Galileo, un superlativ

19/06/2010

Am aşteptat revista asta de destul timp. Mi-aş fi dorit s-o citesc la vremea când, licean fiind, mistuisem febril, cu ani în urmă, CPSF-urile găsite pe un raft prăfuit al bibliotecii publice locale, în care căpătasem de la doamnele bibliotecare drept de liberă explorare. Mi-aş fi dorit s-o citesc în vremea studenţiei, când distopia se trăia pe viu, iar Orwell nu era decât un secretar de partid, punându-şi în practică ideile, cunoscute în occident ca „1984”, sau „Ferma animalelor”. Aş fi dorit mult s-o citesc în fiecare zi a tranziţiei fără de sfârşit, în care halucinăm încă precum nălucile, învăluiţi în aburii orbirii comune, când mai roşietici, când mai gălbui, şi când mai portocalii.

S-a întâmplat acum. În sfârşit. Ca o aşezare a lucrurilor în faptul lor, ca o împlinire de vârstă coaptă, amintindu-mi dintr-odată speranţe de tinereţe timpurie, nesaţ de zări şi aripi dornice să le măsoare nemărginirea.

Mi-a plăcut mult. Al naibii de mult. Mi-a plăcut mai cu seamă că arată bine. Tare bine. Mi-a plăcut până şi tenta cumva gălbuie a hârtiei pe care s-a tipărit slova. Mi-a plăcut şi uşoara translucenţă a coalei, deloc deranjantă pentru mine, făcându-mă să tânjesc după iluzia unei ficţiuni pulp autohtone, pe care, tare mă tem, nu o voi gusta nicicând în realitatea asta suprasaturată de şmecherie.

Mi-a plăcut şi aşezarea conţinutului, destrămând secvenţialitatea rubricilor, şi făcându-le să se întretaie, să se ivească pe neaşteptate, când de ici, când de colo, articole, povestiri, interviuri, nuvele, ca ierburile şi arbuştii unei grădini dăruite naturii.

Despre editorialul din deschidere, cineva spunea că ar măcina vorbe. Eu l-am văzut ca pe o declaraţie de valoare cu totul realistă, subliniind experienţa acumulată de membrii echipei redacţionale, un atu comercial de netăgăduit. Galileo este, dincolo de toate, o revistă. Ea trebuie vândută, iar editorialul o prezintă, subliniind punctele tari. N-o face deşănţat. N-o face trâmbiţând valori care nu există. O face decent, aşa cum îi şade bine întreprinzătorului care ştie ce face.

De îndată ce ai întors pagina pe care stau cuminţi ultimele cuvinte ale editorialului, devii practic protagonistul unui salt abisal. „O şansă din 10^16”, de James Patrick Kelly, este o construcţie suficient de robustă pentru a fi fost distinsă cu un premiu HUGO în 2001. Cadrul narativ, viaţa familiei americane mijlocii a anilor şaizeci, cu tatăl alergând după bani, mama nemulţumită şi căzută în viciul beţiei, plus copilul încercând să se împace cu toate astea, nu pierde niciodată din densitatea caracteristică realităţii, chiar dacă pe acest fundal încep să se petreacă lucruri stranii. Un robot umanoid venit din viitor cu misiunea de a produce o scindare temporală pentru a schimba cursul istoriei eşuează, lăsând copilului, singurul care ştie tot adevărul, povara de a încerca să salveze omenirea. Evenimentul perturbator, având 10 la puterea a 16-a şanse de a se produce, este o crimă, pe care copilul e incapabil s-o comită. Istoria curge mai departe pe făgaşul său. S-a întâmplat ceva care poate elimina pericolul nimicirii nucleare? Contează până la urmă faptul că Ray Beaumont, matur fiind, militează din răsputeri în acest sens, prin pârghiile societăţii civile pe care o slujeşte cu tot devotamentul? El speră că totul va fi bine, că făgaşul istoriei s-a schimbat, chiar dacă nu a putut să ia pe umeri, în copilăria sa, povara unei crime. Povestirea este de foarte bună calitate. Singura posibilă breşă în ţesătura ei este la nivel motivaţional: de ce ne dezvăluie el, fie şi la vârsta maturităţii, că o eventuală nimicire nucleară a speciei umane e urmarea neputinţei lui de copil. Sunt multe explicaţii posibile, dar autorul preferă să ne lase cumva nelămuriţi…

