GSF25 – un număr memorabil

Vajnicul fanzin sucevean își începe defilarea ficțională din februarie restituind spațiului publicistic un text fantasy polifonic de toată vigoarea: „Visându-l pe Mart Senson”, de Liviu Surugiu, piesă cu care autorul a debutat, în 1995, în Jurnalul SF.

Fiind vorba de o povestire bine prețuită de juriile vremii (distinsă cu premiul JSF Atlantykron), nu mai avem a spune prea multe despre ea. O remarcăm însă pentru că izbutește să îmbine frecvențele tematice ale mai multor subgenuri, aparținând în egală măsură zonelor urban-fantasy, dark-fantasy (de unde izul de horror) și after life-fantasy, pe alocuri cu irizări de umor à la John Bangs, dar și pentru structura narativă secvențializată, dând expunerii o dinamică cinematografică. Stilul cinematic, la care Liviu Surugiu recurge adesea, are și el neajunsurile lui, cel mai mare fiind acela că permite imaginației creative a cititorului mai puțină libertate ca proza în tiparele sale canonice. Lectorul se apropie astfel mai mult de ipostaza de simplu spectator, cu emoții preponderent reactive. Dar prietenul nostru trece aici cu brio peste acest neajuns, motiv pentru care merită toate felicitările. Inclusiv pentru redactare. 🙂

Următoarea pe listă este povestirea „Vicarius Filii Dei”, aparținând unuia din autorii de casă ai Gazetei SF, inimos animator totodată al fenomenului sefist pe plaiurile sucevene: Florentin-Ionuț Haidamac.

Aș îndrăzni să formulez despre acest text opinia că el pare destul de necopt, rămânând în multe privințe doar la stadiul unui proiect ficțional, lansat, din păcate, prematur. Tablorile succesive, concepute ca pilaștri ai intrigii, sunt conectate minimalist, doar atât cât să devoaleze legăturile cauză-efect mai importante (anumite fire narative se pierd), personajele sunt schițate expeditiv, în 2D, fără multă adâncime emoțională, iar chivotul legilor se ivește, soluție salvatoare, pe un final vizibil accelerat, lăsând impresia că povestașul a dorit să se scape mai repede de responsabilitatea băsmuirii. 🙂

Încercarea de față punctează totuși la atmosferă (lucru remarcat și de unul sau doi comentatori), precum și la grija pentru redactare, chiar dacă se mai ivesc ici-colo mici accidente de punctuație (în „Urmele de sânge de pe faţa lui, mizeria în care era ţinut, nu-l impresionară prea mult.”, de pildă, ultima virgulă e în plus), greșeli involuntare de tastare (gen „vei ucis”) sau „eufonii” (una sau două, nu mai multe, ca în „ca cerul”).

Cred, în concluzie, că textul merita un spațiu de manevră mai amplu și mai multă migală din partea autorului, care, nu ne îndoim, ar fi putut construi o structură science fantasy de bună rezonanță sau un fantasy cristic (christian fantasy, subgen abordat cu destulă sfială) sau, de ce nu, un hibrid cât se poate de izbutit.

În ultima vreme, prezența lui Sergiu Someșan în Gazeta SF a devenit, din fericire, o permanență, în acest număr 25 domnia-sa semnând mai întâi povestirea „Puteţi să îmi spuneţi Dumnezeu”.

Textul ar putea fi privit ca o parabolă a universalității omului, capabil să ia mereu lumea de la capăt, după un tipar criptat la nivelul miturilor fundamentale. Sau ar putea să fie tot așa de bine așezat pe tipsia perfect rotundă a science fiction-ului tradițional, orbitând în zona temei contactului. Dacă nu ne-ar împiedica un amănunt: nava-mamă, Speranța, lăsase deja câteva mii de cupluri de terraformeri pe planete considerate potrivite, dar rezultatele încă întârziau să apară. Nu cumva acestă rătăcire a omului prin spațiu, în căutarea unei noi case planetare, e chiar inima planului divin, pe fiecare astru replicându-se, legic, povestea cuplului primordial? Și, tot speculând așa, ne-am mai putea pune și alte întrebări. Motiv pentru care sunt deja convins că autorul și-a atins, din nou, scopul. 🙂

Pe Mircea Nanu-Muntean îl citim, din păcate, destul de rar în rubrica de proză a Gazetei. Domnia-sa e prezent totuși în numărul din februarie cu o nouă anticipație nostalgică: „E timpul să vorbim despre timp şi alte probleme existenţiale”, text ce stă foarte bine lângă precedenta încercare de acest fel a autorului, „Infinitul finit, finitul infinit şi alte dureri de cap” (apărută în numărul 21 al Gazetei SF – octombrie 2012 – despre care am scris câteva cuvinte în cronica „GSF 21”), cele două lucrări având în comun atmosfera patriarhală și statornicia întâmplărilor plasate într-o lume viitoare vizibil însănătoșită. Mircea Nanu-Muntean pare că ne propune astfel un început de ciclu al timpului ce vine, în care ne vom fi regăsit esența ancestrală, rostul nostru adânc, singurul în măsură să ne apere de dizolvarea completă într-o cultură consumistă, mereu mai agesivă în prezent.

Despre cele câteva mărunte erori de punere în formă, nici nu merită să vorbim.

Cel de-al şaselea text literar oferit în februarie de Gazeta SF, „Ştradivarius”, semnat cu pseudonimul Mehdi Rajdah, beneficiază de o scriitură expresivă şi disciplinată, trădând la artizanul ei obinuinţa unei bune rigori discursive. Totodată, construcţia ficţională reclamă din partea cititorului, în multe privinţe, sensibil mai multă atenţie decât oricare dintre povestirile deja pomenite în cronica de faţă.

Să pornim de la faptul că onomastica şi toponimia folosite de autor plasează intriga într-un timp istoric incert. Stăpânul domeniului din inima câmpiilor nord-dunărene, unde au loc întâmplările principalului fir narativ, se numeşte Horia Grumberg, fiind descendentul unei vechi familii nobiliare. De aici, prin vulgarizare, ţăranii din zonă, după cum ni se spune, ar fi dat locurilor numele de… Bărăgan. 🙂 Tot în acest timp, un celebru viorist, ce concertează în tavernele din Roma, se numeşte Toscanini Abruzzo Manolache şi este originar din… Petrila, fratele său, Manolache Abruzzo Tănţel, fiind directorul Institutului de Bellearte pentru Minori din Roma, unde studiase nițel şi domnişorul Jorjel, tânărul valet, pentru scurtă vreme, al baronului.

Cosmopolita lume ficţională propusă de Mehdi Rajdah îşi întregeşte pleiada onomastică prin numele fostului valet al baronului, Sergiu Mallmaison (sfâşiat de ursoaiaca scăpată dintr-un circ ambulant şi aciuată în păduricea din apropiere), al marchizului Exupery (oaspete la conac) şi al cameristei Arleta Bengescu Harry.

Singurul nume cu iz local, cel al grădinarului alcoolic Cupcea, pare să trimită la o formă endemică a arhaismului chepcea (chipcea), având sensul de polonic, linguroi, căuş de băut apă, cauc, ciorbalîc etc., putând sugera faptul că insul nu e decât un ciorbar 😉 viclean, tipul slugii neloiale, uneltind pentru a uzurpa autoritatea stăpânului său.

Nu doar grădinarul poate fi privit ca un personaj-exponent, ci şi camerista Arleta, modelul servitorului onest, care-şi duce crucea până la capăt, chiar cu preţul şubrezirii propriei sănătăţi, micul Jorj, tipul naivului, convins că-şi poate face loc în viaţă cu buna-credinţă neștirbită, şi chiar baronul Grumberg, modelul conducătorului rătăcit, care nu mai asigură un leadership coerent lumii sale.

Toate aceste figuri şi întreprinderile lor mărunte, convingător articulate de autor, conduc la concluzia că, de fapt, adevăratul personaj principal nu e niciuna dintre ele, ci chiar lumea ficţiunii, aflată în plină criză de autoritate, fiindcă noblilul, deţinător tradiţional al puterii, nu-şi mai împlineşte menirea, lăsându-i pe oamenii simpli să hotărască ce au de făcut. Iar ei îşi urmează destinul: cei loiali rămân loiali, cei vicleni uneltesc şi cei nevinovaţi plătesc.

Decriptată astfel, povestirea pare să n-aibă dimensiuni de ficţiune speculativă decât, eventual, cu totul marginal (timpul incert putând fi, la urma urmei, unul ucronic), aşezându-se în schimb mult mai clar în aria unui realism simbolic, folosit ca revelator pentru o radiografie socială suspect de asemănătoare lumii în care se întâmplă că trăim.

