Nou fanzin online

15/12/2010

GAZETA SF

GAZETA SF

Salutăm pe această cale apariţia unui nou fanzin online! Editat de Clubul SF ‘Cygnus – Quasar’ Suceava, sub bagheta inimosului George Sauciuc în postură de redactor şef, fanzinul are, iată, un demaraj profesionist, cu cod ISSN.

Alături de Alexandru Teodoriuc, Felix Moga şi Mircea Nanu-Muntean, între colaboratori mai apare Iulian Iamandi, căruia îi urez numai din cele bune, şi, ca special guest star, surprinzătorul şi veşnic efervescentul Ovidiu Bufnilă, pentru care păstrez o mare şi sinceră admiraţie.

Să urăm întreprinderii voioşie şi viaţă lungă şi, în pragul sărbătorilor de iarnă, un plin de căldură sufletească LA MULŢI ANI tuturor colaboratorilor şi „uneltitorilor” săi! 🙂 ‘

Anunțuri

Câteva consideraţii…

01/12/2010

…pe seama recentului editorial din NAUTILUS

Indiferent de pe ce este citit, textul are aceleaşi efecte asupra minţii cititorului. Fie că e citit de pe hârtie, de pe gard sau de pe papirus, el se adresează gândirii creative, pe care o stimulează, obligând pe cititor să construiască mental propriul film al celor citite. Scriitorul britanic de SF Jeff Carver spunea că niciun studio de efecte speciale nu e mai bun decât imaginaţia, deci „filmul” mental va fi întotdeauna atât de bine făcut pe cât de creativ e cititorul. Odată ce ai descoperit asta, se cheamă că ai prins şpilul plăcerii intelectuale a lecturii. Adică te numeşti cititor. Vei descoperi cu uimire că, de fapt, cartea şi filmul nu sunt într-o reală concurenţă, fiindcă se deosebesc radical. Cartea te introduce activ în lumea ficţiunii, implicându-te cu ajutorul propriei tale imaginaţii. Filmul îţi oferă viziunea echipei de realizare asupra poveştii, rezervându-ţi un rol mai degrabă pasiv, în care gândirea creativă este solicitată mai puţin. Lectura te face să pătrunzi în poveste. Filmul doar ţi-o arată. (Asta nu înseamnă că filmul e o experienţă mai puţin intelectuală. E altceva. Pur şi simplu. Nu se pot suplini. E ca şi cum ai spune că, atunci când simţi cu ardoare dorinţa de a bea o bere, te satisface în egală măsură şi dacă poţi mânca o portocală.) Din aceste motive cred, cu toată convingerea, că filmul şi cartea nu se vor anihila vreodată.

În condiţiile unui consumism restricţionat de împuţinarea drastică a multor resurse neregenerabile, cartea electronică pare singura alternativă viabilă. Fie că vorbim de reproducerea electronică a textelor pe displayuri, de tipărirea cu tehnologie e-ink sau de alte procedee tehnice, încă nearuncate pe piaţă, cărţile tipărite pe hârtie vor fi tot mai puţine. Nu cred că-i cazul să ne facem probleme în legătură cu dispariţia lor. Ar fi pierdere de vreme. De-a lungul istoriei, oamenii au scris pe nisip, pe pereţii grotelor, pe lespezi şlefuite, pe tăbliţe de lut şi aşa mai departe. Rând pe rând, toate aceste forme de stocare a informaţiei au devenit desuete. Textul tipărit pe hârtie a rezistat mult. Şi probabil va mai rezista. Dar tendinţa e clară. Citeam undeva că Amazon ar fi avut anul acesta vânzări de carte în format electronic mai mari decât în formă tipărită pe „copaci morţi”. Acum trei-patru ani, un “e-book reader” era un dispozitiv cu totul exotic în România, pe când azi se oferă la vânzare, e drept, la preţuri încă mari. Dar dacă piaţa de carte electronică se va mişca în România aşa cum a făcut-o cea de telefonie mobilă, lucrurile vor lua o turnură cum nu se poate mai bună. Editurile pot face mult în sensul ăsta, subvenţionând (nu ştiu din ce resurse, e-adevărat, şi s-ar putea isca şi un pui de gâlceavă pe tema asta!) o parte din preţul unui cititor de cărţi electronice, aşa cum au procedat şi încă procedează reţelele de telefonie mobilă cu aparatele lor. Un e-book reader suficient de bun se oferă azi pe la 700 de lei, ceea ce e cam jumătate din preţul unui netbook (minilaptop). Fiind un dispozitiv aproape dedicat lecturării de text electronic (se mai poate folosi eventual şi la ascultarea audio-cărţilor sau muzicii, chiar şi la scrierea – anevoioasă – de mici texte, slujindu-te de tastaturi miniaturale), preţul, prin comparaţie, este încă neperformant. Cred însă că editurile întreprinzătoare ar putea solicita fabricanţilor de asemenea echipamente producerea unor „cititoare” cu preţ scăzut, cu ajutorul cărora piaţa de carte electronică s-ar putea accelera. În momentul de faţă, cred că un „cititor” ar fi considerat acceptabil la un preţ nu mai mare de 200 de lei. El ar trebui să poată gestiona în primul rând formatele uzuale de text electronic (txt, rtf, doc, pdf, odt, abw, html etc.), apoi codec-urile audio mai răspândite (mp3, wma, ogg cel puţin), şi, foarte important, ar trebui să poată încărca mai multe softuri dedicate unor anume formate, special proiectate la cererea editurilor care doresc să-şi protejeze în acest mod drepturile asupra lucrărilor. Cititoarele actuale au memorie internă suficientă (am văzut o ofertă la Germanos pentru un „cititor” având o memorie proprie de 2G) şi sunt prevăzute cu slot pentru carduri de memorie (SD, micor SD etc), care pot deja ajunge la zeci de giga. Se pot căra în borsetă biblioteci întregi!

În ce mă priveşte, cred că şi lecturile mele sunt în proporţie de peste 50% în format electronic. Aş simţi nevoia unui „cititor” ieftin, pentru că şi oferta de text electronic este tot mai mare pe internet. Dar încă nu consider achiziţionarea lui o prioritate. Mai sunt multe lucruri de citit pe hârtie, iar în călătoriile mele, destul de multe, nu-mi lipseşte niciodată o carte. Când preţurile vor scădea însă la niveluri acceptabile, nu văd de ce nu mi-aş cumpăra o asemenea adorabilă jucărie. Cu condiţia să fie cel puţin cât un caiet A5 (jumătate de coală obişnuită) şi să se poată modifica mărimea caracterelor, fiindcă, asta e, am început să port ochelari de citit. Deocamdată de zero-cinci. Dar promit că am să fiu cuminte şi am să-mi cumpăr alţii, şi alţii, tot mai mari. Şi probabil tot mai scumpi… Iar dacă s-ar putea cumpăra cărţi electronice mai ieftine, poate, cumva, ar fi ca o compensare a costurilor bătrâneţii mele…


povnov

01/12/2010

Este numele fişierului („scriat” cu gedit, pe o maşină Linux). Înseamnă povestirile din noiembrie. Nu ştiu de ce spun asta, fiindcă semnificaţia e evidentă. Probabil că o fac în virtutea unei amorţeli cerebelicoase, care mă chinuie de nişte zile. Va trece… 🙂

Recolta lunii noiembrie n-a fost bogată. Chiar deloc. Patru piese de la NAUTILUS, una de la SRSFF şi una de la HELION ONLINE. Nu ştim de ce, SFera Online a stat o tură. Sperăm că vacanţa nu va ţine prea mult! 🙂 Avem a mulţumi pe această cale Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy şi pentru povestirea „Inorogul şi războinica”, semnată de croatul Aleksandar Žiljak, în tălmăcirea Antuzei Genescu. E un nou semn că există viaţă şi în afara galaxiei anglofone, slavă cerurilor! Mai multe semne de la ei am vrea! Măcar o poveste pe lună! Fireşte, aici, pe Pământ! 🙂

Total şase… Iată-le:

NAUTILUS

Numărul 34 al revistei NAUTILUS deschide seria de proză a lunii noiembrie cu povestirea Ioanei Vişan „Din lipsă de Timp”. Vom spune că textul a trecut prin furcile critice din AtelierKULT în septembrie 2009, obţinând un meritoriu 7,80. E o piesă scrisă într-un registru diferit de cel cu care ne-a obişnuit autoarea, Cătălin Maxim calificând-o drept cea mai bună povestire a ei. Subscriu aprecierii sale şi constat că Ioana a lucrat niţel şi la alinarea fisurilor conceptuale descoperite în versiunea de atelier tot de ochiul avizat al lui Cătălin Maxim. Deci AtelierKULT funcţionează. Un sincer bravo, Ioana!

Cu toate astea, n-am să pot trece peste cele două mici împunsături care mi-au înţepat totuşi lectura unei povestiri agreabile. Ele sunt „apreciând” (forma corectă a gerunziului lui „a aprecia” este „apreciind”) şi „să nu întârziu” (conjunctivul prezent, formă negativă, al lui „a întârzia”, la persoana a II-a singular, este „să nu întârzii”, dar, cu indulgenţă, vom pune de data asta gafa pe seama personajului şi a surescitării sale, care-l face, iată, să nu se exprime corect).

Aurel Cărăşel intervine şi domnia sa în rubrica de proză nautilă pe noiembrie cu povestirea „Libreville – secolul XIX”, o inedită expunere cronochirurgicală în care temponatul ratează evenimentul-ţintă (asasinarea preşedintelui Kennedy) „numai din cauza unor distorsiuni temporale provocate de paraziţi”. Am gustat cu plăcere scriitura de atmosferă amintind lumea din „Omul invizibil”, de Herbert George Wells, sau fundalul unora din povestirile lui Poe.

Despre greşeli nu merită să vorbim, fiindcă „scăra”, în loc de scară, fireşte, nu se poate datora decât lipsei de timp. Poate că bătrânul Internauticus din povestirea Ioanei Vişan ne-ar scoate din impas…

„Viaţa e un cântec”, text semnat de Victor Martin, nu dezertează din regatul paradoxal pe care-l slujeşte cu credinţă autorul. De data asta, domnia sa ne propune o lume postapocaliptică, non-umană, în care rolul dominant îl au roboţii, creaţi cândva de om. Dintr-o motivaţie lăsată de autor cam în afara constructului, roboţii utilitari crează, după mai multe încercări eşuate, un surogat uman, pornind de la sintagma metaforică: „omul este o melodie”. Societatea rezultată, alcătuită din indivizi care nu trăiesc mai mult de trei minute (durata medie a unui cântec de divertisment), îl pune pe cititor faţă în faţă cu unele teme adânci de meditaţie: percepţia timpului, relaţia creator-creaţie, limitele libertăţii impuse de convieţuire, etc. Greutatea filosofică a discursului e niţel atenuată de un accident gramatical izolat, o biată virgulă rebelă, pe care n-o putem pune, iarăşi, decât pe seama… lipsei de timp: „o specie care nu vrea nimic, merită acest lucru”.

Ca o surpriză, la data de 15 noiembrie, NAUTILUS mai trage o dată. Lovitura, povestirea „Fortăraţa”, poartă semnătura lui Cătălin Cofaru şi subscrie secţiunii de debut a rubricii de proză. Subiectul, reîncarnarea, e transmutat din spaţiul religios al extremului orient, aducând în faţa cititorului exact acele momente de suspendare spaţio-temporală pe care le traversează personajul, după o viaţă de şaptezeci şi opt de ani. Demersul literar nu reuşeşte însă până la capăt, mai cu seamă din cauza amestecării timpurilor verbale, vizibil nearmonizate cu evenimentele. Iată un exemplu, din chiar al doilea paragraf: „Individul care îmi înmânase biletul, un om trecut de prima tinereţe, cu o statură impunătoare, închise ghişeul şi plecă în mare grabă. Dar nu înainte de a mă întreba dacă sunt pregătit… Pe moment nu am dat importanţă acestui lucru, dar acum, când deja eram înăuntru, avusem o revelaţie: oare chiar sunt pregătit?”. Dacă procedeul e folosit intenţionat, pentru a crea senzaţia de non-timp, de suspendare a logicii euclidiene a realităţii, încercarea eşuează evident la nivel estetic şi poate fi luată cu uşurinţă drept stângăcie, cu atât mai nefastă cu cât, în mod cu totul neaşteptat, încă de la atacul paragrafului al treilea, autorul comută discontinuu acţiunea la prezent („Zidurile albe ce străjuiesc incinta fortăreţei sunt luminate…”), după ce folosise iniţial o expunere uzând de perfectul compus („am pătruns pe teritoriul fortăreţei…”). Finalul cade pe neaşteptate, venind, salvator, să lămurească pe cititor cum stau lucrurile.

Găsim de cuviinţă să remarcăm mai cu seamă ideea autorului nostru debutant şi să-l încurajăm ca pe viitor să încerce să ridice şi arhitectura demersului literar la nivelul ideii, findcă pare a nu fi lipsit de potenţial.

SRSFF

La 17 noiembrie, secţiunea de proză a site-ului SRSFF ne propune, sub titlul „Pîcla”, o piesă mai amplă a autoarei Diana Alzner. Pentru mine, fiecare povestire a ei a fost o experienţă de lectură adevărată. Nici aceasta nu face excepţie. Mi-a plăcut tare mult tensiunea revărsată din text, una care, în ciuda temei apocaliptice, dă viaţă ficţiunii. Numai către final, după momentul apariţiei Roxanei, autoarea pare să-şi fi pierdut bună parte din răbdare. De la acel punct, evenimente în divergenţă cu tema se agaţă de firul emoţional al intrigii, complicând şi precipitând constructul. Poate că ar fi fost nevoie şi de o mai atentă meditare asupra laturii ştiinţifice. Apropierea Terrei de un nucleu gravitaţional atât de puternic cum e o gaură neagră poate duce, fără îndoială, la încetinirea mişcării de rotaţie. O asemenea frânare gravitaţională nu se produce însă atât de lin, având în vedere masele enorme implicate şi marile viteze cosmice. Un punct de pe ecuatorul terestru are o viteză tangenţială de circa 1667 de kilometri pe oră, datorită efectuării unei rotaţii complete pe un cerc lung de aproximativ 40.000 de kilometri într-o perioadă de 24 de ore, iar masa Pământului este de circa 5974 miliarde de miliarde de tone. Încetinirea observabilă a rotaţiei unui corp de o asemenea masă este însoţită de modificări în starea de echilibru a scoarţei susceptibile să producă prefaceri morfologice dramatice şi globale. Astfel, e de aşteptat ca mai înainte să aibă loc cutremure catastrofale, însoţite de fenomene vulcanice de o extremă violenţă, şi abia apoi să poată fi sesizată creşterea duratei zilelor şi nopţilor. Dincolo de aceste inadvertenţe de mecanică cerească, Diana Alzner ne mai convinge o dată că stăpâneşte foarte bine registrele emoţiilor, la care îşi face cu uşurinţă părtaşi cititorii.

SFera Online

Vacat!

HELION ONLINE

O singură povestire ne dăruieşte HELION ONLINE. Una şi bună. „Nici o zi nu seamănă cu cealaltă” poartă marca valorică a lui Cristian Mihail Teodorescu. E un construct distopic, a cărui lume îşi trage seva din otrava prezentului. Lectura merită fiecare cuvinţel. N-am să spun o silabă în plus. Nici măcar despre greşeli, pe care vă las plăcerea de a le afla singuri. 🙂 Am să vă spun în schimb că povestaşul a primit pe 19 noiembrie trofeul pentru autor, la decernarea premiilor SRSFF pe anul 2010, eveniment găzduit de standul librăriei Nemira, prezentă, ca de obicei, la Târgul Gaudeamus. Salut pe această cale iniţiativa de anul trecut a SRSFF, pe care mi-aş dori-o repetată mulţi ani de aici înainte. Avem mare nevoie ca valorile sefiste româneşti să fie puse în lumină.

Concluzie

Bate vânt de sărbătoare,
Publicăm de prin sertare,
Am mai scrie câte-un pic…
La anu’ şi La Mulţi Ani!
(Nu rimează, da’ se potriveşte. 🙂 )


Pur şi simplu…

01/12/2010

…LA MULŢI ANI, ROMÂNIA! 🙂

PS(adăugat mult mai târziu): Am pierdut pur şi simplu din vedere că 1 Decembrie e data la care blogul acesta a împlinit un an. 😦 Momentul jubiliar a trecut. Rămâne numai bucuria că blogul a reuşit să adune peste 6.000 de vizitări, unii dintre oaspeţi obişnuindu-se să-mi calce pragul virtual cu regularitate. Le mulţumesc mult tuturor.