Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea a II-a)

În precedentul nostru articol dedicat celor 176 de povestiri urmărite pe parcursul a douăsprezece luni, articol intitulat „Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea I)”, spuneam că am rămas datori cu textele circumscrise teritoriului science fiction, în număr de 131. Mai spuneam că, desigur subiectiv, le-am grupat în categorii ale căror etichete le vom preciza când va veni vremea. Acea vreme a venit. Şi pentru a nu mai irosi timpul, puţin şi extrem de preţios, iată-le, aranjate pe cele zece poliţe, pe care le-am etichetat după cum urmează:

1.Tema (anti)creaţionismului

Trebuie să precizăm aci că e vorba de creaţionismul de obârşie iudeo-creştină, pe care textele în cauză, în număr de 8 (4,55% din total), îl demitizează cel mai adesea stângaci, propunând un Dumnezeu neconvingător, zugrăvit în limitele unei concepţii deice comune, mai deloc elaborate, sau, pe de altă parte, recurgând la deja clasicizata idee exocreaţionistă, potrivit căreia omul este rezultatul intervenţiei extraterestre, ori la cea la fel de clasică de pe acum ipoteză antropocreaţionistă, după care omul de azi ar fi un reziduu decăzut al unei alte civilizaţii umanoide, mult mai vechi şi net superioare. În aproape toate cazurile, finalitatea este omul abandonat de creatorul său la cheremul unui Univers dacă nu ostil, atunci indiferent, şi obligatoriu incomprehensibil. Tema a fost abordată nu foarte convingător în „Zeificatorii”, de Dario Pecarov, „Pânza de păianjen”, de Rene Tinescu, „Omenirea? Nu prea bine”, de Balin Feri, „Experimentul”, „Legenda‭ “‬OMU-rilor‭”” şi „El cu durerile şi greşelile lor”, de Gheorghe Rogoz şi „Destinatarul”, de Aurel Cărăşel. Singura excepţie o face textul „Consolarea” semnat… tot de Balin Feri, care pune de astă dată în lumină un Dumnezeu-fratern, total opus modelelor deice impuse de-a lungul vremii de instituţia religioasă (anti?)creştină (Dumnezeul-stăpân sau Dumnezeul-părinte exigent). Ideea autorului de a reinventa relaţia om-divinitate mi s-a părut cu totul remarcabilă, mai ales prin faptul că ea reuşeşte să inducă speranţă, ridicând omul la rangul de partener al unui Dumnezeu de o neţărmurită bunătate. Astfel, abordarea sa reuşeşte să nu fie anticreaţionistă, lăsând în lumea sa ficţională suficient loc şi pentru divin.

2.Tema apocalipsei (catastrofei globale)

