Anunț

24/03/2013

După trei ani de cronică de ficțiune speculativă, centrată pe textele apărute online în mai cunoscutele reviste românești, am ajuns la momentul în care trebuie să anunț că această activitate ține, în ce mă privește, de trecut. Așadar, aprecieri privitoare la textele din NAUTILUS, SRSFF, SUSPANS.ro, Gazeta SF și HELION ON LINE n-or să mai apară în acest spațiu, cel puțin nu în forma sistematică în care ele au fost puse până în prezent.

Am să rămân totuși un „consumator” de spec-fi ca și până acum, dar unul mult mai puțin vocal, căutând să deranjez cât mai puțin, atât pe autorii de gen, cât și pe redactorii revistelor menționate mai sus și nu numai.

În virtutea angajamentului asumat față de Eugen Lenghel și Gazeta SF, voi participa în continuare la jurizarea textelor ce se vor înscrie în concursul inițiat în paginile fanzinului sucevean începând cu noiembrie 2012, cu termen de finalizare în octombrie, anul curent.

Mulțumesc pe această cale tuturor celor care m-au citit în acești trei ani, cu o reverență în plus pentru cei ce au găsit cu cale să mă încurajeze din când în când, văzând în întreprinderea aceasta ceva util.

De asemenea, mă bucur dacă am fost cu adevărat de folos măcar unuia dintre autorii aspiranți, căruia opiniile mele i-au ajutat să progreseze câtuși de puțin.

Asupra motivelor care mă determină să mă opresc nu cred că e cazul să insist. Ele țin mai cu seamă de forul meu, și nu-mi face plăcere să vorbesc despre asta.

Urez tuturor celor ce trudesc cu sinceritate pe tărâmul acestui gen de literatură fantastică numai împliniri în anii care vin.

Tuturor, numai bine!


ARGOS – un proiect la început de drum

12/03/2013

Exact în zilele în care ideea de a opri Scifientland îmi dă târcoale din ce în ce mai asiduu, așteptările mele din urmă cu mai bine de trei ani se străduiesc să mai prindă nițel contur.

Mă întrebam pe atunci de ce nu construiește nimeni o platformă apreciativă profesionistă și de ce, pe baza ierarhiei de valori astfel realizate, nu se pornesc proiecte publicistice, pe hârtie sau nu, care să presupună achiziționarea textelor, pentru ca autorii să fie motivați.

Eram convins că o astfel de abordare nu ar face decât să aprindă motoarele unei piețe literare cu mare potențial (tuturor ne plac poveștile, nu?), a cărei creștere ar putea ajunge cândva foarte, foarte departe.

Exista, la vremea aceea, o comunitate de autori SF&F online (al cărei membru cred că mai sunt încă), unde se organizau, de mai multe ori pe an, concursuri cu premii în bani, sume tentante pentru cei mai mulți dintre participanți. Poate tocmai din această cauză, comentariile pe text ale competitorilor erau adesea laconice, iar notarea (fiecare participant trebuia să comenteze și să noteze toate textele din concurs, mai puțin al său) scotea la iveală atitudinea contraproductivă a multor aspiranți. Mă întrebam de ce nu intervin administratorii atelierului, pentru a elimina efectele acelor „manevre”, căci despre ce altceva putea fi vorba când, de pildă, o povestire primea numai note sub 5 și deopotrivă peste 7. Cu toate că erau permise astfel de „barbarii” la notare, inșii mai „contondenți” în limbaj erau totuși puși la colț, interzicându-li-se, măcar pentru un timp, accesul pe site. În plus, textele câștigătoare erau, în majoritatea cazurilor, meritorii, iar faptul că mie mi-au plăcut uneori mai mult altele, mai slab clasate, ține, bineînțeles, și de doza de subiectivism cu care, vrând-nevrând, consumăm literatură.

Respectivul atelier de creație avea legături cu una din editurile importante pentru fandom, iar posibilitatea ca unele texte să fie selectate pentru a apărea în volum era și ea o tentație mai mult decât semnificativă pentru orice aspirant.

Cu toate astea, lipsea platforma apreciativă, fiindcă, deși selectarea textelor în vederea publicării era făcută de profesioniști, nu exista o jurizare obiectivă în concursuri, care ar fi așezat și textele necâștigătoare într-o ordine mai aproape de firesc, dând încredere în forțele proprii și autorilor încă nedeprinși cu disciplina scrisului, dar care arătau un potențial bun.

