Nicolae Manolescu despre editori…

În cel de-al 40-lea număr al revistei România literară (în articolul Scrisoare deschisă către editori), preşedintele USR în exerciţiu, Nicolae Manolescu, face nişte presupuneri interesante asupra modului în care funcţionează piaţa de carte din România. Dacă lucrurile stau măcar pe aproape aşa, ideea, tot mai efervescentă în ultima vreme, că un soi de mercantilism fără precedent a ajuns să sufoce întreaga viaţă socială, economică, politică şi culturală din biata noastră ţară devine mai mult decât justificată. Din păcate, există temeri că lucrurile nu stau cu mult mai bine nici în Lumile Civilizate, fiindcă recentele mişcări de protest din unele capitale occidentale nu sunt cu totul lipsite de temei. Diferenţele sunt probabil de nuanţă, nu de substanţă şi, lăsate în voia lor, vor semăna tot mai mult cu ceea ce se petrece aici. Corporatocraţia a ucis democraţia…

Cel mai bine este…

…să fii cârtiţă. Ai de săpat şi te achiţi de asta cu devotament. Nu prea ştii bine pentru ce sapi, spre deosebire de cârtiţele adevărate, cărora instinctele le furnizează motivaţiuni fără greş. Sapi pentru că nu e bine să stai în lumină. Şi pentru că e mai simplu să-ţi atingi ţelurile pe dedesubt.

Ceea ce nu-i chiar bine azi e faptul că toate s-au mutat dedesubt. De-asta e risc mare să dai peste o altă galerie când sapi, la fel de proaspătă. O altă cârtiţă. Trebuie să înţelegi repede ce vrea ea. Să nu cumva să vreţi acelaşi lucru. Iar dacă-i aşa, va trebui să cauţi fără zăbavă o altă cale, să sapi repede o altă galerie, chiar dacă va fi s-o faci doar ca să aduci, de exemplu, niţică apă în cotloanele concurenţei, spre a o convinge că nu asta e calea ori, încă şi mai bine, că nu ăsta e ţelul…

Ţelul trebuie să fie unul mic. Mic şi sigur. Cum ar fi un şpriţ şi o friptană, un Mercedes, o vilă, un jaf, o înşelătorie. Din când în când, un adulter. Valorile mici sunt, la urma urmei, cele mai mari, fiindcă valorile mari sunt făcute din mai multe valori mici, iar valorile cele mai mari nu sunt decât colecţii impresionante de chestii fără nicio valoare.

Cel mai bine e, aşadar, să fii cârtiţă.

Cârtiţă înseamnă nu doar să sapi, deşi asta e ocupaţia de bază. Cârtiţă înseamnă şi să cârteşti. (În vechime se spunea „să cârtiţeşti”, dar s-a renunţat. Pe lângă faptul că suna ca dracu’, era aproape deconspirant. Înţelegeţi acum de ce nu pomenesc dicţionarele nimic despre asta…) A cârti înseamnă, de fapt, a nu fi de acord. Dar pe de desupt. A nu fi de acord pe faţă înseamnă a avea atitudine, iar asta e o mare pierdere de timp, fiindcă atunci e necesar să faci lucrurile corect. E nevoie de enorm de mult timp pentru asta, credeţi-mă. Uneori e imposibil. Nu neapărat din lipsă de timp. Uneori, cum se întâmplă acum, nimeni nu mai ştie cum e corect…

Aşa că, iată, cel mai bine e să fii cârtiţă…

Ştiu, mi se va spune că nu vei şti niciodată ce e lumina, că adevărata putere e cea demonstartă, recunoscută, apreciată… Râvnită… Vedeţi? Până la urmă, e mai bine să fii cârtiţă. Lumina nu e decât aparenţă. Minciună. Înşelătorie. Puterea stă în întuneric. Şi e cu atât mai eficientă cu cât e mai neştiută. Cei recunoscuţi drept puternici sunt de fapt roşi de temeri. Se întreabă mereu dacă în adâncul întunericului nu se ascunde cumva cineva şi mai puternic. Necunoscut de puternic, fiindcă ne temem mai ales de ce nu cunoaştem. Iar cârtiţele sunt, mai ales, necunoscute…

Cel mai bine e să fii cârtiţă. Orice s-ar spune..

Ficţiuni autumnale – addendum

Realizez abia acum că am trecut cu vederea povestirea Cameliei Pantazi Tudor intitulată „Regăsire”, publicată la 26 septembrie de SRSFF, în cadrul rubricii Autor X. Încerc să-mi repar acum greşeala şi să spun câteva vorbe despre textul cu pricina, cerându-mi iertare pentru întârziere şi corectând totodată statisticile. Contorul lunar pe septembrie al SRSFF a fost aşadar incrementat, ajungând la valoarea 5.

