-i existenţa, reducându-i toate necazurile la dorul de femeia împovărată de o frumuseţe alinătoare, săţioasă, cu sufletul ei imitând marea, ascunzând sub fada ei suprafaţă comori nebănuite, emanând mirosul vegetal al florilor fetişizate.” Nu doar lungimea frazei are darul să ne sleiască de putere, ci şi uzul unor cuvinte bombastice, între care se distinge termenul „fachiric”, derivat probabil din substantivul „fachir”, ce nici nu pare a exista în fondul lexical românesc. În plus, fachirii sunt renumiţi pentru dormitul pe cuie, nu pentru felul în care se învârtesc, pentru care ni s-ar părea mai nimeriţi acrobaţii. Senzaţia de lansare prematură vine şi de la alte alunecări: dezacorduri („ghizdurile de piatră înverzită a fântâniţelor”), scrieri incorecte („credea că înaintează în adâncului lui”), eufonii vădite („lumească care”). Nu acesta este Sorin Coadă pe care-l ştiam…

La sfârşitul celei de-a treizecea zile a lunii iunie, HELION ON LINE nu scosese, din păcate, numărul său de revistă. Vom conta eventualele povestiri pe iunie în luna viitoare. Aşteptăm cu speranţă…

Faţă de precedenta sa încercare, „Agonia”, de Florentin-Ionuţ Haidamac, este un progres semnificativ, remarcându-se imediat scrierea îngrijită, atentă, plină de respect pentru normă. Rămân însă câteva probleme de stil, peste care credem că autorul va trece numai cu îndestulă sîrguinţă. Astfel, pe alocuri, scriitura cade într-o anume grandilocvenţă, recurgând la termeni care se înfig aprig în carnea epică („Era un copil apăsat de lipsuri şi subnutrit.”). Alteori, descrierile explică nefiresc, inutil, tocmai ceea ce scrisul reuşeşte, ulterior, să arate; „O făptură fragilă şi tristă, flămândă, într-un tablou terestru apocaliptic.”, ne spune autorul, ocupându-se mai pe urmă să zugrăvească apocalipsa în tuşe sumbre, nervoase, puternice, care mi-au amintit de chipurile decrepite din zicerile lui Sartre. Desfăşurarea faptelor este şi ea concepută brutal, născând unele aşteptări pozitive în mintea cititorului (speranţa renaşterii lumii, odată cu naşterea pruncului) numai pentru a fi, în final, infirmate (fiindcă lumea se cufundă cu totul în moarte, ultimul tablou fiind cel al navelor inutile, defecte, rămase fără combustibil), ori pierzându-şi curgerea firească, înlănţuirea cauză-efect, iţindu-se şocant, fără legătură cu germinaţia anterioară şi ulterioară (cum se petrec lucrurile în scena violului, introdus ca o pârgie inutilă a intrigii, de vreme ce speranţa renaşterii este, la final, infirmată). Desluşim la autor o nelinişte pozitivă legată de mersul lumii, şi o îngrijorare legitimă, pe care i-o împărtăşim. Nu putem rezona însă întru totul cu modul în care ni le spune. Tocmai aici e nevoie de arta cuvântului.

Tableta oferită de Cătălin Cofaru, „Piesa pierdută din Puzzle”, este o erupţie fantastică începută însă cu unele stângăcii. Paul, pacientul mutilat în accidentul interdimensional (despre care ni se spune, surprinzător, că ar fi fost un „incident aparent banal”), încearcă să-şi amintească întâmplarea. Pe parcursul recăpătării memoriei, timpurile verbale se alătură nefiresc. După un început uzând de un cât se poate de potrivit imperfect, timp al trecutului, al evocării („Îşi amintea că tocmai spusese o glumă şi amândoi râdeau.”), paragraful comută brutal în perfectul simplu („Apoi se priviră în ochi şi se apropiară pentru un sărut…”), timp al trecutului recent, legat organic de prezentul vorbirii. Imediat mai apoi, expunerea revine la vocea evocatoare, slujindu-se de imperfect până la finalul paragrafului.

Din punctul apariţiei medicului, începe neaşteptata erupţie de fantastic. Aflăm cu încântarea cititorului de „spec-fi” că lacul pe care Paul îşi plimba iubita cu barca era populat de misterioşi peşti uriaşi, inteligenţi, că sub unde se deschidea când şi când un portal către o altă lume, cea în care se recupera acum Paul, că doctorul era un imigrant al noii dimensiuni, provenit din lumea noastră. Interesantă este şi viziunea transformării lui Paul, devenit prin protezările complexe impuse de traume un fel de cyborg, legat de omenesc numai prin inima iubitei sale, ucisă în accident, ce-i fusese transplantată. Cu puţină, foarte puţină, atenţie la stil, Cătălin Cofaru s-ar fi putut bucura de o apreciere totală în ce ne priveşte.