Apoi a apărut Galileo

Propunându-și patru apariții pe an, revista, tipărită, aspira să acceseze o nișă de consumatori elitistă, oferind proză SF românească și universală într-un mix echilibrat valoric, dar și articole de critică, istorie literară de gen, interviuri etc. semnate de colaboratori valoroși, atât din țară cât și din cele străinătăți.

Ceea ce aducea însă nou Galileo era promovarea ideii de achiziționare a textelor, oferind astfel autorilor fireasca recompensă.

Și iată că, începând practic cu luna aprilie 2013, este anunțat un nou proiect: ARGOS. Ca și în cazul revistei Galileo, textele și articolele vor fi achiziționate, ceea ce este stimulativ. Platforma apreciativă este asigurată de o echipă experimentată (Bogdan Bucheru, Michael Haulică, Dan Doboș), ceea ce are darul să nu neliniștească. Lista colaboratorilor conține nume aproape exclusiv remarcabile (Liviu Radu, Oliviu Crâznic, Liviu Surugiu, Ioana Vișan, Narcisa Stoica și alții, cărora le cer iertare că nu i-am menționat). Una peste alta, pare să fie vorba de o inițiativă cât se poate de bine intenționată, făcută, din fericire, și cu pragmatism.

Ceea ce nu convinge însă este tocmai pretenția de profesionism din discursul inaugural (profesionism = practicare a unei îndeletniciri ca profesiune), vorbindu-se, la un moment dat, de o eventuală „carieră de scriitor”, dar oferind suma de 80 de lei pentru povestirea selecționată spre publicare și 40 de lei pentru recenzie. În același timp, „Nu se primesc solicitări multiple.”, cum ni se comunică în secțiunea Ghidul colaboratorului. Ar fi bine dacă, afară de ARGOS, ar mai exista încă cel puțin vreo câteva zeci de publicații organizate la fel. Cum însă nu există decât ARGOS și Galileo, cine se poate gândi la o carieră de scriitor, având perspectiva de a câștiga 80, eventual 120 lei o dată la două luni?

Nu-i mai puțin adevărat că avem nevoie de astfel de proiecte, care ar putea să crească cu timpul, punând bazele mult râvnitei piețe, acum inexistentă. Dar s-ar cuveni, de la bun început, să se spună că în prezent nu se poate mai mult, că ăsta e nivelul de la care trebuie să pornim și că perspectiva unui aspirant român de a egala veniturile lui Stephen King, oricât de mult și-ar dori el să devină scriitor, ține deocamdată de miracol.

Cred că proiectul ARGOS nu-și propune până la urmă altceva decât să construiască la limita superioară a zonei de germinație, folosind pentru asta o structură din care nu lipsește nici platforma apreciativă, nici latura stimulativă, nici posibilitatea de a dobândi notorietate, în compania unor figuri deja foarte vizibile. A construi în zona de germinație nu este însă numai lăudabil, ci absolut obligatoriu. Altfel, nișa producătorilor de ficțiune speculativă de limbă română, zgomotoasă, dar foarte friabilă, va sfârși prin a se descompune în particule elementare, ce vor completa valențele genurilor apropiate, mai fericit construite, mai bine reprezentate.

Ar mai fi poate de spus că magazinul ARGOS ar aduce un plus de consistență și sferei fanzinelor și revistelor online entuziaste, de care este indisolubil legat, căci poate prelua din autorii captați de ele și îi poate ridica, pe criterii concurențiale, pe un piedestal mai vizibil, ceea ce nu-i puțin. Un astfel de nivel intermediar, bine gestionat, ar putea atrage ulterior atenția editurilor importante și, poate, ar reuși să miște ceva în piață, deși asta e deja mult mai greu, fiindcă ține în bună măsură și de tenebrele economiei noastre naționale. Dar nimic nu-i imposibil…

Acestea fiind zise, nu-mi rămâne decât să urez din toată inima mult succes echipei de la ARGOS. Dar mai ales mult noroc în vremea care vine…


De ce nu sunt critic

03/03/2013

Nu-mi amintesc să fi pretins vreodată că punctele de vedere formulate pe acest blog asupra textelor literare publicate de câteva site-uri românești orientate [și] spre ficțiune speculativă ar fi critică literară. Dimpotrivă, sunt sigur că am precizat în câteva rânduri (nu destule, se pare) că nu sunt critic de vreun fel, și cu atât mai puțin critic literar.

