Avatarul meu

31/01/2010

Aşa aş arăta eu pe Pandora.
eu_avatar
Mulţumesc lui Horia Ursu pentru Link.

Anunțuri

Un alt fel de fantastic

23/01/2010

A vorbi despre Paulo Coelho este, întâi de toate, o chestiune de curaj. Scriitorul şi-a vândut romanele în peste o sută de milioane de exemplare, în toată lumea, („Ce comercial!”, ar exclama unii), fiind extrem de cunoscut şi de comentat. Prin urmare, este cu siguranţă imposibil să nu intri în contradicţie cu unul sau altul din comentatorii săi. Însă a vorbi despre Paulo Coelho ca despre un scriitor de fantasy poate părea, cel puţin pentru unii, mai curând o chestiune de pierdere (temporară) a raţiunii. Exact asta am însă de gând să fac, aplecându-mă puţin asupra romanului „Brida”, publicat de Editura Humanitas în anul 2008.

Prezentată ca „o poveste emoţionantă despre iubire, mister şi curaj”, romanul „Brida” descrie încercările iniţiatice ale unei tinere irlandeze de douăzeci şi unu de ani, Brida O’Fern, pornite pe calea propriei desăvârşiri. Deşi trăieşte într-un mediu academic, şi este angajată într-o relaţie de sinceră iubire cu un tânăr fizician, ea se simte atrasă de partea „invizibilă” a lumii şi într-acolo îşi îndreaptă căutările. Are de ales între cele două căi ale cunoaşterii ezoterice, numite de autor „Tradiţia Soarelui” – cale ascetică de dobândire a înţelepciunii divine, „care ne învaţă secretele prin intermediul spaţiului, al lucrurilor care ne înconjoră” – şi „Tradiţia Lunii” – calea vrăjitoriei, „care ne învaţă secretele prin intermediul timpului, al lucrurilor care rămân prinse în tradiţia lui”. Oscilând vremelnic între cele două căi ezoterice, tânăra femeie descoperă cu uimire calea iubirii, recunoscând în Lorens, tânărul fizician, Cealaltă Parte a fiinţei sale mitice, în care trupul şi spiritul său şi al bărbatului perfect potrivit se îngemănau într-o singură fiinţă. Prin intermediul iubitului său, Brida întrezăreşte că mai există o cale, cea a cunoaşterii raţionale, a gândirii critice, căreia Lorens îi este dedicat.

Toate cele patru căi ale cunoaşterii sunt menite să-l ajute pe om la descifrarea misterelor lumii, fireşte, în măsura strădaniei insului angajat pe una sau alta dintre ele. Spunem una sau alta, pentru că „să alegi un drum înseamnă să abandonezi altele”. Aşa ne învaţă Coelho, referindu-se la cele trei căi ale cunoaşterii: cea a magiei, cea a vrăjitoriei şi cea a ştiinţei. Acestea sunt drumuri care se exclud unul pe altul, pe câtă vreme calea cunoaşterii prin iubire este una integratoare, împlinitoare pentru oricine, fie el mag, vrăjitor, savant sau om de rând.

Brida se dedică în final căii vrăjitoriei, împlinindu-se totodată desăvârşit prin iubirea sa pentru Lorens. Pe parcursul experienţelor sale iniţiatice, tânăra femeie este însă tulburată de faptul că şi Magul, căruia i se adresase la început spre a o iniţia în Tradiţia Soarelui, era, în mod paradoxal, o Cealaltă Parte a sa. Ea are viziunea unei vieţi anterioare, trăită alături de el în Cataria medievală, trecută prin necruţătorul pârjol al războiului religios, în care au fost părtaşi la experienţe unice, tipice iubirii absolute.

Ceea ce uimeşte foarte tare la Coelho este uşurinţa cu care îşi face personajele să părăsească lumea noastră obişnuită şi să se angajeze în alte lumi. Între vizibil şi invizibil, între real şi fantastic, graniţa este cu totul inefabilă. Fantasticul lui Coelho este o extensie firească a realităţii, în care poţi păşi pe neaşteptate, ca un copil rătăcit într-o pădure ce se dovedeşte mai apoi ea însăşi vrăjită.