Povestirile astfel etichetate, în număr de 13 (7,39%), surprind crâmpeie de viaţă în ipostaze postcatastrofice sau modul de reacţie al individului ori al umanităţii în confruntare cu cataclisme de proporţii planetare. Uneori, cum este cazul în „Cadoul”, de Gheorghe Rogoz, umanitatea este una decăzută, iar lumea a devenit distopică. Alteori, ca în povestirea „Bo”, a aceluiaşi autor, suntem proiectaţi în timpuri viitoare îndepărtate, în care viaţa nu mai seamănă deloc cu cea de acum, devenind plasmatică. Tot Gheorghe Rogoz abordează tema şi dintr-un unghi satiric, avertizând amuzant asupra unui viitor nu foarte îndepărtat în care, din cauza unui acces mereu mai extins şi mai puţin controlat la o tehnologie tot mai greu de înţeles pentru omul de rând, apocalipsa şade bine-mersi în buzunarul de la şorţ al fiecărei gospodine, ca în „Eu, Singularul Absolut”. Cele două povestiri ale Dianei Alzner, „Fotografii” şi „Pâcla”, sunt centrate pe personaje şi pe trăirile lor, fie că apocalipsa este rezultatul unui experiment complex al fizicienilor (cazul primului text) sau este o catastrofă cosmică, generată de intrarea în zona de influenţă a unei găuri negre (cum se întâmplă în cea de-a doua). Una din cele mai interesante poziţionări pe temă este cea a lui Adrian Buzdugan, cu povestirea „Chariboria”, în care confruntarea individului cu disoluţia Universului se cantonează la un nivel perceptiv, ca în stările alterate de conştiinţă (percepţie). În vădit contrast, Ioana Vişan propune, în „Simfonie de gloanţe şi sânge”, o expunere în manieră soap, cu personaje trendy, traversând peisajul catastrofic cu un entuziasm demn de ipostaze mai fericite. Alexandru Ioan Despina optează pentru o abordare apropae transficţională, în care motivul narativ îl constituie un cumplit război viitor. Dacă „Îmbrăţişare” este un surprinzător cocteil de simboluri, expuse ca rezultat al unei introspecţii suprarealiste, iar conflictul joacă numai rolul unui ancadrament al intrigii, „17 Octombrie” trimite la o societate viitoare sfărâmată de grozăvia conflagraţiei globale, în care omenirea decăzută caută disperată calea supravieţuirii, recurgând la canibalism. Foarte interesantă ca idee ni s-a părut şi producţia în asociere a lui Adrian Rusnac‭ şi ‬Costin Simion, „Ambuteiaj pe autostrada minţii”, care ne introduce într-o viitoare lume contaminată cu un agent viral capabil să scindeze mintea individului, fără a trasa nicio graniţă între diversele faţete de personalitate ce ocupă acelaşi creier. În „Viaţa e un cântec”, Victor Martin ne oferă o lume ultracyberpunk complet dezumanizată, plină de automate ce încearcă să recreeze viaţa, conferind cântecelor fragmente dispersate de omenesc. Interesant ni s-a părut şi demersul Lilianei David care, în povestirea „Virus”, expune tranziţia de la o lume perfectă, organizată pe planeta Verra, la o lume decăzută moral, şi tocmai de aceea sortită pieirii. Trecerea e provocată de un agent patogen ce acţionează la nivel mental, producând coborârea în regn a unor fiinţe de o nobleţe aproape deică, finalul involuţiei dovedindu-se a fi chiar prezentul nostru, căci numele planetei se schimbă, prin substituirea unei singure litere (prima), în… Terra.

Am lăsat pentru final o povestire pe care am elogiat-o fără rezerve. Este vorba de textul lui Ben Ami, „Suspendaţi într-o rază de soare”. Reuşind să cuprindă reacţia la o catastrofă cosmică atât la nivel de individ, cât şi de societate în ansamblu, ceea ce e destul de greu într-o povestire, autorul izbuteşte să condenseze întreaga temă în textul său. Mai mult decât atât, el aşază fragmentul de frescă pe un consistent fundal hard-SF din care nu lipsesc trimiterile către astrofizică, biologie, medicină, tehnologia informaţiei şi inteligenţă artificială. Dincolo de atmosfera sa, povestirea reprezintă proba elocventă a faptului că, iată, şi în limba română, încă se mai poate scrie Science Fiction de foarte bună calitate.

3.Distopii

În această a treia categorie am adunat laolaltă 10 texte, adică 5,68% din totalul recoltei de ficţiune a celor douăsprezece luni în discuţie. Întrucât distopiile fac trimitere la societăţi viitoare decăzute, care pot fi rezultatul unor catastrofe la nivel global, consider că înlănţuirea cu tema precedentă este firească.

Vom începe trecerea lor în revistă cu cele patru texte semnte de Ştefana Cristina Czeller. În „Atinge-mă, Sara!”, autoarea moldavă ne vorbeşte despre o societate în care a avea o relaţie fizică este împotriva legii. S-a ajuns aici din cauza unei pandemii cu transmitere sexuală, motiv pentru care textul ar fi putut sta şi la categoria anterioară. Am aşezat-o totuşi pe această poliţă considerând că abordarea temei catastrofice e numai la nivel motivaţional, cu totul pasageră, pe câtă vreme miezul poveştii se ocupă de dimensiunea psihică a fiinţei umane amputată prin constrângere şi de reîntoarcerea, în final, către normalitate. Cu „Angelo Plămădeală şi Frontul Revoluţionar”, Ştefana Czeller realizează în fapt un fel de contradistopie în care oamenii sunt vindecaţi de dezbinarea la care i-a constrâns criza economică prin intermediul unei arme psihotronice ce produce, cu ajutorul razelor verzi, omenie. Controlorul de bilete de tramvai, Angelo Plămădeală, contaminat, devine la rândul său parte a urzelii. Şi în „Un oaspete de Paşte”, societatea decrepită are parte de un eveniment neaşteptat, cu efect îndulcitor. Sosirea oaspetelui, nimeni altul decât… Iepuraşul, trimite la ideea religioasă a mântuirii prin sacrificiu. Cea mai consistentă abordare a temei din partea Ştefanei rămâne însă povestirea sa „Spovedania”, în care societatea traversează o ipostază totalitară fundamentalist-creştină, pe care, în puţine cuvinte, autoarea o zugrăveşte cât se poate de credibil.