Povestirea „Mişcarea înceată a ochilor”, de Marian Dumitrașcu, este o versiune nouă a textului său „R.E.M.”, publicat în NAUTILUS, la finele lui 2011, despre care am scris câteva cuvinte în cronica noastră „Ficţiuni de sărbători”. Nu știm pentru ce motiv recurge autorul la o povestire veche, pe care dorește să ne-o spună într-un fel nou și nu găsim că această variantă ar fi superioară în vreun fel celei anterioare. Putem constata însă că scrisul domnului Marian Dumitrașcu nu pare să fi progresat vizibil între timp, și nu ne gândim în primul rând la acidente mărunte, cum e cazul greșelii de tastare „mai din timpuriu” sau a cacofoniei „avion cu reacţie”, ci la erorile sistematice de punctuație. Vom da exemplu lipsa virgulei dintre circumsatnțiala de loc așezată în față și regentă: „În holul îngust îşi făcu loc un al treilea personaj.”; „În locul parchetului se-ntindea pământ.” etc. Lipsa virgulei semnifică faptul că se insistă asupra subordonate, căreia i se atribuie, prin intonație, o importanță deosebită, ceea ce, în mod evident, nu e cazul în exemplele date.

Așteptăm pe autor cu proiecte noi, fiindcă e bine să depășim experiențele vechi și să privim spre viitor. Și sunt destule motive să privim cu încredere.

Rubrica de proză a Gazetei SF se încheie cu un fragment de roman, purtând titlul „Tornadele nordului” și semnătura lui Eugen Lenghel. Fără a pretinde că putem emite judecăți pe seama întregului citind numai o parte a sa, remarcăm totuși scriitura alertă și clasic-economică în care e turnat fragmentul, precum și alura personajelor, nu doar conturate, ci și bine dimensionate empatic.

Pare a fi vorba de un univers ficțional dominat de ample tulburări climatice, în care fenomene tipice zonelor de climă caldă își fac apariția la latitudini neverosimile, ducându-ne cu gândul la nefastele urmări ale încălzirii globale. Lectura m-a dus o clipă cu gândul la romanul „Uraganele”, de John Barnes, de care pare însă a se deosebi prin plasarea intrigii într-un timp foarte, foarte apropiat prezentului nostru, lucrarea lui Eugen Lenghel căpătând astfel o dimensiune de avertisment mult mai vizibilă.

Nu ne rămâne decât să așteptăm cartea, spre a urma firul întregii povești, fiindcă, în mod cert, avem aici o poveste veritabilă, în accepțiunea cât se poate de clasică a termenului.

Fragmentul de roman de mai sus nu este însă ultima lucrare din oferta generosului fanzin sucevean, pe luna februarie. Mai sunt două povestiri („Depeşa fără marcă – vorbă-n vânt”, de Daniel Barbu, și „Blestemul familiei Greensword”, de Sergiu Martin), ambele înscrise în concursul de proză, motiv pentru care le vom comenta în numărul viitor al revistei, și prima parte a foiletonului „Topograful”, de Sergiu Someșan, cu care vom încheia cronica de față.

Fiind vorba tot de un fragment, nu vom spune însă prea multe, așa că ne limităm să apreciem începutul ca mai mult decât promițător, prevestind o poveste-poveste, deocamdată bine învelită în marama incitării și pusă în formă cu har, în pofida câtorva greșeli mărunte de tastare („Am privit de-a lungul trenului în timp coboram”; „Carnetul de dispăru ca prin farmec”; „îşi speriau copii mici”, „om pe care avea fie foarte greu”; „unele dintre el”) și de punctuație („Nici eu nici el nu putem minţi” – trebuia virgulă după „eu”; „Pe vremea aia mina mergea din plin…” – trebuia virgulă după „aia”), pe care le intuim cu totul involuntare.

Și iată-ne la final, moment în care trebuie să încercăm o concluzie. Câteva lucruri ni se par evidente: (1) Gazeta SF mărește producția și (2) Gazeta SF e în plină evoluție calitativă, fiind probabil cel mai bun număr al său de când a sclipit prima oară în mediul virtual.

Să le mulțumim deci harnicilor gazetari și să ne bucurăm că putem citi așa un FANZIN! 🙂

La cât mai multe astfel de numere! 🙂

SRSFF, număr prim în serie nouă

Proaspăt re-reinventata Revistă a Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy (îi urăm și noi drum bun, pe această cale), al cărui prim număr, lansat în 12 februarie 2013, am avut plăcerea să-l citim, își deschide rubrica de proză cu o tabletă purtând titlul „Comunicații”, și semnătura lui George Lazăr. Chiar dacă ideea nu e nouă, și chiar dacă poanta (nu te băga în discuțiile celor mari, 🙂 cu versiunea dacă nu exiști, de ce te bagi?) are și ea oarece vechime, tableta dispune totuși de suficientă substanță ca să producă doritul zâmbet. În plus, ea beneficiază și de o scriitură bine adaptată conținutului, așa încât putem spune, fără riscul de a greși, că obiectivul de a redeschide cum se cuvine secțiunea ficțională a revistei a fost atins.

A doua secvență de proză oferită de SRSFF în numărul său inaugural al noii serii este povestirea „Creșa”, purtând semnătura autoarei vâlcene Diana Alzner. Suspansul își face simțită prezența în lucrare încă de la început, autoarea introducându-ne în poveste chiar la punctul culminant, când personajul principal, Robert, învățătorul, rănit la picior, caută cu disperare să se salveze. Urmează partea explicativă a intrigii, derulând faptele de dinaintea tabloului inițial. Pe parcursul ei, cititorul pătrunde treptat într-o lume fenomenologic distopică, un fel de dictatură a copiilor, cu un comportament deformat de educația falimentară promovată de un sistem despotic până la absurd. Pe acest fundal de totalitarism postapocaliptic, se ivește un amănunt bizar: între copii și proprii părinți relația e nefirească – lipsește cu desăvârșire dragostea. Secțiunea finală explică însă tot, reușind un deznodământ ce închide meritoriu cercul intrigii: habitatele protejate de cupole nu sunt nici pe departe refugiile umanității pe cale să se salveze după o mare catastrofă, ci chiar incubatorul unei specii mutante concurente. Rămași în ariile neprotejate, oamenii fac ce au făcut întotdeauna: se luptă să supraviețuiacă.

Diana Alzner ne spune și de data asta o poveste densă, bine articulată, folosind în acest scop o expunere destul de robustă, deși fără florilegii de stil, cu care, de altfel, ne-a obișnuit. Cele câteva erori („lucrurile nu stătea aşa”, „eşti bine venit”), cu totul nesistematice, destul de probabil că sunt numai simple accidente de tastare. Povestirea de față nu e, așadar, decât un nou argument întru susținerea afirmației că debutul în volum al autoarei vîlcene, în anii următori (cât mai curând, sperăm), ține de firesc.

După antractul prilejuit de povestirea autorului croat Aleksandar Žiljak, „Lupoaica divină” (mulțumim călduros bunei reviste pentru șansa, destul de rară în publicațiile nostre online de profil, de a citi un text de ficțiune speculativă al unui autor străin), SRSFF reintră în zona autohtonă cu un fragment din romanul „Teofil și Câinele de lemn”, de Cosmin Perța, apărut în 2012 la Editura Herg Benet Publishers. Este vorba de un fragment pe care SRSFF l-a mai publicat și la 5 aprilie 2012 (aici), probabil în avanpremieră, iar noi am scris despre el în articolul „SRSFF în miezul primăverii”, apreciind atunci că avem în față un autor deprins cu disciplina scrisului, stăpân totodată pe condeiul său. Nici la momentul de față nu putem spune mai mult decât am spus, așa că ne mărginim să apreciem mostra de față ca pe o promisiune de lectură de prima calitate.

Nu la fel de promițător ni se pare însă fragmentul de roman „Harul”, cu care SRSFF își încheie rubrica propriu-zisă de proză. El aparține Ralucăi Băceanu, tânără autoare de urban dark fantasy promovată cu osârdie de unele din revistele noastre spec-fi sau de suspans, și nu numai de ele, așa încât, ajunsă la a n-a carte publicată, domnia-sa constituie azi un model de succes pentru toți adolescenții cu pornirea de a scrie literatură de gen.

Când vine vorba de preferințe literare, vine vorba, desigur, în primul rând de gusturi, mai presus de orice dispută, precum se știe din vechime, dar, din păcate, acum, discuția nu se poate rezuma doar la atât. Dincolo de faptul că noi poate nu ne dăm în vânt după povești cu vampiri, demoni și alte creaturi malefice, pornite în cumplite bântuiri urbane, scăderile din fragmentul de față nu sunt nici ele chiar deloc lesne de trecut cu vederea. Asumându-ne deci riscul de a judeca întregul numai după o parte a sa (un risc nu foarte mare, desigur, fiindcă am citit deja multe din povestirile autoarei apărute în unele publicații online, iar fragmentul de roman e tot pe-acolo), apreciem că suntem confruntați cu o construcție încărcată de clișee, purtând veșmântul unei scriituri stângace, de slujitor al condeiului încă nedeprins cu disciplina scrisului.

