SRSFF, număr prim în serie nouă

Proaspăt re-reinventata Revistă a Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy (îi urăm și noi drum bun, pe această cale), al cărui prim număr, lansat în 12 februarie 2013, am avut plăcerea să-l citim, își deschide rubrica de proză cu o tabletă purtând titlul „Comunicații”, și semnătura lui George Lazăr. Chiar dacă ideea nu e nouă, și chiar dacă poanta (nu te băga în discuțiile celor mari, 🙂 cu versiunea dacă nu exiști, de ce te bagi?) are și ea oarece vechime, tableta dispune totuși de suficientă substanță ca să producă doritul zâmbet. În plus, ea beneficiază și de o scriitură bine adaptată conținutului, așa încât putem spune, fără riscul de a greși, că obiectivul de a redeschide cum se cuvine secțiunea ficțională a revistei a fost atins.

A doua secvență de proză oferită de SRSFF în numărul său inaugural al noii serii este povestirea „Creșa”, purtând semnătura autoarei vâlcene Diana Alzner. Suspansul își face simțită prezența în lucrare încă de la început, autoarea introducându-ne în poveste chiar la punctul culminant, când personajul principal, Robert, învățătorul, rănit la picior, caută cu disperare să se salveze. Urmează partea explicativă a intrigii, derulând faptele de dinaintea tabloului inițial. Pe parcursul ei, cititorul pătrunde treptat într-o lume fenomenologic distopică, un fel de dictatură a copiilor, cu un comportament deformat de educația falimentară promovată de un sistem despotic până la absurd. Pe acest fundal de totalitarism postapocaliptic, se ivește un amănunt bizar: între copii și proprii părinți relația e nefirească – lipsește cu desăvârșire dragostea. Secțiunea finală explică însă tot, reușind un deznodământ ce închide meritoriu cercul intrigii: habitatele protejate de cupole nu sunt nici pe departe refugiile umanității pe cale să se salveze după o mare catastrofă, ci chiar incubatorul unei specii mutante concurente. Rămași în ariile neprotejate, oamenii fac ce au făcut întotdeauna: se luptă să supraviețuiacă.

Diana Alzner ne spune și de data asta o poveste densă, bine articulată, folosind în acest scop o expunere destul de robustă, deși fără florilegii de stil, cu care, de altfel, ne-a obișnuit. Cele câteva erori („lucrurile nu stătea aşa”, „eşti bine venit”), cu totul nesistematice, destul de probabil că sunt numai simple accidente de tastare. Povestirea de față nu e, așadar, decât un nou argument întru susținerea afirmației că debutul în volum al autoarei vîlcene, în anii următori (cât mai curând, sperăm), ține de firesc.

După antractul prilejuit de povestirea autorului croat Aleksandar Žiljak, „Lupoaica divină” (mulțumim călduros bunei reviste pentru șansa, destul de rară în publicațiile nostre online de profil, de a citi un text de ficțiune speculativă al unui autor străin), SRSFF reintră în zona autohtonă cu un fragment din romanul „Teofil și Câinele de lemn”, de Cosmin Perța, apărut în 2012 la Editura Herg Benet Publishers. Este vorba de un fragment pe care SRSFF l-a mai publicat și la 5 aprilie 2012 (aici), probabil în avanpremieră, iar noi am scris despre el în articolul „SRSFF în miezul primăverii”, apreciind atunci că avem în față un autor deprins cu disciplina scrisului, stăpân totodată pe condeiul său. Nici la momentul de față nu putem spune mai mult decât am spus, așa că ne mărginim să apreciem mostra de față ca pe o promisiune de lectură de prima calitate.

Nu la fel de promițător ni se pare însă fragmentul de roman „Harul”, cu care SRSFF își încheie rubrica propriu-zisă de proză. El aparține Ralucăi Băceanu, tânără autoare de urban dark fantasy promovată cu osârdie de unele din revistele noastre spec-fi sau de suspans, și nu numai de ele, așa încât, ajunsă la a n-a carte publicată, domnia-sa constituie azi un model de succes pentru toți adolescenții cu pornirea de a scrie literatură de gen.