În „Elogiul unei cariere”, Mircea Opriţă readuce în actualitate viaţa şi personalitatea lui Ion Hobana. Articolul de istorie a literaturii SF româneşti nu este numai unul foarte bine scris, ci şi oportun, întrucât maestrul anticipaţiei a fost omagiat la 14 mai 2010, în cadrul unui eveniment cultural organizat de SRSFF, la Clubul Calderon. Autorul articolului trece în revistă şi realizările literare ale maestrului, dar le evocă mai cu seamă pe cele ce ţin de critica timpurie de gen. La vremea aceea, SF-ul românesc evolua în etapa sa anticipativ-ştiinţifică, iar scrierile sufereau de tot felul de neajunsuri, inerente perioadelor de cristalizare. Criticile maestrului nu erau însă nici pe departe construite brutal. Domnia sa avea mereu în minte faptul că nu trebuie să sperie cu tot dinadinsul pe cei ce se încumetă să scrie astfel de literatură. Atitudinea asta a fost benefică în evoluţia genului la noi, atrăgând tineri care ulterior au dovedit că meritau cu adevărat preţuirea din partea iubitorilor de SF. Ar fi minunat dacă unii din comentatorii zilelor noastre ar adopta o astfel de atitudine exigentă, dar politicoasă.

Cu totul interesantă mi s-a părut povestirea „Doi bătrâni pe o bancă”, semnată de Liviu Radu. Maestrul toarnă o picătură de fantastic în realitatea ştiută, explicând într-un mod inedit unele evenimente ce ţin de istoria literaturii science-fiction universale: întâmplări din viaţa autoarei primului roman SF, Mary Shelley. Astfel, înviaţi din morţi de un anume medic elveţian Siegfried Frankenbach, (sonoritatea numelui e cât se poate de transparentă, nu?), în urma unui accident nautic, George Byron, medicul său, Polidori, un alt celebru poet englez, Shelley, şi cea de a doua soţie a sa, Mary, nimeni alta decât faimoasa autoare a romanului „Frankenstein, sau Prometeul modern” devin un fel de fiinţe damnate, cu însuşiri vampireşti. Faptele, neconsemnate de istorie, sunt dezvăluite în forma unei discuţii dintre fratele medicului sus-pomenit, Wilhelm, şi bătrâna domnişoară Claire Clairmont, iubită a lui Byron din perioada evocată. Ambii sunt la anii senectuţii, iar protagoniştii straniei întâmplări sunt, la ora întrevederii, trecuţi de ceva vreme în nefiinţă. Povestirea are un tempo ce pare lasciv, şi poate nemulţumi pe unii cititori, familiarizaţi mai ales cu intrigi factuale vijelioase. Se potriveşte însă perfect cu vârsta înaintată a celor ce-şi deapănă amintirile, oferind explicaţii care ne sunt adresate de fapt nouă, cititorilor, şi determinînd o evoluţie ce curge preponderent în planul ideilor. Densitatea şi calitatea ţesăturii mă face să califc textul ca pe unul din cele mai bune ale acestui număr din Galileo.

În „Vonu”, Sebastian Corn ne aduce în vizor un viitor distopic, în care structuri sociale totalitariste de diverse tipuri se războiesc într-o lume a absolutei libertăţi. Totul este permis pentru a acapara o anume nişă de piaţă, considerată oportună de unii sau alţii dintre beligeranţi. La carnagiu participă clone ale unor personalităţi din istoria culturii pop, reprezentanţi ai mediilor fundamentaliste musulmane, urmaşii sistemului tehnocratic absolutist ce transformase Rămânia în OYO, un fel de land-corporaţie. În această lume, America este umbra structurii corporatocratice pe cale de a se desăvârşi în prezent, iar realitatea se dedublează, fiind înlocuită de plăsmuiri biodigitale, în care atentatele pot să capete semnificaţii neaşteptate. Vonu nu e un nume propriu, ci desemnează o stare socială a viitorului creată de om, pătură ai cărei indivizi pot deveni în anumite circumstanţe decisivi în procesele tot mai complexe ale realităţilor multiplicate.