În fruntea suitei de procedee-clișeu aș pune imaginile de acest tip, pe care le găsesc cel mai clar conturate în fragment. Eclipsa ad-hoc, de pildă, firește, imprevizibilă („Era o eclipsă parţială de Soare, dar nu fusese aşa ceva anunţat la ştiri.”), face parte dintr-o întreagă suită de fenomene-avertisment patinate, premergătoare ivirii creaturilor malefice („Cerul se întunecă însă într-o clipă, foarte mult. Se lasă un frig de nedescris.”). Lupta dintre bine și rău e și ea zugrăvită cu o imagine cel puțin la fel de second-hand: diavolii (îngeri decăzuți – în fapt, o altă imagine-clișeu) atacă slujindu-se de arme magico-energetice, împrumutate din anime-uri de duzină („O bulă mare şi roşie de energie ieşită din ele se direcţiona spre mine şi Vlad. Energia aceea zbura cu viteză spre noi, fâsâind prin aer ca un glonţ. Când era la un un metru de noi, bula se îndreptă rapid spre Vlad.”). Imaginile-clișeu abundă și în portretele demonilor și, fiindcă autoarea nu găsește o modalitate eficientă să ni-i descrie convingător, ea recurge la soluția disperată de a repeta câteva cuvinte cheie (murdari, ochii roșii etc.), enumerând și câteva trăsături negative de caracter, ca pe niște acuzații slab dovedite (violență, lăcomie, mândrie, minciună, perversitate), ori făcând trimitere la o străveche meserie, preponderent femeiască, fiindcă, nu-i așa, nimic nu poate fi mai decăzut decât o prostituată parșivă. 😉 Iată, așadar, poza de grup a slujitorilor răului: „…erau ca nişte îngeri urâţi, scorojiţi, cu ochii roşii, inflamaţi, în nişte zdrenţe murdare de noroi şi sânge, nişte zdrenţe ce cândva fuseseră albe. Erau murdari, reprezentau tot ce era mai rău pe lume: violenţa, lăcomia, mândria, minciuna… Un puternic miros de putreziciune persista în aer şi de ouă stricate…” (pe final, topica este și ea absolut epustuflantă). Nu mai puțin disperat 😉 este și portretul demoniței din grup, în care se remarcă ușor imaginea-clișeu a prostituatei-standard, cu ciorapi fishnet și minijupă cambrată, din piele: „Arăta exact ca o prostituată. […] Avea ochii roşii şi injectaţi, o barbă întoarsă, ascuţită şi buzele subţiri, o faţă ce trăda parşivenie şi o perversitate ieşită din comun. Machiaj excesiv, dres plasă rupt şi o fustă de piele mulată. Părul blond îi era năclăit, iar şuviţele brunete i se vedeau lipite de scalp.” Ca o „încununare”, nu lipsesc, firește, nici expresiile-clișeu. E prezent până și faimosul americanism, patinat până la neființă, „Oau”. 🙂

Dovedind, cu temperament, că nu o interesează absolut nimic din balivernele noastre, 🙂 autoarea rămâne statornică în modul de folosire a timpurilor verbale (subiect asupra căruia a mai fost, din câte-mi amintesc, dăscălită). Iat-o folosind un timp nefiresc al trecutului pentru a se referi la acțiuni ulterioare unor evenimente introduse în prealabil cu prezentul: „Cerul se întunecă însă într-o clipă, foarte mult. Se lasă un frig de nedescris.” urmat de „M-am ridicat şi am privit cerul atentă. Am văzut cum discul solar era acoperit pe jumătate de lună.”).

Ne-ar mai lua încă mult, mult timp să corectăm toate gafele de stil, de topică, de logică, etc., etc., etc. ale domnișoarei Raluca Băceanu. Oricum, credem că am fost deja mult prea răi cu „literatura” domniei-sale, dar „trebuie musai” 😉 să menționăm și o alăturare pleonastică, foarte, foarte tare: „izul de miros”. 🙂 O adevărată perlă! 🙂

Tot mai convinsă, se pare, că singura condiție pentru a te numi scriitor este să scrii, Raluca Băceanu e tot mai aproape să ne convingă de un lucru: marea sa problemă pare să fie chiar… harul. 🙂

Secțiunea de PROZĂ nu e singura dedicată ficțiunii. O regăsim și în rubrica FOILETON, care se deschide cu o interesantă lucrare a neobositului Aurel Cărășel: „Marginea curcubeului”. Începutul e mai mult decât promițător. Intriga, inițiată prin deschiderea mai multor cercuri narative, e o broderie pe tema timpului, articulând o complexă cronochirurgie. Structura, și ea oarecum necanonică, nu face decât să incite, la rândul ei, episodul încheindu-se cât se poate de inspirat, într-un moment de veritabil suspans.

Ne vom referi totuși, în cele ce urmează, la câteva mici scăpări care, deși lesne de observat, nu au puterea să eclipseze părțile bune ale proiectului. (Îi urăm domnului Aurel Cărășel să-l ducă la bun sfârșit.)

Prima categorie de scăpări credem că este cea a greșelilor de semantică, și vom spicui din text două exemple. Senzațiile încercate de Mike Ostrand, alcoolic înrăit, în plin exercițiu al năravului său, ne sunt, de pildă, descrise astfel: „Arsura din gură se strecură de-a lungul traheii şi porni în viteză către stomac.”, frază care ar fi cu totul legitimă dacă traheea n-ar face parte din aparatul respirator, și nu din cel digestiv, având deci rolul de a dirija aerul înspre și dinspre plămâni. Arsura provocată de brandy, scotch, gin, whisky, tzuica 😉 etc., în drumul lor către stomac, nu putea, așadar, să se angajeze de-a lungul traheii decât cu totul accidental și cu consecințe dintre cele mai neplăcute, dacă nu chiar funeste. Bineînțeles, putem accepta situația de mai sus și ca pe o convenție ficțională tipic speculativă, motiv pentru care ne-am aștepta ca, ulterior, să aflăm că Mike Ostrand este de fapt un extraterestru, sau un locuitor dintr-un univers paralel, care are o structură anatomo-morfologică absolut particulară. 😉 Tot descriptivă este și formula „gardianul îmbrăcat în costum culant”, asupra căreia rămânem cel puțin la fel de nelămuriți, fiindcă sensul lui culant este acela de darnic, generos, plin de mărinimie etc., așadar putem presupune că autorul s-a gândit mai degrabă la adjectivul colant, cu sensul de mulat, strâns pe corp.

O a doua categorie este cea a greșelilor de redactare, cum este cazul enunțului „spiritul are parte de odihna necesară după atâta zbatere din Cronologic”, pe care l-am fi considerat mai limpede sub forma „spiritul are parte de odihna necesară după toată zbaterea din Cronologic” (sau cumva în genul ăsta), fiindcă, în forma din text, nu sună prea bine. Tot aici se poate așeza și americanismul show-biz, pe care autorul găsește cu cale să-l răsucească în „bussiness-show-ului”, răsturnând de-a dreptul topica firească.

În fine, am mai identificat și unele alunecări de stil, din care nu vom menționa decât o spumoasă „eufonie”, „magnetică, care”, unde virgula, biata de ea, deși prinsă la mijloc, nu reușește câtuși de puțin să evite dezastrul. 🙂

Scăpat de toate neajunsurile de acest soi, adică periat cu maximă atenție, foiletonul domnului Aurel Cărășel ar putea deveni, suntem convinși, unul mai mult decât rezonabil.

Emisia de ficțiune a Revistei Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy se încheie cu foiletonul „Lenea” (capitolul 12), de Victor Martin, roman al cărui precedent capitol a fost publicat în decembrie, anul trecut. Apreciem că lucrarea evoluează în aceeași matrice insinuantă, autorul părând a pune în gura personajelor sale idei exprimate, măcar în parte, și în articolele semnate prin diverse reviste (a se vedea în acest sens câteva recente editoriale din NAUTILUS). Nu-i mai puțin adevărat că unele din aceste enunțuri invită la meditație: „Presa virtuală, ca şi cea scrisă pe hârtie, suferă din cauza lichelismului generalizat. Până acolo, încât şi cei ce critică lichelismul ajung să-l practice.”; „Într-o istorie, nu rămân neapărat cei buni, ci gălăgioşii, cei ce ştiu să se pună în lumină. Din cauza asta, reclama nu produce valori, ci poleieşte nonvalori.”; „Spui că e albă; vin sute şi spun că e neagră. Mulţimea martorilor contează şi neagră rămâne. Adevărul e o minciună repetată la infinit; de o mulţime indefinită. E un adevăr al oportunismului absolut.”; „Istoria societăţii, ca istoria oricărui alt domeniu, nu înregistrează decât adevărul celor puternici. Ce păcat, însă, că puterea nu e dată de calitate, ci de cantitate!”. 😉

Puținele greșeli de tastare (gen „pot veni uni mai deştepţi”) sau accidente de punctuație („Cei cărora le-ai fost oportunist şi care te-au obligat să exersezi oportunismul, îţi sunt…”) nu întunecă major (con)textul, al cărui final încearcă să aducă și o undă de tensiune.