Încadrabilă la aceeaşi categorie dimensională ca şi predecesoarele sale ofertate de Gazeta SF, „Alergând după o rază de soare”, de Ioana Vişan, este o altă tabletă cu temă cyberpunk. Ea dovedeşte că autoarea e în plină evoluţie, căutând, cu succes, spiritul textului scurt speculativ. Rămân de depăşit numai unele stângăcii de stil („Nu mai văzuse o creatură făcută sau nu de om de săptămâni întregi.”, în loc de care, era suficient „Nu mai văzuse o creatură de săptămâni întregi.”), tributare automatismelor create de compunerile şcolare. Cu timpul, şi cu ambiţia care ni se pare că o caracterizează, sperăm că Ioana Vişan le va depăşi.

Rubrica de debut a Gazetei SF deschide porţile tinerei Bianca Maria Stanciu, aflată în prezent pe băncile Colegiului Naţional Spiru Haret. Din capul locului trebuie să spunem că „Mansarda viciului” atinge pe alocuri poala literaturii (în formule reuşite de genul „Gândurile neliniştite îmi transpiră prin lacrimi…”), dar nu se poate menţine stilistic la o suficientă altitudine, mai cu seamă atunci când autoarea recurge la construcţii descriptive sofisticate, grandilocvente, cu o finalitate semantică vagă: „Mintea mea a devenit osul timpului care-mi flexa dorinţa uşor rigidă, lipsită fiind de certitudine.”, „Totul în jur era violet, iar aerul îl puteai vedea pisat în molecule existenţiale ruginii, care îţi invadau plămânii cu transcendentalism.” sau „Aceste cuvinte care mi-au clacat bătăile inimii au venit de la un înger.”

Afară de lipsa de portanţă stilistică, tânăra noastră prietenă lasă să-i scape şi unele erori ce ţin de gramatică. Prea atentă la mecanica rostirii, ea încalcă reguli elementare de punctuaţie („Un robot albastru însă, nu îmi dă pace…” – unde virgula stă între părţile principale de propoziţie.) În acelaşi paragraf (în care continuă să [nu] folosească, la fel de nonşalant, punctuaţia), Bianca Maria Stanciu contorsionează timpurile verbale, sărind nefiresc din prezent („Atunci el îmi zâmbeşte şi îşi măreşte aripile zburând deasupra trupului meu ţinându-mă de mână şi ducându-mă undeva în mansarda casei.”) în imperfect („Totul era alb aici şi pufos. Parcă mă scufundam într-o gelatină jucăuşă şi râdeam în continuu ca şi când aş fi fost aflată în transa fericirii.”). Către final, în „Drumul acum, e şi mai pustiu.”, povestea cu virgula buclucaşă se repetă. Încă şi mai vizibile sunt erorile de acord gramatical al articolului posesiv, care par să aibă un caracter sistematic: „micii paşi ale insectelor”, „morţii vii al acestui nou univers”.

Fondul povestirii e poziţionat inedit pe tema contactului, căci personajul uman comunică nu cu entităţi nonterestre, ci cu spirite ale celor dispăruţi, ca în lumea imaginată de Jean-Pierre Laigle în „Oraşul morţilor”. Păcat, mare păcat, de literaritatea atinsă pe alocuri, fiindcă tânăra noastră prietenă nu pare a fi lipsită de talent. Nu putem decât să sperăm că aprofundarea filologiei va aduce cu sine mai multă siguranţă în stăpânirea limbii.

Vom menţiona, la final, şi „Povestea unui cuplu”, tot de Bianca Maria Stanciu, găzduită la noua rubrică de proză mainstream a bunei Gazete SF. Nu vom face asupra ei alte aprecieri, considerând foarte bune observaţiile unuia din comentatorii săi din revistă (semnează Robert) şi nedorind să încurajăm aci 🙂 comentariile de literatură care nu-i „de-a noastră”. 😉

În loc de încheiere…

…vom spune că, având în vedere aglomerarea povestirilor de pe unele site-uri în ultimele zile ale lunii, considerăm oportună publicarea recenziei la data de 15 a lunii viitoare. Altminteri, ultima zi a lunii devine una foarte obositoare, aici, la Scifientland.

Vă doresc tuturor numai bine!