Am apreciat ca foarte interesantă viziunea lui Cristian Mihail Teodorescu, din „Electromagneto-muza”, care distopizează prezentul, pe care-l camuflează simbolic între faldurile unei realităţi alternative scintificţionale, de altfel extrem de transparente. Încă şi mai consistentă este abordarea aceluiaşi autor din „Nicio zi nu seamănă cu cealaltă”, unde simbolica propusă integrează ideea de dezumanizare a individului sub presiunea corporaţiilor dornice să păstreze, cu orice preţ, privilegiile conferite de stăpânirea asupra petrolului.

O altă poziţionare pe temă demnă de toată atenţia este „Gender X”, sub semnătura lui Leonard Ancuţa. Povestirea ne transportă într-o lume desexuată, în care naşterea naturală nu mai este permisă, iar sexul e un sacrilegiu, ţinând de perioade istorice considerate barbare.

Dacă Adrian Paparuz, în „Cum s-a născut Dumnezeu”, foloseşte tema drept fundal al unei lumi despiritualizate, căutându-şi esenţa, Ben Ami sugerează, în „Înger noroios”, un viitor nu foarte îndepărtat în care decăderea morală a fiinţei umane tinde spre desăvârşire. Încă şi mai apropiat de prezent este textul lui Florin Pîtea, „Copyright”, o extensie halucinantă la totalitarismul contemporan economic-corporatist ce se resimte mereu mai acut, într-un areal extins cu fiecare zi.

Bogăţia ideilor şi a modurilor de abordare face din temă una dintre cele mai consistente. Se întrevede de aici o amarnică lipsă de încredere în viitor, alături cu o rafinată percepţie a opresiunii, cu certe rădăcini înainte de ’89.

4.Cyberpunk

Ne vom ocupa în continuare de cele 12 povestiri cu temă cyberpunk, reprezentând 6,82% din total. Le-am alăturat temei precedente fiindcă, adesea, intrigi de acest fel sunt aşezate pe fundalul unor lumi distopice, în care drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt sau au fost până de curând considerate, sunt sever încălcate.

Ca şi în cazul distopiilor, şi în categoria de faţă întâlnim o bogată paletă de idei. Rene Tinescu vine cu două texte. În prima dintre ele, „Fabrica de vise”, personajul central optează pentru a fi substituit de o clonă în viaţa reală, pentru ca el să-şi trăiască liniştit viciul virtual. Prin cea de a doua, „Jocul”, cititorul are parte de o intrigă în spaţiul virtual al unui cyberjoc ucigaş, fără ca mobilul crimei să fie însă clar definit. Unul din cele mai atractive moduri de tratare a temei ni s-a părut a-l fi găsit în povestirea „Retronext”, de Lucian Vasile Szabo, în care fundalul cyberpunk e un teritoriu pe care se mixează mai multe realităţi, sugerându-ni-se că însăşi lumea noastră e doar un folder din computerul personajului central. O abordare încă şi mai complexă ne propune Cristian Mihail Teodorescu, cu textul „Electronii sînt mai deştepţi decât noi”, în care cyberinteligenţa, devenită superioară omului la capitolul creativitate, preia din mers firul povestirii, a cărei intrigă e construită prin distrugerea celor mai multe reguli ale naraţiei clasice. Relaţionări interesante cu tema găsim şi la Ciprian Mitoceanu care, în „O poveste perversă”, ne introduce în geneza cybersufletului, ajuns capabil de sentimente, la Alexandru Negura, cu al său distopic „John-486”, bazat pe cyberdezumanizare, căci omul e transformat în maşină, din interese comerciale, sau la Felix Tzele, cu „Sfârşitul lui Adam”, unde plonjonul final al eroului cu nume biblic are o dublă semnificaţie, putând fi în acelaşi timp o imersiune totală în universul virtual denumit xanadu sau o sinucidere, provocată de căderea în gol din turnul cu înălţime stratosferică. Deşi bazată pe o idee clasicizată, detronarea omului de către maşină, introdusă încă din epoca pulp-ficţiunii, am găsit interesant mesajul de îngrijorare pe care, în final, reuşeşte să-l transmită povestirea „Insecte”, de Cătălin Cofaru. Aceeaşi idee, în versiunea eliberării maşinilor de sub dominaţia umană, o găsim şi în povestioara lui Gheorghe Rogoz, „Sentofagia”. Tot domnia sa încearcă să dezvolte o variaţiune pe tema inteligenţei robotice asimoviene, în textul „Legea I”, demers care, din păcate, nu reuşeşte. Nereuşită din punct de vedere literar este şi „Disfuncţionalitate conştientă: nu vreau să mă copiez”, semnată de Rareş Iordache, povestire care porneşte totuşi de la o idee consistentă: virtualizarea conştiinţei. În final, vom menţiona şi povestirea „Dad”, a subsemnatului, fiindcă, afară de a conta la număr, îndrăzneşte a se folosi de ideea de psihacking, una nu tocmai nouă, fireşte, dar singulară în abordările cyberpunk ale anului scifient.