Parcurgând cu atenție toată oferta de proză a lunii februarie de până acum – NAUTILUS și SRSFF – am rămas cu impresia că cineva se străduiește a ne convinge cu tot dinadinsul de bunul mers al ficțiunii speculative românești. Fără a ne erija în judecători absoluți (primim tot mai multe acuze în acest sens, în ultima vreme, semn că am început să deranjăm), concluziile noastre sunt însă potrivnice. Apreciam în încheierea articolului „NAUTILUS 61 – ficțiuni la final de iarnă” că din ce în ce mai multe texte necanonice sau străvezii din punct de vedere compozițional își fac loc în revistele online de profil. De data asta, dând la o parte fragmentul din romanul lui Cosmin Perța (bun, ce-i drept, dar republicat) și fărâma din… „Harul” Ralucăi Băceanu (pare-se, destul de lipsit de virtuți), constatăm că nu rămânem decât cu povestirea Dianei Alzner și cu tableta, vetustă, dar nu lipsită de un anume farmec, a lui George Lazăr. Chiar dacă ne mai îndulcim puțin pe final cu începutul de foileton semnat de Aurel Cărășel, fiindcă lucrarea domnului Victor Martin nu s-a dovedit nici până acum a fi una prea populară, 😉 lucrurile nu se schimbă radical. Așadar, mi se pare cât se poate de evident că, în ciuda unei anumite efervescențe cantitative (s-au adunat deja, cum-necum, 13 texte în februarie), calitatea se topește progresiv. Sunt, e adevărat, și cele câteva articole valoroase din contex („Multiversurile si obscurantismul contemporan”, de pildă, al lui Cristian M. Teodorescu, e pur și simplu foarte bun), dar suntem convinși că ele nu pot suplini în vreun fel lipsa ficțiunii de calitate.

S-ar cuveni, în încheiere, să spunem câteva cuvinte și despre noua ținută în care se prezintă, din chiar această lună, Revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Credem că noul layout este unul elegant, cu o cromatică echilibrată, în nuanțe deschise, odihnitoare. Bazat pe un cod eficient, el permite documentelor web să se încarce cu succes chiar și pe mașini sărace în resurse, rulând sisteme de operare sauriene (am ocazia să testez revista chiar și pe un vechi Intel Pentium II, cu 192 M SDRAM, sub Windows98 SE). Totuși, suntem de părere că lucrurile ar fi stat încă și mai bine dacă unele fișiere folosite (fotograma din blocul superior, de pildă, un png de 366,4 KB) ar fi fost în prealabil optimizate pentru inserarea în pagini-web. La dimensiunea de acum, ele epuizează rapid resursele oferite nu doar de calculatoarele bătrâne (și mai sunt destule în România), dar și de multe dispozitive mobile (telefoane smart, tablete mai modeste etc.), iar când accesul la internet se face prin tehnologii wireless, traficul stoarce inutil destui bănuți din buzunarul utilizatorului. 😉

Dar, având în vedere modul cum e privită publicistica electronică în România, nu-i de mirare. Alte site-uri stau cu mult mai rău.

E bine însă de știut că, între timp, în occidentul cel binecuvântat, vânzarea de carte și revistă electronică la unele importante companii de profil a depășit încă de acum câțiva ani vânzarea produselor similare tipărite pe hârtie.

NAUTILUS 61 – ficțiuni la final de iarnă

Numărul 61 al revistei NAUTILUS, primul din cel de-al șaselea an de existență (îi urăm, și pe această cale, viață lungă), începe seria lunară de ficțiune cu o piesă deloc spec-fi, dar mustind de fantastic, textul „Căderea”, semnat de tandemul Andra Spirescu/Mihai Perșinaru, făcând parte, ca de obicei, din rubrica „Multi-vers”. Și tot ca de obicei, autorii ne rezervă obișnuita tratație cu fantastic poetic, având, de astă dată, un pronunțat buchet de suprarealism sud-american, într-o atmosferă la compunerea căreia contribuie din plin decorul și onomastica personajelor, totuși cam multe pentru dimensiunea expunerii.

Discursul, prozodic, având asupra imaginarului un efect ca de transă, cedează însă în câteva rânduri, din cauza unor mici neatenții de scriere („comfortabile”, „Ştii cî nu-mi place”, „versurile unui poet al care a descris decadenţa”), a unor „eufonii” dintre cele mai sonore („provoacă căderea”, „pisică care”, „cu rachiu”) și a unui delicat accident de punctuație („Cineva, un ins beat şi cam tăntălău după părerea mea m-a înjunghiat.”).

La rubrica „Istoria viitorului”, Aurel Cărășel ne propune, sub titlul „Comunitatea neurostenică”, o nouă tabletă-sinopsis. Adunând laolaltă suficintă informație pentru a susține o întreagă nuvelă, dacă nu chiar un roman, expunerea, foarte condensată, conține totuși, la cât e de mică, și câteva greșeli. Dacă măruntele derapări de tastare („comeciale” sau „urmaţii”), puține de altfel, pot fi trecute cu vederea, strania formulă onomastică seniorială („primului papă neurostenic, Alphonse Jesuus Solidad al I-ul”), repetitivă, din păcate, nu are cum să scape unui ochi cât de cât atent, cum nu poate scăpa nici bizara abordare a nemuririi. Căci aflăm, pe de o parte, că „Numeroasele experimente ştiinţifice efectuate pe neurostenici […] au demonstrat că, spre deosebire de oameni, aceştia sunt cvasinemuritori.” (cvasi e un element de compunere ce precedă substantive sau adjective, având sensul de pe jumătate, aproape, cam, aproximativ). Pe de altă parte, aflăm și că neurostenicii puteau „să trăiască de 4-5 ori mai mult decât cei mai longevivi dintre oameni”. Considerând că în anii 12000 ai erei spațiale, longevitatea umană a rămas la fel ca azi, neurostenicii domnului Cărășel ar avea de trăit vreo cinci sute de ani. Se cheamă cumva asta nemurire? Dacă, în schimb, adoptăm (noi, în locul autorului) convenția ficțională a unei longevități de cinci sute de ani pentru omul acelui ev, neurostenicii ar trebui să ajungă la vârste de circa două mii cinci sute de ani. Privind lucrurile din perspectiva omului de acum, e normal, văzând aceste cifre, să te gândești la nemurire. Dar când începi povestioara-sinopsis cu „Anul 12163 a însemnat pentru comunitatea umană de pe Terra mai mult decât anul declanşării conflictului cu coloniştii de pe Boreea 26…”, folosind adică un verb la perfectul compus, perspectiva, zic eu, ar trebui să se schimbe…

Una peste alta, lucrărica este, cu certitudine, o nouă idee de povestire (dacă nu de mai mult) cât se poate de interesantă, până la urmă. Dar de la idee la povestire (nuvelă, roman) mai e încă drum lung de făcut.

Tot Aurel Cărășel e prezent și în rubrica „Povestea vorbei”, cu o nouă secvență fantasy plasată în universul din preajma Munților Golia. De această dată, textul, purtând titlul „Praf de stele”, e unul de mică amploare (puțin peste 1000 de cuvinte), țintind a fi, după câte se pare, un fel de tabletă, deziderat pe care însă îl atinge prea puțin, rătăcindu-și sensul printre micile întâmplări înlănțuite paradoxal. Astfel, deși Nomia, mica zânișoară, primește praful de stele atât de necesar pentru a putea zbura, ea nu-l sărută pe puiul de sepie, după cum promisese, spre a-l răsplăti, dăruindu-i astfel nemurirea. Deși Trouli, puiul de sepie, nu este sărutat de Nomia, zânișoara bătrână și uitucă, el ajunge să rătăcească la nesfârșit în preajma țărmurilor, sperând s-o reîntâlnească, pe ea sau pe o surată de-a ei, pentru a-și primi totuși răsplata. Cum ar veni, nemuritor fiind, el își căuta nemurirea… Nemurirea ca răsplată, căci nemurirea ca întâmplare nu-i era de trebuință. 😉

Lăsând filosofarea-ntr-o parte, nu rămânem până la urmă din poveste decât cu secretul tehnologic al zborului la zânișoare și cu sentimentul că Aurel Cărășel a împrumutat iarăși un strop dintr-un univers ficțional deja existent, fiindcă, ni se spune, Nomia este o zânișoară din marea famile Tinker Bell, personaj faimos din piesa Peter Pan, de J.M. Barrie, apărută la 1904. Un gest politic abil, de anexare a universalității la opera proprie. 🙂