Din câte am înțeles, critica literară este o analiză riguroasă a textului literar, bazată pe buna cunoaștere a teoriei literare, constând în raportarea operei la un set de criterii estetice recunoscute. Este de la sine înțeles că, pentru a face o astfel de anliză, trebuie mai întâi să fi studiat temeinic teoria literară, adică să fi absolvit o formă de învățământ superior în domeniul filologiei. Apoi este necesar să-ți alegi setul de criterii estetice (ele diferă, în funcție de epoca literară spre care te orientezi, în funcție de [sub]genul literar pe care dorești să-l cercetezi etc.) și să-ți însușești una sau mai multe metode de lucru, prin care să deslușești apoi modul particular în care autorul X s-a folosit de mijloacele de expresie și procedeele de stil alese de el pentru opera Y, desfășurându-se în teritoriul delimitat teoretic prin criteriile estetice stabilite de tine.

Criticii literari sunt cel mai adesea profesori universitari de renume, având experiență vastă în cunoașterea fenomenului literar. În portofoliul lor, se numără zeci de lucrări publicate și sute de articole de specialitate. Imediat sub nivelul academic, sunt criticii marilor reviste care, prin articolele lor, orientează cititorul, ajutându-l să nu se rătăcească în mareea de literatură fabricată azi de industria editorială, căci da, scrisul a devenit industrial! Și acești critici sunt profesioniști, nu de puține ori având și solide cariere universitare.

În ce mă privește, nu îndeplinesc nici măcar una din condițiile de studii și prestigiu pe care le-am menționat mai sus. 🙂 Așa stând lucrurile, cum aș fi putut oare să pretind că sunt critic literar? Numai dacă mi-aș fi pierdut cu totul „uzul rațiunii”, din momentul în care m-am pornit să fac aceste cronici și până acum. Însă, rătăcit fiind, cum de-am putut totuși să neg în mai multe rânduri că sunt critic și cum de pot scrie acum aceste rânduri, în care susțin același lucru? 😉

Dar haideți să mergem mai departe.

Afară de critica literară de nivel academic și surata ei, la fel de profesionistă, susținută de marile reviste, se mai practică pe scară largă încă o formă de critică, numită îndeobște recenzie sau critică de întâmpinare. Recenzia este o prezentare succintă a unei lucrări (în particular literare), de regulă la apariția ei, în care se fac comentarii și aprecieri critice.

Și această formă de apreciere critică e bine să fie făcută de oameni ai branșei, inși care se bucură de un anumit prestigiu. Dar nu-i obligatoriu. Adesea, recenziile sunt făcute și de cititori neprofesioniști, nu doar de scriitori, oameni de litere sau jurnaliști culturali, existând, în acest caz, un anume risc să nu-și atingă decât parțial scopul.

Dar lucrurile nu se opresc aici și ajungem astfel la… cronică. 🙂 Publicistic vorbind, cronica este un articol de jurnal, revistă, blog etc. ce se ocupă de evenimente sau subiecte de actualitate, comentându-le. Ele sunt manifestări ale libertății de exprimare a individului și constituie punctul de vedere al acestuia vizavi de sus-menționatele evenimente și subiecte. Dacă, în particular, evenimentul vizat este apariția într-o revistă a unor povestiri, cronica poate să devină… literară. 😉

E foarte bine, desigur, dacă, în particular, cronicarul e și el profesionist în domeniul unde își dă cu părerea. E destul de bine dacă, neprofesionist fiind, cronicarul dovedește prin ceea ce spune că are cât de cât habar despre temele si subiectele abordate. E bine în primul rând pentru el, căci dacă bate câmpii și latră la lună, nu-l ascultă nimeni. Este însă cu atât mai rău dacă respectivul cronicar o dă de gard la fiecare ieșire în public, fiindcă, în scurt timp, aproape nimeni nu-l mai ia în seamă.

De asemenea e cât se poate de bine atunci când și alții au de câștigat de pe urma eforturilor pe care le face cronicarul, iar azi, lucrurile astea se pot lesne verifica, inclusiv pentru bloguri personale. Ceea ce pot să afirm, pe baza statisticii ținute în mod automat de acest blog, este că numărul cititorilor care îl vizitează sistematic a crescut constant, în fiecare an. Cifrele nu sunt spectaculoase, fiindcă, pe de o parte, am decis să nu folosesc toate mijloacele puse la dispoziție de generosul host-server de la WordPress pentru maximizarea traficului (lipsește, pe prima pagină, widget-ul pentru comentarii recente, de exemplu), iar pe de altă parte blogul se adresează unui domeniu ce tinde să devină „de nișă”, din cauze multiple, a căror analiză nu face obiectul articolului de față.

La fel de adevărat este și faptul că numărul cititorilor revoltați de afirmațiile făcute pe acest blog este foarte restrâns, majoritatea reacționând pozitiv, în pofida dojenilor mele, formulate uneori pe un ton ironic. Cei mai mulți dintre ei au putut să-și dea seama însă că ironia nu e obraznică și nu devine răutăcioasă decât atunci când argumentarea vreunui comentator depășește limitele bunei-cuviințe, lucru care s-a întâmplat, din păcate, de câteva ori. Dar sunt cât se poate de conștient că nu poți mulțumi pe toată lumea. 🙂

Poate că ar trebui să menționez și că activitatea de pe blog mi-a adus chiar câteva invitații de colaborare din partea unor prestigioși redactori-șefi și editori de la diverse reviste online și grupuri editoriale, de profil și nu numai, cărora le-am dat curs doar cu mare zgârcenie, nedorind să mă angajez la un nivel atât de înalt și cu atât mai puțin la un nivel profesionist, considerându-mă nimic mai mult decât ceea ce sunt: un amator, un cititor ceva mai bine organizat, ceva mai atent și mai dornic să-și împărtășească experiența.

Așadar, dragii mei, acest blog nu este și nici n-o să fie (atât cât va mai fi) un blog de critică literară. Și nici n-a pretins vreodată asta. Afirmații de acest fel au fost făcute de unii dintre cititorii mei, din păcate nu doar aici, ci și în diverse alte publicații și pe diverse alte site-uri, fiecare dintre ei din motive pe care le pot doar bănui.

Faptul că nu am venit până acum cu aceste precizări a fost o greșeală majoră, pe care mi-o asum. Totodată însă a fost vorba de o greșeală involuntară, fiindcă nu știu cât de tare își poate dori un ins matur să fie confundat cu un medic, cu un aviator sau chiar cu „o nulitate relativă”, atunci când nu este nimic din toate astea.


O promisiune mai veche

05/02/2013

Promisesem, pe 5 ianuarie 2013, în articolul „Decembrie – privire de ansamblu”, undeva, mai spre final, să așez față-n față două tabele cuprinzând cifrele menite să arate cum s-au mișcat lucrurile în privința ficțiunii speculative publicate online pe durata anilor 2011 și respectiv 2012.

Spuneam atunci că, oarecum în opoziție cu afirmațiile câtorva importante voci din fandom, formulate în articole sau interviuri apărute cel puțin în două dintre revistele online pe care le citim (SRSFF și NAUTILUS), cifrele arată că tendința de creștere, mai mult decât evidentă în primele trei trimestre ale lui 2012, pare, pe final, să se fi schimbat. Am folosit sintagma „oarecum în opoziție” fiindcă da, în prima jumătate a lui 2012, acumularea cantitativă se manifesta la toate nivelurile, și eram cu toții îndreptățiți să credem în viitor. Concomitent cu efervescența evenimentelor, a aparițiilor editoriale (între ele, totuși, destule reeditări) și a contactelor și asocierilor mai mult sau mai puțin renascentiste (a revenit în scenă H. G. Wells, s-au făcut iarăși auzite vocile unor veterani din Bănie, în numele clubului Victor Anestin, sau din constelația bătrânului Quasar ieșean etc), numărul povestirilor publicate în revistele online pe care le urmărim cu toții era și el în creștere, consolidându-se astfel poziția câtorva nume de autori recent sau foarte recent intrați în scenă (Teodora Matei, Cătălin Cofaru, Aurelia Chircu, Alexandra Niculae) și chiar deschizându-se calea câtorva debutanți (Anișoara Peța, Nicolae Tolontan, Dan Gheorghe Recheșan, Cristinel Dadal, pentru a da doar câteva nume dintre cele mai promițătoare). Se putea spera că, între cele două zone, cea publicistică, preponderent virtuală, incluzând aria de veritabilă germinație, cu autori năzuind să revigoreze și să susțină fenomenul, și cea a proiectelor cu finalitate editorială, zonă articulată în organizații autentice, active din punct de vedere comercial, ar putea începe să se creeze și să funcționeze legături organice, atât de necesare pentru ca acești poli să se poată alimenta reciproc.

Din păcate, doritele canale de comunicare, apte să genereze un raport de complementaritate între cei doi poli, așezând astfel și mișcarea SF de la noi pe un mult râvnit palier al maturității, nu se întrevăd. Cele două sfere par să rămână în continuare aproape separate una de alta, zona comercială nefiind dispusă să investească decât foarte puțin într-un viitor autentic al ficțiunii speculative românești și preferând să meargă în continuare pe calea, mai profitabilă pe moment, a traducerilor, iar zona de germinație nefiind capabilă ea însăși de o detentă susținută. În plus, puținii autori care izbutesc prin ei înșiși să se ridice la standardele acceptate de edituri nu capătă statura unor modele stimulative. În România nu se poate trăi din scris.

Dar să nu mai lungim vorba cu aprecieri, care ar putea fi socotite filosofări sterile de unii sau conspiraționism de alții, și să așezăm pur și simplu, mai jos, cifrele, încercând să deslușim o parte din ce ne spun ele.

Deci iată cum s-a mișcat producția de ficțiune din zona publicistică online în anul 2011!

2011

Și iată cifrele anului 2012!

2012

Încă și mai sugestiv este graficul evoluției numărului de povestiri din aria de monitorizare aleasă de Scifientland. Îl așezăm mai jos.

graf_evolutie_2011_2012

Numărului de povestiri publicat în fiecare lună din anii 2011 și 2012 îi corespunde un segment de lungime proporțională (sunt desenate la scară). Am adăugat și segmentul corespunzător lunii ianuarie, 2013. Segmentele figurate în culoarea roșie corespund așadar lunilor ianuarie din 2011, 2012 și 2013. Cifrele sunt cele din tabelele de mai sus, regăsindu-se în ultima coloană din dreapta (cea de TOTAL), cu precizarea că numărul însumat al povestirilor apărute în ianuarie 2013 (în aceleași publicații din tabelul pentru anul 2012) este de 21.

Se poate observa dintr-o privire că producția de ficțiune din publicațiile online avute în vedere, un indice destul de fidel pentru zona de germinație, are o tendință generală de scădere pe întreaga jumătate secundă a anului 2012. În acest timp însă, zona activă comercial a continuat să construiască: a avut loc o nouă ediție a târgului de carte Gaudeamus și, mai ales, a reapărut CPSF și Almanahul Anticipația; au fost anunțate proiecte noi, la mai multe edituri, care se vor derula în lunile ce urmează.

Rămâne de văzut dacă inițiativele absolut lăudabile ale Editurii Nemira (CPSF și AA) vor produce cumva un efect de creștere și în zona de germinație autohtonă, stimulând apariția de noi autori și creând un mediu concurențial în rândul celor ce scriu. Dacă se va întâmpla așa, sunt de așteptat în viitor, în revistele online, unde autorii debutanți vor avea prilejul să-și facă ucenicia, povestiri tot mai multe și tot mai bune. Dacă nu, atunci vom asista la o nouă perioadă de scădere, citind traduceri mai noi sau mai vechi, venite cu precădere din spațiul anglofon și sperând la vremuri mai prielnice.

S-auzim de bine! 🙂


KIEV 2013

13/01/2013

Eurocon 2013 - Kiev

În data de 6 ianuarie, portalul EUROPA SF (o inițiativă românească extrem de interesantă) anunța programul preliminar al Eurocon-ului 2013, ce va avea loc în Kiev, Ucraina, între 11 și 14 aprilie.

Cei interesați, pot consulta site-ul oficial (a cărui secțiune de limbă engleză se află aici).

Sperăm că până atunci insulele arhipelagului fandomial de la noi vor cădea de acord asupra unei delegații coerente, cu un mesaj clar și eficient.

Sperăm de asemenea ca individualitățile noastre care vor participa la eveniment să se reprezinte pe sine cu gândul că un întreg popor de fani și-ar dori să poată fi și ei acolo, dar, din varii motive, nu sunt, unii neavând nici cea mai mică șansă să fie vreodată prezenți la astfel de evenimente.

Dincolo de aparențele prefabricate, acești consumatori de ficțiune speculativă există, și nu sunt deloc atât de puțini pe cât lasă să se înțeleagă unele cercuri editoriale și ale rețelelor de distribuție specializate.

Ar fi bine să nu uităm asta și să ne gândim în primul rând la ei, ori de câte ori construim sau promovăm ceva.


Există speranţă

09/01/2013

Pe final de noiembrie, după ce, la recentul Gaudeamus, Nemira a reaprins motoarele bătrânei astronave Anticipaţia, mi-am cumpărat un bilet de simplu călător la bordul vechilor nostalgii. Am făcut comanda online, aşteptând apoi cu înfrigurare să vină ziua când puteam porni, la fel ca pe vremuri, în călătorii imaginare de genul celor care, adolescent fiind, m-au făcut să devin ceea ce sunt – un ireparabil consumator de SF.

Pe 27 noiembrie, editura mi-a confirmat că am fost acceptat la bord. Dar bucuria aceasta n-avea să dureze prea mult. Fiindcă, în numai câteva zile, ea avea să fie înlocuită de una încă şi mai mare. Am găsit în colet nu doar almanahul, cu coperta sa pe care lucea o imagine a Pământului aşezat în vitrina cosmică, ci şi primul număr al noii Colecţii de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, revistă legendară care, iată, renaşte pentru a patra oară în spaţiul editorial românesc.

M-am văzut astfel pus în faţa unui adevărat festin SF, mirosind apetisant a cerneluri tipografice nerăcite încă pe de-a-ntregul. Nu ştiam ce să gust mai întâi…

Am început cu începutul, parcurgând editorialul semnat de Alexandru Mironov, căruia i-am admirat, acum, ca şi de-a lungul anilor, entuziasmul lucid. Povestirea lui Peter Watts, „Insula”, singulară de altfel, a venit apoi ca o lectură firească, autorul fiind un cunoscut sintetizator de idei pe care ştie să ţi le proiecteze în imaginar rânduite cu meşteşug pe o tipsie garnisită cu tensiune şi miză, având în fundal țesătura unei lumi viitoare fragile, dar suficient de consistentă pentru a părea la un moment dat chiar şi niţel transgresivă. Cam ca realitatea însăși.

Articolul explicativ al Alinei Sârbu, „Știință și fantastic”, menit să facă puţină ordine în mintea cititorului pentru a înțelege mai bine tumultul temelor şi ideilor folosite de Watts în povestirea sa, a venit ca o scurtă lecţie de imaginație rațională, desenând frontiere perceptibile între modelele de acum ale realităţii şi ceea ce am putea fi cu adevărat cândva, într-un viitor de dincolo de orizontul acestui azi din ce în ce mai greu de cuprins cu imaginaţia. Într-un fel, cele două lecturi mi-au întărit credinţa că ficţiunea cu suport ştiinţific se întinde, într-una din extremele sale, spre un spaţiu tot mai obscur marelui public. Lumea pe care o ştiam adolescent fiind s-a schimbat mult. Ştiinţa s-a adâncit şi s-a tot adâncit într-o realitate ale cărei modele sunt, în mod necesar, tot mai abstracte. Pentru autorul sefist e din ce în ce mai dificil să construiască un astfel de caleidoscop tehnico-anticipativ în care să ascundă o poveste consonantă cu cititorul emoţional, evident majoritar. „Insula” este însă chiar un astfel de exemplu, prin care noul CPSF izbuteşte să ne arate unde a ajuns imaginarul scifient.

Ca o paranteză, aș menționa că, în arealul ştinţificţional de la noi, mi s-a părut, în anii din urmă, că avem și noi cel puțin un condei care izbuteşte să atingă frecvenţe de natura celor folosite de Peter Watts: zvăpăiatul de Ben Ami. Cred că ne-a dovedit asta prin cel puțin trei texte relativ recente, publicate în două din revistele noastre online de profil. CPSF îmi dă aşadar prilejul să constat că nu suntem complet decuplaţi de radicalista garnitură a hard SF-ului celest.

Revista ne oferă la final o cronologie condensată a fenomenului CPSF (şi nu numai), semnată de Mircea Opriţă, cel pe care, de curând, Balin Feri îl numea „un adevărat domn de modă veche în toate situaţiile, un om impecabil cum puţini mai avem în ţara asta”. Şi astfel, revista se încheie într-un joc circular, sfârşind academic, precum a început.

Îndată ce am parcurs ultimele rânduri, mi-am pus însă o întrebare: va reuşi CPSF şi de această dată? Mă gândesc de pildă că, în prima sa serie, revista a fost un motor activ care, strunit cu mare abilitate de regretatul Adrian Rogoz, reuşea să genereze şi să valorifice o zonă de germinaţie autohtonă, extinsă şi rafinată firesc ulterior. La un moment dat, CPSF avea în spate nu doar o echipă redacţională profesionistă şi bine articulată (cum, de bună seamă, stau şi acum lucrurile), dar şi o întreagă constelaţie de cenacluri active şi un întreg popor de fani entuziaşti. Azi, starea de fapt în această privinţă nu mai seamănă aproape deloc cu cea de atunci. A rămas însă o mare dorință (sunt sigur că nu-i doar a mea): aceea ca buna revistă, miraculos renăscută, să redevină liantul şi catalizatorul de care, cu toţii, avem atâta nevoie…

Există speranţă…


Capitalismul care nu mai este…

26/12/2012

După noaptea de azi-noapte (destul de lungă, fiindcă, nițel obosit de lăcomia cu care m-am înfruptat la prânz din bunătățile Crăciunului, am adormit devreme), în această a doua zi de sărbătoare m-am trezit cu noaptea în cap. Am fost în picioare înainte de ora cinci. Am pornit calculatorul și am citit mai întâi textul Dianei Alzner, postat pe SUSPANS.ro în 24 ale lunii, am scris despre el câteva fraze (le veți citi peste câteva zile) și am purces să caut, nu știu ce, pe Net. Am intra mai întâi pe blog, să văd ce anume s-a mai întâmplat de ieri, când am pus nu mai puțin de trei articole. Nu mare lucru. Am răspuns puținelor mesaje și am căutat în lista blogurilor de top. M-am decis să citesc un articol dintr-un blog numit Capitalism pe pâine, pe care l-am tot văzut în primele locuri, și l-am mai cercetat din când în când, conținutul său lăsându-mi impresia că sunt acolo niște inși cu idei cel puțin ciudate, cumva fundamentaliste. În articolul cu pricina, intitulat „Statul nu e sindicatul vostru”, am simțit nevoia să comentez câteva idei. M-a izbit mai întâi un fragment pe care am să-l citez: „Când mă așez la o masă să negociez cu cineva, îi strâng mâna, îi zâmbesc, dar știu clar că unul din noi o să plece cu un cuțit în spate.” I-am răspuns: „asta e mișto! Esența capitalismului?”. Am dat ceva mai jos de o altă frază croită duplicitar: „In ultimii 20 de ani, societatea civilă românească a fost inexistentă. Sindicatele au fost trambuline politice pentru niște șmecherași cu gura mare. Iar ONG-urile au fost tot niște șmecherii, de importat mașini fără taxe, iar mai târziu, de tocat fonduri europene.” I-am răspuns și eu: „Adevărat! Dar ca să putem folosi cum se cuvine mecanismele societății civile bazate pe principiul libertății de asociere trebuie să fim indivizi educați. Or într-un stat mafiot, care, cum spuneați mai sus, a transformat școala într-o mașină de adunat șpăgi, așa ceva nu e nici măcar posibil, darămite încurajat…” Mi-a răspuns un oarecare Dan, zicându-mi: „N-are nici o treaba educatia cu lupta pentru proprietate. Am vazut salbatici care isi apara proprietatea cu bata, in timp ce ditamai universitarii sug p..a comunistilor. /Pentru lupta iti trebuie in primul rand coaie, ceea ce poporului roman ii cam lipseste.” I-am răspuns că nimeni nu duce lipsă de coaie (iertat să-mi fie limbajul licențios), dar că eu trăiam cu impresia că, pentru a lupta, ai nevoie mai întâi de gândire, altfel ai pierdut din start. Nu mai pot să reproduc fragmentul, fiindcă admin-ul, foarte amabil, l-a șters, păstrându-i domnului Dan ultimul cuvânt, dar oricum asta era ideea.

Mai în aval, am mai spicuit ceva din articol, „Şi angajații incompetenți sunt protejați, şi bancherii care dau credite în prostie, şi minele de cărbuni nerentabile, şi CFR-ul, şi spitalele unde se fură ca-n codru.”, fragment pe care l-am comentat astfel: „să înțeleg că statul n-ar trebui să protejeze nimic, și totul ar trebui să funcționeze pe principiul rentabilității? În cazul ăsta, nesubvenționarea transportului de cărbune energetic pe calea ferată ar crește și mai mult prețul curentului electric, iar un sistem medical construit pe criteriul profitului n-ar oferi nimic celui care nu poate să plătească. De pildă…” Mi-a răspuns tot musiu Dan, vizibil vitriolat: „Tu pe ce blog crezi ca esti, tataie? Vreunul socialist, ca matale? Noi aici spunem de multa vreme ca sarantocii nu trebuie sa primeasca asistenta medicala gratis de la stat.” Apoi m-a trimis la un articol încă și mai radical, numit „Viața săracilor nu trebuie salvată”, comentându-se singur. Fiindcă mesajul meu, intermediar, în care ziceam că sperasem să fi nimerit între oameni civilizați, care acceptă și alte idei și că blogul ar trebui să se numească nu Capitalism pe pâine, ci Capitalism sălbatic, mesajul meu, spuneam, iarăși a fost șters.

I-am răspuns din nou: „Sărăntocul ar putea fi mai deștept ca dumneata. Și s-ar putea să te salveze și el într-o zi, dacă-i dai o șansă… Dacă un țânc de la țară, care n-are acces la educație, moare prematur de apendicită purulentă, înainte de a ajinge un mare medic care să-ți salveze ție viața într-o zi, te aranjează cu ceva asta? Dormi liniștit?” (Păstrez și greșelile cu care am scris, febril.) Mesajul meu n-a apărut imediat. Acum văd că l-a pus nenea admin-ul, dar numai ca să permită iarăși domnului Dan un răspuns devastator: „Alt comunist, care vrea sa ne convinga ca e spre binele nostru sa-i dam lui pomana. Berbecule, eu o sa am intotdeauna asistenta medicala mai buna ca tine. Pentru ca ma costa mult mai putin sa platesc doar pentru mine, decat sa platesc si pentru mine si pentru tine si pentru țâncul de la țară. Doar un dobitoc de stanga nu e in stare sa faca un calcul simplu. Si se mai da si mare educat. Inapoi la aritmetica, socialisti analfabeti!” Uluitor! Domnul Dan, care nu este berbec, așa ca mine, își închipuie că, atunci când se abonează la o instituție privată de asistență medicală, achită odată cu modesta dumisale notă de plată și cercetarea medicală desfășurată în zecile de institute din întreaga lume, achită și costurile școlilor care pregătesc cadre medicale de toate nivelurile, achită și costurile sistemului public de urgență, și încă multe alte costuri, pe care le presupune sistemul medical ca întreg. Domia-sa își închipuie că un spital e așa, ca o crâșmă, în care intri țanțoș și comanzi: „Băiete! O hernie inghinală dreapta! Da’ vezi să fie proaspătă!” Apoi lași umilului chirurg banii (se poate și cu card, dacă spitalul e dotat), plus, eventual, un bacșiș generos, fiindcă, nu-i așa, îți permiți.

Apoi, mai în jos, musiu Dan mai găsește în sine zvâcul să ne mai dea încă o lovitură: „Şi subvenţionarea aia costă mai puţin decât diferenţa de preţ cu care ar creşte preţul curentului electric? Ha ha ha.” Fără însă de a ne acorda dreptul să și răspundem. Lucru pe care, de altfel, nici nu l-am mai încercat în spațiul numitului blog, fiindcă ne-am dumirit. Domnii de acolo fac parte din acel soi de oameni care au tot timpul dreptate, deținători de adevăruri absolute, iar noi, cei care, din neștiință, vezi bine, n-avem aceleași idei cu dânșii suntem ba comuniști, ba socialiști, și întotdeauna analfabeți.

Aș fi trecut cu discreție peste incidentul cu pricina, dacă nu m-ar fi nedumerit numărul mare de vizite pe care-l are acel site, tot timpul aflat în topul blogurilor de limbă română. Propaganda funcționează deci, iar dacă numărul adepților săi va tot crește, să nu ne mirăm, într-o zi, când lumea va arăta ca „Ferma animalelor”, ca „1984” sau ca alte universuri distopice, asupra cărora, niște analfabeți din alte vremi ne-au tot avertizat.

Mă mai ține să nu disper doar speranța că, din fericire, majoritatea românilor sunt, așa needucați cum se află, mult mai cu bun simț decât ultracapitaliștii aceștia, care au uitat că respectiva orânduire socială a fost cândva, la începuturile sale, bazată pe un soi de echitate concurențială, asigurând tuturor întreprinzătorilor șanse egale la pornire. Era vorba acolo de drepturi ale omului și cetățeanului, asigurate prin responsabilitatea asumată a statului, de monedă stabilă, garantată de stat, de sacralitatea proprietății, de educația publică, de armată, de instituțiile republicii, funcționând spre binele tuturor. Era social statul acela, chiar dacă era capitalist, vezi bine! Numai că se baza pe un capitalism aducător de prosperitate pentru toți, nu doar pentru unii. Cel despre care se face azi vorbire nu-i mai seamănă absolut deloc. Fiindcă niciun individ din plebe, oricât de valoros ar fi și oricât de mult ar munci, nu mai poate ajunge în elita socială. Capitalismul de azi se bizuie pe o elită autosuficientă, castizată, ermetică, iar ăsta e drumul sigur către totalitarism. Care n-a fost, nu este și nu va fi doar apanajul stângii. Numai un berbec mai poate înghiți azi o asemenea gogomănie!