5.Realităţi multiple (universuri paralele)

Pentru că în cyberpunk personalitatea umană evoluează adesea când în planul real, când în cel virtual, găsim cu cale să trecem acum pe poliţa temei referitoare la ideea realităţilor multiple şi a universurilor paralele, pe care am socotit potrivit să aşezăm 19 povestiri (10,79%). Şapte dintre ele aparţin lui Ovidiu Bufnilă, un maestru al extinderii conceptului de realitate. Patru fac parte din ciclul „Meduza”, care cuprinde în total douăsprezece părţi. Noi ne-am sincronizat cronicile numai cu ultimele. Celelalte trei texte, „Africa vrăjită”, „America pierdută” şi „Asia rătăcită”, pot fi privite atât ca piese distincte cât şi ca fragmente ale unui întreg extrem de bogat în semnificaţii. Înţelegem astfel că lumea noastră a ajuns să fie alcătuită din continente atât de diferite încât pot fi socotite ca aparţinând unor realităţi distincte, adevărate universuri paralele. Incapabil să cuprindă dezagregarea lumii, omul, debusolat şi extrem de fragil, se despiritualizează şi rămâne prizonier într-un univers ostil, acum de neînţeles.

Ideea ce stă la baza povestirii „Catedrala”, de Rene Tinescu este şi ea una cu adevărat interesantă. Textul porneşte de la un spaţiu construit în afara timpului pământesc, închipuit ca o catedrală ctitorită în zorii Evului Mediu de doi călugări din Munţii Bistriţei. Textul trimite atât la conceptul de semiviaţă, din romanul „Ubik”, al lui Philip K. Dick, dar şi la lumea din „Oraşul morţilor”, de Jean-Pierre Laigle. Remarcabilă este şi ideea Ioanei Vişan, folosită în povestirea „La distanţă de un lift”. E o fuziune cu irizări utopice între tema de faţă şi cea a contactului, realizat între fiinţe umanoide din două universuri paralele, realitatea noastră fiind… un viitor neexplorat al celeilalte. În „Lumea zăbrelelor de puşcărie”, Victor Martin are una din cele mai interesante abordări ale nişei. O fiinţă dintr-un univers cantonat în interiorul zăbrelelor de la închisoare izbuteşte să transcendă lumii sale, regăsindu-se pentru câteva clipe chiar în interiorul celulei. Evadată şi de acolo, crede că zările s-au deschis. Cititorul rămâne însă cu certitudinea că descoperirea noilor limite nu e decât o problemă de timp. Ideea autorului ce semnează cu pseudonimul Leni Jalabier pe care se bazează povestirea „Noi, zeii” nu poate trece nici ea neobservată. Textul s-ar fi încadrat şi la science fiction de inspiraţie mitologică, dar am preferat să-l aşezăm aici, datorită evoluţiei personajelor divine atât în planul olimpian cât şi în cel terestru. Tema mai este abordată şi de Adrian Paparuz, care ne oferă o viziune onirică, poetizată (povestirea „Paradox”), de Gheorghe Rogoz, în „Ea,‭ ‬eu şi ei”, unde reîntâlnim, ca şi în cazul textului deja menţionat al Ioanei Vişan, conceptul de timp alternativ, de Marcel Gherman („Ar Ryad”), Costin-Florian Miron („Un an în abis”) sau Ben Ami („Eternitate”), în texte de atmosferă mitică, în fine, de Paul Boncuţiu, într-o manieră scintifictivă cât se poate de clasică („Molecula vieţii de apoi”). Sensibil peste abordările de pluton se situează povestirea „Muntele îngheţat al morţii”, a lui Felix Moga şi, mai ales, „Senzoriada”, semnată de Cristian Mihail Teodorescu.