Îmi pare că „Povestea vorbei” se preface din când în când în povestea vorbelor…

Abia la al patrulea item din lista de ficțiuni nautile a sfârșitului de iarnă avem parte de mai multă literatură, parcurgând prima parte a foiletonului „144”, de Liviu Surugiu. Structura expunerii folosite acum de autor este una tipică scenariilor de filme seriale pentru televiziune, dar scriitura întrebuințată trece uneori dincolo de rigoarea cerută pentru o asemenea întreprindere, căzând într-un soi de ultraliteraritate. De exemplu, formula „Ziua deflora, din nou, misterul nopţii.” se desprinde de menirea ei descriptivă printr-o sugestie pe care o găsesc ritualic-flagelantă în sine și disonant-grandilocventă în raport cu disciplina aproape cazonă a discursului majoritar. Unele zugrăviri pătrund în imaginar cu încetineală, ivindu-se în momente nepotrivite, ca în cazul enunțului, vizibil incert, „Lumina sfeşnicelor din iatac primi cu înfumurare felinarul celor doi intruşi.” Frânarea procesului de acumulare a tensiunii se produce aici prin obligarea cititorului de a abandona cursul evenimentelor pentru a se dumiri, mai pe-ndelete, care-i de fapt relația dintre sfeșnicele înfumurate și felinarele noilor veniți. Cea mai importantă nelămurire vine însă de la repetarea, la modul propriu, a primului episod, al cărui conținut e reluat, literă cu literă, de la început la sfârșit. 😉

Pentru a nu stârni cumva animozități de natura celor iscate deunăzi, în legătură cu povestioara unui anume domn, profund nemulțumit că nu l-am analizat milimetru cu milimetru, ca la cenaclu, precizăm că n-am fost nici de astă dată exahustivi, și nici n-am dorit să spunem cumva, prin observațiile noastre, că fragmentul ar fi lipsit de valoare. Au contraire! 😉 Credem că ne aflăm în fața unei expuneri destul de consistente, care ne-a stârnit interesul. Firește, și o anumită doză de admirație. Rămâne doar ca autorul (și unul, 😉 și mai ales celălalt) să ne convingă. Așteptăm cu speranță! 🙂

Până atunci, să parcurgem și rubrica propriu-zisă de proză nautilă a lunii februarie, care abia acum începe, cu povestirea (aproape foarte scurtă) „Evadare”, semnată de Marian Dumitrașcu, autor pe care n-am mai avut prilejul să-l citim de mult timp în revistele de ficțiune speculativă online urmărite aici. Numele său a apărut ultima dată, dacă nu greșim, în NAUTILUS nr. 50/martie 2012, când i-a fost [re]publicată lucrarea mai veche „Bumerangul lui Zeeler”, o piesă cu care ne-a atras atenția încă din 2011, în Gazeta SF.

Ne bucurăm să constatăm că Marian Dumitrașcu pare să-și fi cizelat în tot acest timp scriitura, pe care am găsit-o promițătoare încă de la primele lecturi. Ceea ce nu ne face însă prea fericiți este vizibila îndepărtare a sa de teritoriul spec-fi, textul de față neavând în comun cu tematica subgenului decât o palidă proiectare în realitatea paralelă a imaginației unui personaj traumatizat psihic, mult mai potrivit de așezat în zona ficțiunii introspective.

Autorul celei de-a doua povestiri (cu adevărat foarte scurtă) a rubricii sus-amintite poartă și el un nume ce nu s-a mai ivit de destulă vreme în revistele de ficțiune speculativă despre care vorbim. Pe Ștefan Ciobanu l-am întâlnit ultima dată, iarăși dacă nu greșim, în octombrie 2011, când îi apărea, tot la NAUTILUS, „Blestemata pisică neagră”. Nici în privința piesei sale de acum, „Scurtătura”, nu suntem de părere c-ar aparține zonei estetice de care ne ocupăm aici cu precădere. Ba mai mult, găsim că ea n-ar fi decât un exercițiu de compoziție spontană, un soi de improvizație modernistă, folosind cuvintele așa cum virtuozii folosesc notele muzicale spre a transmite stări.

În tumultul verbalizării, se ivesc însă și formule ce pot să pară stângace („mai se uită încă o dată printre picioarele trecătoare ale trecătorilor”) sau chiar ilogice („Desigur că văzuse boaba de strugure de pe talpa acelui domn cu mustață…” – am încercat să-mi imaginez cum ar fi putut sesiza eroina, aflată în genunchi, că insul, care, în trecerea lui, tocmai a strivit cu talpa boaba de strugure, poartă mustață?), dar se prea poate ca autorul să fi dorit doar a întări astfel cititorului impresia de stranietate ludică. Sau, pur și simplu, se poate că n-a dorit nimic. Nici măcar să intervină în vreun fel, pentru a nu deteriora simbolic starea ce l-a împins să scrie. Dar ce legătură au aceste exersări de instinct creativ cu ficțiunea speculativă?

Abia la final avem parte de o piesă de spec-fi veritabil, o adevărată mică bijuterie. „Trebuie să zbang tung bung”, de Sergiu Someșan, are ceva din „Frazbile și granchioase”, de Lewis Padgett, dar fără a atinge dramatismul acesteia din urmă. Totodată, am simțit în căldura tonului de poveste o nuanță ce mi-a amintit de atmosfera unei alte bijuterii, o construcție science fiction, concepută pentru copii și tineret, micul roman „Fetița de pe Terra”, de Kirill Bulîciov.

Dacă textele pe care lucrarea de față mi le-a evocat sunt cât se poate de limpede așezate tematic (una în nișa realităților/universurilor paralele, iar cealaltă în principatul explorării cosmice), nu pot spune același lucru și despre ea însăși, fiindcă Sergiu Someșan recurge în „Trebuie să zbang tung bung” la un fals antropomorfism, ridicându-l pe Zgumby, ariciul, la rang de mică zeitate zoomorfă, cu puteri inexplicabile, având sarcini dintre cele mai importante pentru inedita mecanică cerească din poveste.

Și iată-ne la finalul altei cronici de ficțiune nautilă, moment în care se cuvine să tragem și unele concluzii. Prima ar fi că buna revistă caută să revină la ștroful pe care și l-a impus pe finalul lui 2012 și chiar izbutește: a publicat iarăși 7 texte. A doua însă, asumându-ne riscul de a fi acuzați de subiectivism, ar fi aceea că unele texte publicate în N61, tocmai comentate, par a se îndepărta vizibil de linia ficțiunii speculative canonice, pe de o parte (cum apreciam că este cazul în privința lucrărilor „Căderea”, de Andra Spirescu/Mihai Perșinaru, „Evadare”, de Marian Dumitrașcu și „Scurtătura”, de Ștefan Ciobanu), în vreme ce altele, deși bine ancorate în aria tematică a subgenului, nu se bucură și de o expunere consistentă (cum considerăm că s-a întâmplat cu cele două texte semnate de Aurel Cărășel).

Admiterea de texte din ce în ce mai puțin canonice sau străvezii în privința punerii în operă poate fi un semn că zona de germinație ce gravitează în jurul publicațiilor online de gen reduce ritmul. Amintindu-ne și de graficul privind tendința generală a evoluției numărului de povestiri, cel din articolul „O promisiune mai veche”, pare tot mai evident că suntem în plină recesiune…

Concluzia finală? N-ar fi rău să strângem rândurile. Se impun soluții noi.

Panoramic de ianuarie

Înainte de a porni șirul de cronici consacrate lunii februarie, ultima a iernii (și a anului scifient totodată), să vedem cum au stat lucrurile cu zona de germinație online în primele 31 de zile ale lui 2013. Vom începe, ca de obicei, cu clasamentul:

1.SUSPANS.ro – 101 povestiri
2.Gazeta SF – 74 povestiri
3.SRSFF – 57 povestiri
4.NAUTILUS – 50 povestiri
5.HELION ON LINE – 18 povestiri

Nu vom mai face, de data aceasta, niciun fel de speculație privind cât de spec-fi sunt sau nu sunt textele uneia sau alteia din cele cinci publicații pe care le urmărim aici, mulțumindu-ne doar să trecem în revistă clasamentul de productivitate al lunii, pe a cărui primă treaptă se află SUSPANS.ro (9 texte), revenită la un ritm mai apropiat de cel consacrat acum circa douăsprezece luni, urmată de Gazeta SF (7 texte), în vizibilă descreștere prin comparație cu noiembrie și decembrie 2012 și NAUTILUS (4 texte), și el în coborâre față de nivelul lunilor precedente. Pe ultimele două locuri se postează HELION ON LINE, cu o singură povestire publicată și, surprinzător, SRSFF, care în ianuarie 2013 nu a contribuit defel la zestrea de ficțiune speculativă ce se acumulează online.

Față de luna decembrie 2012, când numărul povestirilor publicate de cele 5 reviste aci observate se ridica la 28, începutul de an 2013 înregistrează o scădere de 25%, adunând un mănunchi de numai 21 de texte.

Calitativ, ianuarie 2013 se află tot pe un trend descendent, fiindcă numărul de povestiri demne de atenție se ridică la abia 5, titlurile lor fiind: „Invazia”, de Ioana Vișan și „Între vulturi și oameni”, de Teodora Matei (ambele de la NAUTILUS), „Kowalski ’67”, de Teodora Matei și „Apophis”, de Ionuț Haidamac (ambele de la Gazeta SF) și „De gustibus et de coloribus”, de Narcisa Stoica (HELION ON LINE).

