Spaghetti cu alifie pentru hemoroizi

29/12/2012

Sub imperiul unui impuls de fiară hămesită, căutam aseară pe Net o rețetă de spaghetti, adică un sos care să ne excite cum se cuvine papilele gustative amorțite de cărnurile macre din ultimele zile. Și am descoperit… că Google nu-i doar un instrument de căutare foarte eficient, dar și un teribil aparat de a-ți tăia pofta, căci a găsit de cuviință să alăture unei imagini cât se poate de apetisante o reclamă-text la ceva mai mult decât nepotrivit în context. Am făcut un screenshot, iar poza cu pricina o așez mai jos, ca să vedeți cu toții cum îți taie Google pofta de mâncare…

Spaghetti cu alifie

Spaghetti cu alifie

…Am făcut spaghetti, până la urmă. Dar nimic n-a mai fost la fel… 😦

Anunțuri

A mai trecut un an…

01/12/2012

Fără nicio premeditare, în urmă cu trei ani, am plonjat în blogosferă. Am ales să fac asta nu oriunde, ci în lumea ficțiunii speculative de limbă română, fiindcă păstram pentru acest domeniu, încă din copilărie (cred că eram în clasa a doua când am citit prima oară „20.000 de leghe sub mări”), sentimente ce nu se vor stinge până la sfârșit. Sunt sigur de asta!

S-a întâmplat să iau decizia de a intra în lumea activă a literaturii science fiction, horror și fantasy chiar de Ziua Națională (da! cred că aceste cuinte se cuvin scrise cu litere mari!) și, dacă tot s-a întâmplat așa, simt nevoia să spun că, într-o asemenea zi aniversară, de două ori importantă pentru mine, mă gândesc încă din zori, de când m-am trezit, la o țară în care suntem cu toții prieteni, ținând foarte mult la acele lucruri care ne leagă și uitând repede tot ceea ce ne poate plasa, rigid, pe baricade opuse, la o țară pe care s-o facem împreună să renască, în fiecare minut al fiecărei zile, la o țară pe care s-o purtăm clipă de clipă în inimi cu mândrie și cu dragoste, iar în minte cu o cuprinzătoare înțelegere și luciditate.

Și cred că e un bun prilej să încercăm cu toții reconstrucția acelor punți fragile dintre noi, pe care, cu voia sau fără voia noastră, le-am făcut, prostește, să se destrame.

Ne-ar ajuta, cred, în această privință, un cântec din alte vremi, pe care l-au iubit cândva unii dintre noi, pe când inimile erau tinere și dornice să se avânte necondiționat în vâltorile vieții…

Să-l ascultăm! 🙂


Poate că ar trebui…

18/11/2012

Poate că ar trebui să stau o vreme departe de calculator… Poate ar trebui să nu mă mai uit la televizor, să-i privesc pe domnii-cu-vile-care-țin-porțile-ferecate-pentru-colindători vorbind mereu despre patrie, despre ce ar trebui să facem cu toții mâine ca să le fie lor bine în continuare, în vreme ce noi ne afundăm tot mai mult în criza asta perpetuă… Ar fi bine să mă fac că nu pricep cum devine treaba cu „capitalismul modern”, foarte diferit de capitalismul desuet, gândit cândva de Părinții Americii, să nu văd că azi, unii, puțini, stau cu curu’ pe munți de parale, căutând cu disperare măcar să-i păstreze, dacă nu să-i sporească, deși asta nu mai e posibil decât tăind carne vie din realitatea costelivă… Să întorc privirea în altă parte când aud că mi se spune „Vremea statului social a trecut!” și să-mi spun și eu „Asta e! Acu’ e vremea statului antisocial… Scapă cine poate…”. Ar fi bine să nu mai citesc nimic, să nu mai scriu nimic, să mă duc la servici și să mă prefac că înțeleg și aprob greutățile prin care trece compania, țara, Europa. Ar fi bine să mă culc și să mă trezesc peste o mie de ani, când criza va fi trecut, când lumea va fi bună și frumoasă, iar noi, în anul 3000, când nu vom mai fi copii…

…Dar mă tem că și atunci „vom face ce-am văzut cândva”. Vom sta la pândă, scrutând vulnerabilitățile sistemului, pe care vom învăța să le exploatăm în folosul nostru. Îi vom da în mă-sa pe ceilalți. Le vom tăia leafa, le vom închide școlile și le vom scumpi curentul electric, pentru ca la sfârșit să-i îmbrăcăm în hăinuțele acelea kaki și să-i punem să se joace nițel de-a războiul mondial. Și când prăpădul se va fi desăvârșit, vom ieși iarăși la lumină, tot noi, și vom reconstrui lumea pe baza altor idei. Vom face o altă justiție, simplificată, limpede pentru toți, altă morală, ușor de înțeles, fiindcă știm ce vă doriți, alte instituții fundamentale, solide, drepte, cu totul diferite de astea de acum. Vom avea însă grijă, în taină, să nu facem totul perfect. Cine împarte parte-și face, doamnelor și domnilor. Asta e… Și, tocmai din cauza veșnicei noastre lăcomii ipocrite, justiția se va baza pe legi cu fiecare zi mai complicate, mai înecate în sofisme prin care se justifică însușirea de către unii a ceea ce fac alții, fiindcă „Unii au, alții fac,/ Unii dorm, alții sânt,/ Între înger și drac/ Trage omul sărac/ Înhămat la Pământ.”, doar se știe. Până la divizarea lumii în bogați și săraci. Și, odată ajunși aici, totul va fi simplu. Vom dărâma iarăși imperiul de cuvinte, prefăcându-ne în revoluționari, apoi vom construi o lume nouă, o lume nouă, o lume nouă…

Voi nu v-ați săturat?


SCIFIENTLAND, pentru ROMÂNIA!

07/11/2012

Mă alătur cu bucurie campaniei lansate de curând de Antena 3. Mulțumesc tuturor celor care au făcut sau vor face ca mine! Și celor care vor găsi nimerit să așeze sub acest post un comentariu sau un alt gest pozitiv.

Nicio altă limbă nu mi s-ar fi potrivit mai bine ca limba română!

Cu mare drag, pentru toți!


Felul nostru de a fi…

28/10/2012

Ubi bene, ibi patria…

13/09/2012

Scriind ceea ce scriu îmi încalc una din promisiunile făcute mie însumi: să nu discut în acest spațiu despre recentele evenimente politice din România, ajunse, iată, la dimensiuni continentale (a se lua în considerare dezbaterile din Parlamentul European, unde reprezentanții noștri și-au pus ieri poalele-n cap și și-au spălat în public lenjeria intimă pătată pe alocuri în nuanțe de maro și cârpită grosolan în zonele esențiale). De ce am ales să fac totuși asta? Aud tot mai des în jurul meu din ce în ce mai mulți oameni dezamăgiți, hotărâți să plece din România, iar ieri și azi am găsit pe net, chiar pe blogurile a doi fandomnauți importanți, și deciziile lor în acest sens…

Domniile-lor nu mai doresc să trăiască într-o mahala europeană, iar eu, până la un punct, le dau dreptate. Dar nu pot să nu observ că asta nu e, în final, o soluție. Ce se întâmplă dacă plecăm cu toții? Toți cei care avem cât de cât șanse la un viitor prosper acolo, în occidentul miraculos. Vom lăsa în urmă o țară plină de bătrâni neputincioși, la cheremul găștilor de vagabonzi politici și mafioți de cartier. O țară în care economia va fi în totalitate subterană (aproape că este, de vreme ce cheltuirea banului public e un mister, despre care tocmai publicul nu află nimic). O țară fără medici, fără ingineri, fără profesori, fără zidari, fără instalatori, până și fără bucătari. O țară unde nu ai cum să întreții un autoturism, fiindcă mecanicii, electricienii și tinichigiii de la service sunt pârâți, meseriașii fiind plecați de mult. O țară plină de gunoaie, de șobolani, de insecte dăunătoare, de gropi care se numesc straniu drumuri, cu orașe insalubre și sate părăginite. Și ce se va întâmpla până la urmă cu țara asta? Va fi luată în administrare de UE și condusă de un guvernator impus la Bruxelles? Va sluji mai departe ca hazna, colonie și laborator de experimente biomedicale, nutriționale, culturale și de care mai vreți? Și de ce toate astea? Fiindcă noi întoarcem capul, prefăcându-ne că nu vedem? Fiindcă așteptăm să facă ceva și pentru noi alții, de la UE, de la Washington sau, mai improbabil, din parlamentul nostru fără nădragi și din guvernul nostru, când mai pungaș decât impotent, când mai impotent decât pungaș? Și noi când facem ceva? Când ne dă aprobare Washington-ul? Când Barroso zice că da? Când primim dispensă de la Papa? Când se unesc cu toții în bunăvoința lor?

Se spune că plecarea e cea mai bună soluție ca să scăpăm de toate relele. În occident, copiii noștri vor trăi decent, vor avea parte de o ierarhie de valori clară și vor înțelege, în sfârșit, pentru ce le-am spus atâtea povești despre temeinicia lucrului bine făcut, despre omenie, despre dragoste și prietenie, despre curaj și hotărâre, despre sentimentul datoriei. Dar nu vor înțelege de ce n-am făcut noi înșine toate astea acolo, în țara de unde venim. Și se vor îndoi de noi. Se vor întreba dacă noi credem cu adevărat în toate aceste povești sau doar ne place să ne umplem gura cu ele, fățarnici, făcând-o pe superiorii. Și vor descoperi, încet-încet, că și în noile lor țări lucrurile nu stau, în esență, foarte diferit. Că în spatele civilității și pedanței se ascund aceleași corporații hrăpărețe, îndopându-și cetățenii cu medicamente numai pentru a-și crește profiturile, promovând pentru ei diverse forme de cultură golite de sens, învățându-i temeinic să fie datori la bănci, să-și dorească nimicuri, să stea cu gurile căscate la televiziuni, ciulind urechile la fiecare pârț de vedetă, la fiecare râgâit de prințesă sau adulter de europarlamentar. Că decizia privind cheltuirea banului public se ia tot părtinitor, numai că cetățeanul e făcut, cu rafinată abilitate, să se creadă părtaș. Că politicile de toate felurile îi favorizează doar pe cei ce le croiesc astfel cu tot dinadinsul. Că lumea se împarte, la urma urmei, dintotdeauna, în cei ce au și cei ce n-au, iar restul nu contează. Până la urmă, nemulțumirea va ajunge și acolo la incandescență, fiindcă motoarele economice ale lumii sunt supraîncinse. Lucrurile nu mai pot continua așa pentru prea multă vreme. Munții de bani care se rotesc amețitor în întreprinderi miraculoase, spre a se multiplica exponențial, secătuiesc toate resursele unei dezvoltări temeinice, sufocă zona economică fundamentală, care chiar satisface nevoi reale, care asigură hrana, apa, îmbrăcămintea, energia, comunicarea, indispensabile civilizației.

Mergând pe același drum, încet-încet, din civilizația occidentală o să dispară tocmai civilizația. Semnele se văd. Cu câțiva ani în urmă, am aflat din întâmplare (parcă de la radio) că un înalt funcționar austriac a fost dovedit vinovat de o importantă delapidare din fondurile publice și a fost arestat. Austriac? Adică din țara în care asemenea lucruri sunt de neconceput? Nu mai sunt de neconceput? Ieri am văzut la televizor o doamnă sinistră, cu veșminte portocalii, care tăcea mâlc în Parlamentul European, rezistând astfel la cascadele de argumente. Nu i se mișca niciun mușchi de pe față. Era decisă, dacă nu să impună, măcar să apere un punct de vedere împotriva oricăror evidențe. Doamna aceea (nu doresc să-i pronunț numele) era din occidentul civilizat. Doamna aceea încă ocupă o funcție înaltă în aparatul de decizie european. Iar eu mă întreb nu cum a ajuns ea atât de sus, ci cât mai e până ce ne vom trezi și pe-acolo cu Stan și Bran sau Bonnie și Clyde? Băse și Boc? Sunt ca și acolo! Deja li se face lobby!

Nu-i condamn pe cei care pleacă. S-au săturat de toate. Anul acesta, imediat după sărbătorile de iarnă, mi-am spus eu însumi în sinea mea că gafa vieții mele e rămânerea în România (deși am avut câteva prilejuri bune să plec, încă de la începutul anilor ’90). „Am îngropat viitorul fiului meu”, mi-am spus. Și am fost tare amărât… El însă mi-a dat în vară o lecție pe care am s-o țin minte până la sfârșitul zilelor mele. Și-a luat frumușel bacu’ și a intrat apoi la actorie (buget!!), unde va învăța tainele meseriei de la niște oameni pe fețele cărora strălucește harul. Dacă va fi să plece, va pleca el și singur. Nu trebuie să-mi fac eu vreo grijă pentru asta. Iar dacă va fi să rămână, va fi decizia lui, pe care am să i-o respect în egală măsură. Am înțeles astfel că nu suntem atât de importanți, pe cât ne place să credem, în ecuația destinului copiilor noștri. Pe care ei și-l pot asuma singuri la un moment dat, înțelegând mai bine vremurile și având reacții mult mai potrivite la tot ce li se întâmplă.

Ceea ce nu pot însă să înțeleg cu atâta ușurință e acest ocean de disperare care-i face pe cei ce pleacă să ia o astfel de decizie, abandonând un lucru esențial, care li se cuvine prin naștere, pe care îl au în sânge, pe care l-au moștenit de la părinții lor, de la bunicii lor, de la toți acei oameni de la care au învățat să fie și să iubească. De ce fac asta tocmai ei, care ar trebui să decidă asupra viitorului acestui bun de preț, preferând să-l lase la cheremul unor inși întâmplători, simpli vagabonzi ai istoriei, împăunați vremelnic cu tot felul de funcții și demnități? Și oare odată plecați, în noua lor patrie, când va fi nevoie să ia atitudine, ce vor face? Vor pleca iarăși? Unde? Într-o altă țară, care să li se potrivească mai bine, lor și copiilor lor? Sau, poate, pe o altă planetă?

Profesorul meu de filosofie din liceu ne spunea că elementele calității vieții sunt a fi, a iubi și a avea. În ultimii douăzeci de ani, am ajuns să credem, se pare, că nu exită decât a avea. Fiindcă renunțăm prea ușor la ce iubim și nici nu mai vrem să fim ceea ce suntem…


Cristos a-nviat!

15/04/2012

De Paşte De Sărbătoarea Învierii, urez tuturor cititorilor mei să aibă parte de tot ce-i mai bun în viaţă, de sănătate şi împlinire în toate! Atei sau credincioşi, care de ce credinţă vom fi fiind, să ne unim pentru o clipă cugetele şi să medităm la simbolul luminii dătătoare de înţelepciune şi viaţă veşnică, să privim viaţa ca pe un miracol care ne-a fost dat spre a ne minuna de măreţia templului nemărginit al Universului. Sărbători Pascale liniştite, alături de cei dragi!