Fără a-ţi revărsa în imaginaţie cohorte de fiinţe mitice sau altcum imaginare, fără a-ţi desfăşura pe ecranul cinematografic al minţii tulburătoare fapte eroice, rezolvate prin surprinzătoare vrăji, Coelho ţese în „Brida” o lume mustind de mistere, de ritualuri care te fac să călătoreşti în timp şi în spaţiu, de dansuri magice, ba chiar şi de neaşteptate fiinţe umanoide de pe alte planete. Deşi folosite ca pretexte ale unui expozeu mai degrabă filosofic, aceste elemente de fantasy sunt totuşi suficiente pentru a se putea pune în mod justificat problema revendicării cărţii sale de către iubitorii genului. În fond, chiar şi în producţiunile literare unanim clasificate ca fantasy, magia şi vrăjitoria sunt adesea pretexte ale unei dezbateri morale despre bine şi rău. Cu toate riscurile unei asemenea afirmaţii, mă voi hazarda totuşi să spun că între fanatsy-ul de netăgăduit şi lumea creată de Coelho în „Brida” nu este decât o graniţă inefabilă, aidoma celei trasate de însăşi autor între vizibil şi invizibil.


Comerţul literar aristotelian

23/01/2010

Într-o nevinovată polemică, pe un forum de discuţii, cineva mi-a spus mai deunăzi că „Dune” e literatură comercială. Şi, alături de ea, proza lui Cehov ar fi tot un produs de literatură comercială, deoarece conţine povestiri scrise „la comision”. Ba chiar şi Capela Sixtină ar fi un produs artistic comercial, pentru că acolo „au lucrat mulţi artişti pentru bani”.

Asupra termenului de „literatură comercială”, eu şi interlocutorul meu din acel forum avem păreri radical diferite. Nu e nimic rău în asta. Numai că aici nu e vorba doar de o simplă chestiune de gust, ci în mod cert de una de discernământ.

Sensurile cele mai întâlnite pentru cuvântul „comercial” sunt: „care aparţine comerţului” (deci „care e propriu comerţului”), „din comerţ”, „care se referă la comerţ”, „negustoresc”, „mercantil”. Între aceste sintagme explicative şi cuvinte, echivalente semantic, nu există totuşi o perfectă sinonimie, dar nu putem trece cu vederea că, în genere, numim „comerciale” acele produse destinate vânzării pentru a obţine câştiguri, profituri, sau folosim sinonime ale acestui termen pentru a-i caracteriza pe acei oameni care sunt interesaţi, dornici (numai) de câştig material, de înavuţire cu orice preţ.

Revenind la exemplele interlocutorului meu, nu m-aş grăbi să le consider tocmai potrivite. Îmi amintesc de pildă soarta primului roman din ciclul „Dune”, care a fost respins de toate editurile semnificative de SF ale vremii sale. Nu cumva pentru că nu era considerat „comercial” de chiar principalii negustori de cărţi ai timpului, care se presupune că se pricepeau cel mai bine? Faptul că ulterior vânzările au fost semnificative nu se datorează, cred eu, valorii negustoreşti a volumului, ci valorii sale literare.

Mai departe, mă indoiesc tare că Cehov, plătit „la comision” pentru o bună parte din povestirile sale, ar fi fost doar un condeier interesat de câştig, un filolog pragmatic (era de formaţie medic!), cu simbrie. Îl văd mai degrabă ca pe un om de talent, care a reuşit cumva să trăiască din ceea ce ştia cel mai bine să facă. Un tip mercantil nu se sinchiseşte de familia sa, risipindu-şi harul prin revistele umoristice ale vremii ca s-o ajute cu banii astfel câştigaţi, şi nu ajunge, dedicat fiind scrisului, să facă recensăminte de populaţie prin insula Sahalin. Primele piese de teatru ale sale sunt recunoscute şi puse în scenă cu abia şapte ani înainte de moartea sa, şi nu cred că a apucat să se bucure în atât de mare măsură de latura comercială a dramaturgiei sale. În vremea în care trăia din banii câştigaţi pentru povestiri publicate în „Novoe Vremia”, îşi scria piesele de teatru, care sunt chintesenţa valorii sale literare, recunoscute de posteritate. Editorul său, Alexei Suvorin, a văzut marele lui talent şi l-a ajutat să-şi împlinească destinul de scriitor, publicându-l în presa vremii. Înseamnă cumva asta că povestirlile lui Cehov sunt comerciale? Eu cred că sunt în primul rând valoroase din punct de vedere literar.

Exemplul cu Capela Sixtină mi se pare însă cel mai grotesc. Dacă „Dune” a fost multiplicată de-a lungul vremii în foarte multe exemplare, care au fost vândute în toate colţurile lumii, dacă povestirile lui Cehov se vindeau odată cu revistele în care erau publicate, iar ulterior, clasicizându-se, şi-au găsit loc în bibliotecile din cele patru zări, Capela Sixtină este un unicat. E foarte adevărat că azi a ajuns să aibă şi un scop comercial, fiind una din celebrele destinaţii turistice vaticaneze, dar, la vremea când a fost construită, ea a fost gândită ca un simbol al puterii. Locul în care Dumnezeu îşi alege reprezentantul său pe Pământ nu putea să fie decât unul grandios, de dimensiunile Templului lui Solomon. Credincioşii intraţi aici trebuiau să se afle înconjuraţi de minuni, şi cele mai nimerite erau operele de artă, care erau considerate, şi încă mai sunt, de inspiraţie divină. Pentru asta au fost aduşi la lucru cei mai de seamă artişti ai vremii. Iar ei au venit și pentru că li s-a oferit o plată mai mare decât în altă parte. Cum i-ar fi putut motiva altfel papalitatea? Înseamnă asta cumva că avem în faţă un „produs comercial”?

Ceea ce-mi pare însă şi mai bizar este faptul că amicul meu crede că „principiile după care se ghidează literatura comercială au fost enunţate acum foarte mult timp”, şi-l invocă aici pe Aristotel. Iar eu mă întreb dacă Sandra Brown l-a citit pe Aristotel. Mă întreb dacă Brad Steiger, celebru autor de literatură elucubrantă, în care se amestecă misterele şi conspiraţionimul, şi care vinde milioane de exemplare în toată lumea (s-au tradus şi la noi câteva lucrări, între care „Experimentul Philadelphia”), o fi fost la curent cu acele principii. Mă întreb dacă puzderia de scriitori de ezoterism ieftin, care te învaţă cum să te vindeci singur cu puterea gândului, cum să detectezi vampirii energetici, cum să devii telepat ori psihokinet, cum să te îmbogăţeşti repetând în gînd în fiecare zi „bogăţie şi succes” de cât mai multe ori, şi multe altele, scriu după principiile aristoteliene ale literaturii comerciale. Sigur nu, pentru că mulţi dintre ei poate nici nu au habar cine a fost Aristotel. Ei nu urmăresc decât să câştige nişte bani, vânzând en gros cuvinte care nu ascund nimic, şi care sunt aproape complet lipsite de valoare literară. Şi reuşesc destul de bine, vânzând milioane de astfel de volume.

Am purtat de-a lungul timpului câteva discuţii virtuale pe tema asta cu amicul meu. Îmi dau seama că am discutat în zadar, pentru că nici acum nu mi-e clar ce înţelege domnia sa prin „literatură comercială”. Toată literatura care se vinde e comercială? Atunci ce rămâne? „Mioriţa”? „Balada lui Toma Alimoş”? Dar şi ele se vând, însă fără drepturi de autor. Cândva am obţinut gratis de la „Fictionwise” povestirile nominalizate în acel an pentru un mare premiu anglofon de peste ocean. Mai erau ele la acea dată povestiri comerciale? Apăruseră iniţial în diverse reviste de profil, dar atunci se puteau obţine gratuit. Cerinţa era să nu le distribui altora, ci să le ţii pentru tine. Pur şi simplu nu costau nimic. Erau ele literatură comercială? Când erau şi când încetau să fie, pentru a redeveni?

Dincolo de acele dispute de „netcafe literar”, mă mai întreb şi dacă însăşi înţelesul unor cuvinte rămâne intact de-a lungul anilor, secolelor, mileniilor. Ce însemna „comercial” pe vremea lui Aristotel (sec. IV î.e.n.)? Oare el ştia că enunţă principiile literaturii comerciale după care ne vom ghida noi judecăţile în secolul XXI al erei creştine?

Încurcate sunt căile comerţului cu litere!


Eminescu a împlinit o sută şaizeci de ani

16/01/2010

Aflam ieri cu adâncă uimire de pe TVR Cultural, din chiar gura academicianului Eugen Simion, coordonator al proiectului privind digitizarea manuscriselor eminesciene (dată fiind vechimea lor, acestea nu mai pot fi consultate în forma originală, căci hârtia a devenit aproape friabilă), că unul sau mai mulţi „inşi din popor” au găsit de cuviinţă să depună o plângere la DNA, potrivit căreia banii publici ar fi fost prost cheltuiţi în cadrul acestui proiect.

Academicianul vorbea de „restaurarea manuscriselor”, iar aceste recâştigări sunt cel mai adesea teribil de scumpe. Domnia sa nu cunoştea dedesubturile tehnice şi financiare ale proiectului, recunoscând cu modestie că nu s-a preocupat de aceste laturi ale întreprinderii, neavând astfel de competenţe, dar era sincer, citez, „puţin îngrijorat” de întorsătura aceasta bizară pe care pare s-o fi luat un act de cultură de importanţă naţională.

Mă întreb şi eu, ca tot omul, să fi fost delaţiunea în cauză rezultatul înţelegerii superficiale a modului cum s-a derulat proiectul restaurării manuscriptelor? Mi-e greu totuşi să cred că Academia Română a ajuns a escroca grosier banii publici şi că academicienii, sătui de izolarea în care sunt încarceraţi de entărteinizarea culturală, s-au apucat să şparlească gologanii în cârdăşie cu experţi notorii în restaurarea documentelor, deveniţi şi ei peste noapte nişte bieţi „şmecher-aşi”.

Asta îmi aminteşte de scandalul iscat de articolul lui Horia-Roman Patapievici, „Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale”, apărut în nr. 1-2/2002 al revistei „Flacăra”, în care autorul atrăgea atenţia asupra nedreptei devaluări a importanţei actuale a marelui poet, încheindu-şi astfel intevenţia: „Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa ‘eşti învechit’. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrarea euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este ‘învechit’ – adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele.”

În nr. 24 al revistei „Rost”, apărut în februarie 2005, într-un articol cu titlul ‘Masca lui Ianus şi mentalitatea „second hand” ‘ semnat de Viorel Patrichi, autorul îl „citează” pe Patapievici: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeana.” Cercetând sursa, constatăm că această frază nu-i de găsit. Dar cine mai cercetează azi sursele? E mai comod să scoţi toporul cu lunetă şi să-l pui pe Patapievici la zid, acuzându-l de antiromânism.

Mă duce gândul că şi în cazul digitizării manuscriselor eminesciene, cineva a făcut exces de zel patriotic şi revoluţionar, veghind cu atenţie proletară la averea naţiunii. Şi mă gândesc cu groază la urma urmei cât poate fi de ridicol pentru cineva să-şi închipuie că l-ar putea apăra cumva pe Eminescu de contestatarii săi mai vechi sau mai noi (cel mai adesea bieţi clevetitori oportunişti), veghind cu atenţie de pechinez ca nu cumva să calce careva în străchinile antiromânismului. Eminescu nu are nevoie de asta. E prea bătrân. Şi mult prea înţelept. Şi reuşeşte încă destul de bine să ne apere el pe noi, ca un adevărat Gandalf pe hobiţii săi. Iar noi, hobiţii, nu trebuie decât să credem în el. Atât.


IRoSF, ianuarie 2010

13/01/2010

A apărut numărul din ianuarie 2010 al revistei electronice The Internet Review of Science Fiction. Pe scurt, IRoSF.

Vestea proastă e că numărul din februarie 2010 va fi ultimul înaintea suspendării apariţiei.


NAUTILUS, ianuarie…

10/01/2010

A apărut numărul din ianuarie 2010 al revistei electronice NAUTILUS.


Despre tendinţe

09/01/2010

Unii cred că SF-ul e pe moarte. Cred asta de multă vreme şi scriu prin reviste de gen, mai electronice sau mai puţin electronice. Articole precum „The Season of Wither: Why Is Science Fiction Dying?”, semnat de Peter Goat Allen, moderator al „Barnes and Noble’s science fiction/fantasy/paranormal book club”, sau opinii precum cea a lui George R.R. Martin, care crede că oamenii nu mai citesc SF pentru că nu mai cred în viitor („Oamenii îşi exprimă azi opţiunile şi cei mai mulţi cred despre copiii lor că nu vor avea o viaţă mai bună decât ei; cred că vor avea o viaţă mai rea. […] Oamenii nu mai cred că viitorul va fi un loc mai bun, aşa că preferă să citească despre alte timpuri şi locuri, care nu sunt atât de înfricoşătoare ca în science-fiction.”), sunt destul de frecvente. Pare bizar însăşi faptul că destui din cei ce gândesc aşa sunt oameni de ficţiune speculativă, care continuă să scrie astfel de povestiri, continuă să lucreze la romane, continuă să publice articole în revistele de gen. Şi pare cu atât mai bizar cu cât literatura SF se vinde încă destul de bine. Aflăm de pildă din Guardian că Alastair Reynolds, scriitor de space-opera, a atins în plină criză cifra de un milion de lire sterline pentru cărţile vândute în decurs de un deceniu. Asta se întâmpla prin iunie 2009, şi e posibil să nu fie un fapt relevant, pentru că zece ani înseamnă totuşi mult, iar atingerea milionului în anul ce tocmai trecu ar putea să fie numai o coincidenţă. Astfel de „coincidenţe” se petrec însă şi în lumea filmului SF. Încasările record pentru „Avatar” de pildă, în anul în care au apărut pe piaţa de profil „2012” şi „District 9”, filme nu tocmai nebăgate-n seamă, sunt dovezi certe.

Adevărul este însă că se petrece totuşi ceva. Încă nu putem decela ce, pentru că suntem parte din lucruri, iar perspectiva noastră asupra lor, imaginea de ansamblu dacă vreţi, practic nu există. E cel puţin riscant, dacă nu imposibil să faci acum bilanţuri. E vremea în care nu poţi decât să aduni fapte observate din goana zilnică şi să le pui deoparte, pentru ca mai târziu tu sau altcineva să poată formula şi ceva concluzii.

Am să mă hazardez totuşi să spun ceea ce văd eu, ceea ce reuşesc eu să desluşesc, sau doar cred că desluşesc. Cu toate riscurile unei asemenea întreprinderi, iată-mă încercând.

Mai întâi, eu cred că, pe măsură ce trece timpul, ficţiunea speculativă devine tot mai complexă. Temele abordate se diversifică, apar altele noi, iar cele vechi, clasicizate, încep să fie abordate din perspective mai mult sau mai puţin neaşteptate. Reluarea unor teme ce ţin de clasicismul genului nu este încurajată de majoritatea editorilor, care încă mai cred că în SF totul trebuie să fie nou. Din această cauză, puţini au totuşi curajul să valorifice filoanele grele ale unor înaintaşi iluştri.

Apoi cred că, încet-încet, SF-ul evoluează. Dintr-un gen descriptiv şi foarte educaţional, aşa cum era la începuturi, a devenit mai întâi un gen care pune probleme şi invită la meditaţie, trăsătură pe care pare s-o fi păstrat pentru o bună bucată de vreme, până în zilele noastre. În ultimii ani, asistăm la un fenomen pe care unii observatori (Kristine Kathryn Rusch, editor la „The Internet Review of Science Fiction” e unul dintre ei) îl numesc „moartea categoriei de piaţă”. Nu e vorba însă nici pe departe de moartea prohodită de îngrijoraţi, ci mai degrabă de o contopire incipientă a SF-ului în ceea ce criticii cu ştaif numesc „mainstream”. În articolul „The Marketing Category is Dead! Long Live the Genre!”, apărut pe IRoSF sub semnătura sus-menţionatului editor, se face vorbire despre romanele Norei Roberts, publicate sub pseudonim şi adoptate de mainstream, dar în care acţiunea se petrece… într-un viitor New York, despre Linnea Sinclair, o stea în devenire a genului „romance”, ale căror subiecte cochetează cu „space opera”, despre romanul „The Time Traveler’s Wife” al Audrey Niffenegger, pe care critici înrăiţi îl reclamă a fi întru totul mainstream numai pentru motivul că lor le-a plăcut, iar ei nu concep că e posibil să le placă vreodată SF-ul. Aflăm cu oarecare uimire că o treime din povestirile incluse de editori în genul „paranormal romance” sunt considerate SF de cei din fandom.

Toate aceste informaţii sunt cel puţin interesante. Corelate cu concluzia că, pe piaţa literară americană, cărţile cu marca „SF” înregistrează vânzări foarte scăzute, numai cu puţin peste cele „western”, care se vând cel mai prost, rămânem nedumeriţi. Cititorii sunt contradictorii? Mai degrabă nu. Ei par doar să respingă acele subiecte SF tradiţionale, cu extratereştri şi nave spaţiale, acele teme tocite prea rău, care nu mai atrag atenţia nici copiilor de doisprezece ani. SF-ul comercial este în scădere. Doar el. Pentru că, la fel ca alte genuri intrate în aceeaşi vrie a divertismentului consumist (ante-pomenitul „western” de pildă, sau „policier”-ul), a ajuns la o anumită saturaţie, în care construcţiile epice nu mai urmăresc decât să şocheze, să uimească prin senzaţional ieftin. Deşi mai tânăr, genul „fantasy”, tare grăbit să ajungă la gloria, dar mai ales la banii science-fiction-ului, este pe cale să se epuizeze în acelaşi mod ca mai vârstnicul său fârtat, fiindcă excesul de „heroic fantasy” şi epopeile stufoase dezvoltate pe serii de câte trei, patru sau mai multe tomuri de cinci-şase sute de pagini încep să plictisească.

În acest context, păreri precum cea a lui John Scalzi, care i-a atacat pe blogul său pe cei de la „Asimov’s”, „Analog”, şi „F&SF”, pretinzând că revistele de SF tipărite sunt sauriene, sau vânzările bune de cărţi cu subiecte ce ţin de ficţiunea speculativă încadrate la genuri pe care le gustă cu plăcere şi cititorii de mainstream nu sunt decât dovezi ale unor căutări febrile. Din toate aceste contradicţii, SF-ul va învăţa cum să-şi afle calea, cum să se înscrie în viitor.

Cred cu adevărat că asistăm la o reaşezare de amploare a genului. Cred că, sub ochii noştri, se naşte un alt fel de fantastic. Nu ştiu dacă el va fi mai apropiat de fantasticul de sorginte hispanică din prima jumătate de secol XX, măiestrit de Jorge Luis Borges, Alejo Carpentier, sau Julio Cortazar, şi va sfârşi prin a fi adoptat de critica mainstream ca un fiu rătăcitor, sau se va reîntoarce către originile sale clasicizate, într-o meandră renascentistă, până la Frank Herbert, Isaac Asimov ori Arthur C. Clarke, asta pentru a nu plonja exagerat de mult înapoi în timp, dar aproape sigur se va distanţa, uşor-uşor, de epavele ruginite ale acelor nave stelare aducătoare de profituri rapide, pe care le va lăsa în subsolul plin de pânze de păianjen, urmând a fi redescoperite poate, cine şte când, de cine ştie cine, undeva, pe firul timpului…

Până atunci însă, să ne vedem de condeiele noastre. Bun găsit în 2010!