Acestea fiind zise, n-avem decât să constatăm că zona de germinație spec-fi a început anul într-o vizibilă scădere, sporul cantitativ (și calitativ) de la SUSPANS.ro aparținând aproape exclusiv domeniului ficțiunii consacrat de însuși numele publicației, și să ne întrebăm, deloc retoric, ce-i de făcut? Considerăm întrebarea de maximă importanță, convinși fiind că un gen de ficțiune nu poate crește cu adevărat atunci când zona sa de germinație se contractă.

Să vedem ce ne va aduce luna februarie…

Până atunci, toate cele bune!

O promisiune mai veche

Promisesem, pe 5 ianuarie 2013, în articolul „Decembrie – privire de ansamblu”, undeva, mai spre final, să așez față-n față două tabele cuprinzând cifrele menite să arate cum s-au mișcat lucrurile în privința ficțiunii speculative publicate online pe durata anilor 2011 și respectiv 2012.

Spuneam atunci că, oarecum în opoziție cu afirmațiile câtorva importante voci din fandom, formulate în articole sau interviuri apărute cel puțin în două dintre revistele online pe care le citim (SRSFF și NAUTILUS), cifrele arată că tendința de creștere, mai mult decât evidentă în primele trei trimestre ale lui 2012, pare, pe final, să se fi schimbat. Am folosit sintagma „oarecum în opoziție” fiindcă da, în prima jumătate a lui 2012, acumularea cantitativă se manifesta la toate nivelurile, și eram cu toții îndreptățiți să credem în viitor. Concomitent cu efervescența evenimentelor, a aparițiilor editoriale (între ele, totuși, destule reeditări) și a contactelor și asocierilor mai mult sau mai puțin renascentiste (a revenit în scenă H. G. Wells, s-au făcut iarăși auzite vocile unor veterani din Bănie, în numele clubului Victor Anestin, sau din constelația bătrânului Quasar ieșean etc), numărul povestirilor publicate în revistele online pe care le urmărim cu toții era și el în creștere, consolidându-se astfel poziția câtorva nume de autori recent sau foarte recent intrați în scenă (Teodora Matei, Cătălin Cofaru, Aurelia Chircu, Alexandra Niculae) și chiar deschizându-se calea câtorva debutanți (Anișoara Peța, Nicolae Tolontan, Dan Gheorghe Recheșan, Cristinel Dadal, pentru a da doar câteva nume dintre cele mai promițătoare). Se putea spera că, între cele două zone, cea publicistică, preponderent virtuală, incluzând aria de veritabilă germinație, cu autori năzuind să revigoreze și să susțină fenomenul, și cea a proiectelor cu finalitate editorială, zonă articulată în organizații autentice, active din punct de vedere comercial, ar putea începe să se creeze și să funcționeze legături organice, atât de necesare pentru ca acești poli să se poată alimenta reciproc.

Din păcate, doritele canale de comunicare, apte să genereze un raport de complementaritate între cei doi poli, așezând astfel și mișcarea SF de la noi pe un mult râvnit palier al maturității, nu se întrevăd. Cele două sfere par să rămână în continuare aproape separate una de alta, zona comercială nefiind dispusă să investească decât foarte puțin într-un viitor autentic al ficțiunii speculative românești și preferând să meargă în continuare pe calea, mai profitabilă pe moment, a traducerilor, iar zona de germinație nefiind capabilă ea însăși de o detentă susținută. În plus, puținii autori care izbutesc prin ei înșiși să se ridice la standardele acceptate de edituri nu capătă statura unor modele stimulative. În România nu se poate trăi din scris.

Dar să nu mai lungim vorba cu aprecieri, care ar putea fi socotite filosofări sterile de unii sau conspiraționism de alții, și să așezăm pur și simplu, mai jos, cifrele, încercând să deslușim o parte din ce ne spun ele.

Deci iată cum s-a mișcat producția de ficțiune din zona publicistică online în anul 2011!

Și iată cifrele anului 2012!

Încă și mai sugestiv este graficul evoluției numărului de povestiri din aria de monitorizare aleasă de Scifientland. Îl așezăm mai jos.

Numărului de povestiri publicat în fiecare lună din anii 2011 și 2012 îi corespunde un segment de lungime proporțională (sunt desenate la scară). Am adăugat și segmentul corespunzător lunii ianuarie, 2013. Segmentele figurate în culoarea roșie corespund așadar lunilor ianuarie din 2011, 2012 și 2013. Cifrele sunt cele din tabelele de mai sus, regăsindu-se în ultima coloană din dreapta (cea de TOTAL), cu precizarea că numărul însumat al povestirilor apărute în ianuarie 2013 (în aceleași publicații din tabelul pentru anul 2012) este de 21.

Se poate observa dintr-o privire că producția de ficțiune din publicațiile online avute în vedere, un indice destul de fidel pentru zona de germinație, are o tendință generală de scădere pe întreaga jumătate secundă a anului 2012. În acest timp însă, zona activă comercial a continuat să construiască: a avut loc o nouă ediție a târgului de carte Gaudeamus și, mai ales, a reapărut CPSF și Almanahul Anticipația; au fost anunțate proiecte noi, la mai multe edituri, care se vor derula în lunile ce urmează.

Rămâne de văzut dacă inițiativele absolut lăudabile ale Editurii Nemira (CPSF și AA) vor produce cumva un efect de creștere și în zona de germinație autohtonă, stimulând apariția de noi autori și creând un mediu concurențial în rândul celor ce scriu. Dacă se va întâmpla așa, sunt de așteptat în viitor, în revistele online, unde autorii debutanți vor avea prilejul să-și facă ucenicia, povestiri tot mai multe și tot mai bune. Dacă nu, atunci vom asista la o nouă perioadă de scădere, citind traduceri mai noi sau mai vechi, venite cu precădere din spațiul anglofon și sperând la vremuri mai prielnice.

S-auzim de bine! 🙂

HELION ON LINE, unu din zece

După cum ni se comunică în anunțul cu care începe rubrica de Știri SF a recentului său număr 28, pe ianuarie-februarie, HELION ON LINE urmează să apară în 2013 de zece ori. Cele zece numere, de la 28 la 37, corespund perioadelor ianuarie-februarie, februarie-martie, martie-aprilie, aprilie-mai, mai-iunie, iunie-iulie, iulie-august, septembrie-octombrie, octombrie-noiembrie și noiembrie-decembrie. „Deci nu vor există numere duble, ca la revista Helion tipărită.”

După cum scrie, s-ar înțelege mai degrabă că toate numerele par a fi duble. 🙂 Dar anunțul e anunț, așa că haideți să ne ocupăm de ficțiune, căci de-asta suntem aici, nu?

Laboratorul SF conține o singură piesă, „De gustibus et de coloribus”, semnată de Narcisa Stoica, lucrare ce a obținut mențiune la ultimul concurs de proză SF Helion 2012. (Vă reamintim clasamentul.)

O concluzie care s-ar impune, încă de la încept, în legătură cu povestirea de față ar fi, cred, aceea că ea nu excelează la capitolul literaritate, scriitura fiind una simplă, fără niciun fel de înfloritură, dar poate tocmai de aceea robustă și eficientă. Mesajul de dincolo de text mi se pare însă unul de bună densitate, fiindcă, de sub masca scientificțională a unei povestiri pe tema contactului, fără a ne dezvălui fața semenilor întru rațiune porniți a ne face bine cam cu de-a sila, se ivește o parabolă menită să ne arate, cu vădită ironie, cam cum stă treaba cu globalizarea și democrația pe biata planetă Pământ, gata-gata să devină, prin referndum, un astru pustiu, roșu și rece.

Afirmațiile de mai sus îmi apar suficiente spre a clasa povestirea în rândul satirelor sociale cu fundal SF, nișă destul de ocolită, din păcate, în ultima vreme de către autori.

Nu merită să vorbim despre greșeli, ele lipsind aproape cu totul, excepțiile mărunte, gen „Baden Baden n-am fost îngropat niciodată în zăpadă cărămizie.”, încadrându-se cu certitudine la typo.

Așteptăm cu nerăbdare celelalte simple numere duble de la HELION ON LINE… 😉

Început de an cu… SUSPANS.ro

SUSPANS.ro începe anul de ficțiune la 8 ianuarie cu un nou tablou horror din ciclul „Nopţi în tenebre”, purtând titlul „Omul Negru a venit” și semnătura lui Paul D. Adrian.

Textul, din păcate, nu e deloc o lectură ușoară. Încă de la început, rămânem cu totul nelămuriți în privința sensului alăturării „infuzii criptice”, fiincă, în context („La capãtul podului/De oase,/Pe un monolit de piatrã,/Sub infuzii criptice,/Stã adînc scrijelit/Omul Negru a venit.”), înțelesul cuvântului infuzie (soluție obținută prin opărirea unor plante în apă proaspăt clocotită; ameliorare a unei rase de animale – în general domestice – prin împerecherea cu un exemplar obținut prin selecție anterioară) nu pare potrivit. Abia mai târziu, când aflăm istoria ruinelor podului neterminat, putem să presupunem că monolitul înscripționat din motto e scufundat într-o apă în care nenumărate plante, moarte de-a lungul timpurilor, și-au lăsat sevele, ca într-o infuzie complexă, soluție ce nu își află însă, până la final, niciun rost în ecuația poveștii.

La fel de nepotrivit în context pare și adjectivul ocărîtă („ocãrîtã cu cozi de şerpi în loc de mîini”), sensul său fiind acela de certată, înjurată, dojenită etc., fiindcă dojenită cu cozi de şerpi în loc de mîini, de pildă, nu prea are noimă. Cel puțin la fel de incerte sunt și alte formule din text. Enunțul „Cînd razele soarelui îi mîngîiarã pielea misterioasã, aceasta începu sã se despice.”, bunăoară, ne face să ne întrebăm cum deosebim o piele misterioasă de una nemisterioasă, „avea siguranţa aproape categoricã” ne obligă să realizăm că siguranța nu era, în cazul nostru, sigură, 😉 ci doar „aproape categorică”, iar „Una dintre razele agonizante ale amurgului îl fãcu sã se opreascã din tresãrit.” ne determină să acceptăm un fapt cu totul rarisim, dacă nu imposibil, acela că o tresărire, care durează foarte puțin, o clipită, poate fi întreruptă de un alt stimul – o biată rază de lumină anemică, rătăcind în amurg.

Scriitura suferă nu doar prin formulele incerte de genul celor sus-arătate, ci și din cauza unor încercări prețioase de exprimare elevată („neştiutori cu privire la existenţa unei vãi în mijlocul lanţului muntos. Dar mai ales, neştiutori cu privire la ceea ce se întîmpla acolo.”, „Bucãţi multiple din podul cenuşiu s-au surpat şi au fost înghiţite de apa întunecatã.”), a unor evidente excese punctuale de stil („Luna, cu ale sale cercuri de luminã albãstruie împrãştia o atmosferã tainicã asupra peisajului dezolant al morţii a douã speranţe ale umanitãţii.”) ori a unor alăturări, prețioase și ele, având și oarece tentă pleonastică („copiii procreaţi de Omul Negru”) și cuvinte scrise greșit („a îngenunchiat” – forma corectă este îngenuncheat; „nãscãtoarea de monştrii” – corect este „nãscãtoarea de monştri” – nearticulat; „groteascã” – forma corectă este grotescă).

Structura narativă este și ea dezechilibrată, fiindcă abia după o lungă expunere (circa două treimi din text sunt alocate motivării mitico-istorice) începe, în sfârșit, să se întâmple ceva. Tematic, lucrarea e o variațiune pe tema luptei dintre bine și rău, părând împrumutată din mitologia creștină – Pãrintele Uriaşilor ne duce cu gândul la îngerii căzuți, care, împerechindu-se cu fiicele oamenilor, au dat naștere seminției giganților, pomeniți în scripturi – dar nu numai. Din păcate, tot farmecul pe care textul l-ar fi putut avea abordând esența temei se risipește sub presiunea unei puneri în operă aproape deloc fericite.

Cândva, domnul Paul D. Adrian izbutea construcții mult mai bune…

Și cel de-al doilea text de ficține al începutului de an cu… SUSPANS.ro, apărut la 14 ianuarie, 😉 este tot o parte din ceva mai amplu: etapa a 7-a din foiletonul „Zodia Mielului”, de Mihai Hafia Traista. În acest nou episod, intriga înclină vizibil către policier, făcându-și loc în scenă personajul-detectiv, maiorul de poliție Argilă, angajat în descâlcirea ițelor misterioasei ucideri a profesorului Smărăndeanu, dar și a altor fapte antisociale comise în arondismentul său. Cu o scriitură în general echilibrată, autorul reușește să țină caldă tensiunea și să nu risipească misterul ce învăluie atât împrejurările violentei crime cât și viața straniului profet ce-i face pe localnici să se cutremure prin prorocirile sale. Totuși, în câteva rânduri, Mihai Hafia Traistă scapă copilărește frâiele punctuației, în fraze ca „În schimb el figura în evidenţa poliţiei şi mai mult de atât, semnalmentele sale se potriveau cu cele ale tipului dat în urmărire pentru înşelarea unor gospodari din satele ce înconjurau oraşelul, unde infractorul dându-se drept medic veterinar vaccina vitele contra unor sume de bani destul de mărişoare.”, prin care virgulele, ivite când nu e cazul și dispărute din locațiile firești, par că se joacă. În alte câteva rânduri („a răspuns plutonierul Dunăreanu şi ieşi din cameră.”, de pildă, unde hiatusul dintre momente e aproape violent), timpurile verbale se succed și ele nefiresc, iar în altele, se ivesc și mici ciobiri de tastare („străduieşte-te să-ţi revi”, „asculta cu atenţie e un alt comesean”), cel mai probabil involuntare. Nu înțelegem însă de ce „șasesuteșaizecișișase”?…

…Așteptăm continuarea…

Doar două zile mai târziu, SUSPANS.ro ne surprinde cu piesa lui Răzvan T. Coloja, „Am auzit de…”. Parcă nedorind să se dezmintă, revista ne oferă și de astă dată tot un… parțial, unul croit însă din materie de soi, probând un autor cu stofă. Atmosfera apăsătoare a lumii decrepite în care am fost aruncat chiar de la începutul poveștii mi-a amintit cum mă simțeam în tinerețe, citind „Prima iubire”, de Samuel Beckett.

Lui Răzvan T. Coloja nu i-am citit până acum decât articolele despre Linux. Cândva, așteptam MyLinux ca pe ziua mea și testam zelos fiecare distro de pe CD-ul cu care venea lunar revista. Chiar nu m-aș fi gândit că semnatarul acelor articole sistematice și documentate, de cunoscător profund, nu doar al sistemelor de operare open source în sine, ci și al filosofiei care însoțește fenomenul, ar putea face literatură la acest nivel. Singura părere de rău o am fiindcă genul favorit al autorului nu ține, din câte îmi pare, câtuși de puțin de spec-fi, ci aparține mai degrabă unui areal postmodern sumbru, centrat asupra zonelor periferice ale unei societăți decăzute, în care omul nu mai contează. Rămâne de văzut doar dacă partea a 2-a a povestirii vine s-o claseze mai precis în regatul ficțiunii de suspans. Finalul episodului de față ne-o promite…

La 22 ianuarie, SUSPANS.ro ne prilejuiește o reîntâlnire cu Adrian Mielcioiu și al său text „Șanțul”, publicat și în NAUTILUS, în luna decembrie. Versiunea de față însă, diferită, dar nu mult îmbunătățită, ne face să credem că avem în față un autor foarte tânăr, care confundă spațiul publicistic cu teritoriul închis, de atelier de creație, al unui cenaclu literar. Ținem să-i spunem pe această cale că unui text literar odată publicat i se admit doar corecturi ortografice, ortoepice și de punctuație, nu modificări în conținut, constând în suprimarea ori înlocuirea unor părți ale sale. În plus, în ciuda sârguinței de care a dat dovadă la corectarea abaterilor de la norme pe care le-am semnalat rândul trecut (n-am fost exhausitvi, ci am dat numai câteva exemple), tânărul nostru prieten a lăsat să-i scape alte greșeli de același soi, pe care noi nu i le-am indicat. Astfel, în ce privește punctuație, sunt încă destule virgule așezate rău, cum e cazul în „Era o urcare abruptă, şi pe măsură ce galeria se îngusta, Ştefi observă cu uimire…”, unde virgula trebuia așezată după conjuncția și, nu înaintea ei, sau în „Mulţimea de orificii din pereţii lui ciuruiţi, făceau din labirint un fagure nefiresc…”, unde virgula a rămas, ca și în versiunea nautilă a textului, chiar între subiect și predicat. Și ținem să precizăm că, iarăși, n-am făcut decât să dăm unele exemple. În comentariul nostru asupra versiunii nautile a textului (a se vedea, în acest sens, articolul „Nautil de sărbători”), remarcam că Adrian Mielcioiu scrie în general corect. Spuneam „în general”, fiindcă, iată, textul conține, în ambele versiuni, și forme greșite ale unor cuvinte: „într-o vizuină care i se păru lui că nu mirosea aşa de urât ca ultimile”, de pildă, unde corect trebuia ultimele. Nici în privința stilului nu e totul în regulă, redactarea neridicându-se, în ambele versiuni, peste nivelul unei compuneri școlare onorabile, dar conținând greșeli tipice începătorilor. Sucesiunea timpurilor verbale, de pildă, devine pe alocuri friabilă, cum este cazul în enunțul „Când a ajuns, şi-a lăsat mingea jos şi a început să coboare. Pe la jumătatea pantei, băieţelul dispăru fără urmă.”, unde derularea firească a faptelor este bulversată de un hiatus temporal evident, generat de folosirea perfectului compus urmat imediat de un perfect simplu, pentru acțiuni ce se succed la puțin timp una de alta.

