Un august ficţional

08/09/2010

Adesea suntem puşi în imposibilitatea să ne ţinem de cuvânt, nu neapărat faţă de cineva, ci chiar faţă de noi înşine. Ce ne rămâne de făcut decât să mergem înainte, să ne cerem iertare pentru că ne-am făcut cititorii să aştepte şi, ca să nu mai pierdem vremea şi aşa risipită, să începem, ca de obicei, cu…

NAUTILUS

Povestirea „Explozia verde”, semnată de Aurel Cărăşel şi publicată la 31 iulie 2010, are o densitate atât de mare încât pare smulsă din însăşi măruntaiele unei stele gigante, după consumarea stingerii sale în ea însăşi. Impresia de densitate vine mai cu seamă din hemoragia de onomastică şi toponimie (arhipapa Verdmond al III-lea de Cygnus, nunţiul papal Arheontus Digibus Herdana, constelaţia Ophicus, Lorzii Amurgului, astronava „Lady Marimar”, Cele 11000 de Puncte Creştin-Evanghelice din hiperspaţiu, Secretarul Personal Mondrian Celsor da Saviegdra, ca să nu enumerăm decât ce se găseşte în prima jumătate a celui dintâi paragraf), ca şi din abundenţa de numerale scrise cu ajutorul cifrelor (Anno Domini 16199, a 8311-a traversare, 11000 de Puncte Creştin-Evanghelice, 18, respectiv 330 Decade Cristice, 97 de milioane de abaţii, şi iarăşi ne oprim la limita întâiului paragraf!!). Imensa gravitaţie informaţională a scriiturii curbează până şi lumina mesajului, care devine atât de palid încât aproape că se stinge în hăţişul unei hipergalaxii bântuite de furtunile niţel nverosimilului război religios, purtat de adepţii ultraclasicizatului Dumnezeu iudeo-creştin (interesantă cumva ideea de catolicism iudaic!) şi cei ai unui creştinism „cu faţă umană”, rezultat prin deificarea unui reprezentant al Bisericii Universale. Trecerea de la o galaxie catolicratică la una umanist-mistică e marcată de schimbarea numerotării anilor lui Dumnezeu (Anno Domini) în ani ai erei sfântului om (Anno Homini). Retraşi în 26 de milioane de abaţii, cei neinfestaţi de nemurirea nu îndeajuns explicată sunt puşi în final în faţa unui conflict militar de proporţii cosmice, fiindcă iată, Universul cel infinit în timp şi spaţiu se dovedeşte insuficient pentru bieţii muritori iudeo-creştini şi adversarii lor, nemuritorii postcreştini.

Dincolo de înceţoşarea mesajului, găsim povestirii şi cusurul unei redactări prea grăbite, vădită nu numai din abundenţa de numerale exprimate în cifre, dar şi din unele scăpări legate de acestea (expresia „cea de-a 8311 traversări”, în care exprimarea numeralului în cuvinte, proprie textului literar, ar fi pierdut nuanţa de dezacord – „cea de-a opt mii trei sute unsprezecea traversare”, sau pomenirea celor „97 de milioane de abaţii”, în care numeralul este grafiat nedecis, parţial în cifre, parţial în cuvinte), sau chiar din prescurtarea cu ajutorul iniţialelor, foarte utilă când se iau notiţe, dar nepotrivită într-un text literar („d.p.d.v.”). Impresia de lucru grăbit este amplificată de unele expresii supărătoare, cum ar fi „entităţile vii d.p.d.v. biologic”, formulă ce lasă un gust amărui-dulce-acrişor de pleonasm .

Textul are la bază o idee ce ar fi meritat mult mai mult. În forma aceasta, el rămâne numai un exerciţiu neconvingător al unui condeier consacrat.

Tot la 31 iulie este publicată şi povestirea „Noaptea extratereştrilor”, semnată de sîrguincioasa autoare moldavă Ştefana Cristina Czeller. Avem în faţă o satiră de o aciditate reţinută, de vacanţă mare, în ciuda personajelor care trimit mai mult decât aluziv la anvizajele (a se citi fenomenologia metehnelor!) unor faimoşi jurnalişti şi politicieni ai zilelor noastre. Schela construcţiunii epice este o versiune a temei contactului, acoperită voit caricatural cu fâlfâirile pestriţe ale rufelor balcano-dâmboviţene, spălate în plin văzul galaxiei.

Găsim în textul de faţă încă o dovadă a uşurinţei cu care autoarea reuşeşte să încherbe lumea din câteva schiţări fugare de condei. E o lume plăcută Cristinei Czeller, în care distopia capătă accentele grotescului caragialesc, dezvăluind mecanismele gândirii frugale a unor personaje ajunse „în capul trebii” prin şmecherie, nu prin competiţie. Pentru cei ce doresc să evadeze prin ficţiune din cotidianul abject al păcălelii groase, ridicată la rang de strategie politică, povestioara de faţă nu este uşa potrivită. Ea nu face decât să te transporte în chiar locul de unde ai vrut să pleci, întregind şi la acest nivel păcăleala amară pe care o trăim cu toţii.

Dincolo de toate, fie iuţeala condeiului autoarei, fie echipa de revizie a dragei noastre publicaţii nautile face să se ivească, ici-colea, încrustaţiile unor greşeli mărunţele, ca nişte cicatrice de julituri năzdrăvane pe genunchii rotunzi ai unei domnişoare ce nu se hotărăşte să se despartă de copilărie şi să devină ceea ce este: „Gândul la consaje îi cam îngheaţă boaşele lui Andronescu”, „Aşa o rasa lor,”, „Pe Andronescu parcă l-ar strânge spate” şi altele asemenea.