Din păcate, piesa în cauză nu se încadrează în scintificţiune, iar despre fantasy poate fi vorba numai cu multă, foarte multă mărinimie, căci fantasticul este unul pe care personajul-cheie, o tânără femeie atinsă vizibil de criza sa existenţială, îl trăieşte într-un soi de reverie, imaginându-şi de fapt totul seara, în faţa calculatorului.

Nici în privinţa modului cum este folosită limba nu găsim numai lucruri bune, căci hibe sunt destule. Aş începe cu punctuaţia, fiindcă bicisnica virgulă este, şi de domnia-sa, folosită ba prea rar (ca în „Fiind o excursie organizată printr-o agenţie de turism la aeroport toţi cei din grup au fost aşteptaţi de un ghid…”, unde era necesară una după „turism” şi alta după „aeroport”), ba prea frecvent (cum e cazul în „Nu a stat, însă, mult în cameră, fiind extrem de grăbită…”), atingând apogeul în „Cunoştinţele şi înţelepciunea, nu se măsoară după statura fizică.”, unde o regăsim chiar între subiectul multiplu şi predicat. Nici la capitolul acord gramatical nu avem parte exclusiv de reuşite. Personajul principal al povestirii, o femeie, afirmă, la un moment dat: „…vreau să-mi găsesc Calea, să mă regăsesc pe mine însumi.”, iar noi suntem obligaţi a remarca, în această împrejurare, necesitatea imperioasă a folosirii formei „însămi” pentru pronumele de întărire.

Uneori, enunţurile devin niţel confuze, cum este cazul în „…văzu coborând din cer şi îndreptându-se repede spre ea un nor alb care lua tot felul de forme ciudate ca apoi, apropiindu-se, să devină alb, de o strălucire orbitoare.”, une avem de-a face cu un nor alb care, pe măsură ce se apropie, devine… alb. Ne-ar fi uşor să deducem din context că norul devenea alb-strălucitor, caz în care era suficient să ni se spună că devenea, de fapt, strălucitor şi atât, fiindcă alb deja era. Imaginaţia noastră s-ar fi descurcat. Alte stângăcii, de genul „eufoniei” din sintagma „puternică cu cât” (care putea fi uşor evitată, folosind expresia echivalentă „pe măsură ce”) sau de genul formulei „…şi nu-ţi mai fie teamă” (unde „şi să nu-ţi mai fie teamă” s-ar fi nimerit mai bine), nici n-ar trebui pomenite.

Rămânem din poveste cu sensibilitatea evidentă a autoarei, dar fără nicio idee evidentă, afară de faptul, aproape tautologic, că e atât de uşor să rătăceşti cale propiei tale vieţi. Dar cine se face vinovat pentru asta?

Persoanele de faţă… se includ…

Lumea e ca o manea… Au, viaţa mea!… Ascultaţi ici şi colea, ce-am ajuns din ce-am mai fost, proştii duşi de nas de-un prost… Au, viaţa Mea!… Viaţa mea ca o manea… Ascultă, neică, colea (Ia şi cacofonia, că şi asta e a ta… pam-pam!), că fata le zâce bineeee… Parc-ar fi vorbit cu… mine, măăăăăăăăăă!…

Ascultă, ici! Că nu eşti nici tu mai breaz, dacă pricepi limba asta… Nu te da mare… Dacă ăi mulţi sunt prea mici, sau ăi mici sunt prea mulţi… Tot un drac… Ascultă… Şi vino-ţi în fire…

Ficţiuni autumnale

Se cuvine să cer scuze cititorilor mei pentru că n-am respectat, nici de astă dată, termenul la care mulţi se aşteptau. Deşi motivele sunt cât se poate de obiective, ele ţin de viaţa mea strict personală şi nu merită pomenite. Sperând că voi dobândi şi acum iertarea domniilor-voastre, încep, aşa cum am făcut-o mereu, cu…

Luna septembrie debutează la NAUTILUS cu povestirea „Lacul”, semnată de Liliana David, prezenţă continuă în revistă, începând cu numărul din februarie 2011. Regăsim în text scriitura îngrijită a autoarei şi nota moralizatoare a unei veritabile militante pentru binele comun. Înconjuraţi din toate părţile de răul cotidian, constatarea că mai sunt oameni care gândesc în felul Lilianei David nu poate decât să-ţi descreţească, fie şi pentru o clipă, fruntea. Lăsându-se purtată de atmosfera creativă, tânăra noastră prietenă (îndrăznim să credem asta) a lunecat totuşi de câteva (extrem de puţine) ori: o mică inconsecvenţă logică („În afară de sunetul liniştitor al ploii, nu se mai aude nimic. Din când în când trec maşini, stropind trecătorii de pe trotuare.” – maşinile care stropeau trecătorii ar fi trebuit să se audă şi ele, aşa încât ar fi fost poate mai nimerită o formulare de genul „În afară de sunetul liniştitor al ploii, se mai aud doar maşinile, din când în când, stropind trecătorii de pe trotuare.”) şi formula uşor stângace „Nu mai judecă nimeni chiar corect.” Ne bucură însă tare mult faptul că avem în persoana dumisale o peniţă sârguincioasă, dornică să progreseze, şi un om cu atât de mult bun-simţ că mai poate da şi la alţii.

De bună calitate mi s-a părut şi textul lui Dan Ninoiu, „Strigoiul”. Amestecul nuanţelor rustice, drăgăstos evocate, şi a temei vampirice, finalul în suspans sunt atuurile unui horror aşezat şi, cu atât mai demn de laudă, ancorat în realitatea românească. În privinţa „limbei”, ar fi de reproşat o anumită largheţe, generatoare de accidente izolate, cum ar fi virgula lipsă după „sat”, care o lasă pe precedenta zăloagă între subiect şi predicat, din „bunicul meu, dascăl în biserica din acel sat se întorcea la fiecare slujbă duminicală ori de la vreo înmormântare încărcat” (unde lipseşte, evident, şi un „de” înainte de „la fiecare slujbă”) sau formule pripite gen „nu ştiam bune pe unde anume se găsesc” (în loc de „bune” trebuia, negreşit, „bine”). La nivel narativ, aş mai avea de făcut o observaţie încă şi mai subiectivă. Cântecelul-descântec menit să ajute la desfundarea urechilor inundate de apă („Auraş, păcuraş, scoate apa din urechi, că ţi-oi da parale vechi, şi-ţi voi bate dobele şi-ţi voi prinde fetele”) este unul de sorginte moldavă, cumva nepotrivit cu localizarea olteană a intrigii (Pieleştii şi Robăneştii sunt în apropiere de Craiova). Foarte posibil ca bunicul să fi fost născut în provincia lui Creangă şi Eminescu, dar faptul că nu ni se spune nimic în acest sens până atunci ne lasă cumva cu impresia de „lumi amestecate”, obligându-ne să căutăm singuri explicaţii. În rest, pe Dan Ninoiu îl vom aştepta de aici înainte ca pe un condei sprinţar, sperând că n-are să ne dezamăgească.

Cea de-a treia povestire nautilă a lunii septembrie poartă un nume celebru, „Metamorfoza”. O versiune românească on line a scrierii omonime a lui Franz Kafka puteţi găsi aici – din păcate fără toate diacriticele. Textul de faţă aparţine lui Alexandru Ioan Despina, care ne dovedeşte din nou că are idei cât se poate de bune. În privinţa punerii în operă însă, ne lovim iarăşi de acelaşi soi de pripeală pe care l-am mai întâlnit la scrierile domniei-sale şi cu alte ocazii. De data asta, nu deranjează în mod special faptul că textul e pudrat cu mici neatenţii de genul „au chiar mai rău” în loc de „sau chiar mai rău”, „Mediul a decis s-o trateze” în loc de „Medicul a decis s-o trateze” sau „convingerea că urmeată să mor” în loc de „convingerea că urmează să mor”). Nici că unele enunţuri rămân cu sensurile suspendate, ca în „am auzit un ciocănit la uşă, iar ciocănitul acesta care m-a determinat să mă opresc.” Nici măcar faptul că numele personajului central se schimbă subit din „Poenache Cătălin” (vădit caofonic), cum ne este el prezentat la început, în „Poenaru Cătălin” (vezi paragraful al IV-lea sau cel final). Şi nici chiar, la urma urmei, nuanţa evident preţioasă pe care o capătă uneori expunerea, cum este cazul în „a observat mai multe umbre executând o serie de mișcări haotice”, care-mi aminteşte de compunerile şcolăreşti despre acţiunile detaşamentelor de pionieri care se întreceau la plantat de puieţi: „Detaşamentul clasei a 2-a C a efectuat cel mai repede cele 36 de gropi, motiv pentru care am obţinut titlul de detaşament fruntaş în întrecerea pe şcoală…” 🙂 (În treacăt fie zis, afară de grandilocvenţa inutilă, expresia suferă şi la nivel logic, fiindcă acţiunile (mişcările) „executate” sunt (ar trebui să fie) în prealabil exersate îndelung. Spunem, de pildă, că „echipa de muncitori a executat lucrările de vopsitorie în termenul convenit”, subînţelegând de aici că respectiva echipă e alcătuită din muncitori cu deprinderi formate, care nu pun mâna pe pensule sau pistoale de pulverizat pentru prima oară în viaţă, sau care nu învaţă acum să amestece vopselurile, lacurile şi solvenţii. Sau spunem că „echipa naţională de aerobic a executat în perfectă sincronizare dansul acrobatic” şi iarăşi se subînţelege că în spatele „executării” stau ore de muncă asiduă, de antrenamente şi exerciţiu. În aceste condiţii, cum am putea să interpretăm executarea de mişcări haotice? Nu era mai simplu şi mai natural să ni se spună, de pildă, doar că Poenaru (Poenache?) Cătălin „a observat mai multe umbre mişcându-se haotic”?) Exprimarea inutil preţioasă transpare, mai mult sau mai puţin, şi din alte formule: „făcea seară de seară anumite teste menite să-i verifice integritatea mintală”, „e la fel de normal ca și oricare altă persoană” etc.