Ne bucurăm să vedem totuși la Adrian Mielcioiu atât dorința de evoluție, cât și o anumită personalitate, fiindcă nu toate sugestiile noastre au fost luate, automat, în considerare („broaşte şi insecte de tot felul îşi consumau existenţa”, de pildă, nu a fost considerată o prețiozitate). Însă îl sfătuim să nu mai opereze modificări de genul celor făcute în „Șanțul” la niciunul din textele sale odată publicate. Schimbarea conținutului unui text deja publicat e o practică absolut neobișnuită la un scriitor, fiindcă duce la pierderea inevitabilă a încrederii cititorilor. Persistând în această greșeală, ne va face să ne întrebăm de fiecare dată când îi vom vedea numele în vreo revistă: oare a câta versiune a poveștii e asta? 😉

Ne va convinge mult mai bine scriind alte și alte povești, fiindcă trebuie să privim către viitor, depășind nereușitele din trecut, iar dacă lucrurile vor merge din ce în ce mai bine, nu vom ezita să-l încurajăm. 🙂 Doar de-asta facem ceea ce facem!

Pe 23 ianuarie, intră în scenă autoarea vîlceană Diana Alzner, semnând povestirea „Soția mea dragă”, o construcție crime fiction bine dozată și credibilă. Nefăcând însă parte din aria ficțiunii speculative, ne vom mărgini să spunem doar că am citi-o cu interes până la sfârșit și ne-am simțit mulțumiți. Firul expunerii, neliniară dar construită pe un tipar schematic folosit de autoare și în alte ocazii, ne-a furat în așa măsură încât nici n-am mai luat seama la norme, pe care însă Diana Alzner ne-a dovedit în repetate rânduri că le stăpânește. N-am putea aduce în discuție decât unul sau două mărunte accidente, gen „aceeaşi ochii deschişi”, cu totul nesistematice și, prin urmare, involuntare.

Deși nu e o povestire spec-fi, apreciem textul ca antologabil. Felicitări!

Dificultatea de a stabili repede genul căruia îi aparține un text literar este, de foarte multe multe ori, dovada că semnatarul său nu scrie după canon, nu urmărește să se potrivească unor cerințe sau altora, ci se eliberează pur și simplu de acea formă de energie creatoare pe care autorii adevărați trebuie s-o dăruiască lumii în mod imperios, altfel toată acea combustie riscă să le carbonizeze eul. Nu mi se întâmplă să întâlnesc decât foarte rar astfel de texte, însă iată, la 24 ianuarie, SUSPANS.ro mă pune într-o asemenea situație, publicând partea a doua a lucrării lui Răzvan T. Coloja, „Am auzit de… (5)”. Aș îndrăzni să spun, aproape cu certitudine, că nu e vorba de ficțiune speculativă. Apoi m-aș opri, fiindcă piesa, afară de fundamentul ei transgresiv, are totuși suspans, și suprarealism, și analiză psihologică a decadenței, și dramatism, și încă multe alte ism-uri, dozate abil într-un slipstream de arie largă. E tare greu, spun eu, să-ți propui să scrii astfel și să-ți și iasă. Acesta e motivul pentru care cred că Răzvan T. Coloja e un adevărat scriitor de instinct, despre care, cu siguranță, vom mai auzi.

Nu mi s-a părut deloc important să mă refer la cele câteva accidente mărunte de formă, foarte probabil deloc voluntare.

Imediat după întunecata istorie despre care tocmai am vorbit, adică la 25 ianuarie, dorind parcă să ne descrețească frunțile, SUSPANS.ro ne oferă o tabletă umoristică. Purtând semnătura lui Iulian Sîrbu, istorioara „Și atunci i-am făcut să dispară” are, cu adevărat, valoare anecdotică, apropiindu-se într-un fel și de zona fantastică, dar asta doar dacă nu dăm vina pe un lanț de coincidențe. 🙂 Spre a vedea dumneavoastră înșivă cum stau lucrurile, trebuie să citiți textul. E mic și merită cu prisosință! 🙂

Încercând parcă să redevină revista efervescentă care a fost nu cu mult timp în urmă, SUSPANS.ro îl aduce în scenă, la 29 ianuarie, și pe Ionuț Buda, ca al optulea solo, cu povestirea „Toga de senator”. Din păcate însă, textul nu convinge, el nefiind altceva decât o căutare aproape haotică a unui liman narativ, amestecând tot felul de stângăcii, contradicții și neconcordanțe, cărora li se alătură o serie de greșeli, unele de-a dreptul suspecte.

Cea mai mare nemulțumire mi-a venit de la construcția și evoluția personajelor principale. În primul rând fiindcă dorința imperioasă a domnișoarei Crinu de a-l seduce pe profesorul Codreanu basculează instantaneu în exact opusul acestui demers, fata trăind pe final o experiență onirică pe cât de stranie, pe atât de nemotivată narativ. În al doilea rând, însuși profesorul e zugrăvit cât se poate de contradictoriu, spunându-ni-se despre el mai întâi că „încerca să fie o copie palidă a lui Nae Ionescu” (palidă, deci nereușită), pentru ca imediat să-l vedem în postura (contrară) de dascăl adulat: „Carisma lui Codreanu era cea care făcea ca amfiteatrul să fie plin la fiecare dintre cursurile sale” și „ştia să ne provoace, ştia să ne angreneze pe toţi în discuţie şi să ne facă să rămânem uimiţi când noi înşine eram cei care găseau răspunsurile la întrebările pe care tot noi le puneam”.

Scriitura de care uzează autorul în textul de față pălește și ea, încă din start. Suntem de la început cuprinși de neliniște, constatând în chiar prima frază o repetare stângace (subliniată) și o cacofonie evidentă (am îngroșat literele, deși nu mai era nevoie): „Povestea mea începe într-un sfârşit de decembrie, când iarna începea să-şi intre în drepturi şi să se facă cu adevărat simţită.” În prima frază din paragraful al 2-lea, istoria se repetă: „Aveam un curs de metafizică cu profesorul Mihai Codreanu, care încerca să fie o copie palidă a lui Nae Ionescu, ce atrăgea toţi studenţii la cursurile sale de metafizică şi nu îi învăţa ce e filosofarea, ci cum să filosofeze.”. Și pentru a nu mai rămâne nicio îndoială că avem de-a face cu o încercare aproape complet ratată în privința stilului, textul e presărat cu destule alte greșeli de scriere, unele chiar alarmante, și stângăcii mai mult decât evidente, între care cităm: „nu am fost stare să-l urmăresc”, „greusă”, „colegii mele”, „somnul refuza să se facă prezent”, „a luat cunună de lauri şi a pus-o pe capul meu”, „purta doar titlul de Critica Raţiunii Pure”, „Vocea lui, cu acest torent de cuvinte, aruncară un potop de lavă asupra mea.”.

Asumându-ne întru totul riscul de a cădea în subiectivism, apreciem că piesa de față este sub nivelul celei publicate de Ionuț Buda în decembrie, când începuse, cu „David (I)”, să ne introducă în atmosfera unei povești aventuroase, iscând astfel în unii cititori nostalgii de adolescență.

Seria SUSPANS.ro a începutului de an se oprește la cota 9, chiar în ultima zi de ianuarie, când ne reîntâlnim cu Dadal Cristinel, care semnează povestirea „Datoria”. Găsim că autorul și-a întrecut nivelul dovedit în decembrie, când ne-a oferit, cu „One for the road”, o ecuație narativă pe tema destinului, în cheie fantastică, neașezată însă cu totul în teritoriile ficțiunii speculative. Iată-l aici căutând parcă ecoul celeilalte piese, pe care-l face să reverbereze, oferindu-ne o istorie cu final justițiar, pe care o putem percepe atât în regiștrii unui realism introspectiv, cât și, cu puțină bunăvoință, în partitură dark fantasy.

Stilul e și el unul destul de convingător, cu excepția câtorva excepții de la eufonie („bătrânesc acoperit”, „cu realitatea”, „ai freca cu”, „cu ramă”), dar și de la norma de scriere, căci ni se strecoară sub ochi termenul „spasmotic” și ni se patinează cu insistență în imaginar pe forma „așează”, pe care o întâlnim obsesiv, de vreo zece ori.

Apreciem însă că erorile sunt lesne de corectat, căci ne stau la îndemână sfintele dicționare, și că autorul are destulă îndemânare spre a se aventura, cutezător, pe învolburatele mări ale ficțiunii.

Acestea fiind zise, iată-ne la final de cronică. Moment în care se cuvine să încercăm o concluzie. Iar noi conchidem că SUSPANS.ro, încet-încet, tinde să-și revină. Cel puțin în privința prozei, pare să fie în plină accelerare. Procentul de texte spec-fi însă se menține în jurul valorii estimate cu circa două luni în urmă. Motiv pentru care continuăm să credem că, într-un eventual an IV de ficțiuni, vom căuta o altă publicație mai reprezentativă, spre a nu distorsiona foarte tare sfintele statistici.

S-auzim de bine! 🙂