dincolo

23/07/2011

coasa gândurilor secerând tristeţi
cerul pustiu
şi tu

dincolo de marginea lumii
se aud clopote

poate a mai rămas vreun sat
în care
cântă dimineaţa cocoşii
iar fetele
se trezesc nişte amfore
înmiresmând aşternutul

20 octombrie 2010


Link

21/07/2011

Aici!


nepăsător, departe…

20/07/2011

m-aş putea preface că te iubesc
m-aş putea
şi tu te-ai preface că mă crezi
te-ai preface

am fi şi noi
doi

nimeni n-ar zice
uite la ăla cum se preface
c-o iubeşte
şi la ea
cum se preface că-l crede

ne-ar zâmbi dimineaţa
când i-am saluta la plecare
ne-ar răspunde zâmbind seara
când am reveni
salutându-i

şi tu ai fi tristă
şi eu aş fi nemulţumit
iar tu ai începe în taină să mă urăşti
n-aş putea să mă obişnuiesc
n-aş putea

aşa că prefer
să mă prefac
într-un ins nepăsător
şi să trec mai departe
tot mai departe

23 octombrie 2010


deicon

16/07/2011

am tras cu mitraliera-n timpane
şi-am spart liniştea icoanelor
încremenite

icoanele mi-au vorbit
nemulţumite

am râs de protestele lor

ajunseseră să creadă
că de fapt ele erau
dumnezeu

20 octombrie 2009


Cântec de mântuire…

16/07/2011

America are probleme. Condusă din ce în ce mai prost, mai ales de la finele ultimei conflagraţii mondiale, iat-o azi în pragul încapacităţii de a se autosusţine ca stat. În vreme ce averile unora creşteau (încă mai cresc!!), statul a ajuns la faliment. Vrând-nevrând, va trebui să începem a ne obişnui cu ideea că America are mare nevoie de o renaştere spirituală, spre a se ridica ea însăşi din sclavia mentală. Şi o dată cu ea întreaga lume în care SUA a exportat vreme de decenii un sistem cândva de invidiat, ajuns atât de nociv astăzi.

Poate că niciodată n-au fost mai actuale versurile vechiului „Cântec de mântuire” („Redemption Song”) al lui Bob Marley, pe care-l aşez mai jos ca pe o pioasă rugă: să asculţi şi tu cântecul libertăţii.

P.S.

Remixul acesta uneşte parcă pe toţi cei ce se simt solidari lumii a treia din care noi, sclavii dinlăuntrul sistemului, ne excludem făţarnici, prosteşte orgolioşi, crezând încă în vorbele politicienilor ce ne duc în risipire, mulţi dintre noi gata oricând să îmbrace uniformele deja pregătite, şi să apere în tranşee „idealurile” celor ascunşi în spatele uşilor închise…


RomCon 2011

12/07/2011

În data de 11 iulie, anul curent, pe adresa mea de e-mail a sosit, din partea SRSFF, următorul mesaj:

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy va invita sa participati
la Conventia Nationala de Science Fiction, care se va desfasura in
perioada 5-7 august 2011, in cadrul Taberei Atlantykron. Va fi mai ales o
intalnire de lucru, care isi propune sa puna bazele unui cadru
organizatoric pentru urmatoarele consfatuiri nationale dedicate SF-ului si
genului fantasy.

Programul manifestarii, precum si detalii utile pentru participanti sunt
disponibile pe pagina dedicata evenimentului de pe siteul SRSFF.

Avand in vedere ca posibilitatile de cazare la hotel (in cazul in care
veti opta pentru aceasta solutie) sunt limitate, va rugam sa ne confirmati
cat mai repede (maxim 4 zile) intentia de a participa la aceasta editie a
Conventiei Nationale precum si optiunea de cazare: hotel sau cort.
Precizam ca exista si posibilitatea de campare, pentru cei care doresc sa
vina cu cortul propriu.

Pentru lamuriri suplimentare, nu ezitati sa ne contactati prin formularul
de contact de pe pagina dedicata evenimentului.

Cu prietenie,
Societatea Româna de Science Fiction si Fantasy

După ce mi-am făcut şi refăcut calculele, programările şi reprogramările mult prea importantelor evenimente din viaţa personală 🙂 , răstimp care s-a întins pe mai bine de douăzeci şi patru de ore (trecute fix), am răspuns, 😦 cu mare părere de rău:

Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy

Vestea organizării unei Convenţii Naţionale mă umple de bucurie, iar invitaţia venită de la SRSFF mă onorează. Din (multe şi mari) păcate (ale mele toate), evenimentul se suprapune cu sejurul de recuperare şi tratament, anteprogramat, al subsemnatului.