Când vine vorba de preferințe literare, vine vorba, desigur, în primul rând de gusturi, mai presus de orice dispută, precum se știe din vechime, dar, din păcate, acum, discuția nu se poate rezuma doar la atât. Dincolo de faptul că noi poate nu ne dăm în vânt după povești cu vampiri, demoni și alte creaturi malefice, pornite în cumplite bântuiri urbane, scăderile din fragmentul de față nu sunt nici ele chiar deloc lesne de trecut cu vederea. Asumându-ne deci riscul de a judeca întregul numai după o parte a sa (un risc nu foarte mare, desigur, fiindcă am citit deja multe din povestirile autoarei apărute în unele publicații online, iar fragmentul de roman e tot pe-acolo), apreciem că suntem confruntați cu o construcție încărcată de clișee, purtând veșmântul unei scriituri stângace, de slujitor al condeiului încă nedeprins cu disciplina scrisului.

În fruntea suitei de procedee-clișeu aș pune imaginile de acest tip, pe care le găsesc cel mai clar conturate în fragment. Eclipsa ad-hoc, de pildă, firește, imprevizibilă („Era o eclipsă parţială de Soare, dar nu fusese aşa ceva anunţat la ştiri.”), face parte dintr-o întreagă suită de fenomene-avertisment patinate, premergătoare ivirii creaturilor malefice („Cerul se întunecă însă într-o clipă, foarte mult. Se lasă un frig de nedescris.”). Lupta dintre bine și rău e și ea zugrăvită cu o imagine cel puțin la fel de second-hand: diavolii (îngeri decăzuți – în fapt, o altă imagine-clișeu) atacă slujindu-se de arme magico-energetice, împrumutate din anime-uri de duzină („O bulă mare şi roşie de energie ieşită din ele se direcţiona spre mine şi Vlad. Energia aceea zbura cu viteză spre noi, fâsâind prin aer ca un glonţ. Când era la un un metru de noi, bula se îndreptă rapid spre Vlad.”). Imaginile-clișeu abundă și în portretele demonilor și, fiindcă autoarea nu găsește o modalitate eficientă să ni-i descrie convingător, ea recurge la soluția disperată de a repeta câteva cuvinte cheie (murdari, ochii roșii etc.), enumerând și câteva trăsături negative de caracter, ca pe niște acuzații slab dovedite (violență, lăcomie, mândrie, minciună, perversitate), ori făcând trimitere la o străveche meserie, preponderent femeiască, fiindcă, nu-i așa, nimic nu poate fi mai decăzut decât o prostituată parșivă. 😉 Iată, așadar, poza de grup a slujitorilor răului: „…erau ca nişte îngeri urâţi, scorojiţi, cu ochii roşii, inflamaţi, în nişte zdrenţe murdare de noroi şi sânge, nişte zdrenţe ce cândva fuseseră albe. Erau murdari, reprezentau tot ce era mai rău pe lume: violenţa, lăcomia, mândria, minciuna… Un puternic miros de putreziciune persista în aer şi de ouă stricate…” (pe final, topica este și ea absolut epustuflantă). Nu mai puțin disperat 😉 este și portretul demoniței din grup, în care se remarcă ușor imaginea-clișeu a prostituatei-standard, cu ciorapi fishnet și minijupă cambrată, din piele: „Arăta exact ca o prostituată. […] Avea ochii roşii şi injectaţi, o barbă întoarsă, ascuţită şi buzele subţiri, o faţă ce trăda parşivenie şi o perversitate ieşită din comun. Machiaj excesiv, dres plasă rupt şi o fustă de piele mulată. Părul blond îi era năclăit, iar şuviţele brunete i se vedeau lipite de scalp.” Ca o „încununare”, nu lipsesc, firește, nici expresiile-clișeu. E prezent până și faimosul americanism, patinat până la neființă, „Oau”. 🙂

Dovedind, cu temperament, că nu o interesează absolut nimic din balivernele noastre, 🙂 autoarea rămâne statornică în modul de folosire a timpurilor verbale (subiect asupra căruia a mai fost, din câte-mi amintesc, dăscălită). Iat-o folosind un timp nefiresc al trecutului pentru a se referi la acțiuni ulterioare unor evenimente introduse în prealabil cu prezentul: „Cerul se întunecă însă într-o clipă, foarte mult. Se lasă un frig de nedescris.” urmat de „M-am ridicat şi am privit cerul atentă. Am văzut cum discul solar era acoperit pe jumătate de lună.”).

Ne-ar mai lua încă mult, mult timp să corectăm toate gafele de stil, de topică, de logică, etc., etc., etc. ale domnișoarei Raluca Băceanu. Oricum, credem că am fost deja mult prea răi cu „literatura” domniei-sale, dar „trebuie musai” 😉 să menționăm și o alăturare pleonastică, foarte, foarte tare: „izul de miros”. 🙂 O adevărată perlă! 🙂

Tot mai convinsă, se pare, că singura condiție pentru a te numi scriitor este să scrii, Raluca Băceanu e tot mai aproape să ne convingă de un lucru: marea sa problemă pare să fie chiar… harul. 🙂

Secțiunea de PROZĂ nu e singura dedicată ficțiunii. O regăsim și în rubrica FOILETON, care se deschide cu o interesantă lucrare a neobositului Aurel Cărășel: „Marginea curcubeului”. Începutul e mai mult decât promițător. Intriga, inițiată prin deschiderea mai multor cercuri narative, e o broderie pe tema timpului, articulând o complexă cronochirurgie. Structura, și ea oarecum necanonică, nu face decât să incite, la rândul ei, episodul încheindu-se cât se poate de inspirat, într-un moment de veritabil suspans.

Ne vom referi totuși, în cele ce urmează, la câteva mici scăpări care, deși lesne de observat, nu au puterea să eclipseze părțile bune ale proiectului. (Îi urăm domnului Aurel Cărășel să-l ducă la bun sfârșit.)

Prima categorie de scăpări credem că este cea a greșelilor de semantică, și vom spicui din text două exemple. Senzațiile încercate de Mike Ostrand, alcoolic înrăit, în plin exercițiu al năravului său, ne sunt, de pildă, descrise astfel: „Arsura din gură se strecură de-a lungul traheii şi porni în viteză către stomac.”, frază care ar fi cu totul legitimă dacă traheea n-ar face parte din aparatul respirator, și nu din cel digestiv, având deci rolul de a dirija aerul înspre și dinspre plămâni. Arsura provocată de brandy, scotch, gin, whisky, tzuica 😉 etc., în drumul lor către stomac, nu putea, așadar, să se angajeze de-a lungul traheii decât cu totul accidental și cu consecințe dintre cele mai neplăcute, dacă nu chiar funeste. Bineînțeles, putem accepta situația de mai sus și ca pe o convenție ficțională tipic speculativă, motiv pentru care ne-am aștepta ca, ulterior, să aflăm că Mike Ostrand este de fapt un extraterestru, sau un locuitor dintr-un univers paralel, care are o structură anatomo-morfologică absolut particulară. 😉 Tot descriptivă este și formula „gardianul îmbrăcat în costum culant”, asupra căreia rămânem cel puțin la fel de nelămuriți, fiindcă sensul lui culant este acela de darnic, generos, plin de mărinimie etc., așadar putem presupune că autorul s-a gândit mai degrabă la adjectivul colant, cu sensul de mulat, strâns pe corp.

O a doua categorie este cea a greșelilor de redactare, cum este cazul enunțului „spiritul are parte de odihna necesară după atâta zbatere din Cronologic”, pe care l-am fi considerat mai limpede sub forma „spiritul are parte de odihna necesară după toată zbaterea din Cronologic” (sau cumva în genul ăsta), fiindcă, în forma din text, nu sună prea bine. Tot aici se poate așeza și americanismul show-biz, pe care autorul găsește cu cale să-l răsucească în „bussiness-show-ului”, răsturnând de-a dreptul topica firească.

În fine, am mai identificat și unele alunecări de stil, din care nu vom menționa decât o spumoasă „eufonie”, „magnetică, care, unde virgula, biata de ea, deși prinsă la mijloc, nu reușește câtuși de puțin să evite dezastrul. 🙂

Scăpat de toate neajunsurile de acest soi, adică periat cu maximă atenție, foiletonul domnului Aurel Cărășel ar putea deveni, suntem convinși, unul mai mult decât rezonabil.

Emisia de ficțiune a Revistei Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy se încheie cu foiletonul „Lenea” (capitolul 12), de Victor Martin, roman al cărui precedent capitol a fost publicat în decembrie, anul trecut. Apreciem că lucrarea evoluează în aceeași matrice insinuantă, autorul părând a pune în gura personajelor sale idei exprimate, măcar în parte, și în articolele semnate prin diverse reviste (a se vedea în acest sens câteva recente editoriale din NAUTILUS). Nu-i mai puțin adevărat că unele din aceste enunțuri invită la meditație: „Presa virtuală, ca şi cea scrisă pe hârtie, suferă din cauza lichelismului generalizat. Până acolo, încât şi cei ce critică lichelismul ajung să-l practice.”; „Într-o istorie, nu rămân neapărat cei buni, ci gălăgioşii, cei ce ştiu să se pună în lumină. Din cauza asta, reclama nu produce valori, ci poleieşte nonvalori.”; „Spui că e albă; vin sute şi spun că e neagră. Mulţimea martorilor contează şi neagră rămâne. Adevărul e o minciună repetată la infinit; de o mulţime indefinită. E un adevăr al oportunismului absolut.”; „Istoria societăţii, ca istoria oricărui alt domeniu, nu înregistrează decât adevărul celor puternici. Ce păcat, însă, că puterea nu e dată de calitate, ci de cantitate!”. 😉

Puținele greșeli de tastare (gen „pot veni uni mai deştepţi”) sau accidente de punctuație („Cei cărora le-ai fost oportunist şi care te-au obligat să exersezi oportunismul, îţi sunt…”) nu întunecă major (con)textul, al cărui final încearcă să aducă și o undă de tensiune.

Parcurgând cu atenție toată oferta de proză a lunii februarie de până acum – NAUTILUS și SRSFF – am rămas cu impresia că cineva se străduiește a ne convinge cu tot dinadinsul de bunul mers al ficțiunii speculative românești. Fără a ne erija în judecători absoluți (primim tot mai multe acuze în acest sens, în ultima vreme, semn că am început să deranjăm), concluziile noastre sunt însă potrivnice. Apreciam în încheierea articolului „NAUTILUS 61 – ficțiuni la final de iarnă” că din ce în ce mai multe texte necanonice sau străvezii din punct de vedere compozițional își fac loc în revistele online de profil. De data asta, dând la o parte fragmentul din romanul lui Cosmin Perța (bun, ce-i drept, dar republicat) și fărâma din… „Harul” Ralucăi Băceanu (pare-se, destul de lipsit de virtuți), constatăm că nu rămânem decât cu povestirea Dianei Alzner și cu tableta, vetustă, dar nu lipsită de un anume farmec, a lui George Lazăr. Chiar dacă ne mai îndulcim puțin pe final cu începutul de foileton semnat de Aurel Cărășel, fiindcă lucrarea domnului Victor Martin nu s-a dovedit nici până acum a fi una prea populară, 😉 lucrurile nu se schimbă radical. Așadar, mi se pare cât se poate de evident că, în ciuda unei anumite efervescențe cantitative (s-au adunat deja, cum-necum, 13 texte în februarie), calitatea se topește progresiv. Sunt, e adevărat, și cele câteva articole valoroase din contex („Multiversurile si obscurantismul contemporan”, de pildă, al lui Cristian M. Teodorescu, e pur și simplu foarte bun), dar suntem convinși că ele nu pot suplini în vreun fel lipsa ficțiunii de calitate.

S-ar cuveni, în încheiere, să spunem câteva cuvinte și despre noua ținută în care se prezintă, din chiar această lună, Revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Credem că noul layout este unul elegant, cu o cromatică echilibrată, în nuanțe deschise, odihnitoare. Bazat pe un cod eficient, el permite documentelor web să se încarce cu succes chiar și pe mașini sărace în resurse, rulând sisteme de operare sauriene (am ocazia să testez revista chiar și pe un vechi Intel Pentium II, cu 192 M SDRAM, sub Windows98 SE). Totuși, suntem de părere că lucrurile ar fi stat încă și mai bine dacă unele fișiere folosite (fotograma din blocul superior, de pildă, un png de 366,4 KB) ar fi fost în prealabil optimizate pentru inserarea în pagini-web. La dimensiunea de acum, ele epuizează rapid resursele oferite nu doar de calculatoarele bătrâne (și mai sunt destule în România), dar și de multe dispozitive mobile (telefoane smart, tablete mai modeste etc.), iar când accesul la internet se face prin tehnologii wireless, traficul stoarce inutil destui bănuți din buzunarul utilizatorului. 😉

Dar, având în vedere modul cum e privită publicistica electronică în România, nu-i de mirare. Alte site-uri stau cu mult mai rău.

E bine însă de știut că, între timp, în occidentul cel binecuvântat, vânzarea de carte și revistă electronică la unele importante companii de profil a depășit încă de acum câțiva ani vânzarea produselor similare tipărite pe hârtie.

Anunțuri

17 Responses to SRSFF, număr prim în serie nouă

  1. Ben Ami spune:

    doar din cauza ta am citit Cresa, dar nu mai comentez pe SRSFF nimic pentru ca mi-am gasit o coada de topor, si, in plus, cineva se joaca la butonul ala de like-uri (bine, stiu si cine, da’ daca zic… e deja jenant, si in plus afla si altii cum sa… afle)… nu e o problema. poa’ sa faca ce vor pana scot urmatoarea prozulice… 🙂 imi vine sa rad. imi tot zic sa-mi vad de treaba si sa-i las si pe altii sa-si vada… da’ uneori simt ca trebuie sa afle lumea parerea mea. ca au nevoie de ea. ca sa nu uite ce trebuie sa ceara de la o scriitura science fiction, sa nu lase stacheta jos (si nu pentru ca ei ar fi uitat vreodata, departe de mine banuiala, ci pentru tendinta de a propune ceva care mie imi pare ca deformeaza perceptia cititorului, ba chiar o altereaza intentionat).
    altfel… ma bucur ca ai remarcat promovarea jenanta a Ralucai Baceanu, care, de fapt, nu are nimic de propus vreunui tip de cititor. subiect inchis. ramane deschis subiectul promotorilor ei 🙂 si iar zambesc. George Lazar am observat ca are finetea cinismului care povesteste despre o persoana interesanta la baza. si m-am bucurat, asa ca i-am mai zis cateva vorbe, sperand sa nu se supere, incercand sa-i abat atentia inspre o poveste care pe mine m-a impresionat. Per total un prim numar nefericit, as spune, concurand cu Helionul, dar diferind de el, cu mult, datorita continutului variat si a calitatii, a diversitatii celorlalte tipuri de articole. layoutul este ok – mult, cu mult mai ok decat pana acum, chiar daca nu ai idee cine si pe unde a mai zis cate ceva… ca sa dibuiesti mai repede parerile proaspete.
    concluzia ar fi ca: prozele sufera in continuare… dap, asta asa e. 😦
    si in timp ce-o scriu aud la proTV expresii de genul TRANSPLANTAREA COPIILOR SUB UN AN E COMPLICATA… si ma gandesc ca tantiile astea castiga pe luna cat nu consum eu in 6 luni. 🙂

    • mirco67 spune:

      Cândva, Raluca, supărată pe ce-am scris despre una din lucrările ei, m-a întrebat câte cărți am publicat ca să-mi pot da cu părerea despre opera sa. Ea, care, vezi Doamne, deja scrisese vreo două sau trei. (Între timp, cred c-a mai scris, că scriu unii, ca drujba.) Aș fi vrut să-i spun atunci că, după felul cum scrie, se pare că a citit mai puține cărți decât a scris. Dar am zis să nu mă grăbesc. Poate că nu-i așa…

      Uite-așa ajung unii scriitori. Și colegii de clasă, care nu mai citesc nici ei, cred că așa-i, iar cei ce scriu și-și țin comorile la sertar se sparie și încuie sertarul, zicând că ei nu scriu. Ei fac altceva, de vreme ce seamănă atât de puțin cu cei promovați. 🙂

      Și, uite-așa, mai vând unii niște cărți cu coperți frumoase (nu se știe câte), mai bagă niște bănuți în buzunarul ascuns (nu se știe câți), iar noi, de plictiseală, o citim pe Raluca, ce răului să facem? 🙂

  2. Eugen spune:

    Voi sunteti printre „norocosi”. Comentariile mele sunt sterse din principiu. Ma intreb de ce-mi mai trimit invitatii la ProspectArt, desi le-am spus ca nu mai trec nici sa-mi trimita limuzina la scara. Oricum din prozele de luna asta mi se pare a fi de departe mai puternic bancul lui George Lazar, comentariu la proza sa, pe care-l reproduc:
    Pe o vreme mohorata, in amurg, un tip de la personalul de intretinere al unui aeroport, imbracat intr-o manta lunga de cauciuc, cu gluga, cosea iarba de pe marginea pistei.
    Decoleaza un avion, omul se opreste, se sprijina in coasa si face cu mana spre aeronava.
    Pilotul contacteaza de urgenta turnul de control si striga disperat in microfon: „Sa lase macar coasa jos, ca pasagerii vor sa iasa prin hublouri”

    • mirco67 spune:

      🙂 Foarte, foarte tare bancul! Îmi imaginez scena. Ar fi un început de comedie bestial. 🙂 Sau o reclamă la asigurări de viață… 🙂