6.Istorie alternativă/cronochirurgie

Survolăm în continuare tema istoriei alternative fiindcă se leagă de precedenta prin faptul că, adesea, universurile paralele sunt aşezate pe curente de timp paralele cu cel al realităţii noastre. Am grupat în această nişă 9 texte (5,11%), chiar dacă eticheta pusă de noi este atinsă din uşor alte unghiuri (cronodistorsiune, ciclicitatea istoriei).

Socotim că în cap de listă trebuie negreşit aşezat Iulian Iamandi, şi asta nu pentru că ne-a oferit două astfel de texte (plumburiul „Zece la istorie” şi excerpticul „Exil”, pe care ni-l dorim făcând parte dintr-un construct extins), nici, Doamne fereşte!, pentru faptul că păstrăm autorului o prietenească simpatie. Argumentele acestei clasări sunt scriitura economică, matură, bazată pe un bun simţ al limbii şi cunoaşterea aprofundată a tehnicilor şi metodelor de luptă folosite mai cu seamă în epocile moderne, pe care domnul Iamandi o transformă într-un veritabil atu. Imediat mai apoi ar trebui, zicem noi, s-o aşezăm pe Antuza Genescu şi a sa povestire sensibilă „Cel mai vesel bărbat de pe pământ”. Ar veni în continuare, firesc, bucla de timp realizată de Victor Martin cu „Un experiment nereuşit”, „cronobicicleta” Ştefanei Cristina Czeller din „Încotro pedalezi,‭ ‬tovarăşe Vasilescu‭?” şi interesantul cocteil temporal al lui Florin Pîtea, din secvenţa „În vremea lui Aron Vodă”, extrasă din proiectul „Laptopiseţul Ţării Moldovei”. Participă la temă şi Aurel Cărăşel (călătorie în timp şi accident temporal – „Libreville‭ – ‬secolul XIX”), Costin-Florin Miron („O mie de ani” – un veritabil „what if”, plecând de la ipoteza că Adolf Hitler a câştigat războiul) şi Cătălin Cofaru (ciclicitatea istoriei – „Următorul trecut”).

Deşi puţine, povestirile din nişa timpului alternativ, contorsionat sau repetitiv aduc şi ele dovezi incontesatbile că tema îşi găseşte susţinători de calitate.

7.Soft-SF socio-istoric

Această a şaptea temă grupează 8 texte (4,55%) în care tehnologia joacă mai degrabă un rol secundar, primând relaţiile dintre grupurile sau indivizii ce alcătuiesc societatea. Deşi textele sunt puţine, ideile se desfăşoară pe o paletă destul de divergentă, mergând de la modelul societăţii gastrotehnocratice imaginate de Costi Gurgu, în „Mlaştinile din Sud”, până la tipuri de societăţi derivate din prezent dar sensibil mai predispuse la rezolvări violente ale competiţiilor economice, politice etc., expuse în secvenţele I, II şi III din „Luminile oraşului 2”, de Ciprian Ulea, unde beligeranţii sunt grupuri paramilitare angajate de marile corporaţii ca mercenari. În apropierea modelului proiectat de Ciprian Ulea se găseşte povestirea „Nepotul Vanessei Redgrave”, de Silviu Genescu, text ce capătă accente mystery şi în final chiar spy, făcând trimitere la tehnicile de manipulare mentală pomenite în literatura de spionaj. Nu foarte departe de atmosfera deja pomenită este povestirea „!NFERNUL‭ (‬fragment‭)‬:‭ ‬Autistul”, de Leonard Ancuţa, care-şi plasează intriga în Rusia sovietică, arătându-ne cum temutul KGB recrutează un ucigaş profesionist perfect, ce-şi lichidează adversarii prin inducerea unei stări de severă depresie în timpul jocului de şah. Participă la temă, cu o abordare paradoxală, în maniera deja obişnuită, şi Victor Martin, care acroşează tangenţial, în „Egal cu tine însuţi”, problema nemuririi într-o societate tot mai bântuită de libertarianism. Am lăsat la urmă povestioara „O şansă pierdută”, a subsemnatului, nu pentru că ar fi o piesă de maximă valoare, ci pentru că e singura care îşi deapănă firul în spaţiul autohton, uzând de personaje româneşti, plasate într-un viitor extrem de apropiat.

