24 ianuarie 2013 – însemnări din jurnal

24/01/2013

La această dată, pe vremuri, sărbătoream Unirea Principatelor. Veneam la școală îmbrăcați în uniformele alea de pionieri. Negreșit, voi fi având legat pe atunci, de la epoletul stâng și până la nasturele buzunarului de la piept, firetul roșu de comandant de grupă. Un fleac, pe care nu-l luam în seamă. Îl purtam fiindcă așa impunea protocolul. Acum, fleacurile astea mă înduioșează.

Spuneam poezii și ni se vorbea despre Cuza și despre importanța istorică a mărețului eveniment. Cei mari subliniau, iarăși și iarăși, că unirea a fost rodul voinței populare. Norodul a găsit cu cale să aleagă același domn în ambele principate, păcălind astfel impunerile marilor puteri ale vremii, care nu priveau cu ochi buni un stat românesc unit și puternic. Azi, mă mir cum de puteam să cred că două mici țărișoare ar fi putut înfrânge, doar printr-o șmecherie românească, voința imperiilor ce făceau, ca și acum, istoria cu spada. Azi îmi pare evident că unei părți însemnate a celor puternici la acea vreme îi era indiferent dacă ne uneam noi sau nu, iar altora chiar le convenea. Altfel, oricât de șmecheri-patrioți ne-am fi arătat noi pe atunci, am fi rămas până azi biete provincii, separate de frontiere nefirești, dacă n-am fi fost deja dezmembrați și înglobați în alte state, minorități etnice tot mai slăbite și tot mai minore…

Dar pe când eram pionier, Cuza era un bărbat falnic, un patriot desăvârșit, îmbrăcându-se-n straie de târgoveț și pornind el însuși în adevărate campanii de depistare a comercianților hoți din târguri, pe care, odată prinși cu ocaua mică, îi pedepsea, spre deliciul mulțimii.

Ceea ce nu spun însă anecdoticele istorioare e că Măria-Sa avea puternice legături cu o adevărată camarilă, pusă pe căpătuială veșnică. În vremea sa, corupția ajunsese sufocantă, amenințând să prăbușească structura instituțională fragilă a tânărului stat românesc abia creat. Motiv pentru care, la 1866, Cuza avea să abdice în favoarea lui Carol I de Hohenzollern, deschizând astfel drumul către consolidarea politică și unificarea tuturor românilor în ceea ce avea să fie, pentru circa două decenii, România Mare.

Azi, Unirea Principatelor e o zi care trece aproape nebăgată în seamă, iar România Mare a rămas doar în trecut, căci nimeni nu mai îndrăznește la așa un ideal. Azi năzuim mic și realizăm nimic. Azi ne diluăm în culturi străine, cărora nici nu le mai opunem rezistență. Azi, aproape că nici nu mai suntem, iar mâine nici nu mai există.

Și totuși, azi e 24 ianuarie…

Anunțuri

Scrisoare de Anul Nou

01/01/2013

Încep această epistolă cu câteva urări, căci așa se cuvine în pragul Anului Nou. Vă doresc numai bine, dumneavoastră și familiilor, și prietenilor, și tuturor celor dragi! Se aveți parte de bucurii și împliniri, și de multă sănătate, că-i mai bună decât toate!

La anu’ și la mulți ani! 🙂

Și, odată făcute urările, să vă spun ce fu mai important din Revelion, pe care-l petrecui acasă, eu și cu buna mea soață de mi-a hărăzit-o Ăl-de-Sus, să-mpărțim amândoi lefurile mici, de bugetari, și prigoana „capitalismului” sălbatic, dar și bucuriile muzicii, ale cărții și ale instituției familiale, pe care nu ni le poate lua nimeni, oricât de tare și-ar dori. Le purtăm deja în inimă, iar inima ne aparține.

În ciuda atâtor și atâtor semne (lumea era toată în fierberea sărbătorii), seara părea una obișnuită. Atâta tot că ne zbârnâiau telefoanele de mulțimea SMS-urilor, iar noi, schivnici fără grai, ne petreceam minute lungi răspunzând celor ce-și aduceau aminte de noi, ba chiar mai găseam și nume de care ne-aduceam noi aminte mai întâi, și le trimiteam urările noastre.

Se lăsase amurgul…

Pe la orele șapte din seară, ne-am pus la masă și am luat nițică friptură, bine pătrunsă de căldura cuptorului, pe care-am stropit-o cu câteva lacrime de vin roșu de casă. Apoi ne-am așezat la televizor și am urmărit emisiunile, care mai de care mai pline de amintiri, de nostalgii, de visuri trecute de tinerețe. Și ne-a apucat și pe noi un fel de melancolie, un fel de picoteală, pe care nu știam cum s-o ascundem mai bine unul de altul. Noroc cu umbrele amurgului și cu penumbra plăcută a încăperii, în care nu lumina decât televizorul, că altfel nu știu cum am fi izbutit să ne dosim căscaturile ce ne cuprinseseră… 😉

După ce ne-am uitat împreună la mărturisirile actorilor turci despre cum s-a făcut serialul „Soliman Magnificul” (nu știu dacă-i zice chiar așa, că eu nu-l urmăresc cu atâta atenție, deși cred că ar trebui, fiindcă, spre deosebire de alte producții TV de același fel, ăsta pare viu), doamna mea, ca să salveze ce mai era de salvat, a dat drumul la muzică. A ascultat preț de un ceas cântece din anii ’80-’90, pe care altădată dansam fără să ne scârțâie genunchii și fără să ne pocnească articulațiile. Ce vremuri!…

Eu am tot sărit între timp din canal TV în canal TV, până ce s-a făcut doișpe fără două-ș’ cinci, când au început depozitele de artificii ale urbei să-și reverse jerbele de scântei în tăriile cerului. Erau active mai ales cartierele din periferia răsăriteană, unde sunt concentrate cele mai multe din căsoaiele știm-noi-cui (ei le zic palate, da’ termenul se cuvine folosit doar când vine vorba de construcții reprezentative arhitectonic, ceea ce, credeți-mă, nu e cazul), dar nici alte zări nu se lăsau mai prejos.

Încet-încet, lumea din cvartalul nostru de blocuri s-a revărsat în curtea interioară și au început și ei să pocnească cu pocnitorile, să lumineze cu artificiile, și să fumege cu fumigenele, în vreme ce noi îi urmăream de sus, îngrijorați c-or să dea naiba foc la vreuna din mașinile parcate… Bietele mașini…

Înebuniți de vacarmul bombardelor, câinii vagabonzi alergau în lungul străzilor, căutând scăpare. Speram că, în curtea căsuței de o tot construim în ultimii șase ani în marginea de apus a urbei, Mișa, cățăluna-javra-și-nebuna, avea parte de mai puține motive de neliniște.

Ne mutam când la ferestrele dormitoarelor, către est, când la cele ale bucătăriei și sufrageriei, către vest, și admiram jerbele de lumină aruncate-n cer de entuziaști.

Era cam doișpe fără zece când buna mea soață mi-a arătat pe cer, către apus, o stea mare și roșie, care părea să vină către noi. Am crezut mai întâi că-i o rachetă mai ciudățică, puțin nehotărâtă, fiindcă, venind către noi, dădea impresia că-și caută și-și tot caută drumul. Mergea cam anapoda, când urcând nițeluș, când coborând, ca și cum nu s-ar fi hotărât dacă-i a cerului sau a pământului, și când la stânga (adică spre miază-zi), când la dreapta (adică spre miază-noapte). Și era tot mai mare.

Văzând-o cum tot vine, m-a cuprins o vagă neliniște, nu știu de ce. Sigur nu putea fi vorba de o rachetă pirotehnică, fiindcă acestea se tot înălțau șuierând, pocneau și se stingeau, pe câtă vreme steaua lumina constant, roșu. Fără alte luminițe clipitoare, așa cum au aeronavele. Urmărind-o, vedeam în același timp rachetele aprinzându-se și stingându-se. Steaua noatră nu era una dintre ele…

După cam două minute, a cârmit-o spre sud-vest, îndepărtându-se. Am ieșit pe balcon, dar n-am mai zărit-o, deși era senin. Coborâse către orizont și se ascunsese după brazii înalți din curtea spitalului. Cu aceleași vizibile mișcări, nehotărâte și destul de bruște. Nu se auzea niciun zgomot și m-am gândit că nici elicopter nu putea fi. Fără lumini de poziție? Se vedea clar o singură lumină mare și roșie, rătăcind prin noapte, deasupra norului de artificii. Mi-a fost imposibil să apreciez distanța până la ea, sau altitudinea la care zbura.

− Ce-i asta? m-a întrebat nevastă-mea de câteva ori.

− Mă tot întreb și eu, i-am răspuns într-un târziu. Nu seamănă cu nimic din ce știu… Mai mult ca sigur că-i un ozeneu…

− Ozeneu?!…

După ce-am fost siguri că nu se mai vede deloc, ne-am mutat la geamurile care dădeau către aleile dintre blocuri. Lumea încinsese acolo o horă. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o asemenea manifestare de entuziasm colectiv pe-aici…

− Neptun în pești, a comentat buna mea soață. Oamenii se adună…

„Nu e bine, domnu’ chestor!”, am gândit. Și-am zâmbit în sinea mea. „Va fi un an greu pentru politicieni…”

Și abia a-nceput.

La mulți ani, tuturor!


Un Crăciun fericit!

25/12/2012

christmas-tree2

Se lasă iarna blând peste coline,
Și cerbii pasc pe ceruri fân stelar,
Primiți în dar urarea mea de bine
Și gândul că nimic nu e-n zadar…

Prea lunga noapte tocmai se destramă,
La geam bat zorii noului Crăciun,
Cerbii tresar, dar sigur nu li-i teamă,
Prea mult nici n-o să-i mai vedem de-acum…

Însă în suflet vom păstra minunea
Și vom tânji să ni se-arate iar
Cerbii stelari, străluminând genunea.
Vom aștepta. Nimic nu e-n zadar…

În colț, sclipind, stă bradul mărturie
Că n-a fost doar iluzie ce-am zărit,
Și iar vom crede, ca-n copilărie,
Că Moș Crăciun, în taină, a venit…


N-am să uit

17/03/2012

nu
n-am să uit acea clipă
cum aş putea-o uita
clipa când
ca un hoţ
furai meşteşugul acestei duioase crime
căreia voi îi spuneţi sărut

(10 iulie 1985 – Strehaia)


Dorinţă

17/03/2012

aş vrea să-ţi culeg nişte flori de câmp
şi tu să-mi spui despre fiecare cum se numeşte
pe urmă să le rupem pe rând petalele
jucându-ne de-a da şi nu
şi târziu
când oglinzile ne vor jigni
să le găsim pe toate
între filele unei cărţi
îngălbenite

(3 martie 1985 – Strehaia)


Fantasy

17/03/2012

Nu simţi cum gândul meu te înveşmântă
Cu fine diademe de beteală?
Pădurea-i adormită. Noaptea-i smoală…
Dar cine-i hârca ceea, ce-ţi descântă?…
Ea îţi dă somnul? Tot ea îndoială?

Şi cine-i trubadurul care-ţi cântă
Cercând în van să-şi rupă vraja? Sfântă,
Pădurea-ţi vine ca o catedrală…

Mă văd în unde… Mantie port pe umeri
Şi peste mantie şnurul de ghitară,
Lucirea lunii face lemnul ceară.
Doi trubaduri? Sau câţi? Nu-ncerci să-i numeri?

Surâzi prin somn… În respiraţia rară
Topeşti şi vrăji, şi şnurul de ghitară…

Şi-ţi ning săruturi blânde peste umeri…

(5 ianuarie 1992 – Timişoara)


Tempora

17/03/2012

Mi-amintesc iară cuminţenia noastră,
Noianuri, anii prin tainiţi s-au scurs,
Timpul risipitu-s-a ca noi, copiii
Speriaţi cu o blană de urs…

Acu’ sunt pe uliţă singur,
Râsetele parcă le mai aud…
Mă-ntreb prosteşte dacă mai porţi funde
Şi dacă ştiu să mă mai caţăr în dud…

Peste spinări mohorâte de case,
Timpul trece egal, ca atunci,
Soarele e tot el, din păduri răsare
Şi apune blând undeva, prin lunci…

Prietenii m-au părăsit cu toţii,
Vinul rămase nebăut.
Uneori în ţintirim fumez lângă o cruce.
Tac şi ascult.

Doamne, unde s-ascunsără toate?
(Tu, cetitorule, iartă-mă c-am rămas ţăran.)
De ce-i aşa blândă noaptea care cade?
De ce samănă un an cu alt an?

Atunci fiecare zi era altfel,
Fetiţele aveau soarele-n păr,
Cum le iubesc de mult ca un bunic astăzi,
Cum le iubeam atunci, în adevăr…

Nici nu ştiam că le iubesc aşa,
Abia acum, când se făcură năluci…
Timpule, unde mi-ai ascuns aripile?
Şi fără aripi unde mă duci?

(13 iunie 1992 – Timişoara)