Articolul „Adolescenţii şi sexul”, semnat de Cory Doctorow, în tălmăcirea lui Robert Coller, ridică în lumină perena problemă a modului în care este privită o operă literară în lumea vie, în care trăiesc laolaltă puritanişti, inşi luminaţi sau numai inteligenţi, obtuzi, insensibili, opaci, deschişi, înţelegători, şi alte câteva milioane de tipuri de indivizi umani, pe care e greu să-i mulţumeşti prin acelaşi gest, fie el şi artistic. Dincolo de toate, tirada explicativă a lui Doctorow, inutilă la prima vedere, e un gest de curtoazie a unui scriitor din vest pentru cititorii săi mai puţin atinşi de mesajul uneia din producţiile sale. Sau poate face parte dintr-o strategie de marketing, având menirea de a determina şi pe alţi veşnic nemulţumiţi să cumpere motive de nemulţumire, satisfăcându-şi astfel nevoie de a se manifesta ca atare. Sau, poate, autorul e sincer îngrjorat că lumea încă fuge de propriul ei miez, şi tot mai încearcă să-şi nege propria sa natură. Sau toate la un loc? Sau câte puţin din fiecare? Sau poate că n-are altă menire decât să mă facă să-mi pun astfel de întrebări?

Perla coroanei acestui număr inaugural al revistei Galileo îmi pare a fi nuvela „Însemnări din anii molimei”, de Norman Spinrad. O intrigă bazată pe ideea pandemiei cu transmitere sexuală, care întrepătrunde destinele câtorva oameni obişnuiţi, ce se dovedesc în final cei mai importanţi ai planetei, azvârle în imaginaţia cititorului faptele în cadenţa unei mitraliere. Spinrad stăpâneşte magistral ştiinţa de a-şi aşeza personajele sale puternice pe fundalul unei lumi dense, contrasă evident cu cea pe care o ştim. Viitorul din poveste este nu numai unul plauzibil, ci şi îngrozitor de firesc. Mi-a plăcut mai ales faptul că finalul este unul optimist, înfăţişând o omenire în plină renaştere, în plină reaşezare. Mi-a plăcut însă şi modul în care sugerează că lumea pe care o cunoaştem atât de bine, populată cu inşi veroşi, lipsiţi de morală, cărora banul le conferă puterea de a se juca cu destinele a milioane de nevinovaţi, ori condusă de exaltaţi, care-şi închipuie că Dumnezeu i-a ales ca salvatori ai umanităţii, este incapabilă să găsească ieşirea din impas. Mai mult, cel mai adesea e gata să renunţe în grabă la singurele căi şi modalităţi care-i pot aduce izbăvirea. Happy end-ul e rodul hazardului, fiindcă Spinrad are darul de a ne face să credem că norocul îl ajută mereu pe cel de partea căruia e dreptatea.

Dincolo de valoarea incontestabilă a textului, am îndrăzni să reproşăm totuşi autorului o anume schematizare a intrigii, într-un mod ce aduce cu vechile epopei ale Vestului Sălbatic, şi nu în ultimul rând, ritmul niţel prea accelerat în raport cu dimensiunea. Dorim să spunem că, poate, lărgind puţin construcţia spre a oferi evenimentelor mai mult spaţiu şi reducând în acest fel turaţia de motor cu turbocompresie a intrigii, am fi putut beneficia de un roman demn de posibilităţile lui Norman Spinrad, care nu ar fi obţinut la vremea lui numai nominalizări la Hugo sau Nebula, ci poate ar fi luat măcar unul din trofee.

Din evocarea lui Ray Bradbury, semnată de Graham Sleight, aş reţine în primul rând ideea că reprezentative pentru autor rămân mai ales povestirile sale scurte, care excelează prin… profunzime. În toate timpurile, scriitori de ficţiune speculativă ce aveau ulterior să confirme, aşezându-şi numele în panoplia aurită a genului, au valorificat valenţele acestei forme de manifestare literară slujindu-se de texte de mică întindere, pe care le-au transformat în adevărate bijuterii. Povestirea scurtă nu va înceta nicicând să fie cărămida fundamentală a genului SF şi nu va putea fi înlocuită cu nimic. Am să cred altceva abia atunci când femeile nu vor mai purta podoabe, iar bărbaţii cu dare de mână nu le vor mai cadorisi cu astfel de nimicuri scumpe.

