HELION ON LINE – triada de august

29/08/2012

În „E ziua judecăţii de apoi”, de George Ceaușu, povestire ce deschide Laboratorul SF helionian pe august, timpul devine un fel de spațiu concentraționar, în care evenimentele cheie se repetă la nesfârșit, constituind repere imuabile. Lucrarea s-ar putea încadra la fel de bine și în nișa scintificțională a temei timpului, dar și în zona percepției alterate a realității, caz în care pare a avea mai degrabă valențe suprarealiste. Vom așeza-o, datorită acestei ambivalențe, în categoria textelor de graniță… Nu am fost niciodată un entuziast al construcțiilor literare extrem de complicate, dar nu de aici vine, de astă dată, nemulțumirea mea… Dacă altor autori le-am fi trecut cu vederea măruntele greșeli, de la altitudinea erudiției domnului Ceaușu pretindeam parcă mai multă atenție în privința formei, căci, în materie de literatură, vrem, nu verm, de la ea pleacă totul. Și nu nehotărârea autorului în alegerea grafiei mă râcâie în primul rând, deși domnia-sa pendulează indecis între cea nouă (Sunt convinsă că nimeni nu vă poate reproşa nimic”) și cea veche („Nici una” – noile norme prevăd forma niciuna; „Cît”, „lăsînd”, „pînă” etc.). Nici rarisimele greșeli de tastare („un poliţist came mă ia la întrebări”), inerente până la urmă (fiindcă purtăm, nu-i așa, ochelari, de la o vreme, iar pârdalnicele astea de tastaturi se uzează din ce în ce mai repede, căci nu ne permitem să ne luăm scule scumpe), n-ar fi o problemă… Uimirea mea vine însă de la tratarea neatentă a pronumelui interogativ-relativ, în „Somnul e doar un drum nemişcat la capătul căreia…” și, mai ales, de la confuzia evidentă între substantivul dată (pl. dăți) și adverbul odată, din „Mă trezesc o dată cu un şoarece extrem de punctual…”. Păcat! Mare păcat!

A doua piesă din Laborator, „Strania poveste a Aurorei Lucinda şi a biografului său”, de Felicia Ceaușu, este, din păcate, numai o idee de povestire, căci, zicem noi, mai avea mult de străbătut până să devină cu adevărat un text literar. Într-o lume însăilată prin explicații lungi în raport cu dimensiunea lucrării evoluează personaje lipsite de coerență. Doamna Lucinda, figură centrală în angrenajul narativ, e contradictorie atât în limbaj (începe prin a fi politicoasă cu oaspetele său – „Am înţeles că doriţi să faceţi un interviu…”, dar imediat îl tutuiește: „Pot să îţi spun doar că am trăit cu intensitate fiecare secundă…”), cât și în comportament (se retrage din viața publică, întrerupând relațiile cu colegii de breaslă, dar îl primește imediat pe „Leopoldo Lugones, jurnalist de carieră”, și se pornește de la început să-i vorbească despre viața ei). Nu e de mirare că, după ce servitoarea destăinuiește oaspetelui felul de viață retras și auster al fostei vedete de cinema, pe care și-l petrece rugându-se întru sufletul răposatului soț, înveșmântată în straie cernite, iată, în capul scărilor apare o femeie încă frumoasă, care strălucește orbitor, în ciuda vârstei sale, purtând o rochie… roșie (cernit înseamnă de culoare neagră!!), extravagantă. Leopoldo Lugones însuși, trecut de mult de etapa noviciatului, face gesturi ridicole, ținând să-i mărturisească fără motiv menajerei (ne îndoim că respectabila femeie ar fi avut totuși o profundă dimensiune intelectuală) adorația sa pentru meseria practicată. Afară de suferința narativă, povestea poartă înfipte în carnea epică și alte feluri de schije, de la grafia fără diacritice („se opusese cu vehementă carierei”; „se aseză”) și obișnuitele greșeli de tastare („mi-am pus pe mine cel mai frumos costum posibil şi bătut ezitant la poarta vilei”), până la dezacorduri („pe marele ecrane”) și erori de punctuație (cum este cazul în „această femeie care în ciuda trecerii anilor rămăsese deosebit de frumoasă, se aprindea doar atunci când povestea despre…”, unde era cât se poate de necesară o virgulă și imediat după femeie – pentru a încadra subordonata atributivă ce exprimă ceva suplimentar, în lipsa ei, virgula de după frumoasă rămânând captivă între… subiect și predicat). Nu știm dacă numele (Ceaușu) este sau nu întâmplător, dar cei doi autori mai au ceva în comun: confuzia între substantivul dată (pl. dăți) și adverbul odată: „Marele salon, plin de oglinzi venetiene şi de candelabre strălucitoare se lumină parcă, o dată cu apariţia divei.”. Suntem de acord, până la urmă, că povestea de față are o oarecare doză de straniu. Spre deosebire de intențiile autoarei, motivele care ne fac pe noi să socotim asta sunt, cu siguranță, diferite.

La finalul triadei oferite de HELION ON LINE avem parte, cu „Planeta ieftină”, semnată de Sergiu Someșan, (în sfârșit!) și de science fiction. În deplină concordanță cu sensul din motto, autorul deapănă pentru noi istoria întoarcerii la natură, a reintegrării, dacă vreți, în regnul din care, nu cu foarte mult timp în urmă, ne-am desprins… Sau am fost desprinși… 😉 E din ce în ce mai clar că suntem o specie sâcâitoare care, destul de probabil, într-un fel sau altul, va plăti pentru toate greșelile săvârșite… Desăvârșite… 🙂 Mulțumim autorului! Cei de pe urmă sunt, în mod sigur, cei dintâi…


Un august plin de…

25/08/2012

SUSPANS.ro

Rubrica de proză din numărul 27 al revistei on line SUSPANS.ro se deschide cu povestirea „Utimul tablou”, semnată de Cristian Lisandru. Începută în haina unui policier, cu scriitură atentă, clasică, piesa se deplasează pe nesimțite către o nuanță de fantastic suprarealist, în care personajul cheie, Lady Esmeralda, intervine ca unealtă a sorții, cu menirea de a zugrăvi pe pânze radiografii predestinate ale realității, așa cum numai artiștii o pot face. Construcția narativă, și ea de o clasică robustețe, e punctată când și când de exerciții experimentaliste descriptive (în care în care autorul lasă la latitudinea cititorului să aleagă culoarea covoarelor, metalul din care e turnat clopoțelul cu care venerabila aristocrată își cheamă bătrânul majordom, materialul din care e făcut flaconul cu coniac, permițându-și, în acest sens unele sugestii – covorul ar trebui să fie în ton cu draperiile, clopoțelul neapărat din argint, iar flaconul din cristal) sau explicative (majoritatea sub forma unor cugetări). Nu putem vorbi de greșeli, ci doar de câteva mărunte ciobiri de zicere, evident iscate din goana tastării („acesta sunt cuvintele tale”, „se aşează, precum o insulă, o şevaletul artistului”, „în timp la baza tulpinii”). Iată că, și în august, SUSPANS.ro începe bine…

Cu „Baba Docă”, Dan Moldovan ne spune o poveste de iubire ţesută cu firul aurit al graiului nord-transilvan şi înspicată de credinţe populare mai vechi decât creştinismul. Ni se redescoperă astfel iubirea-blestem, care vine să rupă legămintele omeneşti, rămânând, implacabilă, mai presus chiar şi decât moartea. Furat el însuşi de tema literară propusă, pe care o toarnă în forme de cele mai multe ori aurite, autorul însuşi cade de câteva ori în păcatul unor alăturări mai puţin eufonice („buimacă, căscată de mirare”, „cromatică care), pentru care, zic eu, merită întreaga iertare. Îl mai aşteptăm.

Tot despre iubire şi moarte este vorba şi în povestirea „Crăciunul Renatei”, de Radu-Ilarion Munteanu. Forţa ocrotitoare a celui mai nobil sentiment face cu adevărat minuni, întărindu-ne în credinţa că viaţa nu e decât o etapă din care nu vom rămâne decât cu acele incandescente nestemate ale simţirii ce ne-au încălzit vremelnic inima. Povestioara domnului Radu-Ilarion Munteanu îşi binemerită osteneala lecturii. Nu găsesc în ea nimic horror, şi cu atât mai puţin thriller. Dar are suspans. Şi un strop de miracol. În rest, e undeva între suprarealism şi realism magic. Adică de graniţă. Mulţumiri autorului.

În cu totul alt registru e scrisă piesa următoare, „Jack Vindecătorul”, semnată de… cine altul decât prietenul nostru de la Cygnus-Quasar, Florentin-Ionuţ Haidamac. Altruist cum e, iată-l dând o mână de ajutor concurenţei, uitând că prezicea mai an hegemonia Gazetei. 🙂 Cu care, de altfel, nici n-a greșit prea mult! Într-o lucrare ce depăşeşte de puţin limita SFWA admisă pentru povestirile scurte (7500 de cuvinte), autorul ne mai convinge o dată că se simte cât se poate de confortabil în mediul ficţional aventuros şi năvalnic al literaturii de divertisment. Îl felicităm pe domnul Florentin, dar, cu toată simpatia ce i-o purtăm, avem şi puţin-puţintel de cârcotit. Nu e vorba de cele câteva greşeli de tastare („vă dai seama”, „interogaţila”, „Tipae calmă”, „va şti despre este vorba”, „Mă ducila Pisicade mare”, „imaginea asta asta”, „informaţiile dela Biancaau ajuns”), cu totul scuzabile la autorii de ficţiune românească, ce nu pot, în general, să trăiască din scris şi pentru care timpul e principalul inamic, ci de virgulele inoportune („Ţineţi cont totuşi că, cel sau cei de la bord…”, „tipul ăsta care mi-a închiriat localul, s-a întrecut pe sine”) sau lipsă („ori eşti o gâscă patetică ce a intrat nevinovat într-un război care nu-l priveşte ori eşti un caraliu sub acoperire” – lipseşte o virgulă după „priveşte”) din unele formule, puţine, din fericire, ca şi de unele cuvinte scrise greşit, cum ar fi „să iese” (conjunctivul prezent de persoana a III-a al verbului a ieşi este să iasă) sau „iacht” – formele admise sunt fie iaht, fie yacht (în textele literare publicate până prin anii ’80 era considerat neologism, folosindu-se forma din grafia franceză, de unde se pare că şi provine împrumutul). La atâta întindere, accidentele sunt puţine şi nu putem decât să ne bucurăm că Florentin-Ionuţ Haidamac păstrează ştacheta ridicată. Ne bucurăm să-l citim, lună de lună! Fie aici, fie la Gazetă.

Concis ca întotdeauna, Karel Cispic ne oferă o poveste cu titlu criptic, „Bodo”, și final dramatic, cu… suspans. Numele este al unui câine năzdrăvan, temperamental adică, însă dispus să-și apere stăpânul chiar și cu prețul vieții. Personajul patruped, în care cercetătorul Balaban, rămas captiv într-o grotă din masivul Retezat, își pusese toate speranțele de salvare, moare la final, sfâșiat de un mistreț. Povestirea atinge tangențial și tema contactului, căci grota în care Andrei Balaban rămâne prizonier conține vestigii dacice, dovedind întâlnirea acestora cu străvechi călători spațiali, pilotând aparate de zbor discoidale. Ca formă, povestea e pusă în tiparul unui reportaj, expoziv la început, apoi tot mai plin de tensiune, pentru a deveni, la sfârșit, dramatic. La erată ar trebui să trecem un mic accident de punctuație („Amintirea acestor altercaţii, îl făcu…”) și o greșeală măruntă, probabil de tastare („parchetul nelaminat”). O cititoare (semnează Oana) remarca, amuzant, înntr-un comentariu la text: „never kill the dog”. Why not, stimată domniță? Why not?

Am rămas cu impresia că tableta „Aniversare”, de Ștefan Bolea, conține un mesaj subtextual. Al cărui sens pare însă că se diluează în meandrele întâmplărilor mărunte și uneori neverosimile. Mi s-a părut straniu, de pildă, enunțul „puteai ghici pe vârfurile lor stropi de rouă însângerată, pe când petalele rozei puteau fi confundate cu nişte bucăţi proaspete de carne de viţel”. Am găsit exagerată forța de expresie a unei biete schițe, un trandafir, desenate din plictiseală de Alex, în timpul pregătirilor unei adunări aniversare. Realizată în cel mai fericit caz în creion, schița sugerează că petalele de trandafir ar fi bucăți de carne însângerată, iar stropii de rouă de pe țepi par și ei însângerați… Cum s-ar putea așa ceva într-o schiță bicromă, fără culoare? Se derulează toate aceste gânduri doar în imaginația lui Alex? Din text, nu asta se înțelege. Cum nu se înțelege, cel puțin pentru mine, de ce recurge uneori autorul la atâta grandilocvență. „Oameni pe care îi stigmatiza goliciunea interioară se etalau cu nonşalanţa agresivă a lipsei, cu o aroganţă grotescă.” Sună, cred, mult prea prețios. Vom trece peste micicle greșeli de tastare, gen „trei fetiţe arogante, dintre una cu mustaţă” (lipsește undeva un care), căci ele n-au nicio vină, dar nu putem să nu conchidem că așteptam de la domnul Bolea mai mult. Textul e unul mai degrabă romantic, bazat pe schița-portret a adolescentului rebel, așa că-l vom așeza în desaga cu mainstream.

Fragmentul „Un detectiv cu uşoare dureri de cap”, semnat de Iulian Sîrbu, face parte dintr-un proiect de roman polițist ce ar urma să apară și pe hârtie. Dacă o să apară, va fi fiind primul roman al autorului. Nu sunt un împătimit al genului policier, dar am citit și eu, ca tot omul, câteva volume din astea, destul de plăcute la lectură în vreme de vacanță, fiindcă au personaje lipicioase, acțiune și, cel mai adesea, sunt istorisite cu umor. Chiar dacă nu ating decât arare nivelul excelenței, de fiecare dată există o poveste, iar asta nu e rău deloc. Toate aceste caracteristici pare să le aibă și romanul premeditat încă de domnul Iulian Sîrbu, căruia avem să-i reproșăm însă (autorului, nu romanului, 😉 nu fiți răi) o intrigă nițel prea tumultuoasă și un fundal prea de serial american din anii ’70, care dă poveștii un aer desuet. În rest, numai de bine, căci n-am prea găsit altceva decât una sau două mici erori de tastare (gen „apa de asta de foc”). Spor la treabă! 🙂

În straiele alese ale scriiturii cu care ne-a obișnuit, avem parte, imediat mai apoi, de un alt fragment (al doilea), de astă dată din „Phaedra”, de Cătălina Fometici. N-avem de spus decât că intriga se coace încă la foc domol, părând a se pregăti să irumpă la momentul potrivit. Așteptăm cuminți… 🙂

După o întrerupere de o lună (ultimul fragment a apărut în numărul 25, din iunie 2012), Nicolae Cornescian reia firul roman-foiletonului său „Cealaltă femeie”, oferindu-ne cea de-a patra parte. Regăsim în lucrare aceeași atmosferă incertă, în care realitatea devine difuză, faptele deslușindu-se ca prin ceață, de parcă am avea de-a face cu imaginea lumii reflectată de o minte tulburată. Într-un fel, textul mă duce cu gândul la proiecțiile mentale ale drogaților lui Philip K. Dick, din romanul „Substanța M”, deși nuanța de conștiință alterată pare să fie aici ușor diferită. În general, domnul Nicolae Cornescian are tot ce-i trebuie unui condeier de succes, dar, și nu e prima dată când am această impresie, din când în când, poate din dorința de a expune în vitrina aurită prețiosul și vastul vocabular însușit din lecturile-i bogate, domnia-sa recurge la alăturări de termeni în regiștri nepotriviți, lucru ce aduce, de fiecare dată, o evidentă scădere scriiturii. Vom da două exemple. În „dialog ce, la un moment dat, devenea sastisitor, termenul subliniat de noi (ce pare să provină din adjectivul sastisit, însemnând tulburat, zăpăcit, plictisit sau sătul) nu există în lexicul oficial. Cel puțin, nu în dicționarele consultate de noi. Din dorința de a evita, poate, o formulă cu iz de clișeu („dialog ce, la un moment dat, devenea plictisitor”), autorul strecoară acest „sastisitor” incert, cu evidentă aromă rustică, aflat în vizibilă disonanță cu celelate cuvinte folosite, toate din lexicul, să zicem așa, cult. Destul de asemănător stau lucrurile și în formula „Am luat doar ceea ce consideram a fi necesar. Am îmbâcsit totul într-o geantă de mână…”, unde verbul a îmbâcsi, care admite și sensul de a umple ceva, a înghesui multe lucruri în ceva, dar numai ca regionalism, sună în context ca un intrus. În mod uzual, se spune despre un lucru că e îmbâcsit atunci când e prăfuit, murdar și exală, eventual, unele mirosuri neplăcute. Sensurile regionale mai puțin uzuale trimit pe cei mai mulți cititori pe o pistă semnatică falsă, folosirea lor trebuind, în general evitată. Firește, afară de cazurile în care autorul ține neapărat (cu un scop anume, evident la lectură) să dea textului său o nuanță specifică unei anumite zone, cum e cazul lucrărilor ce evocă universuri rurale (vezi „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă). Astfel de întreprinderi nu sunt însă la îndemâna oricui, necesitând din partea autorilor un simț al limbii cu totul ieșit din comun.

Un astfel de simț pare să aibă tânăra autoare Alexandra Niculae, care dovedește, prin textul „Zburătorul şi Contele Muscă”, o bună stăpânire a unei scriituri dense, bine articulate, de aleasă expresie. Afară de harul de a meșteri în șiraguri cuvintele, domnia-sa pare că are în tolba fermecată a simțirii și povești, povești adevărate, care se cer spuse cu tot dinadinsul. În context, accidente de punctuație precum cel din enunțul „un boier dintre cei a căror palmă dreaptă căpătase forma cravaşei pe care o repezea la tot pasul asupra slugilor şi a ţăranilor, îl prinsese în iatacul nevesti-sii”, absolut izolate, trebuie tratate, totuși, pe viitor, cu mai multă atenție. Ne bucurăm de evoluția evidentă a autoarei. Cât de curând, dacă nu va abandona sârguința, se va alătura Cătălinei Fometici, de a cărei valoare pare din ce în ce mai apropiată. Îi dorim mult succes.

Și iată-ne revenind la piesele în foileton, odată cu cea de-a doua parte din „Zodia Mielului”, de Mihai Hafia Traista. Deși autorul ne proiectează pe ecranul imaginației destule fapte cu iz de supranatural, nu ne decidem încă dacă toate acestea sunt cu adevărat intervenții divine sau simple răbufniri ale minții unui exaltat mistic. Scriitura strălucitoare (punctată însă, din păcate, de pistruii unor mărunte virgule rău așezate, ca în „lui Simon îi păru, că din ce în ce mai mult, îl latră doar pe el.”) îmbracă elegant scheletul unei construcții ficționale așezate, cel puțin deocamdată, la granița dintre realism și suprarealism. Așadar, n-am evadat încă din mainstream. Unul de bună calitate, desigur. 🙂 Așteptăm continuarea.

Tot o lucrare în foileton este și următoarea piesă din generoasa ofertă a revistei SUSPANS.ro pe luna august: „Din ștreang (IV)”, de Aurelia Chircu. Intriga prinde tot mai mult contur, deși apele nu s-au limpezit cum se cuvine, dar textul, în ansamblul său, lasă o impresie de vădită grabă, căci e spuzit de o sumedenie de greșeli de tipar („închise ochi ostentativ”, „de unde şti povestea”, „dacă nu se grăbim”, „probleme noastre”, „Anneliese înjurătură printre dinţi”, „Se fioră”, „Şti ceva”, „ca să nu să regret”, „pistolul pe care nu se deranjeze să-l ascundă”), dar și câteva de punctuație („doi hoţomani care plecaseră fară să plătească consumaţia la han, fugeau ca orbeţii…” – înainte de „care” era necesară o virgulă, pentru a delimita stfel subordonata atributivă care exprimă ceva suplimentar; de asemenea, în „au nimerit în această fortăreaţă care pe atunci, era un spital de nebuni părăsit”, după „care”, era necesară o virgulă, spre a încadra precizarea suplimentară adusă de adverb („pe atunci”); „nouă, pacienţilor  acestei clinici ne este teamă…” – era necesară încă o virgulă, după „clinici”; „vecinul de cameră, cel cu tichie verde îi povestea colegului său…” – idem, după „verde”). Se vede că aluatul creației n-a prea fost lăsat cât trebuie la dospit (suntem în al doilea secol al vitezei, nu?), dar, cu toate astea, povestea curge… Iar asta nu e rău. Nu e rău deloc! 🙂

Un text cu adevărat puternic este cel al Dianei Alzner, „Ferma”, în care autoarea exploatează într-un mod oarecum atipic tema savantului nebun. Ceea ce face diferența în lucrarea autoarei vâlcene este straniul experiment de reeducare la care recurge personajul narator, Alex Simon, în dorința sa de a crea îngeri. Aflăm astfel că oamenii pot fi astfel transformați, „luând recipientul unui trup, înconjurându-l cu întuneric şi umplându-l cu lumină”. Finalul, neașteptat, pare unul destul de abrupt, nu însă și nepotrivit. Reținem din el o concluzie valoroasă, filosofică și artistică totodată: „Să nu uiţi ce-ţi spun: binele de care tu eşti în stare nu este destul ca să poţi înfrânge răul. De cele mai multe ori trebuie să faci rău ca să învingi răul. Nu ai de ales.” Ca de obicei, Diana Alzner izbutește un text literar care nu te poate lăsa indiferent.

În fragmentul de roman „Transformarea”, de Ștefana Czeller, curge sânge din belșug. Firesc de altfel, de vreme ce (aflăm asta la final de lectură) este vorba de continuarea romanului de debut al autoarei moldave, „Cerneală și sânge”, apărut în anul 2011 la editura Millennium Books, din Satu Mare. Mărturisesc din capul locului că nu sunt un mare amator de dark fantasy romanțios, adică de istorioare de iubire în care evoluează vampiri sanghinari dintre cei mai însetați, dar fragmentul de față are în conținut câteva elemente care nu mi-au displăcut. M-a atras în primul rând substratul de ficțiune politică ancorată în societatea noastră cea veșnic tranzitorie, în care se pun, iată, bazele unei clase conducătoare noi, o dinastie care se hrănește literalmente cu sânge. Linkul simbolic astfel creat, politician-vampir, deși transparent, aduce poveștii acea notă de popular care are toate șansele să câștige la nivel empatic, mai ales într-o perioadă zbuciumată ca asta de acum. Nu știu cum s-a vândut „Cerneală și sânge” până azi, dar, sunt sigur, într-o țară normală, viitorul acestei serii sângeroase ar avea toate șansele să fie unul cât se poate de bun. 🙂 Vom afla, în timp, și pe această cale, dacă suntem sau nu o astfel de țară… 😉 N-aș vrea să închei fără să atrag atenția dragei autoare asupra unor mici amănunte, care nu se pun de acord. Ni se spune mai întâi „Mereu era un cuvânt complicat pentru cineva care trăise jumătate de veac.”, apoi „Un preşedinte care a împlinit 500 de ani…”. Este jumătate de mileniu, așa-i? 🙂

Seria celor nu mai puțin de cinsprezece texte literare oferite de SUSPANS.ro în august se încheie cât se poate de bine. Îndrăznim să spunem asta în ciuda faptului că Tiberiu-Virgil Popescu (în ce mă privește, domnia-sa a trecut deja de stadiul de aspirant, și a devenit jucător de urmărit) vorbește, în „Îngerul cu coasă”, …exact! Despre moarte. Adică, despre Moarte! Mi-ar fi greu să clasific lucrarea asta. Ea are și nuanțe de un realism izbitor (scriitura este, în acest sens, remarcabilă, în pofida câtorva erori de punctuație – „Zilele când nu avea de întreprins fapte eroice, erau toate la fel.”; „Cineva care nu avea astfel de preocupări, n-ar fi putut să nu remarce…” – sau neatenții minore – „Singurii oameni care-i mai călcau pragul erau reprezentanţii companiilor de utilităţi atunci când vedeau să citească contoarele.”), dar și o anume tentă de fantastic întunecat, fără a putea spune cu certitudine că e vorba aici de dark fantasy în toată puterea cuvântului. O voi așeza deci în categoria textelor de graniță, iar pe autor îl felicit. Și-l mai aștept… 🙂

Nu pot să nu observ în final că numărul lucrărilor de întindere mare sau foarte mare tinde să crească în oferta de ficțiune speculativă on line. Și asta nu numai la SUSPANS.ro. Între acestea, puține sunt cele care fac obiectul unor proiecte editoriale. (În cazul de față, două din șase.) Ceva se întâmplă. Oare nu mai sunt dispuse editurile să riște atât de mult capital, zvârlind pe o piață aflată în recesiune volumele unor debutanți, autori mai puțin cunoscuți și așa mai departe? Nu știu. Cinstit ar fi să ținem cont de toate astea și să scădem toate aceste piese din statisticile consacrate prozei scurte. Totuși, putem să acceptăm că importanța cifrelor este, până la urmă, secundară. Dar unde ne sunt poveștile?


August, la bordul lui…

19/08/2012

Revenind la obiceiurile dinainte, iată-ne începând șirul cronicilor de proză din luna august cu dragul nostru NAUTILUS. Și pentru că tot ne obișnuisem să deschidem lista de impresii cu cele stârnite de foiletonul „Stăpânul castelului”, iată-ne punctând, la cald, pe cele lăsate în urmă de cea de a cincea parte… Mai întâi, avem a felicita pe Teodora Matei pentru grija atentă față de forma corectă. Lectura a fost, din acest punct de vedere, aproape o revelație, căci n-am bunghit decât o biată virgulă omisă (în „şi, cu o staţie înainte de a coborî îşi trezi prietenul”, unde mai trebuia pusă una, după „coborî”), apoi, nemaigăsind alte greșeli, atenția ne-a slăbit, că oameni suntem, și am preferat să renunțăm la a scruta cu tot dinadinsul un text, se vede cât de colo, migălit cum se cuvine. Compozițional, n-avem a spune decât că fragmentul este unul care nu excelează. Faptele sunt povestite simplu, ba chiar (mi s-a părut mie) cu o anume detașare, ca să nu zic răceală, de parcă povara narației ar fi devenit obositoare. Cu toate acestea, nu pot să nu observ că autoarea pare a fi deprinsă cu disciplina autoimpusă, lucru care îi dă posibilitatea să scrie suficient de legat chiar și atunci când combustia interioară nu este cu totul împlinită. Îi dorim să aibă inspirația cea mai aleasă, căci construcția narativă pare să merite. Rămânem pe recepție.

La rubrica Multi-vers, avem și de astă dată parte de obișnuita tabletă metaforică semnată de tandemul Andra Spirescu & Mihai Perşinaru: „Motivul”. Scriitura prozodică, neglijând punctuația (lipsesc multe virgule, în „Unul din ei, Joseph s-a casătorit dupa zece ani de crime.”, după Joseph, în „Bătrîn şi bolnav număra nopţile…”, după bolnav, în „La două săptămîni după tînărul s-a spînzurat de grinda unui han (unii spun că ar fi folosit otravă) iar ea s-a înnecat în şanţul de apărare al castelului…”, după după și înainte de iar etc.), transformă lectura într-un proces anevoios, povară la care contribuie și cele câteva erori de tastare („fără organe genital”, „îi va sulfa din nou viaţă în trup”), dar, dincolo de aceste neajunsuri, în cazul în care cititorul are o stare de spirit compatibilă, textul poate produce vibrații interioare în frecvențe sumbre, asemenea celor provocate de vântul rece într-o zi ploioasă de toamnă.

Rubrica propriuzisă de proză a numărului 55 din NAUTILUS începe cu un nou basm fantasy din seria semnată de Aurel Cărășel: „Povestea lui Florea Înfloritul de pe tărâmul ielelor”. Zgârciți în observații până acum, nu vom mai păstra discreția și vom reține totuși câteva particularități ale piesei. Deși povestirea e croită pe tiparul basmului tradițional, apar elemente care o deosebesc radical de acesta, apropiind-o mai mult de literatura fantasy. În primul rând, matricea caracterială a unor personaje nu este imuabilă, ca în poveștile clasice, unde și cei buni și cei răi rămân astfel de la început până la sfârșit. În cazul basmului lui Aurel Cărășel, preabuna maică Elinor, de pildă, prezentată mai întâi în galeria zânișoarelor, duhuri protectoare ale lumii, se dovedește în final a fi una din ielele rătăcite, ființă malefică, pornită pe distrugere. În al doilea rând, fundalul intrigii, lumea însăși în care se petrece acțiunea, este faianțat în mai multe tărâmuri (realități paralele), între care există porți magice, care nu se deschid decât cu mare meșteșug, și numai de anumite ființe, înzestrate cu puteri potrivite, spre deosebire de basmul clasic, unde lumile sunt cel mai adesea două, a noastră și tărâmul celălalt, al poveștilor, tărâm pe care își au sălașul toate ființele fantastice, iar magia ține de firesc. A treia mare deosebire între basm în forma sa clasică și versiunea cultă oferită de Aurel Cărășel constă în limbaj, și nu ne-am referi aici la măruntele greșeli de tastare („îşi înălţau trunchiurile semeţe trei cei trei fraţi”, „în toate prăţile”, „albinele nici nu s-au sinchisit de ştirea asta. Au spus că au înfruntat ei urşi mai fioroşi” etc.) sau de stil („întors înapoi”), rămase necorectate după revizia finală, ci la nuanța mai degrabă academică a expresiei, în care, alături de termeni descriptivi neologici („Se bucurară mult de revedere, iar zânişoara i-l prezentă pe Florea Înfloritul..”), își fac loc toponime care trimit la universuri mitologice deja clasicizate („cele trei vârfuri ale Rusaliilor, „lunga vale a Sânzienelor, „Steaua Ciobanului”, „valea râului Iordan) sau evidente influențe tolkieniene (motivul inelului dătător de putere, balrogul). În fine, o ultimă deosebire ar fi cea referitoare la structurarea narativă în sine. Dacă în basmul clasic personajul esențial apare de la început, fiind așezat cu totul în centrul atenției cititorului, Florea Înfloritul intră în scenă abia pe la jumătatea intrigii. Iar dacă în basmul tradițional intriga este bazată pe o înlănțuire logică de legături cauzale, aici, motivările faptelor devin uneori fragile. De ce era nevoie, de pildă, de Vulturoaică pentru ca zânișoara Nomia și piticul Flamen să se deplaseze iute în zbor la distanțe mari, de vreme ce Florea Înfloritul se putea preface el însuși lesne în vultur? Drept e că, până la urmă, prezența vulturoaicei se dovedește benefică, ea contribuind decisiv la victoria asupra căpcăunului, dar, să recunoaștem, lucrurile sunt puțin forțate. Și la fel mi s-a părut că ar sta treaba și în privința trecerii neașteptate a maicii Elinor din panoplia personajelor pozitive în tabăra celor negative (după modelul senatorului Palpatine din ciclul Războiul stelelor). Dar, cu toate astea, aș minți dac-aș spune că n-am citit basmul cu sufletul la gură. Ce bine e să fii iarăși copil! 🙂

Cea de-a doua piesă din rubrica nautilă de proză pe august, „Noapte cu vampir şi steag”, de Mircea Liviu Goga, este un regal satiric. Într-o societate profund avariată, lipsită de norme şi principii, guvernată şi condusă, la toate nivelele, de despoţi potriviți rolului lor, chiar şi cele mai neobişnuite lucruri, cum ar fi, bunăoară, prezenţa unui vampir adevărat, devin acceptabile. Povestirea nu mi-e cunoscută şi nu ştiu dacă a mai apărut undeva înainte de a fi publicată aici, la NAUTILUS, dar asta nu are, în momentul de faţă, prea mare importanţă. Ceea ce contează este că am avut prilejul să citesc un text literar cu totul împlinit, pentru care avem a mulţumi autorului. Și bunei redacții nautile.

Cu o scriitură atentă, foarte, foarte tehnică, povestirea lui Andrei Gaceff, „Ziua si locul primului refuz”, te face să plonjezi într-o lume aflată în totală descompunere, zugrăvind un tablou postapocaliptic impresionant. Deși piesa face evident dovada științei autorului de a asambla cuvintele în texturi narative experimentaliste, povestirea se citește greu, devenind pe alocuri o lectură căznită, cu o densitate de simboluri mult peste posibilitățile stării de spirit vag anxioase ce m-a dominat pe tot parcursul strădaniei male.

Dacă toate textele literare precedente au avut în ele destulă formă și substanță, rubrica nautilă de august se încheie cu o tabletă amară, căreia îi lipsesc și una, și alta. Uzând de un discurs bombastic și adesea prețios, Neata Claudiu Petrian ne propune cu „Într-o cameră de cămin” o scenetă horror pe o rețetă clasică, fiindcă sursa terorii rămâne până la final nedezvăluită. Ideea (nimic nou sub soare!) nu reușește însă nicicum să scape din lanțurile ponositului clișeu, fiind ajutată temeinic în acest sens de o scriitură neglijentă, în care lipsa unor diacritice produce confuzii („Mă ustura ochii de somn şi abia îmi pot mişca degetele.” – probabil „Mă ustură ochii…”; „Astfel, se ridică de pe scaun, traversa în linişte camera, ieşind prin mişcări încetinite pe holul căminului.” – probabil „traversă în liniște…”), în care se ivesc dezacorduri (şoaptele stranii ce o trezise brusc”), timpurile verbale curg mâlos („Fata nu deschide ochii, nici măcar nu îşi mişcă trupul. Dar zgomotul continua… nu era un zgomot în zig-zag…”; „Îşi făcu curaj şi îşi întoarce privirea către centrul camerei.”) și sunt folosite vocabule inexistente în lexicul recunoscut (cum e cazul cu verbul a scârjoli, în formula„un sunet scârjoli liniştea”, sau cu ineditul substantiv flancat de ghilimele – „un val puternic de lichid roşu, vâscos, pornit parcă de un uragan în marginea oceanului, ieşi invadând “albiciunea” coridorului” – de parcă autorul însuși ar fi simțit cumva că n-ar fi chiar totul în regulă) și forme greșite ale cuvintelor („ar fi putut dispare” – trebuia fie ar fi putut să dispară, fie ar fi putut dispărea). La toate acestea se adaugă diversele nuanțe de prețios la care autorul recurge ca la cele mai alese elemente de stil, de la prețios pur și simplu („îşi trage pătura până la baza bărbiei închizând ochii pentru a se cufunda din nou în întunericul dens al unui propriu-zis somn.”) și până la prețios-artificios („Un ţipăt ascuţit răsuna liniştea în întreaga clădire, născând teroare peste tot în jur.”), trecând din păcate și prin ceva tonuri de prețios și agramat, cum e cazul în „Auzi apoi, scârţâitul scaunului de la birou, paşii “îngrijiţi” ai colegei sale, act finalizat de sunetul uşii camerei, deschizându-se, apoi închizându-se.”, unde virgula de după „apoi” e o blasfemie. 🙂 Ceea ce mi s-a părut însă de domeniul excelenței a fost o nestemată de pleonasm, care, sunt sigur, n-ar fi putut ieși nicicum la fel de bine dacă ar fi fost premeditat: „pulsul inimii atinge limita extremă”. Pulsul este definit ca număr al bătăilor inimii pe minut, așadar el nu poate fi decât al inimii. 😉 S-ar putea să mă-nșel, dar acest stil îmi sună foarte cunoscut… Prefer să nu fac însă nicio afirmație, căci adevărul va ieși până la urmă la iveală.

Acestea fiind zise, iată-ne tocmai finalizând prima cronică din șirul finalului de vară, un anotimp fierbinte tare, nu numai din pricina caniculei (meteorologii avertizează că urmează o nouă săptămână cu maxime termice de peste 35 de grade Celsius), dar și din cauze de tăvăleală politică, fiindcă această crâncenă ciolaniadă televizată pare că nu se mai termină… Dar să închidem grabnic parenteza asta… Nu de alta, dar n-aș prea voi să intre mirosul peste noi…

Pace tuturor!


Ficțiuni în luna lui cuptor – privire de ansamblu

15/08/2012

Grație mai ales participației mai mult decât generoase de la SUSPANS.ro (14 texte), secondată de Gazeta SF (8 texte), apoi de SRSFF (4 texte) și NAUTILUS (3), din punct de vedere ficțional, luna iulie n-a fost deloc una secetoasă, deși HELION ON LINE a stat o tură, punctând luna trecută printr-un număr dublu. Povestirile din teritoriul ficțional survolat lunar la SCIFIENTLAND au fost cu toatele 29. Redăm în cele ce urmează un clasament la zi:

1.SUSPANS.ro – 61 povestiri
2.SRSFF – 34 povestiri
3.Gazeta SF – 31 povestiri
4.NAUTILUS – 18 povestiri
5.HELION ON LINE – 9 povestiri

Și de această dată ne vine tare greu să decidem asupra povestirii lunii, fiindcă iarăși avem de unde alege, chiar dacă impresia generală n-a fost la fel de puternică precum cea produsă de ficțiunile din iunie. Recurgem așadar din nou la cele două liste, așezând în ordine descrescătoare cele două plutoane valorice cu povestiri, zicem noi, antologabile. În prima categorie ar trebui să figureze negreșit „Povestea lui Alb Împărat și a fântânilor cu apă-vie”, de Aurel Cărășel (NAUTILUS), „Phaedra”, de Cătălina Fometici, „Zodia Mielului (1)”, de Mihai Hafia Traista și „Accidentul”, de Eugen-Ovidiu Chirovici (toate de la SUSPANS.ro) sau „Același vremuri tainice (I)”, de Aurelia Chircu (Gazeta SF), urmate de „Turnul”, de Adrian Sand (SRSFF), „Pânza vie”, de Teo Tucan, „Pandora”, de Ștefan Bolea, „Insula Gaunilor”, de Lena Kart, „Raze strâmbe”, de Alexandra Niculae, „Mirtuman”, de Alin Dărângă, „Sânge, lacrimi și aur”, de James R. Blaisse, „Susurul tăcerii”, de Ioana-Cătălina Dorojan, „Întâlnirea”, de Karel Cispic (SUSPANS.ro), „Lumină dublă”, de Ovidiu Bufnilă, „Olympus Mons”, de Florentin-Ionuț Haidamac, „Arca”, de Paul-Teodor Ivan sau „Singur în mulțime”, de George Sauciuc (Gazeta SF).

Deși munca celor de la SUSPANS.ro este în continuare una mai mult decât meritorie, selecția care mi-a căzut cel mai bine a fost cea de la Gazetă, dar nici celelalte reviste n-au fost deloc de neluat în seamă, deși suntem în plină vacanță și lumea caută și altceva decât lectură, iar condeierii mai fură și ei cu privirea câte un colț de natură, câte un profil interesant de bărbat (doamnele primele!) sau câte o siluetă plutind ca un vis prin holul unui supermarket (și avem, slavă Domnului, destule astfel de bucurii 😉 în România).

Una peste alta, zilele trec iute. Unii ne-am întors la serviciu, alții încercăm să ne obișnuim cu diminețile tot mai răcoroase, simțind că toamna vine, inevitabil. Vor începe școlile, studenții își vor relua cursurile, unii își vor începe viața de student… Între ei și bunul meu fiu (trecură anii!), care mi-a făcut o mare, mare surpriză, și-am tot ținut să nu vă spun, dar nu-ș’ ce-mi veni taman acum… Iaca, vă zic și vouă! După ce a pedalat patru ani la unul din liceele bunișoare ale Craiovei (Colegiul de Informatică „Ștefan Odobleja”), unde se studiază cu aplecare C++, HTML, Office și alte din astea, nu numai că și-a luat bacu’ (cea mai mare notă la limba română, materie la care profesoara îl scotea rar din 5), dar a mai intrat și la micuța facultate de teatru a Craiovei (la fără taxă!), unde va avea de învățat multe lucruri de la oamenii aceia frumoși pe care-i vedem pe scena plină de lumină a Teatrului „Marin Sorescu”, a cărui veste s-a dus în toate zările, mai cu seamă din pricina lui Shakespeare, englezul ăla nemuritor, de l-au jucat și la Londra, și tare le-a mai plăcut spectatorilor. Așa e viața, fraților. N-aduce anul ce aduce ceasul. Și nici ceasul ce aduce clipa. Așa că bucurați-vă de toate clipele vieții, că toamna vine oricum, pe nesimțite, și nu știi când va fi să te cheme cu adevărat stelel în ceruri, să te rătăcești printre ele, și lumea, încet-încet, să te uite.

Până data viitoare, să ne-ajute Dumnezeu.


„e-Text” la cuptor

15/08/2012

Reproducem mai jos articolul „e-Text” la cuptor, publicat de SRSFF în data de 1 august 2012.

În luna lui cuptior ne-am fi aşteptat poate la texte puţine şi şăgalnice, uşoare, de vacanţă, că doar e vacanţă. Am avut parte în schimb de o tripletă (se putea şi mai puţin!) din care, ce-i drept, nu lipseşte povestirea de divertisment, dar ea este însoţită de o alta, o abordare de-a dreptul spiritualistă, în tonalitate gravă, şi de un fragment (credem noi) ţinând de genul fantasy, cu o arhitectură mai mult decât complexă. Dar să vedem, mai bine, bob cu bob, cum stau lucrurile…

La 2 iulie, etapa a 9-a a cunoscutului, de-acum, concurs de proză e-Text începe cu o… „Poveste de dragoste”, de Alexandru Şchiopu. Fără a aborda o temă nouă, fiindcă ideea unui univers animat de pârghii spirituale e veche de când lumea, autorul readuce în atenţie, printr-o construcţie de evidentă nuanţă soft-SF, dualitatea raţiune-emoţie a fiinţei umane, aşezând-o alături de alte principii ale complementarităţii existenţiale: dualitatea undă-corpuscul din fizicile evoluate sau antagonismul Yin-Yang din vechile filosofii chineze. Dacă la nivel conceptual textul reuşeşte să se înalţe acolo unde nici vulturii nu mai îndrăznesc să se avânte, formal, credem noi, ar mai fi de lucru, căci unele enunţuri sunt greu de desluşit, necesitând din partea cititorului efortul de a desprinde ideile înţepenite între cuvinte şi semne de punctuaţie impropriu folosite, cum e cazul în „Iubea fiecare dintre ei ceea ce trebuia să fie, despre care ştia cu certitudine că există, dar nu a apărut încă. Iubindu-se, s-au căutat, dorind să se întâlnească. Însă ei nu ştiau… Ce fac, de ce o fac şi pentru ce.”, iar în alte împrejurări apar repetiţii terminologice stângace, imposibil să scape neobservate: proiecţia unei Iubiri omeneşti de excepţie şi proiecţia sa în cadrul sideral”. Cu toate astea, textul are ecou şi nu te poate lăsa indiferent. Iar prin asta îşi dovedeşte dimensiunea sa literară. Ceea ce era de demonstrat. 🙂

Cea de-a doua piesă intră în competiţie abia la 20 iulie, sub forma unui military SF viguros, pe fond cyberpunk, fiindcă cea mai mare parte a intrigii curge de fapt într-o relitate virtuală, simulată psihoelectronic. Punctele forte ale povestirii „Misiunea de recuperare” sunt existenţa tensiunii factuale, condusă cu abilitate de autor, şi personajul principal, realizat în mod minimalist, dar cu evidentă putere empatică, ambele elemente dovedind reale posibilităţi de evoluţie pe direcţia ficţiunii de divertisment. Din păcate, textul nu e lipsit de greşeli, fiindcă punctuaţia este folosită impropriu în câteva rânduri („văzu apropiindu-se de el, siluete de luptători”, „amintirile ultimei injecții și a urmărilor ei, încă persistau”) iar succesiunea timpurilor verbale ar mai trebuie niţel studiată, după cum rezultă din unele formule ca „În scurt timp, luptătorii ajunseră la el, îl legară de mâini iar armele au fost confiscate.” sau „Imediat ce sora scoase acul seringii și a plecat”. Afară de hibele deja prezentate, ar mai fi câteva mici neatenţii, în unele enunţuri descriptive, de exemplu în „Se ridică în picioare, scotoci în rucsac și scoase patru dispozitive de asigurare a perimetrului. Se ridică în picioare, activă rând pe rând dispozitivele…” (nu era deja în picioare?!), sau în privinţa folosirii pronumelui interogativ-relativ care („armele care le deții” – aici trebuia precedat de prepoziţia pe, deci pe care le deţii) şi a pleonasmului („ieși afară”).

Una peste alta, ţinem să anunţăm pe această cale că „tânărul cadet” Nicolae Dobre s-a dovedit, de astă dată, mai mult decât convingător. 🙂

La 27 iulie, cea de a treia povestire intrată în concurs iese la rampă. „Turnul”, de Adrian Sand, autor pe care l-am mai preţăluit şi în alte cronici ale întrecerii iniţiate de SRSFF în noiembrie, anul trecut, pare o feliuţă dintr-un ceva mai mare, căci întrezărim în descrierile laborioase ţinuturi vaste, seminţii felurite şi un model social arhaizat, castizat, foarte bogat în categorii, dar antinomic, polarizat, căci toate lumile locuite de oameni, inclusiv cele imaginare, par să se împartă până la urmă în avuţi şi săraci. În detrimentul construcţiei vin însă cele câteva desincronizări ale timpurilor verbale în succesiunea lor („micul Vanar nu se mai oprea din scâncit, iar din bănuţii agonisiţi c-o zi nainte, la cerşit, pe lângă dughenele spiţerilor din Oraşul Calicilor, nu mai rămase nimic.”; „Fu judecat pe loc, osândit, şi i se luase capul”) precum şi cele câteva cuvinte care urmăresc (dar nu reuşesc decât aproape ostentativ) să dea textului o necesară notă de legendă („urieşesc”, de pildă, termen care izbeşte repetat – apare de cel puţin trei ori – sau „apusime”, care nici măcar nu face parte din actualul fond lexical românesc – în dicţionarele consultate de noi nu l-am aflat – motiv pentru care credem că „ţinuturile verzi din apus” ar fi sunat mai natural decât „ţinuturile verzi din apusime”).

Totuşi, textul are un fel armonios de a curge, aşezându-se cu uşurinţă în imaginar, semn că autorul are verbul de partea sa. Bine şlefuită, lucrarea ar putea căpăta luciu diamantin, şi ţinută aleasă, numai bună de aşezat în şpalt.

Când ai de făcut ierarhii cu texte atât de diferite, misiunea nu este niciodată uşoară, fiindcă niciun sistem de notare nu se dovedeşte suficient de potrivit. Se vede treaba că un algoritm care să închidă în el întreaga bogăţie a naturii umane este încă greu de găsit. Fiecare din cele trei texte are părţile sale de strălucire şi ungherele sale umbrite, dar lumina lor este de fiecare dată alta. Noi înşine înclinăm când într-o parte, când de alta, fiindcă inima, care participă vrând-nevrând la cântărire, este ea însăşi schimbătoare. Riscând să nemulţumim pe unii sau alţii şi asumându-ne cu strângere de inimă păcatul de a judeca, iată care credem că ar fi, până la urmă, această ierarhie:

1.„Turnul”, de Adrian Sand
2.„Misiunea de recuperare”, de Nicolae Dobre
3.„Poveste de dragoste”, de Alexandru Şchiopu

A mai trecut, iată, o etapă. Cea de-a noua. Încă trei şi încheiem un an de căutări. Dar până atunci vă mai aşteptăm, pe toţi, lună de lună, să ne bucurăm de această competiţie a fanteziei în care ne-am dori cu toţii să ne anime numai spiritul olimpismului.

Până data viitoare deci, „Citius, altius, fortius!”

La bună vedere!


NAUTILUS 54

15/08/2012

Am așezat de astă dată la final cronica nautilă a lunii lui cuptor fiindcă mare parte din articol era deja scris înainte de pierderea datelor despre care vorbeam în postul nostru SRSFF în miezul verii. Nu fiindcă articolul ar fi fost unu laborios, scris cu mare caznă, ci pentru că am dorit să păstră în cuvinte amprenta impresiilor de la prima citire, așa cum am făcut de fiecare dată. Ceva-ceva din vechile obișnuințe s-a păstrat însă…

…Ca şi data trecută, începem cronica prozei publicate în numărul 54 al revistei online NAUTILUS prin a spune câte ceva despre foiletonul „Stăpânul castelului”, de Teodora Matei, ajuns, iată, la partea a IV-a, intitulată „Anul fluturilor şi ceţii”. Referită analeptic, povestea de dragoste adolescentină dintre tânărul Nikos şi Rita, mica vrăjitoare romany, îşi găseşte cu uşurinţă drumul prin labirintul sufletului oricărui cititor sensibil. În structura intrigii întregii lucrări, fragmentul este însă numai un alt colţ de văl ce se ridică treptat, promiţând viitoare dezvoltări.

Remarcabilă grija autoarei pentru forma corectă a limbii, aşa încât nu vom menţiona cele câteva erori de tastare.

Am întrezărit în „Evanghelia după apus”, de Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru, primul dintre cele două texte literare nautile din luna lui cuptor, o poveste misterioasă despre singurătate, revărsată ca o apă mâloasă în cuvinte. Fiind în momentul lecturii la final de concediu, atmosfera piesei nu mi-a priit. Mi-a accentuat întrucâtva o anume stare depresivă. Dar asta înseamnă că mecanismul lăuntric al poveştii reuşeşte, în final, să provoace vibraţii. Sumbre, ce-i drept.

Nu m-aş grăbi s-o aşez însă pe poliţa ficţiunii speculative, căci fantasticul din ea pare să vină dintr-un plan ipotetic, halucinant, ireal, acceptat numai de mintea personajului principal. Seamănă mai mult a suprarealism.

Rubrica de proză nautilă a miezului de vară se isprăvește cu un alt basm semnat de Aurel Cărășel, sub un titlu cât se poate de potrivit: „Povestea lui Alb Împărat și a fântânilor cu apă-vie”. Ca și data trecută (ne referim aci la aprecierile noastre din articolul NAUTILUS 53), nu vom pomeni nimic despre cele câteva greșeli mărunte de tastare, tot spre a nu risipi vraja zicerii, ci ne vom mărgini să remarcăm densitatea de isprăvi a intrigii, sensibil mai mare ca la un basm obișnuit, și cele câteva ancore prin care autorul izbutește să se conecteze cu mediul mitologic universal (uriașul Poly-phemus, de pildă, în care-l recunoaștem ușor pe ciclopul Polifem, cel orbit de Ulise în Odiseea). Să mulțumim domnului Aurel Cărășel pentru frumosa poveste, pe care am reușit s-o citim cu sufletul, semn că nu suntem chiar atât de bătrâni, și să ne bucurăm că am dus la capăt, până la urmă, cronica povestirilor din luna iulie a anului 2012 de la nașterea Mântuitorului Isus, chiar azi, în ziua de Sîntă Mărie.


„Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.”

12/08/2012

Numele lui Ovidiu Bufnilă este cât se poate de potrivit pentru a deschide rubrica de proză a unei reviste de ficţiune speculativă. „Lumină dublă” se numeşte piesa cu care îşi începe seria numărul 19, pe luna iulie, al fanzinului sucevean „Gazeta SF”. Într-un stil inconfundabil, mânuind o scriitură spumoasă, autorul îşi poartă cititorul prin nesfârşitele cotloane ale unui univers extins, în care graniţele dintre real şi ficţional dispar pur şi simplu. Cu toate astea, lectura se transformă adesea într-un exerciţiu dificil, mai cu seamă din cauza puzderiei de diacritice omise („bănuind prezenta Marelui Absent” (prezenţa), „să las în pace filozoficele pentru ca o mare balena albastră l-ar fi aruncat pe ţărm” (pentru că…), „să facem porcarele” (porcărele), „se zgaibarau” (zgăibărau), „pornindu-ma” (pornindu-mă), „prin ger şi ceata” (ceaţă), „tipa, răcnea, urla” (ţipa), „desmatata” (desmăţată) etc.), a multelor greşeli de tastare („Ceaţă o aruncau nişte şmecheri din Badao Badalor” (Ceaţa), „convetie” (convenţie), „Până de gâsca era primită în dar chiar de la preşedinte din Tambo Tambolee”, „Gâsca preafericita care şi-a lăsat până zălog chelarului”, „sirenele din Nottanguya l-au fi călărit în joacă”, „oceanicpentru”, „universul oceanicera” (oceanic era), „catarcata” (probabil cataractă) şi altele asemenea) şi a multor virgule lipsă, care dau discursului, pe alocuri, o prea mare cursivitate. Într-un rând sau două, virgula apare însă exact când nu trebuie („Un barman gras şi suferind de paranoia, tot răcnea că vine sfârşitul lumii…”) şi suntem convinşi că e vorba numai de neatenţia firească transei febrile în care intuim că autorul compune. În ciuda acestor piedici, textul curge, dovedindu-ne încă o dată că Ovidiu Bufnilă este. După cum el însuşi ne spune, „Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.”

În aceeaşi zonă a realităţii extinse se află şi cel de-al doilea text din seria propusă de „Gazeta SF”, „Duel”, purtând semnătura lui Marcel Gherman, lucrare ce face parte din volumul de debut al autorului, „Cartea Viselor”, apărut la Editura Arc din Chişinău, volum pe care l-am mai pomenit aci, în câteva rânduri. Pare a fi vorba de o [nouă] experienţă onirică derulată în teriteriul crepuscular dintre viaţă şi moarte, la descrierea căreia contribuie și registrul vag nefiresc, poate artificios, al tonului folosit. Expunerea este însă nițel prea descriptivă, devenind factuală abia odată cu limpezirea din final. Ceea ce nu înseamnă, firește, că textul este dintre cele mai slabe. Tânărul autor moldav ne convinge astfel, iarăși, că este un condei sârguincios și onest. Până la urmă, „Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.”

Povestirea domnului Florentin-Ionuț Haidamac, „Olympus Mons”, a treia din lista lunii lui cuptor la Gazetă, mi-a dat prilejul să mă simt un pic la fel ca în perioada copilăriei și adolescenței timpurii, când citeam pe nerăsuflate toată literatura de divertisment ce-mi cădea în mână. Da, sunt un iubitor de pulp, iar autorul de față și-a dovedit irevocabil priceperea de a construi din câteva tușe personaje vii, empatice, și situații pline de tensiune, cu meandre neașteptate. Deși îl putem socoti pe Florentin-Ionuț Haidamac între autorii preferați, simpatizându-l în egală măsură și pentru firea sa entuziastă, sociabilă și întotdeauna corectă, nu vom trece cu vederea cele câteva mărunte probleme asupra cărora avem puncte de vedere puțin diferite. Nu vom face mare caz de multele și măruntele derapări de tastatură („ăstora dela Bucureştide vor” „ceea ce se întâmplăla DispensarulSF” „Eşti invitatla Bucureştipeste câteva zile” „vei plecala Kirunapentru” „am mai fostla Kiruna” „Ampetrecut multe seri”), dar vom zăbovi nițel asupra unui scurt enunț al domniei-sale: „Mă buşeşte râsul.”. Verbul a buși admite ca sinome pe a ghionti (înghionti), a îmbrânci, a izbi, a împinge, a trânti, toate vizibil nepotrivite în context. Termenul potrivit ar fi, zicem noi, a pufni (expresia consacrată este a-l pufni pe cineva râsul) sau a bufni (a-l bufni râsul), care, între altele, are la urma urmei și sensul de a izbi cu putere. Deci, cu totul regionalizat, cei doi termeni (a buși și a bufni) ar putea fi, până la urmă, socotiți echivalenți. În textele literare cu largă adresabilitate, astfel de termeni regionali, chiar și atunci când ei vin de pe buzele personajului narator, este bine să fie evitați. Pentru o bună parte dintre cititori, astfel de formule ar putea suna nefiresc. Tot la capitolul vocabular impropriu folosit ar mai fi de menționat și substantivul habitat, din fraza „Pereţii habitatului în care ne petrecem aproape tot timpul, sunt alcătuiţi din foiţe de titan…”. Trebuie să menționăm că habitat înseamnă teritoriu (suprafață mare de pământ) în care trăiește o anumită specie vie (în particular, poate fi vorba și despre om), motiv pentru care înclinăm să credem că autorul a dorit să spună, în fapt, habitaclului (spațiu special amenajat, în interiorul unui automobil, pe o aeronavă etc., destinat a fi ocupat de oameni). Cumva înrudită cu problemele de mai sus, dar având și unele implicații științifice, este și problema temutelor furtuni de praf marțiene, pomenite în enunțul:„vom fi apăraţi de cumplitele furtuni solare ce străbat periodic suprafaţa planetei”. Deși par a fi generate de radiația solară (una din ipotezele care ar putea explica amploarea și violența marilor furtuni marțiene este teoria potrivit căreia particulele de praf din atmosferă se încălzesc puternic, producând deplasarea rapidă a maselor de gaze rarefiate pe care le încing, stârnind astfel și mai mult praf, care încălzește și mai mult atmosfera și așa mai departe), aceste enorme turbulențe (sunt cele mai mari furtuni de nisip din sistemul solar!) nu sunt propriu-zis furtuni solare. Firește că am insistat mai mult decât în cazul altor texte, semnate de alți autori, dar și nivelul la care avem prilejul s-o facem este aici altul, progresul lui Florentin-Ionuț Haidamac în ultimii doi ani fiind unul din cele mai evidente. Și iarăși îmi vin în minte cuvintele lui Ovidiu Bufnilă: „Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.”. Adevărat! Adevărat! 🙂

Ca și în numărul trecut, „Gazeta SF” continuă să ne prezinte povestirile premiate la recentul Concurs Judeţean de Proză SF, organizat anul acesta la Suceava și adresat tinerilor autori. Aflăm că povestirea „Ruina”, de Mihnea-Alexandru Găman, a obținut locul II, că autorul, craiovean prin naștere, nu-i la primul premiu literar, aflându-se, între altele, și printre câștigătorii Concursul Naţional Marin Sorescu, secţiunea Literatură SF, organizat la Râmnicu Vâlcea în 2010, ba chiar e prezent și în două antologii, ambele editate în generosul spațiu moldav. Aplecarea sa către literatură în general și o anume deschidere către teritoriul spec-fi ne fac să sperăm că viitorul literei românești nu va fi nici pe departe unul întunecat. Tânărul autor se înscrie în pleiada de aspiranți ai generației sale, și nu se cuvine să-l descurajăm cu comentarii ce pot părea răutăcioase. Mai ales că domnia-sa stăpânește limba destul de bine, iar scriitura, aflată cât se poate de vizibil la început de drum, nu suferă decât de stângăcii formale inerente unui învățăcel („Nu mai eşti frate sau mamă cu nimeni”, „să fim martorii polifagiei al cărei subiect principal sunt chiar noi, fiinţele umane” sau „invenţia unor pastile care să înlocuiască nevoile fiziologice de foame şi sete”), lucruri lesne de înlăturat cu timpul, firește, dar numai dacă și munca va fi pe măsura aspirațiilor. La urma urmei, „Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.”, nu-i așa? 🙂

Dovedind că nu doar viitorul are ceva de spus în SF-ul românesc, mica piesă space opera „Arca” este semnată de Paul-Teodor Ivan, un bărbat din sud, venit pe lume într-o zi de iulie a anului 1954. Poate că nu avem în față o scriitură de bijutier, dar nici n-ar trebui așa o tehnicitate compozițională pentru a surprinde în cuvinte puține vârtejul unei galaxii decăzute, mercantilizate, în care statutul de ființă inteligentă nu e suficient pentru a ți se recunoaște o serie de drepturi fundamentale, în care trebuie să te lupți ca să exiști, în fiecare clipă a fiecărei zile și, nu în ultimul rând, în care putem recunoaște cu destulă ușurință tiparele societății omenești actuale. Ne-am bucurat să descoperim că bărbatul de 58 de ani care a trimis spre publicare povestioara de față e urmărit de neliniști foarte asemănătoare cu ale noastre, și nu foarte mult diferite de cele ale altor autori, mult mai tineri. Se prea poate să fim mulți cei care ne dorim același lucru: un viitor. Pentru noi și pentru cei dragi nouă. Dar pentru a-l câștiga trebuie să fim. Fiindcă „Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.”.

Scrisă cursiv, dens, incitant, povestirea Aceleaşi vremuri tainice (I), semnată de Aurelia Chircu, în fapt prima parte dintr-o altă nuvelă-foileton (se pare că autoarea se simte foarte confortabil în spații de această dimensiune), se află situată indiscutabil în zona de vârf a piramidei valorice pe luna iulie. În pofida câtorva neatenții izolate (în „Părinţii lui, o mamă veşnic necăjită, ce găsea în el ţapul ispăşitor pentru probleme sale, şi un tată de preferat absent decât beat şi cu chef de ceartă, îl ţinuseră în casă ca să înveţe şi să ajute la treburile gospodăreşti.”, de pildă, virgula de după „ceartă” nu e necesară, ba chiar e cu totul contraindicată), scriitura este una bine șlefuită, autoarea adoptând un ton evocator și confesiv, asemănător cu cel folosit de scriitorul american J.D. Salinger în celebrul său roman „De veghe în lanul de secară”, cu deosebirea că aici zicerea curge la persoana a III-a și nu avem de-a face cu un personaj narator. În ultimul timp, Aurelia Chircu este pe un trend bun, evident ascendent, fiind foarte aproape de a-și cristaliza un stil cu totul remarcabil. Ne bucură atât puterea de muncă de care dă dovadă, cât și devenirea sa, căci, în mod sigur, „Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.”

Rubrica DEBUT a Gazetei de iulie ne oferă o singură povestire: „În sfârșit, înapoi”, de Andreea Bădeliță, o schiță sensibilă, vorbind despre nevoia omului de a trăi cu adevărat, eliberat de mașini, de tehnologie, de un urbanism exacerbat, despre întoarcerea la esențe, despre idealuri, toate astea în cuvinte puține, mature, atente. Este o altă piesă premiată la Concurs Judeţean de Proză SF – Suceava 2012, unde a obținut o binemeritată mențiune și vine să dovedească, o dată în plus, că tânăra generație este gata să poarte pe umeri povara viitorului. Este gata. Pur și simplu este. Și „Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.”

În final, dar nu în ultimul rând, să trecem în răboj și povestirea din rubrica MAINSTREAM. Ea se numește „Singur în mulțime” și poartă semnătura lui George Sauciuc. Vom spune despre ea doar atât: ne întărește convingerea că autorul ei e un ins atent la lumea din jur, sensibil și determinat, a cărui strădanie de a fi e demnă de multă admirație. Avem astfel prilejul să mai dăm încă o dată, la final, dreptate domnului Ovidiu Bufnilă: „Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.”