Ploaie de mai la…

Seria celor nu mai puţin de 13 povestiri publicate în numărul 24/mai 2012 al revistei SUSPANS.ro începe cu textul Ioanei Vişan, „Printre heliotropi şi zâmbete”. Ancorată atât în zona science fiction cât şi în arealul horror, povestirea se încadrează în nişa transficţională. Deşi concentrează foarte multe elemente, mai ales tehnice, încercând într-un spaţiu redus (depăşeşte de puţin 4000 de cuvinte) să cuprindă o întreagă lume, textul reuşeşte să se facă plăcut mai cu seamă prin tensiunea trăirilor. Între cei doi protagonişti, poliţişti specializaţi în lichidarea extratereştrilor periculoşi, s-a înfiripat o poveste de dragoste, interzisă de regulamente, aleosul (alian extrem de periculos) s-a infiltrat într-o fetiţă, a cărei lichidare brutală devine astfel mai mult decât vitală, toate aceste stări focalizează empatia cititorului, răsplătind prin emoţie efortul lecturii. În privinţa corectitudinii, e plăcut să citeşti fără să ai grija greşelilor flagrante de limbă. 🙂

Pe poziţia a doua avem parte de o nuveletă cu adevărat remarcabilă. „Pentru toate comorile iadului”, de Cătălina Fometici, e de departe lucrarea cea mai bună din tot ce-am citit sub semnătura sa. Să spunem că avem în faţă un dark fantasy autohton de cea mai bună calitate, introdusă cu măiestrie de povestirea „În zori, pădurea era albastră…”, publicată în numărul precedent (23/aprilie 2012) al revistei SUSPANS.ro. Şi să lăsăm intactă plăcerea lecturii tuturor celor interesaţi de literatură adevărată. Cele mai calde felicitări, stimată domniţă! Sunteţi, cum se vede, de o rară bogăţie… 😉 Aştept însă să aflu ce s-a întâmplat cu sărmanii aventurieri de data trecută… 🙂

Un văl de mister pluteşte peste cea de a 2-a parte a foiletonului „Cealată femeie”, semnat de Nicolae Cornescian. Prin el se întrevăd practici psiho-medicale mai mult decât neortodoxe, desfăşurate într-un straniu sanatoriu prin care pare să fi trecut şi femeia refugiată în casa izolată a eroului principal. Ni se sugerează chiar şi o identitate a bietei victime, dar, în crepuscularul amestec de realităţi din poveste, totul e posibil.

Referitor la scriitură, parcă şi-a mai pierdut din preţiozitate, deşi pereţii sunt uneori „muri”, iar personajul a devenit pentru o clipă „actant”, fără ca aceste metamorfoze să aibă, cel puţin până acum, vreo motivare anume. Despre cele câteva erori de tastare, gen „Cine era femeie din casa mea?” sau „Nu mă încumetam să deschis aceste subiecte.”, nu merită însă să vorbim. Tematic, deşi tenebros şi încărcat de suspans, textul pare mai repede unul suprarealist decât spec-fi. Să vedem însă ce se întâmplă în continuare…

Cu adevărat agreabilă mi s-a părut piesa numărul 4, „Cardinalul, spionul şi pipiţele”, de Florentin Haidamac, lucrare ce depăşeşte de puţin dimensiunile unei povestiri scurte (7500 de cuvinte, conform celor consacrate de SFWA). Colorată cu picanterii şi numeroase expresii (auto)ironice, mininuveleta se încadrează foarte bine în specia policierului popular, cu accente tehnico-fantastice, intriga fiind totodată plasată într-o realitate ficţională vizibil diferită de ipostaza realistă. Nu cred, aşadar să greşesc socotind-o transficţiune. Apreciez din nou creşterea valorică a autorului ca pe una din cele mai fericite ale fandomului, şi-l felicit cordial pe această cale. 🙂

„Furia de piatră”, de Alexandra Niculae (a cărei revenire o salutăm cu plecăciune, pe această cale), abordează şi ea motivul literar al experienţei onirice la limita dintre viaţă şi moarte. Plasându-şi intriga la confluenţa dintre suprarealism şi paranormal fantasy, autoarea mixează inspirat atmosfera de legendă medievală cu un realism aproape magic. Scriitura are, ici-colo, de suferit, nu atât de pe urma micilor greşeli de tastare („se facea”, „veghiind”, „alungaând”, „câtă crime”), cât mai ales din cauza unui accident de punctuaţie („Ghidul olog, cărând o lanternă uriaşă o luă înaintea lor…”), totuşi izolat, sau a unor formule friabile („lumea părând să se sfârşească cu ei prinşi în măruntaiele-i”), enunţuri ilar-confuze („are un ditamai diavolul în pantaloni tărcaţi la intrare”) şi forme flexionare greşite („Coşmarele”). Dincolo de ele însă, rămânem cu povestea… 🙂

Karel Cispic ne oferă o nouă tabletă moralizatoare: „Calac”. Într-o atmosferă aflată undeva între magie şi visare, forţe justiţiare repun în ordine nefirescul lumii omeneşti. Autorul se dovedeşte acelaşi atent observator al lumii, în care omul nu e decât o parte, aducătoare de întuneric, sau de lumină, după cum i-i ursita.

Mai puţin pe gustul meu ca şi temă a fost povestirea Andrei Pavel, „Offline – mai sigur?”, un cyberpolicier cu implicaţii dramatice, încărcat până la paroxism de evenimente mici şi multe personaje conturate fugar, toate mişcându-se, mişcându-se. M-am bucurat totuşi de o scriitură dinamică, robustă, în care greşelile sunt cu totul accidentale („neîndreptăţită” în loc de „nedreptăţită”), şi nu cântăresc deloc în economia ficţională.

„Apa neagră”, de Alin Dărângă, e o felie de abis ambalat într-o scriitură tenebroasă. Are un final neaşteptat, care, în acelaşi timp, poate părea cinic. Am recitit-o, căci mi s-a părut că întrezăresc o fisură în conceperea micului templu literar. Iar acum cred că soluţia canibalismului nu pare suficient justificată. Tehnic vorbind, lucrurile stau însă cât se poate de bine. Suprarealism curat.

Pe Paul D. Adrian l-am citit pentru prima dată în numărul din martie al revistei SUSPANS.ro. Reuşea atunci un text absolut remarcabil, „Fantasma eternităţii”, dovedindu-se foarte stăpân pe scrisul său. Iată-l revenind cu o nouă povestire, „Prada”, construită în jurul temei savantului nebun, ipostaziat într-un bătrân chirurg ce mi-a amintit de părintele lui Frankenstein şi de filmul acela morbid şi scabros, al cărui nume l-am şi uitat (şi nici nu ţin neapărat să mi-l reamintesc), în care un medic nebun creează din trei biete fiinţe umane un soi de hexapod grotesc… Dumnezeule mare!… 🙂 Citiţi şi meditaţi! Şi nu vă aventuraţi singuri în pădure!… O mostră de horror dintre cele mai fetide… 🙂

Evoluând într-o atmosferă destul de asemănătoare, „Cântecul spânzuratului”, de James R. Blaisse, ne poartă într-un labirint tenebros de relaţii umane, făcându-ne să ne întrebăm care este, la urma urmei, diferenţa dintre crimă şi sacrificare rituală. Expusă într-o tonalitate de secol XIX, lucrarea beneficiază şi de o reuşită răsturnare de situaţie, cara face ca finalul să lase cititorului acel sentiment că lectura şi-a meritat efortul. Ceea ce diluează ceva-ceva din răsplată e însă puzderia de fine ciobiri ale limbii, cele mai multe părând a fi însă simple erori de tastare: „Scrierea care el va demonstra tuturor cât de mult se înşeală.”, „am ieşit pe chiar pe stradă pietruită”, „o făceau să pară gata să se năruieşte”, „casa mee”, „acest bărbat, Adam, lipsit de o coastă, aveam o imaginaţie foarte bogată”, „chinuindu-mă să-i dau jos pe care prinseseră rădăcini”, „cu seară înainte”, „apă din fântână din spatele casei”, „În dimineaţa cele de-a treia zi”, „de fiecare dată când perdeam pe cineva” şi altele asemenea. În pofida lor, textul este, fără îndoială, cel puţin meritoriu.

Proiectată pe cerul viitorului, „Vine întunericul”, de Ioana-Cătălina Dorojan, încearcă să fie un soi de distopie fantasy tenebroasă, în care oamenii s-au transformat în cârtiţe, iar lumea, întunecată, e bântuită de creaturi oribile, hrănindu-se din seva sufletelor înrobite. Ambalată într-o scriitură clasică, piesa pare să aibă o anume fagilitate la nivelul motivaţiilor, dar, până la urmă, răul adânc – răul pur şi simplu – face parte din lume, fără să aibă neapărat nevoie de o motivaţie filosofică. El există şi aşteaptă doar prilejul potrivit să transforme lumea în tenebre.

Penultima ieşire la rampă a rubricii de proză din numărul de mai al revistei SUSPANS.ro aparţine Aureliel Chircu. „Din ştreang (I)” este partea întâi dintr-o nuvelă serializată, asupra căreia nu vom face acum prea multe aprecieri, bizuindu-ne că ele vor fi mai nimerite după ce vom desluşi întregul. Fragmentul de faţă este doar o expoziţiune concepută cât se poate de clasic, şi care promite o adevărată poveste de suspans, având deja niţeluş din istoriile cu Sherlock Holmes. Câteva erori de tastare („nimic despre existenţă lui”, „îţi dau şi tu seama”, „din cauza descopunerii”, „nu poţi şti ce e mintea omului care urmează să fie ucis”) zgârâie (mult mai discret ca în alte rânduri) ţesătura de cuvinte. O să aşteptăm cuminţi continuarea. 🙂

În încheierea listei celor nu mai puţin de 13 texte publicate (record absolut, de când fac eu cronicile astea pe aici), redacţia SUSPANS.ro a aşezat un fragment din noul roman „Crime by Skype” (titlul versiunii pe hârtie este „SUFOCARE”), de George Arion, autor care nu mai are nevoie de nici un fel de recomandare. Plănuit a se lansa în cadrul Bookfest (care tocmai ce a început), romanul beneficiază de o reclamă mai mult decât binevenită în paginile valoroasei reviste online, iar noi ne bucurăm să ne declarăm interesaţi. Vom căuta cartea în librăriile pe care le frecventăm, fiindcă la festivalul cărţii, nici de astă dată, nu vom ajunge, şi nu doar fiindcă nu ne plac, până la urmă, aglomeraţiile. Sperăm însă ca versiunea tipărită să fie cât mai săracă în greşeli de redactare (cum este cazul nefericitului accident de punctuaţie din fragmentul de faţă: „unul dintre negrii pentru ale cărui drepturi luptase şi-şi riscase viaţa, s-a apropiat de el”), din păcate destul de frecvente în tomurile timpurilor de acum, semn că până şi lucrurile bune sunt făcute în mare, prea mare viteză.

În viteză sau nu, munca redacţiei de la SUSPANS.ro este una cât se poate de rodnică. Selecţia de această dată dovedeşte şi ea că se pot face lucruri bune cu resurse puţine şi cu mare dăruire.

Felicitări şi să ne vedem cu bine în iunie! 🙂

Cu NAUTILUS de 1 Mai

În preambul, vom face câteva aprecieri asupra celei de a II-a părţi a piesei „Stăpânul castelului”, de Teodora Matei, o lucrare amplă (apare în foileton), construită în metrica nuvelei (romanului) şi pe care o socoteam deunăzi având conotaţii horror pe fundal policier. Iată că avem parte de-acum de o evidentă deplasare către magie, iar atmosfera de fantastic medieval se consolidează tot mai mult. Nu vom insista asupra măruntelor erori, pe care nu le socotim importante în ecoomia constructului literar, frecvenţele sale estetice fiind mult peste medie. Ceea ce avem a spune, până la urmă, este că lucrarea-i una demnă de toată atenţia.

Credincioşi crezului nostru, acela de a ne ocupa în special de proza cu mai mică întindere, ne aplecăm de-acum cu sârg asupra…

…Rubricii speciale a celui de-al 52-lea număr nautil, care vede, iată, lumina cea fără de ostoire a internetului chiar de Ziua Internaţională a Muncii. Şi începe frumos. „Tinereţe fără bătrâneţe”, sub semnătura lui Aurel Cărăşel, este o versiune inedită a celebrului basm omonim, cules de Petre Ispirescu în secolul al XIX-lea („Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului”, Bucureşti, 1882). Faţă de versiunea originală, varianta de faţă suferă o evidentă deplasare către spectrul fantasy, îmbogăţind pleiada tradiţională de făpturi fabuoase (zânele, scorpia) cu altele, binecunoscute cititorului de azi (elfi, gnomi, walkirii) şi răsturnând cumva intriga, fiindcă eroul porneşte la drum din împărăţia veşnicei tinereţi, la care, în final, revine, spre a-şi împlini destinul, în vreme ce calul năzdrăvan rămâne la căpătâiul fostului stăpân, ca un slujitor credincios până dincolo de moarte. Cu toată tristeţea ce ne cuprinde la final, aflând că omenirea s-a stins irevocabil, deznodământul e unul optimist, fiindcă lumea fabuloasă a eroilor şi făpturilor din străvechile legende se va înstăpâni şi peste Pământ, iar zbuciumul violenţelor de tot felul, definitorii în civilizaţia omenescului, se va fi potolit de veacuri şi veacuri.

Nu vom vorbi nici acum despre greşeli, căci ele, puţine oricum, sunt mai prejos decât atmosfera creată.

Şirul povestirilor continuă oarecum în ton, fiindcă următoarea piesă, „De sânziene”, semnată de Eugen Lenghel (căruia se cuvine să-i mulţumim frumos pentru tot ce face în mica noastră lume sefistă de limbă română), e un dark fantasy autohton. Amestecul echilibrat de vampirism occidentalizat şi magie rromani se potriveşte bine atmosferei poveştii, în care nu-i vorba, în definitiv, de sânge, ci de blesteme şi suflete fugare, migrând între trupuri şi destine. Şi uite-aşa, cu un strop de visare, lumea se umple de magie…

…Pe care n-o vom strica, nevorbind, în continuare, despre cele câteva alunecări de tastare… 🙂 Căci sclipirea textului e oricum mai presus…

Abia cu a treia piesă intrăm pe teritoriul inconfundabil al scientificţiunii. „Domnul Meher”, de Nick Sava, e o povestire cu călători în timp, oferită pe o tipsie policier şi înveşmântată în hainele alese ale unei scriituri clasice. Farmecul zicerii ne obligă, şi de astă dată, să trecem sub tăcere cele câteva mici accidente de tastare, căci autorul ştie, fără îndoială, foarte bine ce face. Vă mai aşteptăm, domnule Sava! 🙂

Povestirea de final, cea de-a patra, cu titlul „Asediul realităţii”, de Andrei Nicolae Zorila, se păstrează în domeniul science fiction, mai precis într-unul din nucleele sale: space opera (garnisită, ce-i drept, cu puţină realitate multiplă). Afară de dimensiunea sa ştiinţifico-fantastică, lucrarea încearcă şi o tentă de love story, pe care o exploatează însă destul de frugal, rătăcind-o printre termeni aparent ceţoşi, dar care, până la urmă, capătă consistenţă („Ky-Synk”, „recipient de sustentanţă” etc.). În ciuda câtorva uşoare stângăcii (le vom trece şi pe ele cu vederea), textul este unul neaşteptat. Îl socotim potrivit în seria lunii şi credem că demonstraţia nautilă este cât se poate de elocventă: e de preferat puţin şi bun.

Mulţumiri preabunei reviste!

Aprilie ficţional – privire de ansamblu

Iată-ne din nou la concluzii, referindu-ne, de astă dată, la tolba cu poveşti din luna aprilie, lună în care se înregistrează o uşoară scădere cantitativă, căci s-au publicat 29 de texte, faţă de cele 33 din etapa precedentă. Cea mai productivă redacţie se dovedeşte iarăşi SUSPANS.ro (10 texte), urmată, în aceeaşi ordine ca şi luna trecută, de Gazeta SF (9 texte) şi SRSFF (7). Diferenţa faţă de martie vine de la SRSFF, care aduce mai puţin cu o povestire, şi de la HELION ON LINE, care, apărând în număr dublu de mărţişor, nu a ieşit la rampă şi în aprilie. Una peste alta, sunt destule poveşti în tolbă ca să mulţumească pe oricine.

Calitativ vorbind, mediana lunii mi se pare net mai ridicată ca în debutul primăverii, revirimentul distingându-se mai cu seamă la SRSFF şi Gazeta SF, căci NAUTILUS şi-a apărat constant blazonul. Deşi nu mi-a produs aceeaşi impresia ca în martie, selecţia SUSPANS.ro mi se pare din nou cea mai valoroasă, în ansamblul său.

Cel mai greu îmi este însă să aleg o povestire a lunii, fiindcă, în pofida creşterii mediei calitative, niciuna din povestiri nu mi-a produs o foarte vie senzaţie de uimire, tipică experienţelor de lectură reuşită când vine vorba de ficţiunea speculativă. Să fi fost de vină şi starea mea, nu foarte acordabilă în frecvenţele multiple ale poveştilor? Mai degrabă, căci sunt prins în acţiuni prsonale cât se poate de concrete. Aş alege totuşi, până la urmă, în această ordine, povestirile „Mutăţeii”, de Cristian Mihail Teodorescu, şi „Succesul ca un ochi de sticlă”, de Victor Martin, ambele publicate la SRSFF. Nu departe de acestea sunt cele două piese ale lui Alin Dărângă („Amurg cu natură moartă” – Gazeta SF, şi „Cântecul oaselor” – SUSPANS.ro), autor pe care-l socotesc a fi premiantul lunii.

Îmi cer iertare tuturor celor nepomeniţi în aceste laconice fraze concluzive, şi nu-s deloc puţini. Aşa am simţit şi am gândit eu. Sunt conştient că, până la urmă, lectura e o plăcere de o foarte specială natură, şi e imposibil să spui de ce îţi place mai mult ceva decât altceva.

S-auzim numai de bine!

e-Text, o etapă ceva mai săracă

Reproducem mai jos articolul apărut la SRSFF, în data de 2 mai, anul curent (cândva era Ziua Tineretului 😉 ).

Nu ştiu dacă relaxarea (exaltarea?) pricinuită de Sărbătorile Învierii are vreo legătură, dar etapa a 6-a a concursului de proză scurtă e-Text, iniţiat de SRSFF în noiembrie, anul trecut, pe o perioadă de douăsprezece luni, este, de departe, cea mai săracă. Din păcate, nu e vorba numai de numărul mic de texte trimise (două), ci şi de evidenta fragilitate literară a ambelor… Dar să vedem totuşi despre ce-i vorba…

„Purificatio”, de Alexandru Şchipu, prima povestire intrată în concurs luna trecută, se remarcă în primul rând prin idee: renaşterea lumii, destructurată de un înfricoşat război total. Centrată pe motivul călătoriei iniţiatice, lucrarea aşază în centru un personaj ce redescoperă valorile morale care normalizează viaţa socială. Impulsul vindecării societăţii vine de la entităţile informaţionale denumite Virtuali, rămăşiţe ale Inteligenţelor Artificiale ce coordonaseră acţiunile militare în timpul conflagraţiei globale. Interesant… Din păcate, realizarea artistică nu poate primi aprecieri la fel de consistente, fiindcă textul seamănă mai degrabă unui sinopsis, din care ar urma să se nască o lucrare literară amplă, cel puţin de dimensiunea unei nuvele. Debutul in medias res se diluează în multitudinea pasajelor descriptive şi explicative referind sufocant elementele unor tehnologii şi realităţi futuriste. Lumea postapocaliptică e înţesată până la refuz de prostituate care-şi pot adapta chimia hormonală şi formele apetisante la afinităţile clientului, de câini mutanţi, grupaţi în haite inteligente, de droguri informaţionale şi altele asemenea, toate acestea lăsând prea puţin loc evoluţiei personajelor şi intrigii. Conflictul şi miza rămân astfel umbrite de explicaţii şi descrieri tehniciste, neliterare, sărăcind emoţional textul. Ne oprim, ca exemplu, asupra frazei „Alţii, mai norocoşi – posesorii de valori – inhalau periodic gaz purificator, care, odată ajuns în alveolele pulmonare, se descompunea după gradienţii de bază şi se recompunea, de câte ori era nevoie, în structura moleculară a antidotului ţintă oricărui tip de substanţă nocivă.”, ce se putea termina cu punct după „purificator”, restul fiind o explicaţie de manual, care spune în loc să arate.

Normele de scriere nu-i sunt străine autorului, cele câteva accidente de punctuaţie („Fuga aparent haotică, cu corpul încovoiat şi camuflajul minim pe care se străduia să-l menţină nu îl protejau suficient.”, unde virgula, din păcate singulară, e rău interpusă, sau „Situaţia în care se afla se dovedea a fi prea inedită iar el nu reflectase suficient”, unde trebuia pusă virgulă înainte de „iar”), dezacorduri („vreuneia din numeroasele bande, ale căror membri” – probleme cu acordul articolului posesiv-genitival) sau greşeli de tastare („habitaul” în loc de „habitatul”) fiind cu totul accidentale. Ar fi în schimb unele probleme de expresie (stil) şi înţelegere, fiindcă timpurile verbale nu se succed întotdeauna cum trebuie („Dacă va ajunge trei străzi mai încolo, înseamnă că a avut noroc…”), enunţurile capătă forme nefireşti („IA-urile făceau acelaşi lucru cu sine însele”), termenii se repetă uneori supărător „nu mai erau în stare de o focalizare centrală, în stare să le imprime coerenţa internă”, iar noţiunea de regn este extinsă dincolo de limitele stabilite ştiinţific („Instituind un regn nou, pe lângă celelalte patru deja existente : mineral, vegetal, animal şi uman.”), fiindcă, referitor la marile diviziuni ale corpurilor din natură, avem de-a face cu trei astfel de regnuri: mineral, vegetal şi animal, ultimul incluzând şi specia umană. (Când vine vorba de clasificarea organismelor, lucrurile sunt ceva mai complicate, un posibil punct de pornire fiind pagina aceasta.)

Una peste alta, piesa dezvăluie un autor cu idei, căruia tărâmul ficţiunii speculative nu-i e deloc necunoscut, şi ale cărui imperfecţiuni de scriitură sunt relativ uşor de reparat. Îmbucurător este şi faptul că, tehnic vorbind, domnia-sa pare să fi evoluat ceva-ceva de la precedenta încercare („Evocare” – februarie, anul curent). Îi dorim să persevereze în continuare, dar, din păcate, textul de faţă este unul încă neconvingător.

Cea de-a doua povestire concurentă a lunii, „Noul Olduway”, de Mircea Blaga, se încadrează tematic tot în nişa postapocaliptică. Şi în cazul ei, ideea de pornire este una remarcabilă, totul petrecându-se într-un viitor nu tocmai apropiat (secolul XXIII), la circa două sute de ani după un ipotetic război nuclear. Ni se dezvăluie o omenire trăind în habitate subterane, stăpânind tehnologii nu neapărat net superioare celor din vremea noastră (scuturi antiradiaţii, trenuri cu sustentaţie magnetică, automobile inteligente, procedee medicale care prelungesc viaţa cu sute de ani). Din păcate, nici textului de faţă nu-i putem aduce foarte multe laude în privinţa calităţii literare, căci conflictul şi miza sunt proiectate în sfera sociopolitică, a cărei dimensiune rămâne strict discursivă, iar stilul este unul adesea stângaci, insuficient finisat. În plus, problema timpurilor verbale e rezolvată uneori printr-o nefirească alternanţă între prezent şi imperfect, care fragilizează legăturile cauză-efect.

Întâlnim destul de frecvent repetiţii supărătoare, cum este cazul în „După câteva minute, Daniel s-a întors și vroia să intre în clădire. Însă, nu apucase să intre căci privirea i-a fost furată de ușa de la intrare.” sau în primul paragraf (151 de cuvinte) al ultimei părţi, în care găsim: „După ce au intrat într-o cameră…”, „După ce au intrat în el…”, „După ce acesta s-a oprit…”, „După ce au ieșit din umbra răsfirată a cărării…”. Unele enunţuri se rostogolesc semantic greoi, întărind şi ele impresia de stângăcie componistică, spre exemplu „Ajuns la subetajul 110, Daniel a fost străpuns de un sentiment ciudat…” sau „un om nu cunoaște valoarea reală a unui dar numai dacă îl pierde (dacă îl avea) sau dacă îl primește (dacă îi lipsea).” Senzaţia că textul a fost scris în grabă, fără a fi atent revizuit, este întărită şi de o serie de greşeli, cel mai probabil de tastare, căci nu se repetă sistematic: „deasupra unui intrări”, „peesajul”, „Chiat”, „Zonele tropicale și ecuatoriale era total nelocuibile.”, „ceva îmi spun să nu mă grăbesc”, „vom ajunge în acelați punct” sau „pe care copii îl vor vedea”.

Personajele sunt şi ele tratate neatent, Daniel, reporterul ce avea să ducă mai departe flacăra mesianică a profesorului, este introdus mai întâi descriptiv, numele fiindu-i dezvăluit cam pe neaşteptate, aparent fără legătură cu descrierea, câteva paragrafe mai jos. Profesorul însuşi are un nume incert, căci i se spune mai întâi Andre Reven iar mai apoi Andre Revene sau domnul Revene.

Povestirea devină uşor fragilă chiar şi în dimensiunea sa tehnico-ştiinţifică, fiindcă, la 200 de ani de la un război nuclear global, atmosfera este încă aproape opacă, iarna nucleară putând să dureze şi peste 1000 de ani, condiţii în care panourile fotovoltaice devin inutile, iar o perioadă de 6 ani pentru ca oamenii să sufere mutaţii ample ca urmare a expunerii la radiaţii (dezvoltând natural sisteme de ecolocaţie, ca la lilieci) este totuşi mult prea mică.

Neavând informaţii de perspectivă despre domnul Mircea Blaga, nu putem face aprecieri privind evoluţia literară a domniei-sale. Ca şi contracandidatul său, autorul dovedeşte totuşi că are idei. Problemele punerii lor în operă sunt însă vizibile şi în cazul de faţă.

Am ajuns, în fine, la concluzie… Poate că am vorbit cam mult despre aceste două texte, comparativ cu altele, dar am dorit să fim încă şi mai atenţi ca până acum. Fiindcă, şi nu ne face deloc plăcere s-o spunem, valoarea literară a celor două povestiri, vizibil sub nivelul textelor premiate până acum, ne determină să nu acordăm laurii de câştigător luna aceasta.

Sperăm că luna mai va marca un reviriment.

Suntem pe recepţie…

GSF 17

Destul de târziu, dar iată-ne ajunşi la liman cu cronica pe aprilie a prozei speculative din revistele online alese spre a fi urmărite. Nu ştiu dacă e vina lumii din jur, tot mai agitată cu fiecare zi, nici dacă e vina mea, tot mai prins în trebuşoare de tot felul, pe care, volens nolens, trebuie să le îndeplinesc, dar cetitul povestioarelor este singura activitate ce o pot amâna, la urma urmei, sine die. Sine die, sine die, dar nici chiar aşa! Carevasăzică, iată-ne survolând şi cele nu mai puţin de nouă povestiri ce alcătuiesc zestrea ultimei (dar nu a celei din urmă) publicaţii de gen: Gazeta SF.

Aşadar…

…Deschiderea o face Florin Pîtea însuşi, oferindu-ne, sub titlul „La o cafea cu preşedintele”, o fărâmitură din romanul „Anul terminal”, la care maestrul lucrează. Intuim că va fi vorba de o construcţie cyberpunk cu accente victoriene, căci lumea virtuală în care ne duce fragmentul e curat steam, pe câtă vreme realitatea ficţională pare atât de afectată de prezenţa tehnologiilor inteligente încât mămicile îşi pierd vremea prin iluzoriile cotloane ale inexistenţei, în vreme ce progeniturile se ocupă de supravieţuire, alergând după piţule de chirie, de mâncare, de toate alea. Ne-aţi convins, domnule Pîtea! 🙂 Vă aşteptăm în librării! Fie şi virtuale!

Din păcate, nu la fel de convingător am aprecia textul semnat de Sorin Baciu, „Atlantis I – Refulări”. Ca şi anteriorul din serie (vorbirăm de el în „Gazeta de mărţişor”), pare scris „dintr-o suflare”, după cum autorul însuşi ne mărturiseşte într-un comentariu. Avem în faţă cel mult un sinopsis, în care totul se derulează pe repde înainte, nelăsând răgaz senzaţiilor cititorului să se sedimenteze. În plus, stângăciile inerente unei rafale spontane de gânduri aşezate imperios pe hârtie sunt prezente la tot pasul. Nu aş pune accent pe scăpările de tastare (gen „îndeajuns cât să poate să-şi vadă”), care pot să apară la oricine, fiind dispus să nu mă leg nici de virgulele lipsă (ca în „O dată la grădiniţă în sala de mese începusem să vorbesc cu un coleg” sau „Interesant cum dacă intrai în cameră puteai trece pe lângă el”) şi nici măcar de greşelile de formă („să nu-mi demasce” – conjunctivul prezent al lui a demasca este să demaște), fiindcă mult mai evidente mi se par derapajele de frazare, multe din enunţuri fiind puse pe hârtie cu o spontaneitate mai mult decât torenţială. În „îmi vin în minte tot mai des şi mai pregnante o serie de amintiri”, dubla locuţiune adverbială se acordă pe jumătate cu subiectul (amintiri), cealaltă jumătate comportându-se, totuşi, firesc. O formulă corectă era îmi vin în minte tot mai des o serie de amintiri tot mai pregnante, dar nu era singura. Nu putem şti ce nuanţă anume dorea autorul să scoată în lumină. Cam la fel de neglijent e tratată şi problema timpurilor verbale, care, uneori, meandrează neaşteptat: „Am văzut cum brusc expresia feţei deveni deosebit de serioasă. Conversaţia nu dură un minut. Ziua următoare a plecat şi a lipsit două zile.” În unele fraze şi chiar paragrafe, topica dezordonată trimite citiorul pe piste false („Sorbi lung şi apăsat din ţigară după care îşi mută privirea spre mine ca un portal larg deschis prin care se vedea în interiorul cetăţii o disperare cruntă păstrându-şi în acelaşi timp imaginea de om puternic.” sau „a tras sperietura vieţii lui simţind o senzaţie foarte ciudată în degete, asemănătoare cu un curent electric foarte slab dar clar conturat. „Simţisem cum degetele mele deveneau una cu bucata aia de metal”, îmi spuse stând cu el la un pahar în bar, continuând parcă retrăind acea spaimă: „îţi spun eu că acela nu e lucru curat”. Nu puteam decât să fiu de acord cu el.”), iar în altele, excesul de figuri de stil devine supărător: „un bilet anonim scos la imprimantă pe care scria foarte scurt şi cât se poate de direct o veste ce m-a aruncat într-un abis în care timpul era îngheţat şi atârna ca sloiuri de gheaţă legate cu o sfoară invizibilă de cer.”. Ne mai atrag atenţia, în mod special, şi câteva formule paradoxale, care, alături de curentul electric slab conturat, ne-au făcut să zâmbim involuntar: „am fost maturizat prematur”, „printr-un ghinion cu atenţie pregătit de mine”.

În pofida tuturor scăpărilor de mai sus, credem totuşi că, şlefuită cu sârg, povestea de faţă ar putea da naştere unui text literar cel puţin onorabil. Spor la treabă, domnule Baciu.

Vindecătorul, personajul principal al povestirii „Graviton”, de Florentin-Ionuţ Haidamac, are ceva din farmecul eroilor pulp din alte vremi. Întreprinderea la care se înhamă autorul e una cât se poate de dificilă, fiindcă împletira între science fiction (tema contactului) şi policier nu e niciodată facilă, motiv pentru care, în general, ea nu se însrie între temele prefereate de majoritatea autorilor. Personal, socotesc evoluţia domnului Haidamac drept una dintre cele mai fericte în peisajul spec-fi autohton. Îndrăgesc mult genul de literatură aventuroasă practicat de domnia-sa, aşa că n-aş reproşa prea multe prietenului nostru. Poate câteva expresii licenţioase fără un efect semnificativ, deci nu neapărat necesare (ex: „Futere ţara asta…”), una sau două enunţuri nu îndeajuns de clare (ex: „Magazia groparilor are un lacăt care nu face mofturi când braţul meu viguros trage de lanţul pe care-l închide.”, unde particula subliniată pare în plus) şi o folosire uneori neomogenă a punctuaţiei (în „Se pare însă, că partea cu profanarea…”, virgula nu e absolut deloc necesară; în „Cineva sapă de zor şi după modul în care zboară pământul nu pare un plăpând.” însă, erau cât se poate de bune una după „şi” şi alta după „pământul”). S-ar mai cuveni, poate, să spun câte ceva şi despre ritmul povestirii, construită cu fraze scurte, ce par uneori mitraliate, accelerând curgerea fără să fie neapărat cazul, şi despre lipsa de adâncime a personajelor, dar astea sunt aproape nişte caracteristici ale ficţiunii pulp, aşa că n-am să-mi stric nostalgia pricinuită de lectură cu astfel de remarci. Îl voi citi, de-acum înainte, pe domnul Haidamac aşteptând noi aventuri ale Vindecătorului său, care poate deveni un personaj de serie gustat din plin de cititori. Spor la treabă şi multă inspiraţie! 🙂

Dincolo de transficţionalitatea sa (conţine elemente de fantasy, împrumutate din eposul basmului clasic, dar şi din space opera), povestirea „Moartea Greucianului”, de Iulian Iamandi (pe care îl putem citi, din păcate, mult prea rar în paginile revistelor româneşti de profil), capătă pe alocuri accente parodice. Am rămas cu impresia că autorul încearcă să ne spună, într-o nouă versiune, vechea poveste a femeii plictisite de captivitatea într-o colivie de lux. Abordarea, mitică şi ultramodernă totodată, are darul de a arăta că unele însuşiri omeneşti (femeieşti 😉 de fapt) nu se schimbă niciodată. Reproşuri? Câteva accidente de punctuaţie, între care cel mai grav ne pare acesta: „Eu, sunt biograful…”. Dar şi el, ca şi altele, sunt, ştim bine, cu totul involuntare. Vă aşteptăm mai des, stimate domnule Iamandi.

Redactată modern şi alert, următoarea povestire, „2099”, aparţine unui alt autor pe care ni l-am dori mai prezent în peisajul ficţiunii speculative de la noi – Leonar Ancuţa. După ce ne-am gândit şi ne-am tot gândit, găsim, iată, de cuviinţă să clasăm textul în categoria satirelor cu fundal SF. Subiectul ironiei acide este, credem noi, civilizaţia lui Homo sapiens, şubrezită şi răsucită azi nefiresc de cultura cifrelor şi de dogmele financiarist-consumiste, care-l transformă pe insul de rând într-o jucărie impotentă a sorţii. Totuşi, în privinţa şlefuirii, s-ar mai putea lucra, fie şi numai prin eliminarea măruntelor imperfecţiuni de redactare („trecerea ei în ilegalitate în mai întîi în Ucraina”, „lucrurile astea însă n-au însă nici o legătură”, „Charly era absorbea în priviri o blondă planturoasă”, „şi ignorare avertismentul luminos de la bord”, „situația economic global”, „abia după accidental lui Charly”, „oferta special de lichidare de stoc”, „handicapul a recuperat abia la 3 zile după asasinat”, „cea mai importantă valută din universal cunoscut”) sau a celor câtorva accidente de punctuaţie (ex: „ce nu ştia Mili, este faptul că…”). În rest, am zâmbit de multe ori, desluşind aluziile. Îl mai aşteptăm, aşadar, şi pe domnul Ancuţa.

Pe Teo Tucan l-am lăudat în „Ficţiuni de la-nceput” (1 februarie 2012), pentru „Teroarea din ceaţă”, pe care o găseam frazată într-un fel ce-mi amintea de Poe. Deşi asemănătoare ca muzicalitate, încercarea de acum, „Sub semnul colţilor”, nu mi-a mai sunat atât de victorian. Fără îndoială, piesa aparţine domeniului fantasy, fiindcă intervine în eposul ei miraculosul, personificat de Silvian, regele codrului. Ca subgen, l-am aşeza în nişa fantasy istoric, fiindcă aparţine, evident, povestirilor cu fundal medieval, dar n-aş putea să neg nici dimensiunea sa paranormală, fiindcă intervine aici şi motivul fiinţei demonizate, jumătate om, jumătate lup, trimiţând către mitul vârcolacului şi, în acelaşi timp, către creaturile-zombi, căci sanghuinarele fiare îl slujesc orbeşte pe Silvian. Deşi în ton cu atmosfera de horror tenebros, scriitura suferă arare mici accicedente, gen „eufonica” alăturare „ca cele”, formula cu iz de dezacord „în numele Bunului Dumnezeu și al Credinței cele Drepte” (celei Drepte) sau virgula rătăcită din „Unii dintre frați, care se îndeletniciseră în trecut cu vânătoarea spuneau că bestiile…”. Una peste alta, avem în faţă, indubitabil, o piesă peste medie, care ne întăreşte convingerea că Teo Tucan scrie…

„Te vei înălţa în adâncuri, te vei coborî în ceruri…”, de Florian Nan, e o poveste dintre viaţă şi moarte, în genul istorisirilor lui Jan Weiss din „Casa cu o mie de etaje”. Motivul, în sens livresc, al acestor experienţe onirice este unul de tranziţie, el aruncând o punte între suprarealism şi ficţiunea speculativă. L-am mai întâlnit relativ recent la Gheorghe Recheşan („It’s a long way to Kathmandu”) sau Marian Dumitraşcu („Bumerangul lui Zeeler”), abordându-l şi eu, dar în formule mult mai condensate („Final ratat”, „Supune-te fără teamă”). În cazul de faţă, textul, care, fie vorba între noi, are numai cusurul lungimii nejustificate (cu peste 13.000 de cuvinte se încadrează la categoria nuveletă), pare să aparţină în egală măsură ambelor nişe, aşa că-l voi socoti unul de graniţă. Scriitura scoate la iveală un autor cu un stil cristalizat, pe care-l vom urmări de aici înainte, ori de câte ori vom avea prilejul.

Cu totul impresionantă am găsit povestirea de final a rubricii de proză, „Amurg cu natură moartă”, semnată de Alin Dărângă. Structurată în tablouri sugerând secvenţe de film din anii ’70, lucrarea are ceva pictural, căci forţa ei stă mai cu seamă în pasajele descriptive, din spatele cărora izvorăsc, incandescente, trăirile personajelor, izbitor de vii. Numai că n-aş putea-o plasa în teritoriul regatului Spec-Fi, deşi fantasticul pluteşte dens printre cuvinte… Un alt fel de fantastic…

Adevăratul final l-am găsit însă în rubrica MAINSTREAM, citind povestirea „Olga”, semnată de Victor Ovidiu Rusu. Combinând o scriitură inspirată din retortele realismului magic cu o atmosferă în frecvenţă clasic-rusă, autorul izbuteşte să ne dăruiască o nouă mică bijuterie literară. Îi mulţumim pentru asta.

În loc de concluzie

Iată că şi Gazeta SF revine la nivelul calitativ cu care ne-a obişnuit. Selecţia lunii aprilie este una demnă de toată atenţia. Alegerea redacţiei de a face o paralelă de tip Yin-Yang în ficţiunea speculativă românească pare promiţătoare. Yang arată bine. Să vedem cum se va prezenta latura feminină. 🙂

Aşteptăm cu maximă nerăbdare…

SRSFF în miezul primăverii

3 aprilie este ziua în care SRSFF deschide prăvălia de proză speculativă a lunii trecute. Întâia povestire, „Succesul ca un ochi de sticlă”, de Victor Martin, surprinde prin modul în care este abordată tema realităţilor multiple, autorul transformându-şi personajul într-un rezonator, care pune de acord imaginaţia şi realitatea, contopindu-le. Finalul este încă şi mai simbolic, fiindcă Paul, eroul-scriitor, moare sub ochii noştri, lăsându-ne cu o mare incertitudine: este el victima propriei imaginaţii (lucrurile se petrec aidoma celor descrise în povestirea la care tocmai lucra) sau totul face parte dintr-un experiment mult mai vast, în care sunt implicaţi şi cei de la redacţia revistei cu care colaborează (fatalitatea se potriveşte şi descrierii din povestirea trimisă lui Paul prin poştă de redactorul revistei)? Cu totul accidental, în text se ivesc câteva virgule rebele, stricând ceva din senzaţia de miracol produsă de atmosfera creată (de pildă: „persoana căreia androizii i-au înscenat accidentul, era ultimul om rămas într-o societate supertehnicizată”).

Următoarele două texte apărute (la 4 şi respectiv 5 aprilie) sunt ambele fragmente (1/2 şi 2/2) din romanul „Teofil şi Câinele de lemn”, de Cosmin Perţa. Autor de proză fantastică, domnul Perţa cochetează aici cu câteva din temele scientificţionale, inserând în lucrare elemente ale călătoriei în timp şi ale realităţilor multiple (universuri paralele). Construcţia vădeşte un autor deprins cu rigorile scrisului, stăpân pe condeiul său. Cu toate acestea, am observat ici-colo câteva virgule lipsă („şi oricum în opinia sa demult trebuia dizolvată”, „dar el, Câinele de lemn era bine”) şi unul sau două enunţuri nu tocmai echilibrate, cum este cazul la „Lichidul rece şi înţepător, efervescent, care i se prelingea pe trahee îl deranja…”, unde am rămas cu impresia că lichidul ingerat (e vorba de Coca-Cola) va ajunge în plămâni, fiindcă traheea e destinată procesului respirator.

La 12 aprilie, Victor Martin recidivează, cu cel de-al cincilea capitol din romanul „Lenea”. Deşi ne-am propus să ne ocupăm numai de proză scurtă, vom puncta câteva aprecieri şi despre acest fragment. Ca şi în capitolul precedent, de care am făcut vorbire în cronica povestirilor publicate de SRSFF de-a lungul lunii martie, găsim că nuanţa satirică pe fundal SF e preponderentă. Recunoaştem uşor sistemul birocratizat până la absurd, în care munca a ajuns să fie tratată ca o contraperformanţă, iar delaţiunea e pe post de liant social, căci toată lumea urmăreşte pe toată lumea. Cum spuneam şi luna trecută, realitatea ficţională nu e însă nici pe departe o evadare din cotidian, cu care are asemănări esenţiale. Aşadar, lectura poate cel mult să stârnească un zâmbet amar.

Una din cele mai faste zile ale ediţiei SRSFF de april este fără îndoială cea de-a 16-a, atunci când vede lumina ecranului (fie el de desktop, laptop sau tabletă) povestirea „Mutăţeii”, semnată de Cristian Mihail Teodorescu. Dificil de încadrat, textul trimite pe cititor în multe zone tematice, frecvenţele dominante fiind cele ale satirei cu fundal SF. Mult mai intresant ne pare însă modul în care este structurat edificiul literar, căci avem în faţă o poveste în ramă incompletă. După ce trecem pe un alt nivel ficţional, prin introducerea pe final a personajelor ce discută in cenaclu textul iniţial (din grupul cărora face parte autosubstitutul autorului însuşi), cele două realităţi ficţionale se contopesc neaşteptat: fructul iubirii dintre creatorul straniei povestiri din povestire şi frumoasa admiratoare pare să fie întâiul mutăţel. Fără să atingă nivelul incandescenţei stilistice, scriitura robustă a autorului contribuie şi ea la o povestire care, odată începută, nu mai poată fi abandonată.

SRSFF încheie seria celor şapte texte publicate (incluzând, fireşte, şi pe cele două participante la concursul e-Text al lunii) cu „Magazin Universal”, de Dan Ninoiu, o parabolă a bravei lumi noi, propagate pandemic prin reiterarea prodigioasă a unui aşa-numit model de succes. Citim în spatele perdelei de cuvinte repetabila poveste a nostalgiei după o lume ce dispare în faţa ofensivei impetuoase a noii realităţi, trecutele valori, autentice cândva, fiind rând pe rând înlocuite cu altele, de care n-ai unde să fugi, căci sunt consacrate la nivel universal. Construcţia literară este integratoare, alcătuind, de la titlu şi până la ultimul rând, un monobloc sculptural. Armonia sa este însă ciobită pe alocuri de multe erori de tastare („cele ce puteai fi discutate”, „formidabila scenă de la tutungeria dintre ovreiul vânzător…”, „acced de personalitate”, „falangsterul”, „Charles Fourüer” – ulterior transformat în „Fouriex” – o fi intenţionat??, „Când ne-am întâlnit, care seară,…”, „Licuricii spunea stelelor”, „A rămas plăcut impresionat de liniştea ei, şi mai ales de faptul că vroiau să o vând.”), enunţuri şi formule tulburi („începusem să mă satur de aceste succese şi extindere a liniei sale de magazine”, „atâţia amari de ani”, „am reavut o nouă viziune”, „imagine ce greu îmi puteam impune să o disipar de imaginaţia mea”), erori de punctuaţie („O tablă vopsită în culori obişnuite cu un scris galben pe fond albastru, indicau…” – inclusiv dezacordul subliniat), pleonasme („Intru înăuntru”) etc. Dificil de încadrat într-o nişă Spec-Fi, piesa poate fi considerată mai degrabă una (supra)realistă, căci fanstasticul n-ar putea-o consacra decât forţat în palierul istoriilor alternative.

Concluziv:

Mă bucur să observ că SRSFF pare să-şi revină. Deşi april a fost sărac pentru întrecerea e-Text, contributorii rubricii de proză lunare sunt nume consacrate în literatura fantastică de la noi. Mi-ar fi greu să aleg o povestire anume. Fiecare din ele are atuul ei. De autori, nu mai vorbesc. Să rămânem cu bucuria lecturii şi să lăsăm alegerile pentru mai târziu.

Până la urmă, scăderea de luna trecută ar putea fi legată de pregătirile pentru cel mai important eveniment al ficţiunii speculative europene din acest an: Euroconul de la Zagreb.

Să sperăm la mai bine. Fiţi scriitorenii mei! 🙂

SUSPANS de aprilie

…deschide seria decafantastă a lunii aprilie cu o piesă semnată de Andrei Gaceff: „Locuiesc mai departe cu ai mei”. Dezvoltând acelaşi univers ficţional, povestirea pare o continuare a remarcabilei „Victoria, ce bine-mi pare să te revăd!”, publicată în „Almanah Science Fiction 2007”, iniţiativă (din păcate) solitară a Clubului Helion, din Timişoara. Dificil de încadrat într-un anume areal, textul vorbeşte despre modul special în care înţelege lumea un băieţel chinuit de o boală fără nume (stare alterată a percepţiei?). Picurată în imaginar cu pipeta unei scriituri sclipind adesea a fantastic sud-american, povestea ne dezvăluie, o dată în plus, un autor care nu mai are nevoie de recomandări.

Plămădită cu mijloace de expresie tipice realismului, „Mina”, de Karel Cispic, tranzitează şi ea teritoriul halucinant dintre viaţă şi moarte. Substratul social, expus într-o introducere cu valenţe de jurnal cinematografic, face imediat loc unei ţesături de idei şi credinţe populare care par să prindă, la rându-le, viaţă. Personajele rămân însă generice (Băiatul, Bunicul, Mama), suflete anonime, rătăcite într-o lume plină de tenebre, unde între speranţă şi durere nu e decât graniţa fragilă a clipei.

Semănând în anumite privinţe cu „Dictatura raţiunii, filosofia morţii”, mai cu seamă prin indisolubila mixtură maniheistă din care pare a fi plămădită şi aici natura umană, „Basmul pe dos”, de Raluca Băceanu, include, lucru neobişnuit pentru o lucrare de influenţă populară, procedeul capcanei erotice. Pornind de la motivul zburătorului, fiinţă noctică, responsabilă pentru devastarea sufletească pricinuită tinerelor fete sau femei de prea năvalnice pasiuni, autoarea iese din nou la rampă cu o piesă în ţinută paranormal fantasy, expusă, de astă dată, într-o manieră ce aminteşte de domeniul etno. Cele câteva derapări de tastare („pentru ce avea să fac”, „nu era îm regulă” sau „înpreună”), ca şi cele câteva repetări uşor supărătoare („Părul brunet, perfect drept şi lung părea aşezat perfect peste perne.” – aici e şi o virgulă rătăcită; „…care parte din mine este mai puternică, dar ştiu sigur care este cea care a preluat controlul.”) dezvăluie o autoare care scrie febril, într-un fel de transă creativă, pe care o trăieşte atât de intens încât, în mod cât se poate de firesc, nu poate vedea asemenea greşeli atunci când reciteşte imediat lucrarea. Aşa cum remarcam şi cu alte ocazii, inconvenientul nu e deloc greu de contracarat: textele scrise prin combustie trebuie lăsate o vreme la dospit, suficient cât clocotul să se liniştească. Abia atunci corectarea va avea acel efect de şlefuire care poate da scriiturii luciri diamantine. Nu e nevoie decât de puţintică răbdare.

Ultima parte a povestirii „Spune-mi Abadon!”, de James R. Blaisse, păstrează tehnica expunerii neliniare a secvenţelor, conducându-ne spre un final în care răul triumfă. Entitatea malefică de care vorbeam în comentariul trecut („Primăvară cu… SUSPANS.ro”) pune stăpânire pe din ce în ce mai multe personaje, ca în filmele cu zombi, întregind tabloul unui horror de nuanţă clasică. Nu ştiu de ce, poate datorită dimensiunii mai reduse a textului, dar am avut impresia că scriitura a fost ceva-ceva mai atentă, deşi regionalismul „Mno” apare din nou (o singură dată, dacă nu mă înşel), iar în enunţul „Mama lui îi puse în faţă un bol cu Cheerios şi îi turnă peste lapte călduţ…”, topica e cam de recreaţia mare („îi turnă lapte călduţ peste” ar fi sunat totuşi ceva mai clar). Remarcăm apetenţa autorului pentru teroarea violentă, atrăgând totodată atenţia că elementele şocante, foarte prezente în literatura de divertisment a zilelor noastre, nu mai au acelaşi efect asupra cititorului atunci când devin prea numeroase.

„Îmbrăţişări din adânc”, de Ioana-Cătălina Dorojan, aparţine subgenului urban paranormal fantasy, având totodată şi un distinct filon romantic (tragica iubire împărtăşită pentru o nălucă). Ceva mai puţin întunecată ca „Luna sîngerie”, apărută la Gazeta SF în decembrie 2011, piesa marchează un progres vizibil în privinţa grijii pentru amănunte. Cu toate acestea, am remarca o anumită nepotrivire formală, relativ la modul neortodox în care este tratată problema comentariilor la diologuri. „Nu e nimic, zice fata. Nu doresc să servesc nimic, oricum.”, spune, de pildă, misterioasa fată, la întâlnirea din cafenea, după ce înţelegem că nimeni din jur nu o vedea. Urmează replica: „Ok, am înţeles. Atunci de ce naiba a mai venit la o cafenea?”. Într-un dialog, propoziţia începută cu literă mare după punct în acelaşi paragraf este o replică a aceluiaşi personaj. Aici e însă un gând al personajului. Nefiind o replică rostită, era necesară delimitarea sa de restul paragrafului. Într-o formă de redactare clasică (aşa cum credem că este cazul în povestirea de faţă), era bine dacă astfel de gânduri nerostite erau încadrate cu ghilimele. Dincolo de aceste abia observabile inadvertenţe, se cuvine să o felicităm pe Ioana-Cătălina Dorojan. Ea scrie din ce în ce mai convingător.

Când m-am plimbat pentru prima oară pe străzile din Sighetu Marmaţiei, în vara lui 2004, am avut impresia că respiram aerul unui mic Bucureşti interbelic. Nuveleta „Femeia în mov”, de Mihai Hafia Traista, mi-a amintit atmosfera aceea. Sonoritatea numelor personajelor sale şi ţesătura fină a relaţiilor dintre ele să fi fost cauza? Citind notiţa biografică şi aflând că autorul chiar e născut acolo, în Sighet, m-am dus cu gândul că nimic nu e întâmplător… 🙂 Mai presus de reveria pricinuită de text ar trebui să fie însă recunoaşterea unui autor capabil de un stil aproape complet cristalizat, amintind cumva (nu cred că exagerez) de robusteţea scriiturii lui Mircea Eliade. Am regăsit în câteva locuri fragmente acide, tuşând fugar dar credibil realităţi ale lumii literare de la noi. Citez, ca exemplu: „Era un chirurg foarte bun, nu ducea lipsă de pacienţi bogaţi şi, în ciuda poeziei sale de o mediocritate ieşită din comun, era un nume în literatură, membru al Uniunii Scriitorilor, laureat al câtorva premii literare naţionale şi internaţionale, tradus în câteva limbi europene şi nelipsit de pe paginile marilor reviste literare.” La fel de subtil mi s-a părut surprinsă şi decăderea pricinuită de scrisul exclusiv comercialist: „Multe din personajele sale trecuseră prin starea asta, pe care el fără să o fi simţit vreodată până atunci, o descrisese de nenumărate ori în cele mai mici amănunte, căci suferinţa şi dragostea sau, mai bine spus, suferinţa din dragoste era cel mai bun ingredient pentru subiectul unei creaţii literare, pe care o savurau cu mare plăcere cititorii de toate vârstele.” Toate astea mă fac să conchid că „Femeia în mov” excede dimensiunea urban paranormal romance, reuşind mult mai mult. Despre cele câteva erori de tastare (gen „comportamentul lor li să întreţină”, „pe pagina unui ziar sau reviste” ori „dezpovărat”) sau virgule lipsă (cum e cazul în citatul anterior, după „lipsă”) nu avem mai nimic de spus. Rămânem cu ecoul ziselor lui Pablo Ronişoreanu, poetul: „Când alergi după o femeie necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o nălucă.” Şi cu senzaţia că gruparea de povestiri din numărul pe aprilie al SUSPANS.ro pare să aibă, măcar în parte, o anume înlănţuire tematică…

„Oraşul de granit”, de Eugen Ovidiu Chirovici, este o alegorie a căutării esenţialului, scrisă cu mâna sigură a unui bijutier de vorbe. Citind-o, m-am dus cu gândul în o mie de locuri. Am fost pentru câteva clipe copil, apoi am fost un tânăr, rătăcit pe străzile sistematice ale unei metropole ce aducea cu oraşul studenţiei mele, apoi am fost ceea ce sunt şi mi-am dat seama că încă mai caut… Şi că lumea e tot mai gri şi mai preocupată de lucruri mărunte.

Sună prozaic, dar trebuie să spun că, în pofida simbolisticii elaborate şi a pluralităţii lumilor expuse, textul ţine mai repede de un suprarealism frumos şlefuit decât de fantascienză, îndepărtându-se totodată şi de tema abia întrezărităt. Dar asta, până la urmă, nu prea contează, dacă e vorba de literatură.

Plasându-se într-o zonă sumbru-realistă, Alin Dărângă ne convinge din nou, semnând de astă dată povestirea „Cântecul oaselor”, că este o voce tot mai sigură a tărâmurilor ficţionale aflate pe ţărmul fantasticului românesc. Textul său, condus cu peniţa argintată a unei scriituri complete, e împletit din obidă şi răzbunare, din mici chipuri ale răului abisal amestecate până la acceptabil între faldurile realităţii, din jocuri stranii ale sorţii care nu se poate să nu te lase puţin uimit, exact atât cât să meditezi, măcar câteva clipe, la semnificaţia propriei treceri.

Dacă numărul trecut am avut parte de un Nicolae Cornescian dens în exprimare şi familiarizat cu anumite tehnici literare (ne referam explicit, în „Primăvară cu… SUSPANS.ro”, la tehnica epistolară), prima parte a foiletonului „Cealaltă femeie” ne arată o cu totul altă faţetă. Din păcate, nu una reuşită, fiindcă vocabularul este unul vizibil neomogen, amestecând preţios şi destul de disonant arhaisme şi termeni rari („silvă”, „latifundiu”, „lojniţă”, „lucoare”, „selbei”, „paingul”, „zăplazului”), neologisme („reconstituantă”, „augmentau”, „rubicond”), noţiuni tehnice şi literare pedante („se refractă”, „ingambament”, „alterate”, „anxietăţii”). Uneori, termenii sunt alăturaţi de-a dreptul strident, cum e cazul în „lucoare rubicondă” (rubicond se foloseşte pentru descrierea chipurilor, având sensul de roşu, rumen), „asfaltul reavăn” (reavăn se referă la sol şi înseamnă destul de umed pentru a fi arat şi semănat, jilav, proaspăt,deci nu se potriveşte alături cu asfalt), „paingul internetului” sau „paingul reprezentărilor macabre” (paing înseamnă păianjen, dar şi – ceva mai rar – păienjeniş, fiind, în context, un termen mult prea arhaizat), „ochii în care se refractă un suflet chinuit” (cum se poate refracta un suflet??) etc. Derapajele de vocabular (vizibil bogat, nu e cazul să ne îndoim de asta) nu sunt singurele hibe, fiindcă timpurile verbale se succed uneori bizar şi ele („Văzu cum două mâini noduroase au apucat-o de încheieturi şi o târşâiau”; „uşa casei tale se deschise neaşteptat şi am apărut eu”), sensurile unor enunţuri, neatent revizuite, se pierd („Oricât de mult nu s-ar fi sforţat, nu găsea nimic concis”), apar repetiţii stângace de termeni („Pe ecranul laptopului au apărut câteva rânduri în care nu apărea nicio majusculă.”) sau chiar dezacorduri („pantofii cu tocuri înalţi”). Cu toate aceste neajunsuri, nu tocmai lipsite de importanţă, fragmentul are o încărcătură emoţională densă, iar tehnica suspansului e bine folosită. Deşi nu aveam în vedere, în recenziile noastre, texte de dimensiuni foarte mari (cel mult nuvele), vom urmări foiletonul domnului Cornescian. De la care însă, trebuie s-o spunem, aşteptăm ceva mai mult.

Întorcându-ne către (pseudo)filonul tematic al selecţiei, jocul ielelor, Cătălina Fometici încheie seria celor 10 texte literare, semnând povestirea „În zori, pădurea era albastră…”. Bine strunită în tiparul simplu şi eficient al legendei populare, istoria comorii din Pădurea Vrăjită beneficiază de un final în suspans, care parcă ar cere o continuare. Eu unul chiar aş vrea să aflu ce s-a petrecut cu cei patru tineri porniţi în căutarea aurului blestemat. Poate în numărul viitor…

Până atunci, se cuvine să felicităm pe toţi autorii şi pe cei ce au alcătuit rubrica. Nu la fel de valoroasă ca în luna lui mărţişor, dar suficient de consistentă şi de astă dată.

La bună vedere!

Rezultatele concursului e-Text de luna trecută…

…au apărut azi la revista SRSFF. Articolul nu consacră, din păcate, niciun câştigător, fiindcă ambele texte intrate în competiţie au fost considerate insuficient de consistente literar.

Sper din toată inima să nu fie o tendinţă, ci numai un accident. Luna ce vine vom vedea…

Aşteptăm cu nerăbdare!