Ceea ce scade cu adevărat scriitura este însă modul nepotrivit în care sunt utilizaţi unii termeni. Spre exemplu, verbul „a petrece”, atunci când se referă la lucruri, evenimente, întâmplări etc. ce se desfăşoară într-un anume fel, este reflexiv impersonal (unipersonal). Tocmai de aceea, când e vorba de evenimente în general, care se întâmplă fără a fi neapărat puse în legătură cu cineva anume, expresia consacrată este „se petrec lucruri ciudate”. Însă când astfel de lucruri se ivesc în viaţa unei anumite persoane, mereu şi mereu sau numai într-o anumită perioadă de timp, particulară, obişnuim să spunem că acelei persoane „i se întâmplă lucruri ciudate”, în sensul că evenimente întâmplătoare şi totodată ieşite din comun au loc în viaţa lui, poate ceva mai des decât ne-am aştepta, decât am considera normal. Din acest motiv, sunt de părere că formula „a i se petrece [cuiva] lucruri ciudate” nu este corectă, verbul „a se petrece” admiţând aici sinonimie cu „a se întâmpla”, şi nu cu „a se desfăşura”. Aşadar, pentru a ajunge, în fine, unde voiam, nu este corectă sau, cel puţin, nu este literară formularea „o serie de lucruri ciudate au început să i se petreacă”, pe care autorul o foloseşte, ci „o serie de lucruri ciudate au început să i se întâmple”. La fel de ciudat stau lucrurile în expresia „teama ce-mi cuprinde mădularele”, prin care ni se sugerează că respectiva stare sufletească ar fi un fel de cârcel chinuindu-ne mâinile sau picioarele, căci asta se înţelege, până la urmă, prin „mădulare”. În acelaşi fel este folosit şi verbul „a (se) întrupa”, în expresia „acelaşi răspuns mi se întrupează în minte”, context în care alegerea este cel puţin nepotrivită, fiindcă sensul verbului este acela de „a lua formă omenească”, „a se concretiza (în sens fizic)”. O idee nu se poate întrupa în mintea cuiva. Nici un gând sau un răspuns. El se poate concretiza, dar nu în sens fizic, motiv pentru care sinonimia nu se păstrează până acolo încât să putem considera expresia din text corectă. Încă şi mai rău este folosit la final verbul „a iscăli”, în enunţul „Aici scrierile sale se întrerup brusc şi doar o mică însemnare mai există pe marginea celorlalte, scrisă fără îndoială de aceeaşi mână, doar că literele sunt ceva mai mari, mai lăbărţate şi mai aplecate, semn că le-a iscălit în grabă.”, unde i se atribuie sensul de „a scrie”, pe care, în fapt, nu-l are, fiindcă „a iscăli” înseamnă „a semna”, adică a autentifica prin semnătură (olograf).

Aproape la fel de mult contribuie la devalizarea literară a textului şi alte accidente, cum ar fi expresia vădit pleonastică din enunţul „Băiatul a luat-o la sănătoasa, iar de atunci, ori de câte ori trece prin apropierea acelui loc cu triste conotaţii are un puternic sentiment de teamă și anxietate”, fiindcă mai multe dicţionare de limbă română (Dicţionar de neologisme – 1986; Noul dicţionar explicativ al limbii române – 2002; Dicţionar de sinonime – 2002) asociază „anxietate” cu „teamă” (eventual nedeterminată), folosirea defectuoasă a punctuaţiei (în enunţul deja citat, spre exemplu, lipseşte o virgulă după „conotaţii”, obligatorie pentru încadrarea corectă a propoziţiei subordonate – o circumstanţială; în „trăgea obloanele și într-un întuneric aproape deplin încerca să adoarmă”, unde ar fi trebuit „trăgea obloanele și, într-un întuneric aproape deplin, încerca să adoarmă”; etc.) şi, mai ales, formula „acelei bale”, un dezacord evident, căci „bale” este substantiv feminin defectiv, admiţând numai forma de plural, motiv pentru care adjectivul demonstrativ trebuia folosit şi el în plural – deci „acelor bale”.

Asumându-mi riscul unei noi reacţii orgolioase 🙂 din partea domnului Despina, am să închei spunând că scriitura domniei-sale a cunoscut şi perioade mai bune. Îi dorim să se regăsească.

Cea mai plăcută surpriză de la NAUTILUS a venit însă pe final. Ea se numeşte „Aşteptare” şi poartă semnătura lui Andrei Zorilă. E o tabletă a cărei lectură nu durează mult. N-am ce să reproşez acestui text, drept pentru care am să mulţumesc frumos autorului. Pur şi simplu.

SRSFF deschide stagiunea de proză a lui septembrie abia în data de 15, cu un fragment din „Uezen IV – Echilibrul lumilor”, de Ionuţ Caragea. Din simplul motiv că acelaşi fragment apăruse deja la SFera Online pe 10 septembrie, ne vom referi la el în contul respectivei publicaţii, tot astfel fiind socotită şi în statistici.

Următoarea lansare de la SRSFF are loc în ziua de 23 septembrie şi este tot o restituire. Am citit pentru prima oară povestirea „Lumea zăbrelelor de puşcărie”, de Victor Martin, în iulie 2010 (într-o pagină din NAUTILUS care acum nu mai e accesibilă) şi am scris despre ea în articolul „Ficţiuni în miez de vară”, postat pe blog în prima zi a următoarei luni. (Eram pe atunci mai puţin ocupat, mai conştiincios, mai puţin dezamăgit, mai puţin „crizat”.) Nu am nimic de spus în plus faţă de acele aprecieri, aşa că, dacă doriţi să (re)citiţi cele scrise în pomenitul articol, sunteţi mai mult decât bine-veniţi.

În ziua de 28 septembrie, SRSFF publică „Faundtele”, sub semnătura lui Mihail Grămescu. E un text ce subscrie science fiction-ului (post)apocaliptic, readucând în prim-plan tema catastrofei ecologice. Merită citit, măcar pentru literaritatea lui.

A patra piesă a lunii la SRSFF este tot o restituire, fiindcă „90,14 şi ceaţǎ, apoi întuneric, iar acum TU”, de Ben Ami, a apărut în volumul „AtelierKult – povestiri fantastice”, prima antologie (noiembrie 2005) a cenaclului virtual păstorit de Bogdan-Tudor Bucheru şi Cătălin Sandu, cu aportul celor de la Millennium Press (pe atunci) şi sub bagheta antologatorului Michael Hăulică. N-am să insist asupra puţinelor greşeli de dactilografie, la care comentatorii de pe site au făcut aluzie. Am să spun că textul prefigura povestirea precedentului „an scifient”, „Suspendaţi într-o rază de soare” (21 decembrie 2010), care, iată, continuă să deţină prima poziţie în lista celor mai citite articole publicate de SRSFF.

Singura piesă de ficţiune publicată în septembrie de SFera Online este fragmentul „Uezen XXI: Viaţa merge înainte”, de Ionuţ Caragea, la care ne-am referit şi mai sus, în deschiderea stagiunii autumnale de la SRSFF. Vom spune că fragmentul are darul de a stârni curiozitatea. Şi vom reitera ideea (am mai afirmat asta şi despre alte fragmente ale ciclului) că edificiul literar din care face parte fragmentul se bucură de o scriitură îngrijită, atent revizuită, aşa încât nu are rost să vorbim despre greşeli, pe care nici nu le-am căutat cu încordare, lăsându-ne furaţi de curgerea lecturii. În pofida acestor neîndoielnice calităţi, reconstruirea scintificţională a dimensiunii deice, spirituale, a universului nu este în prezent în acord cu starea mea dominantă, aşa încât, din păcate, lunec peste multe din trimiterile textului. Poate că voi avea cândva destulă vreme şi răbdare să citesc întregul ciclu. Şi să încerc să aşez pe autor, după cum o merită şi, fireşte, după cât ne pricepem, într-o firidă ceva mai luminată a fantascienzei de limbă română. Una peste alta, apreciem că fragmentul merită toată atenţia cititorilor români de ficţiune speculativă.

Laboratorul SF al revistei HELION ON LINE ne oferă o singură piesă inedită: „Când Iadul asediază…”, de Mircea Boboc. E o tabletă cu iz moralizator, la care mi-a plăcut în primul rând stilul cinematografic, desprins parcă din acele „trailers” de prezentare a jocurilor video. Finalul se potriveşte, dând în vileag nehotărârea morală a adolescentului zilelor de acum printr-o replică esenţialmente paradoxală: „Hai că merg! (La biserică. N.N.). Numai nu deschide!” Cele câteva izbucniri de exprimare vădit preţioasă („şoapte răuvoitoare, de o încruntare auditivă ostentativă”, „fără de a-l nimeri” (doar dacă „de”-ul nu e cumva în plus), „voci infernale, piţigăiate, de o răguşire metalică sau distorsionate auditiv, bolborosite şi aspaţiale, supuse fondului sonor al urletelor de agonie”) sau cele câteva greşeli mărunte de tastare („Crezul nu l-a distrus până la capăt, pentru că nu conţinea nimic epiator” – unde trebuia „expiator”; „Spurcate îşi sunt ispitele, nefârtate” – unde trebuia „îţi sunt”) contează, până la urmă, prea puţin în economia naraţiei ca să contrabalanseze plăcerea lecturii.

Gazeta SF îşi începe rubrica de proză scurtă a lunii cu o piesă de mare densitate: „Moartea stăpânului iluziilor”, de Liviu Radu. E o parabolă despre alegerea momentului în care trebuie să ieşi din scenă, când tu ştii că s-a terminat (fiindcă vinul nu mai are gust, iar din jarul trupului de femeie n-a rămas decât strălucirea pur fenomenologică a unei pânze de Correggio), iar ceilalţi încă mai cred în suprema ta autoritate, când încă îi mai poţi uimi, când încă îşi stâmpără foamea din carnea trupuli tău care se frânge pentru ei, şi încă îşi potolesc setea la izvorul sângelui tău care arde pentru ei, căci tu nu poţi fi decât un mesia sau nimic. Dincolo de adâncimea simbolică a textului, trebuie să atragem atenţia redacţiei fanzinului sucevean asupra unor mărunte greşeli de dactilografie care au scăpat în textul publicat (de exemplu „Nori din caer s-au desprins mii de lebede…”, „nuanţele roşii ale vieşii”), precum şi a altora, niţel mai consistente (gen „sturzi cu guşe azurii” sau „coţofane zglobii”).

A doua ofertă autumnală a Gazetei SF este nuveleta Ştefanei Cristina Czeller, cu titlul „Lungă-i calea către gri”. Cea mai mare parte a întâmplărilor sunt înfăşurate într-o magică atmosferă de veritabil fantasy, fiind dispuse pe două planuri: cel al trecutului (memoriile lui Jack) şi cel al prezentului, tare echilibrat împletite până aproape de final. Ultimele tablouri narative aduc însă niţel cam brusc acţiunea într-o ipostază în care tehnologia devine un fel de intruziune, rupând vraja de basm de până atunci. Dacă expunerea cu iz (pre)medieval a reuşit să-mi încălzească binişor corzile sufletului, amintindu-mi vremea când ascultam vrăjit poveştile istorisite de bunicul meu, cel întors din neguri, finalul mi-a părut un pic „alergat”, ca într-un alegro ma non troppo pe care, copii fiind, îl traduceam, ad abrupto, cu alergaţi, dar nu tropăiţi. 🙂

Dincolo de indiscutabila valoare literară a textului, ne-am confruntat, ici şi colo, cu câteva schije mărunte. Ca să nu dăm impresia de favoritism, vom menţiona câteva greşeli de tastare grăbită, gen „fălcii” în loc de „făclii”, „Aş vrea să-i strig să se oprească, să nu mă trădeze altfel…” – unde trebuia „să nu mă trădeze astfel” sau „ar fi murit pentru mie oricum” – unde era necesar „pentru mine”, de asemenea, termenul „miloserdnic”, menţionat de Dicționarul de sinonime (Editura Litera Internațional, 2002) în forma „milosârdnic” (având ca sensuri echivalente: „bun”, „îndurător”, „îngăduitor”, „milos”, „milostiv”), repetiţia „chiar dacă tu încă n-ai priceput încă asta” şi expresia confuză „pielea mi se buburuzează din cauza răcorii”, unde este folosit ineditul verb „a (se) buburuza” (de la substantivul „buburuză”), al cărui sens nu este tocmai cert. Nu se înţelege dacă pielea, sub efectul aerului rece, capătă acele mici protuberanţe care o fac aspră la pipăit, devenind ceea ce se numeşte, popular, „piele de găină” sau, dimpotrivă, îşi schimbă numai pigmentaţia, înroşindu-se şi pistruindu-se, ici-colo, cu puncte de culoare mai închisă…

Aceste mici derapări de condei grăbit nu au însă darul de a ştirbi aproape nimic din ceea face ca piesa, per ansamblu, să placă.

Textul al treilea este o restituire, fiindcă „În vremea lui Arond Vodă”, de Florin Pîtea, a mai fost publicată şi în numărul din iunie 2010 al revistei HELION ON LINE, iar noi am pomenit-o în articolul „Istorisirile lui cireşar” (din iulie, anul trecut), motiv pentru care nu mai dezvoltăm acum şi alte aprecieri. Îi mulţumim însă autorului, fiindcă piesa merită cu prisosinţă timpul lecturii, şi mergem mai departe…

În mod cert, „Atacul (II)” (cea de-a IV-a povestire a Gazetei SF), semnată de Alexandru Ioan Despina, este scrisă cu mai multă grijă ca precedenta parte, despre care am făcut vorbire în „Spec-Fi în apus de vară – addendum”. Cu toate astea, în text se strecoară încă multe greşeli, de la mărunte erori de tastare („circuite integrale” în loc de „circuite integrate”; „fascinate” în loc de „fascinante” – în „noi le găsim, totuşi, fascinate”; „sunt sinceri şi nu habar de ceea ce se întâmplă”, unde trebuia „nu au habar”), erori de punctuaţie (ca în „apoi s-a apucat să-l lovească pe android, cu picioarele, în unitatea centrală”, unde sunt virgule în exces) şi repetiţii stângace („Mâna s-a oprit din mângâiatul ţevii din plastic”; „Rămânea unde-a fost şi până să vină în sat şi gata.”; „Este nevoie totuşi să mă duc totuşi în sat”; „o să încercăm să aflăm, încerc eu să-l domolesc”), până la confuzia terminologică din „Ce alt motiv în afara stupidităţii şi crudităţii umane?” unde trebuia folosit nu „crudităţii” („cruditate” face referire la fructe, legume etc. neajunse la maturitatea vegetală sau nefierte, neprăjite etc. şi are sensul de „necopt” sau „nepreparat”; mai poate avea sensul – figurat – de „prea tânăr”), ci „cruzimii” (cu sensul de „răutate”, „rea-voinţă”). N-aş trece nici peste unele expresii „confuzante”, cum este cazul celei din formula „…aerul devenise dens şi fierbinte. De fapt fusese tot timpul astfel. Doar că nu l-am observat.”, unde verbul „a observa” nu mi se pare cea mai fericită alegere, aerul fiind incolor (de aceea cred că era de preferat „Doar că nu mi-am dat seama.”) sau ca în „Capul începuse să-mi zvâcnească, gândurile să-mi vâjâie…”, unde cacofonia „zvâcnească, gândurile” este dublată de o formulare incertă – cum anume vâjâie gândurile?

Aş mai adăuga faptul că naraţiunea se bazează pe tehnica suspansului într-o manieră ce continuă să-mi amintească de „LOST”, ceea ce nu este deloc un neajuns. Şi, în final, aş conchide că, în opinia mea, autorul poate mai mult.

Piesa Teodorei Gheorghe, „Singuriubire”, este o piesă de atmosferă, care mi-a lăsat un gust trandafiriu şi încă ceva, uşor amărui, aducând a cireşe negre. În ciuda densităţii de simboluri, multe dintre ele ţinând de fantastic, n-am găsit însă niciun motiv temeinic spre a aşeza povestirea în teritoriul ficţiunii speculative. În privinţa limbii, doar câteva greşeli, probabil de tastare („Devenisei”, „cele de-a treia”, „obrajul”, „revărsândui-se”, „te mutasei”, ca să pomenim, totuşi, pe unele) şi o alăturare de un „eufonism” vădit – „caracteristică cartierului”. O aşteptăm pe autoare cu un text croit în tipar fantasy sau, de ce nu, chiar cu unul de scintificţiune.

La rubrica de debut, Gazeta SF ne propune un text inedit, semnat de Cătălina Fometici. „Oameni fără feţe” are darul de a convinge că avem în faţă un condei sensibl, aflat în plină căutare a sensurilor. Nu putem vorbi decât elogios despre stăpânirea limbei. Putem însă conchide că textul e unul transficţional, aflat la graniţa teritoriului spec-fi, deşi prezenţa elementelor supranaturale ar îndreptăţi pe unii comentatori s-o găsească niţel ancorată şi în patria fantasy. Aşteptăm de la autoare o apropiere mai netă faţă de temele noastre dragi. Nu ne îndoim că are calităţile necesare.

„Despre scurta existenţă a paradisului lui Jose”, de Florin Dan Prodan, e obişnuita, de acum, piesă mainstream, la Gazeta SF. O contabilizăm, ca de obicei, şi ne mărginim a spune că pe autorul său îl mai aşteptăm şi cu alte ocazii, încurajându-l să încerce şi esenţa ficţiunii speculative, pentru care, credem noi, are destule atuuri.

Câteva concluzii

Remarcăm funcţionarea imperturbabilă, metronomică a publicaţiei nautile şi suflul nou de la Gazeta SF. Le mulţumim tuturor celor care contribuie cumva la zestrea acestor publicaţii on line şi îi aşteptăm, cu aceeaşi nerăbdare, în lunile care vin.

Pace tuturor.

Din jurnalul unui mizantrop

România se cufundă încet în uitare. Se jerpeleşte, ca o relicvă neinteresantă. Se decuplează apoi şi de la trecutul său, întunecându-şi, totodată, viitorul. România a devenit o vechitură, o curvă bătrână, ridată, o boarfă pe care nu şi-o mai doreşte decât cel mult vreun scelerat. Încep să se ferească de ea până şi proxeneţii politici care au scos-o la produs. Vorbesc despre ea uzând de persoana a III-a. Ţara asta, România asta. România nu e a lor. Ei o conduc doar, ca pe o maşină de serviciu. Altminteri, România e numai a noastră, iar noi suntem nişte proprietari fraieri. N-am spus ca şi cum noi am fi nişte fraieri. Am spus că suntem. Nişte fraieri laşi, lipsiţi de reacţie chiar şi atunci când realizează că sunt fraieriţi.

În clipa în care constaţi că poporul ţi-e făcut mai cu seamă din inşi bastardizaţi, care asistă cu ochii în pământ la siluirea maicii lor, ridicând apoi din umeri, aşa a fost să fie, şi ducându-şi viaţa ca şi cum violul ar face parte din firesc, chiar că nu mai e nimic de făcut. Mă întreb cu nemărginită uimire: ce proces educaţional de masă ar putea transforma o adunătură de lemuri într-un popor? Şi dacă o fi existând o asemenea soluţie, este ea posibilă practic? Poate fi plătit preţul? Nu mai pun la socoteală că nimeni altcineva, în afara turmei ăsteia de bastarzi, nu este, în mod absolut firesc, intersat de un rezultat pozitiv, iar cireada, se vede bine, nu-şi mai cunoaşte interesul. Nu-şi mai doreşte altceva decât să rumege, în tihnă. Adică nu mai doreşte nimic.

Mă uit cu groază la uriaşul fără cap care se-ntâmplă să fi ajuns azi poporul meu. El speră că mântuirea sa va veni din ceruri, de la UE ori de la The High Gate Of America (ea însăşi o instituţie-epavă, trăindu-şi inerţia ultimilor ani, sau cel mult decenii, înaintea dezagregării). El crede că este prea mărunt ca să întreprindă ceva. Singura sa menire este aceea de a supravieţui prin fiecare individ – speranţa porcului în dimineaţa de Ignat. De unul singur, n-ai nicio putere.

Îl văd pe ăsta de lângă mine căzând în genunchi. Bulbucând ochii. Sufocându-se. Întorc privirea. Fiindcă sunt ocupat. Tocmai mi-am amintit că am o treabă a mea, mult mai importantă. Ăsta horcăie. Mă-ntreb dacă simt ceva pentru el. Am treabă. N-am vreme să-mi răspund la astfel de întrebări existenţiale. Eu trebuie să trăiesc. Am un copil de ţinut prin şcoli. Tre’ să-l fac om. (Ce înseamnă om?) Tre’ să-l ajut să deschidă aripile. Ca să… cuprindă sub ele cerul contorsionat al coliviei în care s-a prefăcut lumea.

Nu mai e nimic de făcut. Nimic de zis.

Trebuie să stăm şi să aşteptăm farfuriile zburătoare, pline cu mântuire aburindă. Până atunci, ne vom schimba poate maşina, vom face o căsuţă, vom face sex şi-l vom numi dragoste, ne vom şterpeli existenţa noastră măruntă, de şmecheri pe ţărmul arid al veşniciei, zi după zi, fălindu-ne cu victorii minuscule, peste care se vor auzi hăhăielile sardonice ale proxeneţilor…

Să trăiţi bine!