Întru susţinerea acestei idei vine şi interviul realizat prin e-mail de Horia Nicola Ursu cu Joe Haldeman, pentru care autorul a ales un titlu perfect, citându-l pe interlocutorul său: „Meseria se învaţă scriind proză scurtă”. Cine nu ştie să construiască un chioşc de vară, va putea să facă un castel trainic şi frumos cu mâinile sale nepricepute? Haldeman crede că nu. Şi Haldeman e un greu, care ştie ce spune…

Ultima piesă de literatură din revistă aparţine chiar autorului intervievat. „Mortuare” este tălmăcirea lui Mircea Pricăjan a povestirii „Graves”, de Joe Haldeman. E un episod straniu, trăit de eroul narator în jungla vietnameză, cândva, în acei halucinanţi ani ai celui mai lung război din istoria americană, pe când făcea parte din serviciul auxiliar al armatei care se ocupa cu identificarea cadavrelor. Este chemat împreună cu superiorul său să identifice un vietnamez eviscerat bizar, abandonat la kilometri buni în inima junglei, departe de orice aşezare. La locul cu pricina, vietnamezii crează o ambuscadă, ucigând, între alţii, pe comandantul subunităţii americane, în grad de maior. În zorii zilei următoare, acesta este găsit eviscerat, aidoma vietnamezului pentru care fuseseră chemaţi iniţial cei de la mortuare. Acesta însă dispăruse…

Eroul povestirii oferă o serie de explicaţii logice. Dincolo de ele, ceva îi tulburase grav mintea, pentru că, de douăzeci de ani, vietnamezul uscat revine grotesc într-un vis ce se repetă obsesiv. Şi la sfârşitul fiecărui vis, se apropie ameninţător. Tot mai mult. Şi mai mult.

Revista se încheie cu două articole grupate în rubrica intitulată „Zeitgeist” („spiritul vremii”, în limba germană). Primul, „Cyberpunk: După 25 de ani”, este o radiografie a ce a ajuns să fie acest domeniu al ficţiunii speculative după un sfert de secol. Paul Di Filippo găseşte că cyberpunk-ul are nebănuite resurse de adaptare la prezent. Exemplele sale se numesc Rudy Rucker şi Bruce Sterling, doi consacraţi, care se simt bine pe învolburatele mări ale actualităţii. Celălat articol, semnat de Peter Watts, este o cronică a faimosului „Avatar”, publicată mai întâi pe blogul scriitorului. Peliculă controversată, „Avatar” stârneşte încă dispute. După ce găseşte producţiei cinematografice un şir de hibe zdravene, concluzia lui Watts este cel puţin neaşteptată: „Avatar este un film care are şi merită să aibă suces datorită efectelor speciale.” Autorul cronicii afirmă că, în ciuda tuturor scăderilor, ar revedea oricând filmul. Tocmai pentru că are toate acele hibe, iar efectele sale speciale sunt discrepant superioare celorlalte elemente structurale care trebuie să alcătuiască un film, eu nu m-aş grăbi să-l revăd. Ba chiar aş considera asta o pierdere de vreme.

La finalul cronicii mele, câte ceva despre felul cum a fost primită revista. Majoritatea covârşitoare, urale. Câţiva s-au încruntat, arătând cu degetul ba către editorial, ba către tălmăcirea lui Mircea Pricăjan. Motivări vagi, nesustenabile. După cum nesustenabile mi-au sunat şi comentariile referitoare la calitatea hârtiei, aşezarea casetelor biografice după şi nu înainte de texte, şi altele asemenea. Apreciez entuziasmul reţinut al lui Florin Pîtea şi, mai ales, felicitările lui Ion Hobana.

Singura scădere a revistei mi s-a părut că ar consta în prezenţa câtorva erori de grafie. Lipsa lor ar fi putut să transforme Galileo dintr-un superlativ în perfecţiunea însăşi.

Mulţumiri pe această cale echipei redacţionale, şi tuturor celor care au contribuit la realizarea revistei. În ce mă priveşte, consider abonamentul la Galileo achiziţia anului.

Tuturor, numai bine!

Anunțuri

HELION ON LINE, numărul 2, mai-iunie 2010

03/06/2010

HELION ON LINE

Cu niţică întârziere, dar cu voie bună, anunţăm apariţia numărului 2 a revistei HELION ON LINE.


Nautilus, iunie…

03/06/2010

NAUTILUS, iunie
A apărut numărul 29, din iunie 2010, al revistei NAUTILUS.


Scrieri de mai

01/06/2010

Mai ar fi trebuit să fie încărcată de reuşite, căci e luna în care toată natura prinde viaţă, iar căldura îşi intră în drepturi. N-a fost aşa. Zilele călduroase încă se lasă aşteptate, cerul e mohorât. Plouă chiar şi pe 1 Iunie, iar recolta de povestiri e mai slabă decât cea a capriciosului april. S-au adunat abia unsprezece ficţiuni, cele mai puţine de când am purces la aceste recenzări, adicătelea din luna lui Mărţişor.

Din capul locului precizez că am exclus cu bună ştiinţă traducerile, fiindcă mi-am propus să mă ocup numai de texte ale scriitorilor români. Nu am luat în considerare nici recentele producţiuni literare din numărul 2 al revistei Helion, număr dublu, mai-iunie, după cum e anunţat de însăşi echipa redacţională. Le vom recolta în contul lunii curente, peste treizeci de zile.

Vom începe revista povestirilor din mai tot cu Nautilus, care de astă dată nu ne dă prilej de a comenta decât „Înaripatele din vis”, de Ladislau Daradici, întrucât celelate două texte sunt o traducere de Adriana Moşoiu a textutlui „Colecţionarul”, de Frank Roger (autor belgian, de limbă neerlandeză) şi, cu voia dumneavoastră, povestioara mea „Dad”, pe care am s-o comentez… silenţios.

În „Înaripatele din vis”, Ladislau Daradici practică un fel de realism magic autohton. L-aş asemăna lui Nicolae Tiţa, autorul volumului de povestiri „Blestemul”, publicat în 1998 de Fundaţia Scrisul Românesc din Craiova, cu menţiunea că substanţa narativă a lui Daradici nu amplifică frecvenţele patetice monumentale ale celui pe care Petre Ghelmez, în prefaţa volumului sus-menţionat, îl califică „blestemat cu talent”, ci se păstrează într-un registru evocator, adesea morbid.

Personajul principal, Anghel, e un bărbat încercat de viaţă, care răzbună nedreaptatea sorţii de a-i fi dăruit o femeie prea plăpândă şi nefertilă, inutil hărăzită cu un ocean de bunătate: ucide sălbatic, la întâmplare, nevinovate păsări. Acestea revin noapte de noapte, tulburându-i visele, chinuindu-l, umplându-i sufletul de remuşcări şi sentimente de vinovăţie. Consătenii îl dispreţuiesc, crezând că uciderea păsărilor atrage nenorocirea asupra cătunului. După ce soţia sa Maria moare, Anghel înţelege misterul: sufletele care-şi iau zborul devin la rându-le, păsări. Încearcă să-şi răscumpere greşelile devenind ocrotitor al zburătoarelor. Acestea îl iartă. Nu însă şi oamenii.

SRSFF începe şirul poveştilor din mai chiar din prima zi a lunii cu textul lui Balin Feri, „Omenirea? Nu prea bine…”. Autorul ne convinge încă o dată că are har de povestitor, chiar dacă în cazul de faţă expunerea devine pe alocuri excesiv moralizatoare. Omul lui Balin Feri este rezultatul designului inteligent al unui Dumnezeu finit, demitizat şi integrat în universul cognoscibil, pe care supuşii-l numesc şef, sau baştan. Identitatea Celui Prea Înalt devine clară mai repede prin menţionarea numelor unor îngeri reprezentativi: Gabriel, Mihail, etc. Intenţia celestă e banalizată, reducându-se la planificarea unui vast proces de edenizare, un fel de terraformare divină, la concurenţă cu alte fiinţe deice, cărora God şi compania le spun „cei de care nu vorbim”. Finalul dezvăluie o omenire risipită în mai multe locaţii cosmice, abandonată să se descurce pe cont propriu.

La 8 mai, apare la SRSFF povestirea „Creatura”, de Dario Pecarov. Textul ţine de genul horror, cu o abordare policier, bazată pe motivul clasic al criminalului în serie. Eroul, comisar de poliţie, crede că l-a prins în sfârşit pe temutul ucigaş psihopat, dar descoperă cu groază că povestea acestuia despre o fiinţă malefică bântuind oraşul reprezintă în fapt adevărul. În faţa temutei bestii, nici chiar celula de detenţie a unei secţii de poliţie nu este un loc sigur. Cu o scriitură în general economică, Dario Pecarov ne aduce în faţă tema răului convieţuind cu noi, acel rău pe care sistemul nu-l poate elimina, pentru că nu-l cunoaşte, fiind totodată incapabil să-l accepte ca adevăr.

La 21 mai, SRSFF publică povestirea „Trovantul”, de Diana Alzner. E un text bine construit, înfăşurând un straniu fenomen natural, cel al trovanţilor de la Costeşti, judeţul Vâlcea, în vălul unei intrigi ce duce cu gândul la „Alien” , „Creature”, „The Thing”. Succesiunea evenimentelor te ţine. Explicaţiile posibile par pe rând fireşti şi, preţ de câteva clipe, evidente: fenomen Poltergeist, sindromul Pica, boala Morgellons. Adevărul se dovedeşte mult mai straniu: o creatură extraterestră malefică, picată meteoric din cer tare demult, cu o biologie bazată pe o ciudată chimie a siliciului, îi transformă pe săteni în fiinţe diabolice, după chipul şi asemănarea sa. Mi-a amintit în bună măsură de feromagnetalii din „Moartea Pământului”, a lui J.-H. Rosny Aîne, dar şi de povestea lui Lucifer, cel căzut ca un fulger din cer.

Pe data de 11 mai, marea piramidă devine pentru Casian Balabasciuc prilejul unei farse între prieteni, în povestirea cu acelaşi nume apărută în Pro-Scris. De astă dată, în afară de umor, autorul ne oferă o utopie roză, zugrăvind din fuga condeiului un viitor optimist, în care omul pare să fi rezolvat elegant şi definitiv destule din problemele grave. Legat de poluarea mediului, a inventat ambalaje biodegradabile, care se transformă în îngrăşământ. Călătoria aeriană cu aparate de zbor individuale propulsate cu energie solară este la îndemâna oricui. Preocupările şi neliniştile individului comun, ca şi calităţile sale morale sunt remarcabile. S-ar putea reproşa textului o construcţie fragilă a intrigii. Dincolo de asta, lectura mi s-a părut însă reconfortantă şi cumva nostalgică: mi-a amintit de vremuri mai bune, când omul avea încredere în sine şi în viitor.

SFeraONLINE publică la data de 15 mai un grupaj de cinci povestiri, semnate de Sorin Coadă („Limoniu”), Ovidiu Bufnilă („Meduza XI”), Gheorghe Rogoz („Experimentul” şi „Cristerra”) şi Leonard Ancuţa („Gender X”).

„Limoniu” e o mostră de condei. Scriitura lui Sorin Coadă începe livresc şi sfârşeşte poetic. Textul însă nu părăseşte teritoriul realităţii decât la nivel introspectiv, fără a deveni nici măcar atunci în vreun fel F&SF. Chiar dacă dovedeşte un stil cristilizat, pregătit pentru marele scris, „Limoniu” nu se încadrează, cred eu, în teritoriul ficţiunii speculative. Ar fi interesant modul în care autorul ar aborda una din temele consacrate ale genului science fiction sau fantasy.

„Meduza XI” se constituie ca un mic tratat de politică a celebrităţii. Moreaugarinul Ovidiu Bufnilă împrumută de astă dată ceva de la Sun Tzu şi zvârle în faţa Pitoşkinilor potenţiali adevăruri dureroase. El spune: „Dacă îţi închipui cumva ca astăzi poporul acvatic digitalizat şi fragmentat e lipsit de mândrie în adâncul inimii sale eşti sortit pieirii politice. Cine cerşeşte iubirea poporului acvatic prin gesturi ridicole sau vulgare, va pieri de mâna poporului acvatic pentru că poporul acvatic digitalizat şi fragmentat este o mare fiinţa care are o tainică mândrie. Mândria poporului acvatic e construită altfel. Din mii de suflete.” Sau: „Poporul acvatic digitalizat şi fragmentat nu te va ierta niciodată dacă-l vei scoate vinovat de propria ta neputinţă.” Orice Pitoşkin trebuie să ştie bine „că un cuvânt are forţa unei căderi de apă” şi „că poporul acvatic digitalizat şi fragmentat se hrăneşte cu dragostea” sa. Abia apoi se poate hazarda să afirme că scrie science fiction. 🙂

„Experimentul” lui Gheorghe Rogoz e un alt exerciţiu de demitizare, Dumnezeu fiind redus la un creator aproximativ atotputernic, bântuit de orgolii, neliniştit şi supus greşelii. Chintesenţa creaţiei Sale, OM-ul, (Organizare Moleculară după chipul şi asemănarea Sa), este în consecinţă imperfectă tocmai din cauza imperfecţiunii divine. Finalul seamănă mult celui din povestirea lui Balin Feri, „Omenirea? Nu prea bine…”: umanitatea e abandonată la cheremul liberului arbitru, rugile celor care nădăjduiesc încă în ajutorul divin sunt zadarnice, pentru că Dumnezeu s-a decis să nu mai intervină. Lipsiţi de Dumnezeu, oamenii îşi dovedesc, paradoxal, utilitatea: slujesc divinităţii pentru ca aceasta să-şi poată descoperi limitele. Dincolo de mesajul cumva confuz al povestirii, care dă necredibil vina pe Dumnezeu pentru eşecul şi neputinţa umanităţii, i-am reproşa lui Gheorghe Rogoz unele formulări neglijente. Referindu-se la galaxii, domnia sa spune: „Distanţele enorme dintre acestea le făcea practic autonome”. Suntem astfel obligaţi să conchidem că avem în faţă o scădere literară a autorului, căruia îi sugerăm o mai atentă revizie a textelor înainte de publicare.

Povestirea „Cristerra” nu-i decât un exemplu de scriere lansată prematur. Bazată pe tema contactului, teren imaginativ extrem de fertil, lasă însă mult de dorit în privinţa punerii în operă, publicată fiind într-o fază incipientă, poate chiar la întâiul draft. Textul lui Gheorghe Rogoz abundă de astă dată în formule supărătoare („totul arăta înclinaţiile lui spre înţelepciunea populară”, „Întrebările care se pune este de ce ne simţim aşa detaşaţi, dacă noi am intrat în el, sau dacă el ne-a captat”), cacofonice („Tu, ca cercetător, s-ar putea să înţelegi mai mult.”, „Să vedem dacă constaţi şi tu acelaşi lucru ca Nae şi mine.” – asta şi supără niţel la auz), sau chiar greşit grafiate („ghiaţa”, „şti că nu au voie”, „ce nu şti ce este”, „electro-static”). Supărătoare este şi schimbarea stângace a punctului de vedere (povestirea debutează la persoana I, pentru ca în al cincilea paragraf al secţiunii a II-a să comute brusc la persoana a III-a), ca şi descrierea alienilor, excesiv de explicativă. Textul ar fi putut ieşi, cu siguranţă, mult mai bun.

Găsim cu surprindere în „Gender X” distopia halucinantă a unui Babylon desexuat. Leonard Ancuţa dovedeşte ştiinţa de a construi lumi dense, credibile, în care trăiesc personaje vii. Poate că nu reuşeşte prea bine să surprindă modul în care lumea a ajuns astfel, ipostază în care cade în păcatul de a spune mai mult decât arată, dar restul e bun, pe alocuri chiar foarte bun, iar pe alocuri e chiar mai mult de atât. E o povestire care, alături de scrierea lui Ovidiu Bufnilă, îşi merită efortul lecturii.

La final, mi-aş permite câteva aprecieri despre nivelul calitativ al prozei trecute în revistă. La general, el pare a fi niţeluş mai scăzut decât în lunile precedente. Totuşi, textele pe care le socotesc cele mai valoroase se ridică la un nivel bun. Aş clasa pe primul loc povestirea Dianei Alzner, „Trovantul”, şi în imediata sa apropiere textul lui Daradici, apoi pe cel al lui Dario Pecarov, urmat îndeaproape de „Gender X”, de Leonard Ancuţa. O menţiune specială pentru Ovidiu Bufnilă, pe care e tare greu să-l încadrezi undeva, el fiind o voce aparte, inconfundabilă, în corul fantascienzei române.

Vă doresc tuturor bucurii simple şi adevărate, lecturi pe plac şi clipe frumoase alături de cei dragi. Şi multă inspiraţie.

Şi aveţi mare grijă de sănătatea voastră. Valorează foarte mult…