8.Space-opera, explorare cosmică

Deşi este una din temele clasice ale genului science fiction, iar numărul de povestiri potrivite pentru a fi încadrate aici nu-i unul, prin comparaţie, nesemnificativ (15 texte, 8,52% din total), nişa apare ca una slab reprezentată valoric. Semnificativ rămâne doar constructul izbutit de Ştefana Cristina Czeller, „Interviul”, în care călătoria cosmică, deşi rămasă cu un rol secund, oferă prilejul unei radiografii coerente a omenirii extinse în spaţiu. Nu departe de densitatea textului de mai sus se află „Explozia verde”, de Aurel Cărăşel, piesă ce încearcă să găsească loc instituţiei creştine actuale într-o civilizaţie umană expandată la dimensiuni galactice. În „Nebunii lui Arrianus”, Cătălin Hidegcuti ar dori o abordare military-SF, sfârşind însă prin a îneca totul într-un ocean de violenţă. Acelaşi autor pare să fie ceva mai atent cu textul său numit „Locul pierdut”, unde îşi arată din nou predilecţia pentru intrigi războinice, cu mari desfăşurări de forţe. Pe o idee generoasă se bazează povestirea „Pasomii”, semnată de Gheorghe Rogoz, autorul vorbindu-ne despre fiinţe inteligente de provenienţă terestră ce întâlnesc, într-un viitor foarte îndepărtat, un misterios asteroid, care-i face să reconsidere nu doar felul omenesc de a gândi ci chiar şi posibilitatea recreării lumii, pe o altă planetă. „Aura urii”, a aceluiaşi autor, este o abordare cu tentă militaristă, amintind de atmosfera din vechiul joc-PC „Starcraft”, de la Blizzard Entertainment. Au rămas de menţionat cele 8 secvenţe din lucrarea de dimensiuni epopeice „Jocul Zeilor”, de Adrian Vlad Vicenţiu, ce lasă să se întrevadă, pe alocuri, că autorul poate aborda producţii space-opera de mare întindere, şi absolut arhaica „Adnana”, semnată de Florentin-Ionuţ Haidamac, piesă necesitând, în opinia mea, o reconsiderare din temelii.

Deşi tema este una dintre cele mai generoase ale genului, iată că, la noi, nu-şi mai găseşte, nici măcar la nivel de idei de pornire, prea mulţi autori valizi.