    • mirco67 spune:

      Am încercat să pun pe SRSFF un comentariu. Ăsta:

      „Bancul e foarte tare! 🙂 Închipuiți-vă că urmăriți scena la televizor, imediat ce telenovela favorită (zic și eu) s-a întrerupt. Fără niciun generic, fără niciun preaviz. Și după scenă, bau! Un tip înțolit impecabil îți propune să-ți faci asigurare de viață înaintea oricărei călătorii cu avionul. Printr-un simplu SMS, la numărul… 🙂 Oare ce efect ar avea? 🙂 Zic și eu…”

      N-a apărut, nici măcar în așteptare. E adevărat că, spre deosebire de comentariul anterior, am completat și rubrica pentru site-ul propriu, unde am trecut adresa acestui blog. Și mesajul n-a apărut. Ieri, când am comentat fără să pun adresa blogului, totul a mers OK. Or fi iar probleme cu Gravatar… 😦

      Mi s-a mai întâmplat și pe alte site-uri. La NAUTILUS și la încă vreo două sau trei… Se pare că Gravatar are niște setări de tot… conflictul. 😉

      Am încercat să retrimit mesajul, fără să completez adresa blogului. Mi s-a spus că mă repet. Deci mesajul a ajuns… 😦

      Mare lucru Gravatru’ ăsta! 😦

  3. Ben Ami spune:

    voi stiti ca eu is mai direct da fel, da loc, da unde sunt si mai sictirit da shpitzurile (trebuia sa folosesc sh si tz) prin care unii aburca, a curca… ierarhii inventate din ciocolate pisate da marmote-n etate. si i-am cam spus ca-i urata… proastei cu craci. nu mai departe da feisbuci.
    s-a supaaraaat cu cur bi ta ta!
    si-acum o vad in carti… prin invitatii de prospectart.
    eee, nu se poate chiar asa!
    imbatranim, imbatranim, da’ nu ne dilim!

    • mirco67 spune:

      Ben, să-mi crească părul pe picior și să-l mi-l împletesc fuior dacă am vreo idee la cine te referi. 🙂 Da’ oricum, nu-i frumos! E ad hominem, și asta nu-i bine!

      Și să mai știi de la unu’ ca mine că nicio femeie nu-i urâtă. 🙂 Să nu mai spui asta niciodată! 🙂

      • Ben Ami spune:

        de zis, n-o zic. o scriu. e mai cool 🙂
        nu pot sa stau scremut toata viata, atent sa nu-mi intre lilieci in par. mai trebuie s-o si comit. ca, uite! trece viata si-apoi… sa nu-mi para rau 🙂

  4. A. Buzdugan spune:

    1. Articolul lui Cristian M. Teodorescu mi-a atras si mie atentia. Foarte bun!

    2. Bancul ala mi-a adus aminte de un altul:
    Pe la inceputul lui 2002, In fata unui bloc cu 10 etaje, un taran cosea linistit iarba .. hrrrsssht .. hrrrsssht .. Deodata apare in zbor un deltaplan, care purtat de o pala de vant se izbeste de bloc pe la etajul 6-7 si se prabuseste in fata taranului.
    Taranul, scarbit:
    – Tara de c***t , atentate de c***t !

  5. Resboiu spune:

    Gloantele, pardon de expresie, fâsâie?

  6. Ben Ami spune:

    pfuaiii… s-a terminat cu doctoratele si-a inceput reclama lui Mironov despre ce crede dumnealui ca e SF 🙂 🙂 🙂
    trebuie ascultat… ca sa va minunati de.. perceptia dumnealui.
    e musai.
    explica, pur si simplu, reincalzirea ciorbitei numita Anticipatia.
    batraneala curata…

    • mirco67 spune:

      Vechile almanahuri Anticipația aveau în spate un întreg popor de fani și o puzderie de cenacluri. Fără o zonă solidă de germinație, mă tem că Anticipația de acum nu va avea o soartă bună. Sper să mă înșel!

      Poate va încerca s-o creeze. Totuși.

  7. Ben Ami spune:

    hai sa zic: cum poate cineva sa profite IN HALUL ASTA de amintirile noastre cele mai placute? cine le da dreptul asta?
    brandul Anticipatia ar trebui sa ramana in ISTORIE. sa nu se mai atinga nimeni de el.
    e manjeala ce fac ei acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: