Încep această epistolă cu câteva urări, căci așa se cuvine în pragul Anului Nou. Vă doresc numai bine, dumneavoastră și familiilor, și prietenilor, și tuturor celor dragi! Se aveți parte de bucurii și împliniri, și de multă sănătate, că-i mai bună decât toate!
La anu’ și la mulți ani! 🙂
Și, odată făcute urările, să vă spun ce fu mai important din Revelion, pe care-l petrecui acasă, eu și cu buna mea soață de mi-a hărăzit-o Ăl-de-Sus, să-mpărțim amândoi lefurile mici, de bugetari, și prigoana „capitalismului” sălbatic, dar și bucuriile muzicii, ale cărții și ale instituției familiale, pe care nu ni le poate lua nimeni, oricât de tare și-ar dori. Le purtăm deja în inimă, iar inima ne aparține.
În ciuda atâtor și atâtor semne (lumea era toată în fierberea sărbătorii), seara părea una obișnuită. Atâta tot că ne zbârnâiau telefoanele de mulțimea SMS-urilor, iar noi, schivnici fără grai, ne petreceam minute lungi răspunzând celor ce-și aduceau aminte de noi, ba chiar mai găseam și nume de care ne-aduceam noi aminte mai întâi, și le trimiteam urările noastre.
Se lăsase amurgul…
Pe la orele șapte din seară, ne-am pus la masă și am luat nițică friptură, bine pătrunsă de căldura cuptorului, pe care-am stropit-o cu câteva lacrime de vin roșu de casă. Apoi ne-am așezat la televizor și am urmărit emisiunile, care mai de care mai pline de amintiri, de nostalgii, de visuri trecute de tinerețe. Și ne-a apucat și pe noi un fel de melancolie, un fel de picoteală, pe care nu știam cum s-o ascundem mai bine unul de altul. Noroc cu umbrele amurgului și cu penumbra plăcută a încăperii, în care nu lumina decât televizorul, că altfel nu știu cum am fi izbutit să ne dosim căscaturile ce ne cuprinseseră… 😉
După ce ne-am uitat împreună la mărturisirile actorilor turci despre cum s-a făcut serialul „Soliman Magnificul” (nu știu dacă-i zice chiar așa, că eu nu-l urmăresc cu atâta atenție, deși cred că ar trebui, fiindcă, spre deosebire de alte producții TV de același fel, ăsta pare viu), doamna mea, ca să salveze ce mai era de salvat, a dat drumul la muzică. A ascultat preț de un ceas cântece din anii ’80-’90, pe care altădată dansam fără să ne scârțâie genunchii și fără să ne pocnească articulațiile. Ce vremuri!…
Eu am tot sărit între timp din canal TV în canal TV, până ce s-a făcut doișpe fără două-ș’ cinci, când au început depozitele de artificii ale urbei să-și reverse jerbele de scântei în tăriile cerului. Erau active mai ales cartierele din periferia răsăriteană, unde sunt concentrate cele mai multe din căsoaiele știm-noi-cui (ei le zic palate, da’ termenul se cuvine folosit doar când vine vorba de construcții reprezentative arhitectonic, ceea ce, credeți-mă, nu e cazul), dar nici alte zări nu se lăsau mai prejos.
Încet-încet, lumea din cvartalul nostru de blocuri s-a revărsat în curtea interioară și au început și ei să pocnească cu pocnitorile, să lumineze cu artificiile, și să fumege cu fumigenele, în vreme ce noi îi urmăream de sus, îngrijorați c-or să dea naiba foc la vreuna din mașinile parcate… Bietele mașini…
Înebuniți de vacarmul bombardelor, câinii vagabonzi alergau în lungul străzilor, căutând scăpare. Speram că, în curtea căsuței de o tot construim în ultimii șase ani în marginea de apus a urbei, Mișa, cățăluna-javra-și-nebuna, avea parte de mai puține motive de neliniște.
Ne mutam când la ferestrele dormitoarelor, către est, când la cele ale bucătăriei și sufrageriei, către vest, și admiram jerbele de lumină aruncate-n cer de entuziaști.
Era cam doișpe fără zece când buna mea soață mi-a arătat pe cer, către apus, o stea mare și roșie, care părea să vină către noi. Am crezut mai întâi că-i o rachetă mai ciudățică, puțin nehotărâtă, fiindcă, venind către noi, dădea impresia că-și caută și-și tot caută drumul. Mergea cam anapoda, când urcând nițeluș, când coborând, ca și cum nu s-ar fi hotărât dacă-i a cerului sau a pământului, și când la stânga (adică spre miază-zi), când la dreapta (adică spre miază-noapte). Și era tot mai mare.
Văzând-o cum tot vine, m-a cuprins o vagă neliniște, nu știu de ce. Sigur nu putea fi vorba de o rachetă pirotehnică, fiindcă acestea se tot înălțau șuierând, pocneau și se stingeau, pe câtă vreme steaua lumina constant, roșu. Fără alte luminițe clipitoare, așa cum au aeronavele. Urmărind-o, vedeam în același timp rachetele aprinzându-se și stingându-se. Steaua noatră nu era una dintre ele…
După cam două minute, a cârmit-o spre sud-vest, îndepărtându-se. Am ieșit pe balcon, dar n-am mai zărit-o, deși era senin. Coborâse către orizont și se ascunsese după brazii înalți din curtea spitalului. Cu aceleași vizibile mișcări, nehotărâte și destul de bruște. Nu se auzea niciun zgomot și m-am gândit că nici elicopter nu putea fi. Fără lumini de poziție? Se vedea clar o singură lumină mare și roșie, rătăcind prin noapte, deasupra norului de artificii. Mi-a fost imposibil să apreciez distanța până la ea, sau altitudinea la care zbura.
− Ce-i asta? m-a întrebat nevastă-mea de câteva ori.
− Mă tot întreb și eu, i-am răspuns într-un târziu. Nu seamănă cu nimic din ce știu… Mai mult ca sigur că-i un ozeneu…
− Ozeneu?!…
După ce-am fost siguri că nu se mai vede deloc, ne-am mutat la geamurile care dădeau către aleile dintre blocuri. Lumea încinsese acolo o horă. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o asemenea manifestare de entuziasm colectiv pe-aici…
− Neptun în pești, a comentat buna mea soață. Oamenii se adună…
„Nu e bine, domnu’ chestor!”, am gândit. Și-am zâmbit în sinea mea. „Va fi un an greu pentru politicieni…”
Și abia a-nceput.
La mulți ani, tuturor!
Publicat de mirco67 
SCIFIENTLAND 