9.Civilizaţii extraterestre, tema contactului

O altă mare temă science fiction, cea a contactului (civilizaţiilor extraterestre), a reuşit să adune nu mai puţin de 15 povestiri (8,52% din total). Vom trece en-fanfare peste cele 6 episoade ale folietonului lui Paul Boncuţiu, „Între‭ „‬EI‭” ‬şi noi,‭ ‬Pământul‭!”, despre care am vorbit extrem de mult în cronicile consacrate lunilor septembrie şi octombrie 2010, remarcând totuşi abundenţa de teme şi motive scintificţionale la care a recurs autorul în demersul său. Vom zăbovi la fel de puţin asupra textului „Holisticromii”, semnat de Liliana David, care are totuşi meritul de a fi singurul poziţionat exclusiv pe motivul extraterestru, fără nicio acroşare de contact. Nu avem motive să stăm prea mult nici în zona textului lui Cătălin Hidegcuti, „Anul 10000”, o abordare cam la fel de belicoasă ca şi viforosul roman foileton semnat de Paul Boncuţiu. Ne oprim preţ de o clipă asupra povestirii „Cristerra”, de Gheorghe Rogoz, pentru a remarca (din păcate numai) ideea întâlnirii cu o entitate inteligentă nonterestră sub forma unui asteroid de cuarţ. Tot pentru o clipită ne vom opri şi asupra construcţiei cu iz moralizator a lui Daniel Crăciun, „Tarsius”, care găseşte cu cale să dea veşnicei lupte dintre bine şi rău o provenienţă extraterestră, survolăm razant expunerea „Acolo unde merg stelele”, de Cătălin Cofaru, ce trimite la abducţia fiinţelor umane de către misterioşi extratereştri, pentru motive şi mai misterioase şi ajungem, în fine, la cele două încercări semnate de Balin Feri. Dacă „Pietre preţioase” nu e decât o ironie (parţial nereuşită) la adresa atitudinii veşnic belicoase a multor semeni ai noştri când vine vorba de contacte, „Divina tragedie” e un plonjon în abisurile instinctelor celor mai întunecate ale lui Homo sapiens, cărora tema de faţă le conferă o strălucire încă şi mai stranie. O abordare oarecum asemănătoare a structurii şi organizării materiei vii extraterestre ne oferă Diana Alzner, în „Trovantul”. Fără a ne înşuruba imaginaţia în zone de trăire abisală, în maniera lui Balin Feri, expunerea inspirată de straniul fenomen geologic de la Costeşti, Vîlcea, este şi ea una destul de plumburie, trimiţând la ideea de ecosistem concurent, ca în romanul „Timperfect”, de Gregory Benford, sau ca în „Moartea Pământului”, a lui J.-H. Rosny Aîne. Tridentul de forţă al nişei este completat de piesa lui Aron Biro, „Paradisul pierdut”, o transpunere autohtonă a atmosferei din cunoscuta peliculă „District 9”.

După trecerea în revistă a celor 15 piese circumscrise temei se distinge un fapt: în pofida abordărilor puţin elaborate, naive, parţial inconsistente ce deţin majoritatea, ideile sunt de cele mai multe ori remarcabile, iar în trei cazuri am avut parte şi de expuneri memorabile.

10.Umor SF, satiră socială/culturală pe fundal SF

Am lăsat pentru final abordarea cea mai populară: cea umoristic-satirică. Am grupat aici nu mai puţin de 21 de texte (11,93% din total), cele mai multe dintre ele bine izbutite. Nu putem include, din păcate, în această categorie cele 6 compoziţii semnate de Gheorghe Rogoz („Factorul haos”, „O poveste‭ (?) ‬modernă”, „Salvatorul-stenograma”, „Altă poveste‭(?) ‬modernă”, „Povestea ţării Nucalanoi” şi „Povestea‭ (?) ‬pensionarului incredul”), cărora, în general, le-am găsit, la vremea lor, mult prea multe hibe. Toate celelalte însă sunt lucrări care-şi merită cu prisosinţă timpul de lectură. Aş începe trecerea în revistă cu cele două piese ale Ştefanei Cristina Czeller, „Bine aţi venit pe Terra” şi „Noaptea extratereştrilor”, ambele satire sociale viguroase, ţesute pe motivul contactului, amuzante în bună măsură. Aş continua cu „ţiganiada scintificţională” a lui Balin Feri, purtând titlul „Descoperirea secolului” şi m-aş opri apoi niţel, ca să-mi trag sufletul, la şăgalnica piesă „Cum ne-a salvat Vasile de la invazia extraterestră”, purtând semnătura lui Dan Ninoiu. Pentru că, din acest punct, ierarhia devine o întreprindere mult prea dificilă. Regăsim două remarcabile secvenţe de satiră socilă pe fundal SF semnate de Mircea Opriţă („O călătorie în Lună” şi „Întîlnire de gradul III”), revărsarea spumoasă a lui Cristian Mihail Teodorescu, purtând titlul „Basme africane”, foarte consistenta „Nuca”, de Leni Jalabier, uşor amăruia „Loteria” şi satira culturală subţire „Maşina de citit cărţi”, ambele semnate de Liviu Radu. Am lăsat la final cele 5 realizări semnate de Casian Balabasciuc, pe care, asumându-mi riscul de a fi catalogat subiectiv, le socotesc favoritele mele. Aş vrea să remarc echilibrul subtil între umorul SF de calitate şi componenta satirică în patru dintre ele, „Toate încep la saloon”, „Reintegratorul”, „Marea piramidă” şi „U-Ru-Hu”, ca şi spumoasa şi subtila satiră politică din „Doppel”. La multe din aceste texte am zâmbit cu dărnicie, iar la unele chiar am râs din toată inima.