Pe 1 august 2010, Ciprian Mitoceanu are în „O poveste perversă” perspectiva unei omeniri eminamente rele, în care buni par numai cei ce reuşesc să-şi ţină în frâu pornirile. Prin ideea textului, autorul atinge o zonă abisală, evitată în general cu teamă. Această omenire, încă neverosimil de rea pentru insul de azi, complăcut până la autoamputaţie mentală în exerciţiul ipocriziei unei morale formale şi tocmai de aceea ineficiente, e ancorată într-un viitor ce pare iminent. Conştiinţa artificială implantată ciber-prostituatelor le transformă pe acestea în surogatele perfecte ale victimelor abuzurilor sexuale de orice fel, permiţând extinderea ideii de socializare până la experienţe ce ţin azi de sfera infracţionalului. Numai că designerii, superficial preocupaţi doar de eficientizarea profitului, ignoră neaşteptata evoluţie a ciber-conştiinţei. Lipsite iniţial de suflet, fetele din bordel îl dospesc încet-încet, ca pe un produs de sedimentare al propriilor experienţe relaţionale. Unele dintre ele au parte chiar de neaşteptate iubiri, muguri iviţi uimitor în deşertul depravării.

Concepută ca monolog al unei ingenue ciber-fetiţe, proiectată să satisfacă pornirile celor mai depravaţi pedofili, GO-759, (mă întreb totuşi ce deviant ar face sex sălbatic cu purtătoarea unui asemenea nume?), povestirea lasă la început impresia unui discurs inconsistent. Monologul este întrerupt destul de abrupt la momentul introducerii personajului Roman Douglas, textul căpătând aici vădite nuanţe de naraţie omniştientă. Pe final, tonul monologal revine însă crescendo şi produce efecte asupra cititorului.

Reproşăm totuşi autorului o anume precipitare, mai ales în prima jumătate a lucrării, unde recurge la fraze ce pot părea insuficient şlefuite: „Sunt doar o prostituată cibernetică ce trudesc într-un bordel în care singurele personaje umane, exceptându-i, desigur, pe clienţii veniţi să-şi răcorească hormonii, sunt instalatorul şi electricianul.” Nu dorim să impunem cu orice preţ o anumită metrică, mai pe gustul nostru. Totuşi, îndrăznim să sugerăm că topica nu e cea mai fericită, iar construcţia însăşi a frazei ar fi fost mult mai neobositoare, mai preietenoasă în versiunea sa demontată în mai multe blocuri propoziţionale. Iată o variantă: „Sunt doar o prostituată cibernetică trudind într-un bordel, în care singurele personaje umane sunt instalatorul şi electricianul. Exceptându-i, desigur, pe clienţii veniţi să-şi răcorească hormonii.” S-ar fi evitat astfel şi formularea cu iz de dezacord de la începutul frazei, „Sunt doar o prostituată cibernetică ce trudesc într-un bordel…”. Impurităţile de agest gen pot sugera, până la un punct, morfismul profund al personajului central, care trece de la schema logică a unei conştiinţe cibernetice, goale, la o entitate însufleţită, capabilă să-şi sesizeze şi să-şi analizeze propriile sentimente. Dacă asta s-a dorit, găsim că, în special în prima jumătate a povestirii, procedeul e oarecum excesiv, făcând reuşita numai parţială.

Cu adevărat deranjantă mi-a părut însă folosirea unui termen de sorginte anglo-saxonă. Despre primul model de ciber-prostituată dotată cu conştiinţă artificială, GO, (semnificaţia iniţialelor rămâne un mister!), autorul afirmă că ar fi fost un mare succes comercial. „Un hit, cum ar spune oamenii.” Termenul hit se referă în limba română exclusiv la succesul unei piese de muzică, în mod obişnuit de muzică uşoară. În contextul de faţă, se face o nefericită trimitere la semnificaţia cuvântului similar din limba engleză, folosit nu numai ca sinonim pentru şlagăr, ci şi pentru a desemna un spectacol de teatru cu mare succes de casă, ori, în general, o producţie artistică de răsunet la un moment dat. In extenso, în limba engleză, termenul are şi înţelesul de lovitură, potrivire, nimereală, având clară corespondenţă verbică: to hit înseamnă a lovi, a izbi, a da lovitura, a nimeri în plin, etc. Nu ne îndoim de afinitatea lui Ciprian Mitoceanu pentru limba engleză. Totuşi, destui astfel de termeni sunt preluaţi mult prea des azi în textele noastre literare, făcând asemenea trimiteri contextuale la înţelesuri ce nu au, fie şi numai deocamdată, corespondenţă în româneşte. Ni l-am dori pe Ciprian Mitoceanu nu doar un scriitor de limbă romgleză, ci şi un paznic al literei româneşti nediluate în excesul de împrumuturi lexicale atât de „la modă”.

Sub denumirea „Disfuncţionalitate conştientă: nu vreau să mă copiez!”, Rareş Iordache propune la lectură o succesiune de expuneri ce fac parte dintr-o dezbatere filosofică despre virtualizarea conştiinţei cu ajutorul maşinilor de calcul. Înţesat cu enunţuri greu de urmărit, discursul evadează viguros din sfera literară şi plonjează în ţesătura unei verbalizări speculativ-filosofice, având uneori accente de ostentativ. De pildă, în fraza „însă este incertă definirea a ceea ce semnifică eul prin ceea ce semnifică a fi real”, termenul „semnifică” s-ar cere substituit printr-un sinonim, care să clarifice şi să redea zicerii literaritatea. Sau, în enunţul „Ar fi interesant să aflăm dacă ceea ce numim conştiinţa umană se supune unor criterii algoritmice sau mai puţin algoritmice”, enunţ ce sună doct până la ostentaţie, forma articulată enclitic „conştiinţa” răpeşte discursului tocmai ecoul filosofic, dezacordându-l. Uneori, autorul însuşi simte că textul are pierderi de claritate, şi, pentru a scăpa de ambiguu, vine cu proptiri stângace, cum ar fi precizarea pusă între paranteze, deloc potrivită cu tehnica dialogului: „Pentru acesta (computerul ) totul este simulacru însă.” Uneori lipsesc virgulele, ca în „Dincolo de raţionalitate există ceva ce nu poate fi simulat”, necesară după „raţionalitate”, sau în „până la probele contrarii orice speculaţie sau presupoziţie îşi păstrează caracaterul său neclar.”, trebuincioasă după „contrarii”. Alteori sunt omise cuvinte, trădând fie o prea mare încredere de sine, fie o scădere a autoexigenţei, de care scriitorul trebuie să se dezbăre: „Frank T. Se ocupă de acest lucru şi este convins, ca şi mine, că se va reuşi aşa ceva întru-un relativ scurt.” – lipseşte undeva cuvântul „timp”? Mai putem găsi cel puţin un dezacord explicit („Se pot depăşi numărul de operaţii”), sau unele repetiţii supărătoare („Dacă avem de-a face cu presupunerea că avem în faţă un element algoritmic”), semn de mare grabă la revizie, fiindcă numai de vocabular sărac nu-l putem acuza pe autor.

Remarcăm apetitul domnului Rareş Iordache pentru speculaţie. Totuşi, un construct literar este sau ar trebui să fie un demers în primul rând artistic, şi nu se poate rezuma doar la raţionalismul chirurgical al limbajului filosofic. El trebuie nu doar să pună întrebări, ci şi să transmită cititorului stări şi experienţe emoţionale, ale personajelor, ale autorului, lucru pe care, din păcate, textul de faţă nu-l reuşeşte.

SFeraOnline

Portalul SFera Online începe şiragul celor nu mai puţin de unsprezece piese cu schiţa „Paradox”, semnată de Adrian Paparuz, autor pe care, în articolul „Istorisirile lui cireşar”, îl calificam drept „un condei promiţător”. Deşi se păstrează în acelaşi registru poetic, uzând de construcţii prozodice („Se contopise cu existenţa pietrei, a copacului, a nimicului orb…Nu mai avea timp, purta în sânge chemarea, ca o poezie sculptată pe braţele sale, ca o muzică pictată pe genele ei…”), autorul nu pare să poată aduce nimic nou, nimic surprinzător faţă de ce ştiam deja. Mai mult, el pare de astă dată să fi scăpat de sub control, pe alocure, folosirea virgulelor (de exemplu, în „Şi, ca să poată face asta trebuia să mişte ceva…” ar fi bună o virgulă după „asta”), are unele probleme scatofonice („îşi aruncă cămaşa”), eşuează în structuri bizare, lipsite de limpezime („Sau pustiul fugise odată cu ea….către unde?”). Mult mai grave sunt însă unele greşeli gramaticale, între care se distinge marcant grafierea sistematic eronată a perfectului simplu, sub persoana a treia singular: „Obosii si ţipă…un ţipăt lung de fiară încolţită.”, sau „Simţii că înnebuneşte”. Tot la capitolul „gramatică precară” se clasifică şi derapajele de acord, de la scăpări ce pot fi lesne puse în seama vitezei („alergă mult, până când picioarele i se frânse”), până la enormităţi de genul „Se trezi în aceiaşi poziţie”, în care forma atributului adjectival, (cea corectă era „aceeaşi”), nu se acordă în gen şi număr cu substantivul feminin „poziţie”. De la domnul Adrian Paparuz aşteptam mai mult.

În „John – 486?”, Alexandru Negura abordează şi el tema ciberinteligenţei, de astă dată în sens invers, prin transformarea omului în maşină. Ideea este mai mult decât interesantă, autorul meritând pentru asta toate felicitările. Până la un punct, construcţia epică scoate bine în evidenţă desfigurarea individului subordonat interesului unui grup. Dacă regimurile totalitare comuniste ne-au rătat ce se poate întâmpla atunci când individul e cu desăvârşire subordonat societăţii guvernate de un stângism intolerant, iată că şi capitalismul corporatist eşuează în final pe acelaşi ţărm neprielnic, strivind literalmente insul, pe care-l reduce la o simplă resursă de producţie. După cum spun unii fizicieni, proprietăţile materiei la o temperatură infinit pozitivă sau infinit negativă ar fi identice. Transpus la nivel social, acest adevăr s-ar traduce prin identificarea totalitarismului cu el însuşi, atunci când principiile comuniste sau capitaliste sunt aplicate în exces, excluzându-se reciproc cu brutalitate şi intoleranţă. Pentru a răspunde cerinţelor companiei Baxlam Intelligence Software, Andrew Tonnies acceptă o serie de protezări şi implanturi, precum şi tot ce presupune o supraveghere mentală draconică, pînă ce se dezumanizează aproape complet, transformându-se în John – 486, o maşinărie umană, un roboprogramator, (observăm asemănarea, până la un punct, cu pelicula „Robocop”, regizată de Paul Verhoeven, la finele anilor ’80), sfârşind prin a cădea în patologic şi a fi scos la reformă într-o închisoare-ospiciu, unde să fie menţinut într-un simulacru de activitate profesională, până la sfârşitul zilelor.

Din păcate, constructul literar nu e pe măsura ideii. Scriitura mai putea fi binişor cizelată, pentru a se elimina cele câteva scăpări cacofonice („e puţin probabil ca cineva”) şi pentru a curăţa de ambiguu frazele lungi, ciobite de virgule, cu topică obositoare, înspicând textul chiar de la început: „Dacă, prin absurd, te-ai întălni cu John-486, un omuleţ de 1.70 care are o treime din corp făcută din metal, la o petrecere şi dacă în timpul discuţiei i-ai pune o întrebare banală precum „Cu ce îţi ocupi timpul?” ai considera că John-486 este un om plin de sine căruia îi place să mintă mult şi ai încerca stingher să închei discuţia cât mai repede.” Nici frazele mai scurte nu reuşesc să scoată pe cititor din senzaţia de confuzie: „În mijlocul unei vegetaţii tropicale oamenii au ridicat o adevărată minunaţie arhitectonică cu o funcţionalitate pliată perfect pe cerinţele unui astfel de mediu neprielnic.” – nu mi-e uşor să mă dumiresc asupra modului în care funcţionalitatea arhitectonică se poate plia pe cerinţele unui mediu neprielnic; în plus, lipsesc vreo două virgule, care ar fi marcat graniţele propoziţiilor secundare în frază, dând ceva mai multă limpezime, iar alăturarea „arhitectonică cu bate iar în cacofonie. Criza de virgule atinge apogeul într-una din fraze („Directorul Departamentului de Studii Corporale i-a spus că după zeci de ani de cercetări amănunţite în domeniul eficientizării muncii au descoperit că procesul de învăţare motrică este într-o mare măsură asemănător în ceea ce priveşte gradul de dificultate cu procesele necesare dezvoltării unui program de predicţie socio-economică.”) pe care, dacă ar fi să o rosteşti astfel, pe nerespirate, la final ai rămâne fără aer.

Prin idee, Alexandru Negura arată că are o interesantă gândire scinti-ficţională. La capitolul construct literar însă, ar mai fi puţintel de lucru. Spor la trabă!

Cu totul interesantă mi s-a părut încercarea „Fii lui Rawser”, semnată de Daniel Crăciun, pe care-l felicităm pentru acurateţea grămăticească. E o poveste moralizatoare, cu atât mai curajoasă cu cât concluzia ei, referitoare la păcatul patimii de înavuţire, are azi căderea să contrarieze pe cei mai mulţi dintre semeni, robiţi de magia banului. Am citit-o cu bucuria descoperirii unui autor cu care împărtăşesc destule puncte de vedere, găsind în apele scrisului său ideea că omul are, încă din vechime, un destin mult mai înălţător decât cel spre care e împins astăzi de un uragan materialist tot mai intolerant şi desensibilizat. Totuşi, aş face lui Daniel Crăciun nişte reproşuri strict tehnice. Mai întâi, povestirea are o introducere disproporţionată, ivirea fiilor lui Rawser, care dau titlul bucăţii, având loc abia în partea a doua a textului. Mai mult, scriitura ţine personajele menţionate în titlu undeva în planul secund al intrigii, păstrând în primplan acţiunile zeilor protectori ai Egiptului şi pe unii din supuşii lor umani cu care interacţionează direct. Nota explicativă din final apare astfel ca o pârgie, cu care autorul încearcă să ridice la suprafaţă sensurile istoriei insuficient adâncite în fondul expunerii. În al doilea rând, unele imagini lasă pe cititor cel puţin nelămurit. „Cum stătea el la roata lui, într-una din zile, făurind felurite chipuri de oameni şi de animale,…”, spune autorul, iar eu mă întreb cum pot fi făurite forme atât de complexe prin simpla rotaţie a roţii olarului? În acelaşi spirit este şi imaginea frumoasei nubiene, „purtând o amforă cu vin şi bucate alese”. Gândind amfora ca pe un vas de dimensiuni cel mai adesea mari (amfora de vin folosită în antichitatea romană avea, de pildă, în jur de 39 de litri) e de aşteptat ca ea să fie purtată cu ambele braţe. Cum reuşea slujnica să aducă în acelaşi timp şi bucatele? În al treilea rând, textul capătă uneori aspectul tern al exprimării prozaice („Faţă de cei trei copii prinsese ură, avea o comportare înveninată,…”, sau „Dacă ajungea să trădeze, după ce ar fi dat informaţia…”), pierzând aproape complet valenţele literarităţii. Una peste alta, povestirea domnului Daniel Crăciun este în mod cert în jumătatea superioară a textelor expuse de SFera Online.

De pe acum obişnuita tripletă ficţională lunară a lui Gheorghe Rogoz este deschisă de povestirea „Aura urii”, în care desluşim clar strădania autorului de a se autodepăşi. Dacă în scrierile sale anterioare virgulele, de pildă, lipseau în supărător de mare măsură, acum autorul pune chiar mai multe. Din păcate, unele fraze sunt îmbogăţite în aşa mare măsură că devin… comătoase. Să luăm ca exemplu fraza următoare, în care nu numai dezlănţuirea virguliană are darul să zgârâie, ci şi lipsa i-ului de la „uni”, ca şi aşezarea ultimelor cuvinte într-o ordine obligând pe cititor la un efort atent, spre a atinge sensul, transformat de autor în liman mult dorit: „Nu s-a remarcat niciodată, până atunci, prin fapte deosebite, ca să nu spun şi extraordinare. Nu era nici mai bun şi nici mai rău ca noi, ceilalţi, aleşi, după uni, oropsiţi, după alţii, ai sorţii.” Scăpările elementare de grafie supără în continuare. Încercând să se adapteze scrierii cu „â”, autorul foloseşte vocala cu pricina în mod abuziv, după elementul de compunere iterativ „re-” („reântors”), caz în care obligatoriu este „î”. Uneori, autorul recurge la termeni forţaţi („au fost psiho-torturaţi”, de pildă), ca la nişte cârlige nepotrivite cu care doreşte să agaţe neapărat atenţia cititorului. În aceeaşi manieră, domnia sa foloseşte construcţia neaşteptată „citadelă subterană”, pierzând din vedere faptul că, în mod uzual, citadela e un element de fortificare dominant, deci vizibil, al oraşului medieval, folosit ca ultim refugiu pentru o rezistenţă îndelungată. Intriga, la rândul ei, e alterată de evenimente incredibile, cum ar fi evadarea miraculoasă a eroului îngropat de inamic sub un morman de pietre, pe care, cumva, reuşeşte să le mute din loc de jos în sus, scoţând mai întâi la suprafaţă, în final, una dintre mâini. Situaţia aminteşte de păţania baronului Münchausen, care s-a smuls din mlaştină cu tot cu cal, trăgându-se cu putere de păr. După toate astea, toponimia halucinantă a planetei RT-180950-1667 aproape că nici nu mai contează, iar dezacordul sistematic („După aproape zece luni, din cei 3000 de infanterişti stelari, mai mult de jumătate erau îngropaţi, sau dat dispăruţi, „Se ataşase mai mult de mine pe parcursul celor câteva expediţi”, „Li se acorda brusc circumstanţe atenuante”) pare o inocenţă, ca şi exprimarea stângaci preţioasă („Nu am confiat nimănui planul nostru real.”).

În ciuda acestor siluiri de limbă, Gheorghe Rogoz uimeşte plăcut cu unele cugetări ale personajelor sale („Gratiile prietenilor nu diferă de cele ale duşmanilor.”), dovedind că, sub crusta unei gramatici ruginite, se găseşte un filon dens de simţire. Chiar şi intriga, ciuruită de neverosimil ca o haină mânctă de molii, capătă uneori nerv, reuşind să atragă atenţia, mai cu seamă în momentul tensionat al îndeplinirii promisiunii de a lichida pe camaradul rănit, gata să cadă iar prizonier. Finalul e reuşit de-a dreptul, ca un acord grav de violoncel, tulburând undele întunecate ale sinelui. Să recunoaştem în Infanteria Stelară din povestire o faţetă nostalgică a autorului după atmosfera din „Starcraft”, faimosul joc al companiei Blizard, căruia i s-a lansat relativ de curând versiunea secundă?

„Salvatorul – stenograma-” este posibilul răspuns al lui Gheorghe Rogoz la îndemnul nostru din precedentul comentariu, cel al lunii iulie. Spuneam atunci că mai aşteptăm astfel de satire politice de la domnia sa. Încercarea de faţă nu se ridică însă la nivelul atins în „O poveste (?) modernă”. Ea pare încropită, având o consistentă asemănare structurală cu „Noaptea extratereştrilor”, fără ca asta să însemne, Doamne fereşte!, vreo acuză de plagiat. Oricum, salvatorul domnului Rogoz nu are densitatea vedetei de televiziune din povestirea Ştefanei Cristina Czeller. Personajul e mult mai inconsistent şi mai tocit, ca şi verva improvizaţiei verbale a autorului, care nu mai scânteiază de astă dată decât în rare prilejuri. Mi-a plăcut alăturarea de vocabule „Tele-vizuini”.

„Sentofagia”, ultima dintre scrierile lui Gheorghe Rogoz, are ceva din povestioara lui Asimov (al cărui titlu nu mi-l amintesc şi pace!), în care un computer este întrebat dacă există Dumnezeu, iar el cere mai multă putere de calcul, apoi iar, şi iar, fiind conectat cu centralele energetice, cu toate computerele din lume, cu toate resursele. În final, întrebat fiind din nou dacă există Dumnezeu, computerul răspunde: acum există! Iată-l şi pe autorul de faţă abordând tema competiţiei om-maşină, pe care o putem socoti deja tema lunii! Mica schiţă are o structură interesantă, pornind de la exemple separate, apoi generalizând explicativ la final. Din păcate, lacunele lingvistice ale autorului ies din nou la suprafaţă, prin erupţii de genul „vre-odată”, sau „mult mai inferiori”.

Îndrăznim să spunem că se vede la domnul Rogoz dorinţa de progres şi mai ales străduinţa. Ambele sunt importante. Porţile afirmării nu se vor deschide însă decât după ce domnia sa se va fi vindecat de agramatismul care-l chinuie în la fel de mare măsură ca şi chemarea de a scrie.

Întâia povestire a lui Cătălin Hidegcuti, „Anul 10000”, nu merită cu adevărat acest apelativ. Autorul e la marginile începutului şi pare că răspunde celor dintâi chemări ale muzelor. Afirm asta după greşelile elementare pe care nu reuşeşte să le evite. Structrural, avem în faţă doar schiţa unui proiect literar, în care intriga este exhibată într-o formă complet nudă, impudică. O asemenea intrigă, arhisuficientă pentru un roman epopeic şi îngrămădită într-o povestire, nu face decât să lase impresia de fugărire extenuantă a biet subiectului piesei. În plus, stângăcii de tot felul abundă la tot pasul. Răsturnările neglijente ale topicii fireşti şi lipsa de virgule răstălmăcesc ilar sensul frazei („m-am trântit în spatele unor rădăcini de copac ieşite în afară cu arma la ochi.” – rădăcini de copac cu arma la ochi?), timpurile verbului se amestecă brutal, fracturând naraţia („M-am ridicat din nou şi dispar în desişuri.” – avem aici un exemplu elocvent de frază scurtă, în care coexistă un perfect compus, marcând o acţiune trecută şi încheiată în trecut, („m-am ridicat”), continuată de o acţiune desfăşurată în prezent şi nefinalizată la finalul vorbirii („dispar”), deci care ar putea să continue şi în viitorul imediat), se face uz de termeni confuzi („veriform”, „au deevoluat”), de construcţii ce ţin de clasicismul pleonasmului („intru înăuntru”, „iese afară”), de repetiţii ce duc literaritatea în derizoriu („Micul sferoid începu rapid să transmită rapid holografic ultimele ştiri.”), se iţesc pe neaşteptate dezacorduri („Nu trecu mai mult de trei minute.”). Uneori, autorul recurge la prescurtări consacrate, pe care, ulterior, le explică ostentativ în paranteză: „I.A. (Inteligenţă Artificială)”, sau le lasă neexplicate („E.T.”). Alteori, grafia suferă acut: „Ce sa întâmplat?”. Lăsând la o parte bagajul stilistic precar al autorului, găsim că lumea e schiţată adesea insuficient, dezlânat, povestită şi nu arătată, răpind cititorului bucuria descoperirii, iar tehnologia prezentată, deşi se doreşte a fi una ce frizează magia, fie nu reuşeşte să scape din chingile realităţii noastre cunoscute, („sistemele de pază ale Vechiului Pământ au fost proiectate de cei mai buni specialişti ai umanităţii şi extrăgeau putere direct din Soare”), fie lasă impresia de clişeu cinematografic de buget redus („O fortăreaţă spaţială era de ajuns să sperie şi pe cei mai vajnici luptători stelari. Construcţii masive, lumi în miniatură, deţinând o putere de foc pe măsură, cu zeci de proiectoare de fluxuri antimaterie şi tunuri vortex. O duzină de reactoare cu singularităţi ofereau energia lor unei astfel de fortăreţe, asigurând ca întotdeauna exista destulă pentru arsenalul distrugător dar şi pentru scuturile care ţineau la distanţă ameninţările.”).

Deşi se simte influenţa celebrei saga din Star Trek, este cu adevărat de apreciat imaginaţia febrilă a autorului, care, printr-o susţinută muncă de cizelare, poate fi turnată în forme valoroase. Sugerăm autorului să exerseze mai întâi piese literare de dimensiuni mai mici, abordând nuveleta, nuvela sau romanul abia când începe să capete siguranţă asupra tehnicilor şi mijloacelor folosite. Altfel, puterea de muncă îl va transforma în ceea ce se cheamă un grafoman, care numai literatură nu produce.

În „Citadela Asociaţiei ”, Cătălin Hidegcuti continuă să apeleze la succesiuni de fraze în care timpurile verbului nu sunt în concordanţă. „La ieşirea din spaţiul “ciudat” se scutură de parcă un puşti gigantic vroia să vadă cum ticăie jucăria.”, spune el despre o navă interstelară, folosind perfectul simplu, care marchează o acţiune trecută şi terminată cu puţin înaintea momentului vorbirii. Apoi urmează: „Dar şi-a menţinut integritatea.”, folosind de astă dată perfectul compus, marca unei acţiuni terminate cu destul de mult timp înaintea momentului vorbirii, în neconcordanţă cu succesiunea evenimentelor prezentate. În plus, recurge şi domnia sa la o greşeală devenită clasică: forma de imperfect „vroia”, care nu e admisă nici în conjugarea verbului „a vrea” şi nici în cea a lui „a voi”, fiind, se pare, o eroare de exprimare foarte răspândită în limba vorbită, dar inadmisibilă în limba literară, mai cu seamă când se face uz de punctul de vedere omniştient, la persoana a III-a. Sunt lesne de descoperit în text greşeli „de viteză”, inerente scrisului, dar care trebuiesc eliminate la revizuirile repetate ale textului. „Am părăsit cabina, coborât rampa şi am păşit pe Sor-Altair”, spune autorul, situaţie în care ar fi fost bine fie „Am părăsit cabina, am coborât rampa şi am păşit pe Sor-Altair”, fie „Am părăsit cabina coborând rampa şi am păşit pe Sor-Altair”. Sau, încă şi mai stângaci: „am bătut un pahar prea mult de tărie”. Dăm şi peste termeni care nu se regăsesc în vocabularul limbii române; „encampament”, de pildă, pe care l-am căutat într-un Hachette, crezând că, după sonoritate, ar putea fi un franţuzism. L-am găsit sub forma „campement”, care deseamnează „locul unde se campează”. Particula antepusă „en-” este, fără îndoială, marca unui alt termen romglez, pe care autorul l-a transpus din forma sa originară, „encampment”, care are aceeaşi semnificaţie ca şi termenul francez menţionat mai sus. O exagerare romgleză încă şi mai mare este utilizarea termenului „bolt”, pentru care există destui echivalenţi româneşti, de pildă „fulger”. Destul de stângace este şi maniera inovativă în care încearcă autorul să-şi facă cititorul părtaş la faptele povestite („Nici unul dintre cei doi companioni de călătorie ai mei nu pare dornic să facă conversatie aşa că m-am hotărât să vă povestesc câte ceva despre Asociaţie.”), modul apropae cazon în care îşi încheie sau îşi începe lungile pasaje descriptive („Pentru moment mă opresc aici cu însemnările dar le voi relua imediat ce voi avea ocazia.”/„Mă bucur nespus să-mi reiau relatarea. ”/„Trebuie să închei acum deoarece suntem pe picior de plecare dar odată ce mă voi întoarce voi continua descrierea Citadelei Asociaţiei.”), ca şi introducerea pripită a unor termeni pe cât de bizari, pe atât de înduioşători („înforţată”, „insemnificante”, „incorporeală”), sau scrişi greşit, uneori sistematic („vehicol”, „comfortabil”, „artifact”).

Referitor la subiect, autorul lasă impresia că vrea de astă dată să se posteze pe un palier intermediar între science fiction şi fantasy. „Din el se revarsa un noian de informaţii, atât prin telepatie cât şi magie, tehnologie. Orice informaţii publice pot fi preluate din totem, chiar şi prin cele mai simple metode, cum ar fi pictografierea direct pe stâlp.”, spune, de pildă, domnia sa. Din păcate însă, reuşeşte doar să alăture destul de brutal elemente caracteristice fiecăruia dintre cele două subgenuri ale ficţiunii speculative, fără a reuşi o mixtură convingătoare. Intriga este una dezechilibrată, statică până aproape de final. Abia atunci se întâmplă cu adevărat ceva demn de atenţie, când structurile defensive ale Citadelei sunt atacate de demonul corougan, pe care eroul reuşeşte să-l învingă, organizând foarte bine trupele din fort.

Dincolo de toate aceste neajunsuri, scriitura lui Cătălin Hidegcuti lasă să se întrevadă un interior îndeajuns de sensibil, mobilat cu preocupări de spirit. Domnia sa are viziuni utopice de calitate, visând înălţător la societăţi bine organizate, bine conduse, la habitate curate, la lumi în care fraternitatea unor rase extrem de diferite este pusă sub stindardul aceloraşi idealuri, chiar dacă atmosfera împrumută adesea destul de mult din cea a unor celebre jocuri pe calculator (Lineage, World of Warcraft, etc.).

„Nebunii lui Arrianus”, cea de a treia şi ultima din piesele lui Cătălin Hidegcuti publicate de SFera Online în august, debutează in media res, uzând de o topică de acum obişnuită: „Iahtul luneca rapid, împins de motoarele repulsoare, deasupra câmpului de luptă.”. În dinamica bătăliei, găsim cuvinte epustuflante („mâiniile”, „diversionare” – despre atacuri, „tens” – despre un ofiţer, „camunflaţi”, „vehicole”, „reânforţa”), exprimări ciopârţite din cauza vitezei („Primele rânduri căzură, creierele fripte.”, „luxul din lancea sa matură panta colinei”, „înainte a-şi elibera întreaga furie”, „Puţin folosie de poporul lui Valliar deschizătoarele de drum erau munţi de armură pe care erau montate lansatoare de bombe şi-n tun energetic enorm.”, „putrea care o revărsaseră peste bipezi”), dezacorduri, unele chiar multiple („Pulverizaţi, dezintegraţi şi fără îndrumători hoarda se împrăştie…”), prefixuri despărţite prin cratimă de cuvântul de bază („ultra-privirea”, „anti-aeriană”), cacofonii răspicate („magică care), termeni romglezi pentru care s-ar fi potrivit foarte bine cuvinte româneşti („lăncile gata să scuipe bolţi de energie”; „bolt” = „fulger”, aici trecut forţat la un plural mioritic, „drone”, plural românizat al termenului englez „drone”, traductibil prin „avion-ţintă, fără pilot” sau „avion teleghidat”, „hovertransportoare” în loc de „nave pe pernă de aer”, poate, sau „planoare de transport”, la fel de probabil şi, în acelaşi timp, la fel de confuz), fraze în criză acută de virgule („De la începutul războiului creaturi corupte şi inoculate cu paraziţi de către forţele haosului sabotaseră apărarea armurilor în fiecare oraş distrugând şi mare parte din atelierele unde îşi fabricau maşinile de luptă.”), răsturnări copilăreşti de topică („nu ştiau să mai le repare”), verbe conjugate greşit („Mulţimea creaturilor înebunii concentrându-se pe mica trupă de războinici”), poate şi altele. Construcţia epică se rezumă la o frescă extinsă, de o violenţă fără margini, realizată prin fraze de genul: „O metropolă importantă înainte de atacul haosului acum transformată de puterile corupte devenind un iad biotehnologic. Creaturi simple fuseseră transformate în fiinţe însetate de sânge, plantele ucideau doar prin proximitate şi tot felul de ciudăţenii se târau pe la colţurile clădirilor, canale deschise revărsând o vomă vâscoasă imposibil de suportat.”. Autorul dovedeşte astfel că ştie să şocheze, colând tablouri dinamice în maniera luptelor din violente filme de animaţie, din fragmentele cu tematică militară ale unor cunoscute producţii cinematografice, sau din încăierările de prin jocurile gen World of Warcraft. Din păcate, în afara expunerii unei halucinante succesiuni de tablouri violente şi a multiplelor răsturnări de situaţie, naraţiunea nu mai are alte virtuţi, fiind tot mai anevoie de citit pe măsură ce se apropie finalul, care mi s-a părut venind ca o izbăvire.

Una peste alta, semnatarul acestor trei povestiri este o surpriză plăcută. El dovedeşte o înclinaţie înnăscută pentru scenele dinamice şi o bună imaginaţie pentru lumi caracteristice space-opera, cu o multitudine de rase şi tehnologii, chiar dacă recurge adesea la elemente ce pot fi considerate clişee. Problemele mari sunt la partea de limbă, unde ar fi necesară cel puţin o amplă recapitulare a materiei din gimnaziu.

Cu adevărat puternic este textul „!NFERNUL (fragment): Autistul”, semnat de Leonard Ancuţa, autor pe care-l remarcam şi printre cei publicaţi de SFera Online în decursul lunii mai. Puterea piesei de faţă constă în atmosfera fumurie, dominată de tensiunea ce se acumulează treptat, până ce ajunge la cote ucigaşe. Personajul principal este unul din acei inşi întunecaţi, pe care-i întâlneşti cel mult o singură dată în viaţă şi de care rămâi atât de marcat încât îi socoteşti complet lipsiţi de omenesc. E un ucigaş profesionist care scapă oricărei acuzaţii, fiindcă distruge mentalul oponentului, învingându-l umilitor în partide fulgerătoare de şah. I s-a reproşat în unele comentarii autorului că lichidarea lui Bobby Fischer în cinsprezece mutări ar fi prea de tot, iar matul în şapte mutări administrat unui jucător foarte bun este deja o cvasiimposibilitate. Asta e valabil în realitate. În universul ficţional imaginat de Leonard Ancuţa poate fi foarte bine posibil. Mai mult, chiar trebuie să fie posibil, fiindcă altfel, construcţia narativă s-ar prăbuşi în întregime. Şi ar fi păcat.

Greşeli sunt foarte puţine. Una dintre ele este însă de mare gravitate: „Victoriile sale din realitate, însemnau tot atîtea victorii şi înfrîngeri pentru armatele luminii şi întunericului”, propziţie în care găsim o virgulă între subiect şi predicat. Să punem eroarea pe seama vitezei şi a unei pripite revizuiri. Şi să conchidem că domnul Leonard Ancuţa ESTE.

Partea a cincea a foiletonului „Jocul Zeilor”, semnat de Adrian Vlad Vicenţiu, începe neinspirat, cu o plimbare a eroinei „pe străzile oraşului înaintea crepusculului de dimineaţă…”. Desigur că termenul de „crepuscul” poate fi folosit pentru a desemna luminozitatea slabă dinaintea răsăritului soarelui, dar mult mai des înţelesul său trimite la „amurg”, „înserare”, „asfinţit”. E recomandabil să fie evitate astfel de construcţii generatoare de involuntară confuzie, în care se face uz de sensurile secunde, mai puţin folosite, ale unor cuvinte. Pe parcurs, devine evidentă şi în cazul autorului de faţă acea criză de virgule, ce pare că e molipsitoare: „Îşi aminti că în urmă cu câteva seri privindu-şi faţa şi mâinile de un albastru senin îşi închipuise că de fapt asta era culoarea naturală a pielii ei.” În unele împrejurări, virgulele ar fi, numai că sunt aşezate rău şi strică: „Uneori se gândea, că de fapt, tocmai în asta consta munca ei.” Regăsim şi aici termenul „habitus”, căruia autorul se pare că doreşte cu orice preţ să-i schimbe sensul, semănând confuzie şi transformându-l în „habitat”, aşa cum regăsim de mai multe ori imperfectul „vroia”, sau cacofonia, chiar alăturate în aceeaşi propoziţie: „Nici nu vroia să se gândească că…” Uzând de dialog, domnul Vicenţiu se exprimă straniu prin gura unuia dintre personaje: „Vreau să ne jucăm un joc, întrebă ea cu o privire care spunea multe…” El pierde aici din vedere că personajul face o afirmaţie, nu exprimă o interogaţie. Apoi comite acea gafă pe care o consacră drept normă bună parte din persoanele publice de la noi: „minunea care o vezi”.

Structura narativă este şi ea cu totul neobişnuită. Primul pasaj e preponderent descriptiv, pentru ca autorul să recurgă abrupt în al doilea la un şiretlic cu temă sexuală, spre a aduna ceva tensiune. În debutul celui de-al treilea pasaj, tonul capătă la fel de brusc o dinamică aproape poetică, încercând să transmită direct o stare, alterată însă din când în când de prezenţa unor erori de genul „speranţa căruia”. Schimbările bruşte de viteză sacadează, distrugând intriga. Nici revenirea la firul poveştii nu pare să ajute, aşa că autorul găseşte nimerit să încheie fragmentul în suspans, ca pe o promisiune.

Helion Online

Numărul dublu, iulie-august, al magazinului Helion Online oferă la lectură piesa de mai mare întindere „Nepotul Vanessei Redgrave”, a autorului Silviu Genescu. Chiar de la prima pagină, avem plăcerea să recunoaştem în muzicalitatea scrisului pe condeierul adevărat, pentru care frazarea ţine de firesc. Tot de la pagina întâi însă, suntem frânaţi hârşcâit de o multitudine de greşeluţe care ne lasă nedumeriţi: „ea se va urca pe locul din şoptindu-i în ureche”, „era înviorată numai dejoacă puştanilor”, „dintr-un spaţiu editorial disperării”, „Teoria Gobală a Cunoaşterii”, „ar fi preferat să-i ceară ceva mărunţiş cât să se apropie atât de abrupt de el”, „Ideile închid, de fapt, orizontul cunoaşterii fiindcă ocultează adevărul care este divin şi infinit, brusc individul.”, „sau dacă nu cumva torentul de era doar o etalare grăbită a unui discurs”. Din păcate, prezenţa ăstui fel de mici ciumpi o putem constata şi în pagina a doua, a treia, (unde este comis şi un sacrilegiu pentru bikeri – „Hariey Davidson”), apoi a patra, a cincea şi tot aşa. Din alte păcate, de vreo câteva ori, şi Silviu Genescu recurge la anglicismele care par a se revărsa mai de pretutindenea prin literatura noastră contimporană, tot mai romgleză. Aflăm astfel că amortizoarele de zgomot de pe ţevile de eşapament ale motocicletei sunt „mufflere”, iar eşantioanele sau probele sau mostrele au devenit „samplinguri”. De altfel, unele din formulele scriiturii lasă o bură de impresie că textul ar putea fi numai o versiune românească a unui fragment scris pentru un public anglofon, poate chiar în limba engleză, iniţial. Cu toate aceste impedimente, constructul are un ce care atrage. Poate atmosfera de peliculă de spionaj, cu iz de James Bond, poate deconspirarea modului în care însăşi spiritul libertăţii, cel revărsat în lume de revoluţiile rock, punk, sau alte răzmeriţe sonore, este până la urmă îngropat de mâlul putred al profitului, e măcelărit şi tranşat în bucăţi egale şi expus pe tarabele pestriţe, ca noi să le privim cu nesaţ, crezând că ne vor aduce izbăvirea. Aştept de la Silviu Genescu să termine ce a început. Şi să nu mai fie aşa nerăbdător să năvălească în virtual, că nu se cade la case mari să se reverse cu marfă nepuricată.

Epilogos

Şaisprezece texte sunt o recoltă frumuşică. Din păcate, nu toate fructele sunt dulci. Unele te lasă cu un gust acrişor, altele cu unul nedecis, iar altele cu unul amar, ca de cafea neagră, complet lipsită de zahăr. Mă bucur însă că le-am citit. Pe toate. Şi să văd că lucrurile se mişcă. Şi vreau să sper că se vor tot mişca, până acolo unde nimeni nu s-a mai avântat înainte…

Anunțuri