Mulţumesc tare mult pentru invitaţie. Mi-ar fi făcut mare plăcere să cunosc, în sfârşit, câţiva oameni pe care îi stimez tot mai mult. Aş fi venit cu cortul propriu, şi aş fi locuit cu mare bucurie pe insulă, între ceilalţi robinsoni ai fanteziei.

Cu mare preţuire,
Mircea Coman.

Urez pe această cale o întâlnire plină de roade tuturor participanţilor, pe care-i asigur de întreaga mea invidie. Celor care află vestea de la mine le dau sfatul de a căuta aici.


O altă istorie alternativă…

12/07/2011

(Filă de jurnal)

Uitasem de mine. Mi-a amintit România Actualităţi. Prin vocea lui Joe Dassin. Ce ciudat! România, pe care o credeam dispărută, s-a ivit de undeva. On ira… Aşa începe refrenul din „Vară indiană”. Vom fi… Deşi azi nu mai suntem. Dar poate că va veni vremea când ne vom reinventa cumva, când vom schimba cursul istoriei, ori vom inventa o altă istorie, mai a noastră. Ne vom aminti aceste clipe? Cine ştie? Cine poate şti cum se mişcă, până la urmă, timpul? Poate că trăim într-un singur timp. Poate că asta se întâmplă numai fiindcă suntem fiinţe raţionale, dar ne încurcăm, de fapt, în propria raţiune, cea care ar trebui să ne ajute să ieşim din paranteza asta existenţială… Poate că nu trăim decât în imaginaţia noastră. Poate că fiecare îşi trăieşte o viaţă a lui, pe care o numeşte realitate, fără să ştie că realitatea, de fapt, nici nu există, că el nu-i decât o celulă energetică într-o imensă baterie a unui computer la care Dumnezeu scrie cod într-un limbaj orientat Univers, pe care nu-l vom pricepe niciodată. Noi nu suntem decât caracterul punct şi virgulă de la capătul rândului. Suntem atât de sideraţi de ceea ce suntem încât nu ne vom pricepe niciodată semnificaţia. Fiindcă bănuim că după noi ar trebui să mai urmeze ceva, dar, ca să avem cea mai mică idee, ar trebui să citim măcar întregul nostru rând, de la capăt. Şi pentru că nu reuşim, ne place să ne imaginăm lumea asta, pe măsura micimii noastre, în care ne războim pentru bucăţi minuscule de infinit, ca şi cum ceva din lume ne-ar putea aparţine vreodată. Societatea. Adunătură de bacterii îngâmfate, transformând filosofia existenţei în problema proprietăţii. Porprietate privată, sau comună? Ar fi mai bine să n-ai nimic sau să deţii tot? Ar fi mai bine, până la urmă să înţelegi că nu ai, în realitate, nimic. Numai nişte hârtii, pe baza cărora eşti făcut să crezi că nişte lucruri, nici măcar acelea prea bine delimitate, sunt ale tale. Te bizui atât de mult pe hârtiile tale încât ele devin însăşi existenţa ta. Tu nu mai ai rost. Tu nici nu mai eşti. Sunt doar ele, hârtiile, după care cineva, speri tu, îţi va reconstitui cândva traiectoria. Iluzie. Nimeni nu se va obosi. Căci va fi prea angajat în a trasa o altă traiectorie, la fel de mizeră, de insignifiantă, de nulă. Zero şi unu sunt absolut la fel de departe de infinit. De ce să crezi că are vreo importanţă în care punct al segmentului te afli?

Când îmi trec prin minte toate astea mă gândesc într-o fracţiune de timp că, de fapt, nici nu e mintea mea. Poate nu-i decât o locaţie de memorie tampon între imensul hardisk al universului şi marele procesor. Viaţa asta a mea, de care mă-nduioşez atât, se reduce la aceşti biţi amărâţi, pe care îi primesc după cum mi-a fost hărăzit şi îi transfer marelui procesor să-i folosească după cum i se cere prin instrucţiunile tastate de Programator. Bucuraţi-vă, biţi minusculi! Trăiţi ca şi cum voi sunteţi totul! Îngâmfaţi-vă frenetic! Rostogoliţi-vă prin Cosmos, încercând să-i faceţi cioburi liniştea! N-o să v-audă nimeni. Dar voi veţi crede că aţi trăit. Şi, dacă vi se va părea extraordinar, e cu atât mai bine. Nu-i sigur că vă veţi alge cu altceva. Pentru că nici nu mai există altceva. Nici voi nu existaţi. Sunteţi un fel de particule infinit mici într-un Univers fără limite, pe care Dumnezeu îşi aşază fundul, plecându-se asupra tastelor, ca să mai scrie două linii de cod din care se va ivi Mesia…