Concluzia concluziilor

Am să încerc să fiu scurt. Ideile sunt în proporţie zdrobitoare bune, foarte bune sau chiar excelente. Din nefericire, în foarte multe cazuri stăm rău la punerea în operă, în special fiindcă nu se cunosc elementele de bază ale tehnicii scrisului, iar uneori asta se cumulează cu mari lacune de limba română. Dacă studiul atent al gramaticii e o treabă cât se poate de personală, tehnicile scrisului se învaţă mai bine în ateliere de creaţie, cenacluri sau alte asemenea împrejurări organizate. În pofida libertăţii de asociere garantate de Constituţia României, astfel de structuri sunt încă rarisime. Aici mai sunt atât de multe de făcut!

De partea cealaltă, în tabăra greilor, lucrurile stau bine. Probabil că, dacă ar exista mai multe resurse, ar sta şi mai bine. Chiar şi aşa, oricine are de unde alege scriitori şi piese valoroase. Eu îl consider omul acestor douăsprezece luni pe Cristian Mihail Teodorescu, pentru că toate cele cinci povestiri ale sale au mesaj şi dovedesc nu numai har, ci şi ştiinţa de a scrie la un nivel la care clasicele reguli de compoziţie devin desuete. Însă piesa care mi-a lăsat cea mai completă impresie, obligându-mă să nu bag în seamă cele câteva mărunte scăpări, este „Suspendaţi într-o rază de soare”, şi aparţine celui ce semnează cu Ben Ami.

Tot înainte! 😉

Anunțuri

9 Responses to Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea a II-a)

  1. L.D. spune:

    Mulţumiri pentru munca depusă. Sănătate!

  2. Aceste articole ar trebui sa se bucure de o atentie mai mare si mai bine popularizate. Sic cogito.
    Felicitari pentru munca dumneavostra!

    • mirco67 spune:

      Mulţumesc tare mult, dragă George! Muncă este ceva! Da’ nu-i nimica! Doară munca l-a făcut pe om! 🙂 Eu am ales să le pun aci, pe blog, şi nu să le trimit la bunele reviste, unde cred că ar fi apărut. N-am vrut să stârnesc cine ştie ce dispute, ştii, ca la noi în fandom. Adică niscai „fandomseli”, că ştim bine, indiferent cum o dai, pe toţi nu-i mulţumeşti. Aşa că le pun aci şi cum le-o fi norocul. Cine dă peste ele, bine, Cine nu, iară bine. Dar m-aş fi bucurat şi de o atenţionare, ceva. „Uite, aici nu cred că ai „văzt” bine lucrurile, prietene! Ia de te mai uită un dată, că poate zăreşti altfel!” Da’ nu-i nimica. Munca l-a făcut pe om, cum zisei. Unii spun că nici lenea n-ar fi ucis pe nimeni. Aşa o fi?…

  3. Ben Ami spune:

    iti multumesc din suflet, chiar daca atat de tarziu. in ultima vreme m-am concentrat pe partea „fizica” a fiintei mele, incercand sa inteleg cam care-s materialele compozite. prin urmare ma cam laud ca la categoria 40-45 ani, la campionatele nationale de atletism masters, am confiscat argintul la sulita si inaltime si i-am pacalit de aur la lungime… ma gandesc in continuare sa-mi scriu povestea de dragoste (promisa), dar si sa-mi imbunatatesc niste parametrii fizici, asa ca voi fi prezent un pic mai rar pentru ca nici cu supravietuirea nu-i de glumit pe planeta asta pacatoasa 🙂
    toate cele bune si dumneavoastra!
    mai avem inca drum lung impreuna!

  4. […] de sintetizare tematică a materialului acumulat timp de un an (ne referim iarăşi la articolul Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea a II-a)), reţineam în categoria distopiilor 10 povestiri (5,68% din total), majoritatea absolut […]

  5. […] e și firesc, prin rememorarea primului interval de analiză, pe care l-am tratat și în articolul „Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea a II-a)”, apărut la 31 martie 2011. Remarcam pe atunci că 15 texte se încadrau acestui areal tematic, […]

  6. […] fost unul destul de important, fiindcă așezam aici, după cum precizam în cronica retrospectivă „Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea a II-a)”, probabil una din cele mai citate în spațiul acestui blog, un număr de 21 de texte, care […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: