…va fi totul cum a fost ieri…

Şi fiindcă azi este o zi importantă pentru mine, şi pentru că a mai trecut un an, şi pentru că, în ciuda tuturor celor care se chinuie din răsputeri să dezarticuleze Căile Ferate Române, trenurile încă merg, încă duc mai departe speranţele, temerile, durerile noastre, şi fiindcă viaţa mea se desfăşoară mereu între acest tren şi celălalt, şi fiindcă nu poţi niciodată să pierzi cu adevărat un tren, fiindcă întotdeauna va mai veni unul după el, în aceeaşi direcţie, şi pentru că trenurile nu se opresc niciodată, şi fiindcă m-am născut pe 25 septembrie, şi n-am de gând să mă opresc aşa uşor, vă propun să speraţi alături de mine, măcar pentru o clipă, că va fi totul cum a fost ieri…

PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 5

De la Deva la Brad, prin spaţiu-timp

Încă înainte de a apuca în susul Fornădiei, astronava-tuturigă trece pe sub un pod de cale ferată. E un pasaj inferior al vechii linii 209. N-o căutaţi în mersul trenurilor, că n-o s-o găsiţi. Ea făcea legătura între Deva şi Brad până în 1996, când a fost definitiv închisă. Azi, ea mai e folosită în parte ca linie ferată industrială, numai până la Chişcădaga, în drumul Băiţei, unde încă se află o fabrică de ciment. E o poveste tristă, poate un episod actual al vechiului blestem abătut asupra Ţării Moţilor, condamnată să rămână şi azi vitregită în privinţa căilor de comunicaţie, căci linia în cauză, a cărei construcţie a început prin 1939, dusă la bun sfârşit cu mari sacrificii, inclusiv umane, a funcţionat numai până la mijlocul anilor nouăzeci, când a fost considerată, nu se ştie cât de justificat, nerentabilă. Cea mai mare parte a suprastructurii a fost demontată, părţile metalice (şină, elemente de prindere) fiind vândute la fier vechi, deşi legile româneşti referitoare la înstrăinarea construcţiilor feroviare publice interzic asta în mod explicit. Se spune că aici au murit, între 1941 şi 1943, o mie de prizonieri ruşi, folosiţi la lucrările de terasamente. Cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul în perioada 1941-1942, timp în care lagărul de prizonieri de la Crăciuneşti, unde erau internaţi, a fost administrat sub comanda colonelului Nicolae Stavrescu. Sinistrul „manager” i-a privat pe prizonieri de hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, barăci corespunzătoare pentru cazare, însuşindu-şi astfel mulţi bani. Se pare că, pe locul unde au fost cândva gropile comune ale amărâţilor ostaşi, ar exista azi un monument ridicat în amintirea lor, dar e greu de ajuns acolo. Piatra comemorativă nu e îngrijită de nimeni. Au năpădit-o buruienile, cum de altfel se întâmplă acum cu mai toată istoria noastră.

Noi nu mergem însă într-acolo. La bifurcaţie urmăm şoseaua din stânga, cea cu prioritate, şi trecem repede prin Cîinelu de Jos, apoi începem să urcăm încet către localitatea care a împrumutat numele pârâului Fornădia. Din loc în loc, versanţii prind să-şi arate colţii pietroşi, răsărind printre ierburile de sub poala pădurii. Tocmai când te laşi convins că muntele va lua, încet-încet, locul depresiunii mănoase a Devei, valea se lărgeşte iarăşi, ivindu-se şi casele, risipite printre livezi, împresurate şi ele de păşuni şi fâneţe coborând cu blândeţe înspre sat. Pe la mijlocul vetrei, trecem pe malul stâng al pârâului, lăsând înainte de pod, către stânga, drumuşorul ce duce în sătucul Sulighete, şi părăsim localitatea. Valea pare a se îngusta iarăşi, continuând să urce la fel de uşor către izvoarele ascunse între măguri. Departe de a fi impecabilă, netezimea drumului te lasă totuşi să mergi cu o viteză decentă. Când şi când, undele repejoare ale Fornădiei ies la iveală în partea stângă a şoselei.

Străbatem repede Săliştioara, apoi şi reşedinţa comunală a Vălişoarei, traversând un alt pod peste albia Fornădiei, pe care o lăsăm în dreapta, pe aceeaşi parte în care se desprinde, ceva mai în sus, şi drumul către Băiţa. Trecem apoi de intersecţia cu ponosita şosea locală către Dealu Mare, imediat după care ne luăm rămas bun de la Vălişoara. Suntem în cumpăna apelor. De aici vom purcede a coborî versantul nordic al Metaliferilor, spre urbea cea plină de istorie a Bradului.

După ce se înşurubează voiniceşte prin câteva serpentine, şoseaua prinde firul argintiu al Luncoiului, pe care nu-l va mai abandona, petrecându-l până la vărsarea sa în Crişul Alb, undeva, în inima vestitului oraş moţean. Înainte de asta însă, mai avem de trecut pe lângă drumul către Stejărel, ce rămâne pe partea stângă a şoselei noastre aproape europene, şi pe sub una din deschiderile monumentalului viaduct feroviar de la Luncoiu, rămas mărturie a defunctei căi ferate pomenite mai sus. Arcurile măiestre de beton unesc şi astăzi versanţii, şerpuind elegant mult deasupra şoselei, fiindcă infrastructura e o veritabilă lucrare de artă înginerească, realizată în curbă şi contracurbă, ambele destul de aspre, având raze de circa trei sute de metri. Din nefericire, pe linia nimicită de vasta campanie de pustiire din România zilelor noastre, pentru cine ştie câtă vreme, ecoul roţilor de tren nu se va mai face auzit peste apa Luncoiului. Se spune şi iarăşi se spune că problema principală ar constitui-o lipsa de rentabilitate a liniei ferate. Eu cred că e mai degrabă vorba de o retorică deşănţată. Investiţia ar putea fi totuşi mai oportună decât cele preconizate pentru pârtii de schi şi telegondele în diverse alte zone, atâta vreme cât căile de acces în respectivele areale montane nu sunt deloc în măsură să atragă turiştii. Nu sunt puţine locurile în care au fost abandonate infrastructuri turistice şi economice impresionante, care se ruinează sub ochii uimiţi ai călătorilor, în vreme ce apar în apropiere investiţii mici, făcute cu trudă de întreprinzători privaţi modeşti, pe care nimeni nu-i sprijină în vreun fel, ori case de vacanţă construite opulent mai cu seamă de diverşi „băieţi deştepţi”, fireşte, numai spre folosul propriu. În felul acesta, am putea ajunge ca noi, oamenii de rând, să nu mai putem lesne călători şi să rămânem practic legaţi de glie, într-un fel de şerbie de secol XXI, ai cărei colţi mi se par tot mai vizibili.

După două-trei curbe, ne apare în faţă indicatorul de început de localitate al Bradului. Privim ceasul. E ora unsprezece şi douăzeci şi opt de minute. Am putea spune că e încă dimineaţă. Făcurăm deja două sute cincizeci şi trei de kilometri. Mergând fără oprire, ar fi trebuit să ajungem aici la zece fără zece. Socotind însă o oprire de cinci minute la fiecare oră de şofat, pentru dezmorţire, şi pauzele pentru un mic dejun frugal, pe la ora şapte, plus un fruct şi o cafea, pe la zece şi jumătate, suntem în grafic. Mai avem încă de mers, căci plănuisem să ne oprim în campingul de la Ciurtuci, pe malul lacului Fîntînele, ori să ne abatem, ceva mai jos, opt kilometri către dreapta şi să punem cortul lângă Cabana Moţilor. Ar mai fi cel puţin o sută optzeci şi opt de kilometri de făcut, iar drumurile prin Apuseni nu se potrivesc nicum pentru curse de viteză. Suntem deci nevoiţi să mergem, în acelaşi ritm.

Lăsăm în drepta ramificaţia către localitatea aparţinătoare Ruda-Brad, unde se află galeria auriferă „12 Apostoli”, săpată în piatră cu dalta, „Treptele Romane”, şi Necropola Romană Muncelu, vechi de peste două mii de ani, mai traversăm încă o dată Luncoiul, părăsind malul său drept, trecem nepăsători pe lângă benzinăria Petrom, aflată pe dreapta, căci încă avem destul carburant „fotonic”, şi întâlnim imediat indicatorul ce vesteşte apropierea unei importante bifurcaţii. Abrud, la drepata. Iarăşi dreapta! Aflăm de la răspântie că sunt patruzeci de kilometri până în celălat orăşel, şi el un centru minier cu vechime bimilenară. În Brad am putea vizita, printre altele, un foarte frumos muzeu de istorie şi ştiinţe naturale, cu o impresionantă colecţie de flori de mină şi nu numai. Afară de varietatea minunatelor mostre minerale, care sunt în măsură să satisfacă atât pe gelogul iniţiat cât şi pe profan, sunt expuse acolo şi piese arheologice atestând existenţa unei vetre de localitate veche de cinci milenii, precum şi dovezile elaboratelor tehnici de minerit folosite de către romani. Din păcate, muzeul e patronat de o filială a companiei miniere din Deva şi nu poate fi vizitat decât în timpul programului normal de lucru, adică de luni până vineri, între orele opt şi paisprezece. Sâmbăta şi duminica, locaţia se deschide doar pentru grupuri organizate, anunţate din timp. Azi e duminică. Eu şi Isabela formăm un grup destul de bine organizat, e adevărat, numai că e destul de mic. Şi nici n-a fost anunţat din vreme. În plus, se pare că Muzeul Aurului este acum în renovare. Despre celălalt muzeu local, cel etnografic, nu ştim mai nimic. Doar că se află pe strada Cloşca, la numărul 6.

Eu tare-aş fi vrut să dau o geană şi prin vechea uzină de preparare a minereului, fiindcă ruinele astea industriale mă fascinează, deşi mă umplu de tristeţe. Dar „asistenta” mea, căreia i-am conferit drepturi de decizie un picuţ mai egale decât ale mele 😉 , n-are o părere prea bună despre asemenea escapade. Aşa că setăm coordonatele către Abrud şi pilotăm pe manual, lăsând computerului de bord toată grija propulsiei. Se apropie amiaza…

Va urma.

de ce taci?

spui aşadar
iar şi iar
că o să ne arăţi
că o să ne-nveţi
să deosebim
ce urâm de ce iubim
ce aşteptăm
de ce ne dorim
ce visăm
de ce totuşi iubim

de ce, totuşi, iubim?

spui mereu
că ne va fi tot mai greu
de parcă n-am putea
şi singuri vedea
că drumu-i de fum
că ceru-i de scrum
că totu-i pierdut
de la început

stăm cu toţii aici
ascultăm ce ne zici
la refren îngânăm
aproape sperăm
aproape am vrea
poate chiar am putea

te opreşti
prea curând
iar noi stăm aşteptând
să porneşti
să ne faci
îngeri din draci
bogaţi din săraci
de ce taci?
de ce taci?

(20 septembrie 2011, ascultând rock din anii ’60. „The house of the rising sun”, de pildă…)

PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 4

Prin Cetatea Devei, către Cetatea Apusenilor…

Undeva spre nord-est, nori negri se lasă până la poalele tăriei. Către apus, fuioarele se despletesc în şuviţe vinete, pârjolite de flăcările zeului Ra. Ne decidem într-o clipă, ca la ruletă rusească. Vom face la stânga.

Deşi aglomerată, intersecţia o traversăm lejer, aţintind nasul cârn al „astronavei” către Simeria. E numai un fel de a spune, fiindcă intersectăm „sistemul local” numai prin periferia sudică. Mi-aş dori să văd parcul lor dendrologic (aflat exact în partea cealaltă a oraşului 😦 ), dar nu din goană, ci pe îndelete, să mă plimb pe alei, să ascult greierii ţârâind în iarbă, să mă minunez de forma copacilor frumos îngrijiţi. După numărul speciilor găzduite, este al treilea arboretum din Europa şi al unsprezecelea din lume. Acum n-avem însă timp de toate astea. Acum trebuie să mergem înainte. Mereu înainte. Trecem, aşadar, mai departe, amestecând în suflet senzaţii vagi de frustrare şi temeri că nu vom avea niciodată destul timp pentru minunile astea toate despre care doar am citit, doar am auzit…

De la intersecţia drumului naţional numărul 7 cu Strada 1 Decembrie din Simeria, care te petrece drept către intrarea în parcul dendrologic, şi până la marginea Devei, nu sunt decât şase kilometri. Îi parcurgem ca pe o respirare, domolind bidiviii mecanici ai tuturigii, atenţi să ţinem Calea Zarandului, pentru a nu ne abate spre cartierele centrale. Treaba asta îl „deranjază” peste măsură pe pilotul unei „astronave” luxoase, fabricată prin constelaţiile nord-europene, căruia n-am avut cum să-i facem imediat loc să treacă. Îndată ce traficul ne-a permis, i-am facilitat politicoşi depăşirea. Domnia-sa a trecut pe lângă noi mai-mai să ne ia oglinda, înjurându-ne apoi spilcuit din semnalizări. Nimic nu poate fi mai nedemn pentru draivăru’ unei limuzine Volvo cu număr de Bucureşti decât să aibă în faţă o pereche de stopuri de Matiz mehedinţean, plin cu extratereştri şi bagajele lor. M-am înduioşat de atâta trufie, în vreme ce năbădăiosul pilot s-a înfiripat băţos printre celelate tuturigi, considerate şi ele, probabil, nu îndeajuns de nobile.

Ne-am deprins de mult să nu ne mai înfierbântăm la asemenea manifestări de neputincioasă intoleranţă, aşa că ne vedem calmi de drum. Parcurgem în continuare Calea Zarandului pe care, din loc în loc, se fac tot felul de lucrări, înmulţind cu meşteşug gropile deja existente. Lentoarea ne permite totuşi să le evităm, şi trecem agale în jumătatea nordică a urbei, unde bătrâna citadelă se vede semeaţă pe măgura cu origini vulcanice botezată Dealul Cetăţii. Ne-am învrednicit s-o cercetăm îndeaproape acum vreo patru ani, urcând până acolo cu liftul acela modern, din cabina căruia poţi admira întreaga panoramă a oraşului şi împrejurimile, până hăt, departe, peste albia Mureşului. Cetatea e azi o ruină, în jurul căreia orbitează diverse planuri de punere în valoare, unele până într-atât de puerile şi de stupide încât par desprinse din ficţiuni distopice. Construită în secolul al XIII-lea, fortăreaţa s-a opus asediului răsculaţilor lui Horea în 1784, pentru a se nărui la 1849, ca urmare a exploxiei magaziei de pulbere. În zilele noastre, a existat iniţiativa ca în incintă să se construiască o… terasă. Probabil una cu grătar de mititei, braserie şi copertină de muşama în culori vesele, unde să stai la masă ca omu’ şi să savurezi o bere rece şi gulerată, meditând la măreţia vremilor trecute. Curată amestecare de timp! Nu suntem la curent cu mersul lucrurilor. Am aflat însă din media că planul terasei a fost respins, combătut fiind cu vehemenţă mai ales de cărturarii locului. Ceva însă tot se petrece, fiindcă cetatea e în mare parte înfăşurată într-o complicată schelărie, în spatele căreia, de la aşa depărtare, nu se vede mai nimic.

Păstrând în minte întrebări cărora nu le vom găsi prea lesne răspuns, traversăm Mureşul, lăsând în urmă toată istoria mai veche sau mai nouă a Devei, şi ne îndreptăm către poala binecuvântată de Dumnezeu a Apusenilor. Înainte de pod, şoseaua, desprinsă din DN7, capătă de-acum alt nume de botez. Sub codificarea DN76(E79), ea se aruncă pe deasupra undelor cu sticliri oţelite, pentru a tăia imediat în lung Şoimuşul. De o parte şi de alta a benzii de asfalt, casele se înşiruie în curţi cel mai adesea largi, mărginite de ogoare frumoase. Şoseaua mai apucă încă o dată către vest, urmând îndeaproape albia bătrânului Maris, apoi renunţă şi ia firul zglobiu al Fornădiei, urcând cătinel versantul de miazăzi al Metaliferilor. Ne pregătim să trecem hotarul de piatră al cetăţii aurului, spre a merge drept la inima străvechii sale împărăţii, ale cărei legende se pierd în neguri de vreme…

Va urma.

Spec-Fi în apus de vară – addendum

Până la urmă, luna august este una împlinită. Cele două magazine dispărute au revenit acolo unde le este locul: pe firmamentul on line al fandomului nostru. Spre a păstra ordinea consacrată în celelalte articole despre povestirile spec-fi autohtone, vom începe cu…

„Ziua lor”, de Mircea Băduţ, singura piesă oferită de Laboratorul SF al magazinului HELION ON LINE, este o piesă neaşteptată, dovedind că se poate broda scintificţiune pe o temă celebră – clasicizata psiho-istorie asimoviană din ciclul Fundaţia îşi găseşte aici echivalare într-un mănunchi de ştiinţe interdisciplinare (incluzând „psiho-algebra”) alcătuind „analiza psiho-socială”. Cu toată consideraţia pe care o purtăm autorului pentru piesa de faţă, vom aduce totuşi vorba despre cele câteva greşeli pe care nu prea ştim cum să le catalogăm (gen „se aşează” – corect este „se aşază”), aşa că le vom încadra la „erori de tastare” (căci nu se reptă sistematic), despre cele câteva stângăcii de formulare (gen „conştient că îl chiar poate face”, unde s-a dorit evitarea cu orice preţ a cacofoniei „că chiar”, sau „va demara analiza chiar societăţii noastre”), în fine, despre unele formulări care ţin de stil şi care nouă ni se par nenaturale (gen „cu tegumetul facial albăstrit de parcă uitase de mult timp să respire”). Dar aşa cum spuneam, povestirea este… 🙂 …Povestirea este…

Alexandru Ioan Despina apare luna aceasta şi în Gazta SF, semnând textul „Atacul”. E o construcţie plasabilă într-o zonă transtematică, pe care-aş numi-o cyberpunk-militară, căci conflictul armat despre care se face vorbire este generat de revolta unui android, controlat printr-o interfaţă neuronală de o entitate nedezvăluită. Finalul e unul suspendat, ca un fel de „va urma”, tare asemănător cu modul în care se terminau episoadele din „LOST”. Aş reproşa însă autorului o anume precipitare de a da gata textul, spre a-l trimite în timp util fanzinului sucevean (a cărui accesare a redevenit posibilă – una din puţinele mele bucurii în ultimul timp). Febrilitatea de care vorbeam se traduce în alunecările mărunte, dar destul de multe, care pudrează textul de la început şi până la final. Cel mai tare supără modul neglijent în care [nu] este folosită virgula, căci lipsa ei se face foarte des simţită. (De exemplu, în „Dacă mă duceam eu îţi garantez că nu mă întorceam în picioarele goale.”, era necesară una după „eu”.) Afară de problemele de punctuaţie, a căror importanţă o reiteram şi în comentariul textului „Ara”, semnat de Raluca Băceanu (vezi precedenta recenzie), mai găsim în masa epică a povestirii de faţă şi alte greşeli, de la gafe mărunte, de viteză, scăpate la revizuirea imediată şi precipitată (ca în „După câte clipe reuşim să dăm jos”, unde trebuia, evident, „câteva clipe”, sau în „precum ce folosit de Mihai”, unde, iarăşi evident, trebuia „cel folosit”), la uzul inadecvat semnatic al unor cuvinte (în „ceea ce nu face decât să-mi întremeze convingerea”, de exemplu, unde verbul „a se întrema” are, după câte ştiu, sensul de „a-şi reveni după boală”, „a se pune pe picioare”, „a se înzdrăveni” etc, deci nu prea se potriveşte în formulă, unde ar cere semnificaţia de „a întări” – expresia consacrată este „a întări [cuiva] convingerea”, în niciun caz „a pune [cuiva] pe picioare convingerea” ori „a întrema [cuiva], după boală, convingerea” 🙂 ) sau la folosirea unor forme de conjugare sau declinare total nepotrivite (ca în condiţionalul „aş ştii”, unde, în mod evident, trebuia „aş şti”). Textul de faţă trebuia lucrat cu mai multă răbdare. Merita asta. Iar autorul, cred eu, ar fi putut să ducă munca la bun sfârşit. Dacă nu s-ar fi grăbit. Mă întreb, contrariat, către ce?

Întâiul motiv temeinic pentru care cititorul face ochii mari în faţa povestirii Aureliei Chircu este titlul: „Diafanitate”. El pare un cârlig verbal (nu tocmai „argintat”), prin care se încearcă agăţarea în răspăr a atenţiei lecturantului. Încă din prima frază, autoarea chiar mulinează sprinţar, cu o frază sonoră, dar inabil răsucită la nivel logic: „De plictiseală, Rhea învârtea lin între degete mânerul argintat al lornionului închis, prin care-şi studia, distrată, viitorului mire.” Suntem nelămuriţi. Cum îşi studia Rhea mirele prin lornionul închis? Poate că obişnuia, în general, să-şi studieze mirele prin lornion, iar acum, gândindu-se la ceva, se juca, frământând între degete mânerul instrumentului optic. Dar din text nu asta se înţelege.

Aflăm apoi că lornionul nu era unul obişnuit, căci el se lumina sau se întuneca după cât de păcătos sau de virtuos era sufletul celui privit. Ajungem astfel în tărâmul fantasy. Numai că din acest punct al istorisirii se pornesc o serie de afirmaţii care, puse cap la cap, sfârşesc prin a nu duce nicăieri. Iubitul prinţ Dax Ayan făcea lentila să se-ntunece. Ni se spune că „omul al cărui suflet înnegrea lentila avea un secret teribil, fie că ucisese pe cineva, fie că trăia într-un păcat de moarte pe care nimeni nu-l aflase.” Aflăm pe parcurs că taina întunecată a sufletului princiar era existenţa unui „zburător”, cu care alteţa sa avea o relaţie nepământească (interesantă preluare a motivului demonic din literatura tradiţională, pe care-l socotim cu plus în bilanţul poveştii, mai ales că el pare a fi legat de vampirismul energetic, sau „psy”, cum este el denumit în ezoterismul anglofon, mult mai comercial). Rhea cade şi ea în mrejele creaturii noctice, căci trădează vremelnic iubirea pentru prinţ, adorând, fără scăpare, pentru câteva momente, pe frumosul demon. Ceea ce complică însă foarte tare lucrurile la nivel logic este reacţia lentilei magice a lornionului care, îndreptată către zburător, se umple de lumină. Recapitulând faptele, reţinem că omul căzut în robia zburătorului întunecă lentila, ca un mare păcătos, pe câtă vreme zburătorul, cauza adâncă a răului, are asupra lentilei un efect contrar. Destul de bizar. Explicaţia finală, că demonul renunţă la adoratorul său şi deschide larg porţile iubirii celor doi, ar putea limpezi cumva o parte din contradictoriile enunţuri înlănţuite, prin aceea că, în opoziţie cu aşteptările noastre, zburătorul este, de fapt, o fiinţă a luminii, punând preţ mai ales pe iubirea curată. Putem înţelege asta. Numai că efortul deducerii acestei stări de fapt este atât de solicitant încât plăcerea lecturii este radical destructurată. Cel puţin pentru mine.

Cu toate astea, cred, în acest moment, că Aurelia Chircu ar putea mai mult.

„Spiritul timpului”, povestirea semnată de Cătălin Cofaru, este un text interesant, plasabil în jurul marilor teme scintificţiionale ale relaţiei om-timp. Dincolo de încercarea unei construcţii narative de atmosferă, generozitatea ideilor este, în câteva rânduri, umbrită profund. Am să mă refer mai întâi la componenta „science” a povestirii, pe care, într-o expunere, am găsit-o complet anihilată de incoerenţa fizică a faptelor relatate. Autorul ne spune: „După ce intrase în coliziune cu un alt astru, eşuat dintr-o galaxie vecină, Soarele fusese distrus. Pe cale de consecinţă[iată şi un artificiu de retorică avocăţeacă, cu totul impropriu expunerii narative], omenirea fusese obligată de a crea [nu era mai natural „să creeze”?] un nou satelit din care să preia resursele necesare asigurării iluminatului artificial pe parcursul a 24 de ore. În fapt, durata zilei devenise de 12 ore, atât timp cât una dintre luni se afla pe cer. Apoi, când ea apunea, cealaltă tocmai răsărea, astfel ciclul fiind complet.” Paragraful naşte în mintea noastră o serie de întrebări, necesare pentru a înţelege funcţionarea mecanicii cereşti din poveste. Dacă Soarele fusese distrus, cine asigura echilibrul gravitaţional în sistemul planetar? Şi de unde provenea luminozitatea celor două luni, folosite pe post de luminători nocturni, ştiindu-se, din lecţiile elementare de geografie fizică ale ciclului gimnazial, că sateliţii planetari sunt corpuri lipsite de lumină proprie, reflectând-o, ca şi planetele, pe cea a stelei-mamă? Apoi, dacă luăm în calcul că „astru” este un termen generic pentru corpurile cereşti de mari dimensiuni, putând să însemne, în egală măsură, atât planetă cât şi stea, e de mirare cum de întregul sistem planetar local nu a fost complet destructurat de catastroficele turbulenţe gravitaţionale pe care le-ar genera trecerea unui corp suficient de masiv pentru a distruge Soarele. Pe lângă toate aceste elemente ce rămân fără nicio explicaţie (şi mă îndoiesc să se poată găsi cu uşurinţă una destul de consistentă, fie şi ficţional), alte mici accidente de stil prezente în text rămân în planul secund. Vom menţiona, totuşi, câteva dintre ele, spre a fi de ajutor celor dornici să evite, când scriu, asemenea stângăcii. „Realiză faptul că faţa sa nu arăta foarte bine, oboseala punându-şi adânc amprenta de-a lungul perioadei de când lucra pentru Sector.”, spune autorul. Imprecizia exprimării inutil răsucite ne-ar putea face să credem, în viteza lecturii, că oboseala are efecte negative asupra timpului, căci iată, îşi pune amprenta „de-a lungul” unei perioade… Doar referirea la faţa personajului, cea despre care ştim că nu arăta foarte bine, fără să ni se dea suficiente amănunte, ne face să reconsiderăm înţelesul întregului pasaj şi, abia la final, să punem noi, cititorii, ideile în ordine. În mod asemănător se petrec lucrurile şi în enunţul „Laboratorul, ţinut secret din motive obscure de Guvern…”, unde topica, iarăşi nefiresc răsucită, poate trimite cititorul pe o falsă pistă semnificantă. O reformulare de genul „Laboratorul, ţinut secret de Guvern din motive obscure…” ar fi eliminat, evident, acest risc. I-aş mai atrage autorului atenţia că reinventarea unor lucruri existente, sub alte denumiri, aduce numai deservicii unui construct de ficţiune speculativă, mai ales când vine vorba de science fiction. Încă de multă vreme se folosesc pe Pământ diverse substanţe energizante. Azi, când marile companii farmaceutice ne-au făcut să credem că „pentru orice există o anume pilulă”, ne hotărâm cu greu ce fel de „pastilă de estompare a somnului” (adică energizant, 🙂 ) ni s-ar potrivi. Asumându-mi riscul de a plictisi pe unii dintre cititorii mei 😉 , am să mă refer, în fine, la un mic neajuns ce ţine de mecanica descriptivă folosită uneori de autor. Vom lua ca exemplu enunţul „Bărbatul scoase din buzunarul hainei ponosite ce o avea pe el…”, din care comentariul „ce o avea pe el” putea, la fel de bine, să lipsească. În economia naraţiei, amănuntul că haina era îmbrăcată sau purtată pe braţ, pe umeri ori închisă într-un bagaj nu are relevanţă. Dacă se doreşte obţinerea unui anumit efect prin descrierea personajului şi a ţinutei sale, atunci e de preferat ca portretul acestuia să preceadă relatarea faptelor. Vorbim deci, mai întâi, despre cum arăta Herder, spunând, de pildă, că era înalt, cu obrajii supţi, că era ciolănos, niţel adus de spate, că haina sa, ce-i venea cam lungă-n poale, de parcă ar fi fost de împrumut, era ponosită, decolorată vizibil pe umeri şi pe la cusături, având şi manşetele roase, apoi surprindem, la momentul potrivit, gestul oferirii petecului de hârtie, scos din adâncul buzunarului drept, sau stâng, dacă asta, în economia zicerii, ar căpăta vreo importanţă (ar putea limpezi lucrurile, de exemplu, dacă ar veni vorba de o crimă făptuită de un stângaci, între suspecţi numărându-se şi Herder al nostru, despre care, iată, aflăm astfel că nu mai trebuie bănuit, fiindcă ţinea hârtia în buzunarul drept şi tot cu dreapta, „pe cale de consecinţă”, 🙂 a scos-o şi a oferit-o).

Am să închei afirmând că domnul Cătălin Cofaru are foarte mult de lucru la reglarea acestei mecanici a povestirii, la ordonarea faptelor expuse în aşa fel încât efectul de sugestie al cuvintelor să crească, să tot crească, să dea ecouri în mintea celui ce citeşte. Altfel, se va înscrie şi domnia sa în rândul celor care, deşi au idei absolut remarcabile, nu reuşesc să le transforme în literatură.

„Această povestire va rămâne”, semnată de George Sauciuc, e un text plasabil în domeniul unui fantastic ce ţinteşte către paranormal. Spre deosebire de multe alte povestiri, în piesa de faţă se întâmplă lucruri, iar acestea sunt legate între ele prin relaţii cauză-efect. Mai mult, firul narativ conduce către un final dramatic, plin de tensiune, cu efect moralizator. Ceea ce nu m-a convins însă este scriitura tare neîngrijită, pe care aş accepta-o cu greu şi la un text de atelier, cu atât mai puţin la o bucată oferită într-o publicaţie. Dar poate că acesta e spiritul vremii. Poate că eu sunt cel care greşeşte, pretinzând prea multă corectitudine, fără măcar s-o pot da exemplu cum se cuvine nici chiar prin scrierile mele, căci adesea greşesc fabulos eu însumi. Riscând să fiu catalogat, din această cauză, în rândul ipocriţilor literaturii „contimporane”, am să atrag totuşi atenţia autorului asupra unor amănunte.

„Omul era în aceiaşi stare”, „aceiaşi oră”, sunt situaţii în care adjectivul (în cazul de faţă, fiindcă vocabula poate avea şi valoare pronomială) demonstrativ („acelaşi”, „aceeaşi”, „aceiaşi”, „aceleaşi”) nu este folosit în forma potrivită. În „şti tu cum e”, era necesară folosirea lui „ştii”, ca formă corectă a verbului „a şti”, la persoana a II-a singular, timpul prezent. În inedita 😉 expresie „pe o rază de tone de metrii”, forma de plural articulat a substantivului „metru” nu trebuia folosită – trebuia, evident, „metri”. În „începuse să mă usture ochii”, „Limbile alea nu se mişcase deloc”, „cât mi s-a părut momentele alea”, „Trecuse cincisprezece minute.” sau „parcă trecuse zile”, dezacordul este evident. De asemenea, forma de prezent, singular, persoana a II-a a lui „a ieşi” este „iese”, nu „iasă”, cum s-a folosit în „iasă pe uşă”. Afară de derapările de limbă sus-pomenite (multe dintre ele putând fi puse, ce-i drept, în seama „româneascăi” precare a personajului narator din povestea înrămată în poveste, evreu prin naştere), apar în text şi alte greşeli, de scriere neglijentă, cum ar fi: „îl suspectăm că securist rămas la post neavând cui să raporteze” (poate „îl suspectam că era securist rămas la post neavând cui să raporteze”), „mă uit că boul” („ca boul”), „un strop de licoare de aia ciudată care parcă îneca să stea în echilibru pe ciobul acela” („încerca să stea”) sau „vă rog-ul de la final la cântat în zeci de limbi şi când l-a pronunţat au fost sute de glasuri”, unde „l-a” şi „la” alternează nu tocmai cum trebuie. Ceea ce afectează încă şi mai mult potenţialul literar al povestirii (fiindcă acesta există, fără nicio îndoială, dincolo de toate urgisirile la care este supus de către însuşi autor) sunt formulările alambicate ale enunţurilor, ce devin greu de urmărit, fie din pricina topicii („Nu fusesem mai treaz şi mai conştient de mine nicicând cum eram în momentul acela.”, „Nedumerit, iau vasul acela de lut pe care domnişoara mi-l întinse şi mă uit că boul pregătit în templu pentru sacrificiu la el.”), fie din cea a folosirii inadecvate a punctuaţiei în paragrafele cu dialog („- De fapt, am cunoscut o călugăriţă, spuse evreul meu trăgând din a treia ţigară pe care o luase din pachetul meu, mă rog, într-un fel… George (adică eu), poţi să ţii un secret?”) ori din alte cauze, pe care nu le mai enumerăm, pentru a nu fi clasat iarăşi în rândul cârciogarilor cu orice preţ.

Am să închei comentariul cu o atenţionare, adresată nu doar domnului George Sauciuc, ci tuturor condeiaşilor ce se înfiripă în lumea scintificţiunii noastre, aflate acum în oarecare creştere. Povestirea e ca un copil pe care, până la urmă, îl abandonezi în lume, spre a se descurca singur. Dar ca să poată sta cum se cuvine pe propriile picioare, el nu trebuie azvârlit în stradă când nu este încă pregătit, când poartă haine sau încălţări nepotrivite cu vremea de afară, când nu şi-a căpătat obiceiuri şi deprinderi bune, ca să poată fi primit şi acceptat de ceilalţi. Altfel va avea o soartă dintre cele mai grele. Fără să fie în vreun fel vinovat.

Faţă de precedentele încercări, „Titan” este dovada că Florentin-Ionuţ Haidamac are mari resurse să progreseze. Dacă va continua în acest tempo, în scurt timp se va putea mândri cu câteva texte absolut onorabile, bune să facă parte dintr-o antologie F&SF românească a începutului de mileniu. Impresia de voce pe care mi-a lăsat-o textul este uşor estompată de câteva posibile dezacorduri, ca în „Am un meniu deosebit format din supe concentrate cu gust de noroi dar atât timp cât îmi asigură energia şi menţine metabolismul meu la un nivel optim nu e cazul să fac mofturi.” (asta dacă nu cumva acordul trebuia făcut cu „meniu”, dar redactarea, echivocă, lasă pe cititor să caute cărarea cea bună) sau câteva accidente de vocabular, ca în „Au trecut 24 de ore de când sunt singurul locuitor al unei lumi ancestrale.”, unde „ancestrale”, având sensul de „strămoşeşti”, nu e cuvântul cel mai potrivit pentru a caracteriza o lume pe care omul ajunge, singur, pentru prima oară. Dacă mai adaug şi numeralul „condensat” „osutăoptzeci”, pot să conchid că, în ciuda vizibilului progres de care vorbeam mai sus, autorul are încă de muncă. Ne dorim tare mult să-l vedem izbândind.

Cu „Văduva neagră”, de Simona Şerbănescu, seria acestui număr dublu al Gazetei SF se termină aşa cum începe. Adică bine. Deşi la forma expunerii s-ar mai fi putut lucra, fiindcă orice realizare omenească este, la urma urmei, perfectibilă, şi în ciuda câtorva greşeli mărunte de redactare („acel moment în care privire se întâlnesc”, „Un tup de care aveam nevoie”), fără nicio legătură cu incompetenţa lingvistică, 😉 motiv pentru care avem a transmite autoarei calde felicitări, o recomandăm fără rezerve pe Simona Şerbănescu editurilor de profil româneşti interesate. De-acu’, eu unul voi fi cu ochii pe ea. 🙂

Post-Scriptum

Povestirea din rubrica MAINSTREAM, „Der König”, de Victor Ovidiu Rusu, o vom contabiliza, desigur. Însă vom vorbi despre dânsa foarte puţin. Şi de fapt, vom vorbi despre autor. Îi vom transmite pe această cale că-l aşteptăm în regatul nostru ficţional, în care oricine e binevenit. 🙂 De rămas, e mai greu. Trebuie să convingi. Dar Victor Ovidiu Rusu are şanse bune…

La bună vedere!

Dilemă

mai bine să uităm prezentul,
să ne întoarcem în trecut
spre-a ne convinge cum pieriră
saurienii dintr-odată,
ori ca să cercetăm pedanţi
moartea lui Poe, tare suspectă,
ori dispariţia în neant
a lui de Saint-Exupery,

să ne întoarcem, să ne-ntoarcem
la serile de altă dată,
în care încă nu uitasem,
şi mai ştiam să fim copii.

aşa vă spun, vă strig, vă conjur
dar cine stă s-asculte ruga
preocupaţi de banul-zeu,
slujind nestinsa-i liturghie?
Poe? cine-i Poe? Exupery?
ce-mi trebui’ toate astea mie?

dar oare cine mai sunt eu?

18 decembrie 2010

Spec-Fi în apus de vară

Cantitativ, finalul de vară s-ar fi înscris în tendinţa crescătoare a ficţiunii speculative de la noi, căci numărul textelor publicate a depăşit cifra 20. Ar fi fost, cu siguranţă, cea mai bogată revistă lunară de asemenea proză a anului scifient în curs. N-a fost să fie, căci HELION ON LINE şi Gazeta SF au dispărut. Sperăm că doar pe moment.

Noi începem, ca de obicei, cu…

Numărul 43, pe luna august, al revistei NAUTILUS îşi începe rubrica de proză cu „Copacul”, sub semnătura Lilianei David, prezenţă ce a devenit o regulă în paginile publicaţiei, de la începutul anului 2011 şi până în prezent (răstimp în care i-au fost găzduite zece povestiri şi un articol). Avem parte, de astă dată de o abordare a temei postapocaliptice, căci cadrul întâmplării îl constituie un Pământ pustiit, unde mecanismele de adaptare au dus la apariţia unui biotop straniu, bipolar, alcătuit numai din oameni şi arbori consumându-se reciproc. Eu, unul, nu cred că o asemenea stare ar fi viabilă, aşa că am rămas doar cu atmosfera de sfârşit de lume a poveştii. Care mi l-a reamintit, din nou, pe Rosny Aîné.

A doua povestire a lunii oferită de NAUTILUS are darul să lase în urma sa întrebări adânci. „Spira”, de Nan Florian, este, în ciuda măruntelor greşeli, o piesă de om cu condei, despre care nu are rost să vorbim prea mult, fiindcă ea vorbeşte de la sine. Păcat doar că autorul a ataşat la mail, după cum el însuşi mărturiseşte, un fişier mai vechi, neşlefuit suficient. Chiar şi aşa, se vede prea bine ascuţişul peniţei. Sper că vom mai avea bucuria unor texte din partea domniei-sale. Unele periate atent… 🙂

NAUTILUS ne dă şi prilejul reîntâlnirii cu Alexandru Ioan Despina, semnatar al povestirii „Eternitate”. Celălalt Alexandru, mult diferit de cel din numărul trecut. Regăsim afinitatea sa pentru atmosfera sumbră, încărcată de straniu, pentru registrele grele, întunecate, mistice. Regăsim toate astea într-o formă îmbunătăţită radical, deşi, ici colo, se mai ivesc mici accidente de punctuaţie, ca în „…fără să-l fi rostit înainte cuvântul mi-a venit pur şi simplu în minte.”, unde ar fi trebuit o virgulă după „înainte”, ori formulări grăbite şi nedescoperite la revizia finală („acelaşi lucruri”, „capătă în mintea consistenţa unui amănunt”). Sunt însă atât de rare că n-au cum să facă aproape deloc rău… Îl aşteptăm pe autor cu un construct niţel mai amplu. A sosit vremea, zicem noi, pentru aşa o încercare. 🙂 Dar să nu cumva să se grăbească…

Calitatea scriiturii impune atenţiei şi pe cea de a patra povestire publicată în apusul verii 2011 la NAUTILUS. „Săracul Ben”, de Răzvan Ionescu, e tot o abordare postapocaliptică, bazată pe motivul omului rămas singur pe un Pământ pustiu, de pe care toţi ceilalţi oameni au dispărut misterios. Poate fiindcă, adolescent fiind, încercam uneori să-mi imaginez cum aş reacţiona eu însumi trezindu-mă singur pe lume într-o dimineaţă obişnuită a vacanţei de vară, povestea săracului Ben m-a prins. O găsesc meritorie, cu atât mai mult cu cât e vorba de un debut. Şi găsesc tare îmbucurător faptul că autorul pare să stăpânească bine şi limba în care scrie, fiindcă n-am dat decât peste greşeli tare puţine şi cu totul mărunte („binenţeles” în loc de „bineînţeles”, sau „paţial” în loc de „parţial”), şi care par gafe „de viteză”. S-ar cuveni poate să adăugăm şi o expresie cu sonoritate puţin nefericită („să facă câţiva”) dar, în rest, limba şi stilul merită felicitări, mai ales la un „debutant”. 😉

În ultima lună calendaristică a verii, lista numelor de autori ai rubricii de proză de la SRSFF începe cu Victor Martin. Într-o formă cât se poate de îngrijită, în care n-am găsit decât o frază cu înţelesul niţel înceţoşat de lipsa unui cuvânt („diferenţa dintre un popor civilizat şi unul necivilizat este că [pe] indivizii poporului civilizat trebuie să-i convingi pe rând de prostia lor…”), „Tristeţea spiriduşului” se înscrie în registrul satirelor cu fundal fantastic la care autorul recurge adesea. Aş desprinde din text generalizanta idee că, într-o societate bântuită în aşa de mare măsură de spirite malefice, lupta de zi cu zi dintre bine şi rău devine o problemă eminamente personală, căci instituţiile ce ar trebui să fie de parte binelui sunt, în fapt, cele mai pervertite. Textul e unul care poate da oricui tonul câtorva meditări. Depinde numai de starea în care te găseşte începutul lecturii.

La data de 5 august, adică numai două zile după apariţia textului anterior, SRSFF ne prilejuieşte reîntâlnirea cu proza Ştefanei Cristina Czeller. „Cuminte, Cery!” este o povestire de vacanţă, bazată pe presupunerea, deja clasicizată, că lumea zeilor olimpieni ar putea, la urma urmei, să fie reală. E o lectură plăcută, strunită frumos în chingile unei scriituri disciplinate, cât se poate de corecte. Pentru care trebuie să mulţumim autoarei. Şi gazdelor sale.

17 august e data la care SRSFF publică un nou text semnat de Victor Martin. „Fântâna” e o construcţie greu de „aşezat” într-un teritoriu ficţional sau în altul. Mi s-a părut totuşi că din interiorul său răzbat ecourile temerii că, în final, prezentul nostru va sfârşi prin a rămâne izolat în deşertul absolut către care ne îndreptăm haotic, dănţuind prosteşte printre instituţii destructurate şi cetăţeni-sclavi, tot mai bolnavi de oarbă supunere. În ciuda lungimii sale, textul mi-a lăsat în suflet umbra unei amărăciuni consistente. În altă ordine de idei, deşi redactarea e mult mai îngrijită ca în alte rânduri, mai apar, din loc în loc, unele scăpări de grafie, gen „ţăranii, mahalagii sau proletarii”, unde era nevoie de forma de plural articulat a substantivului „mahalagiu” („mahalagiii”), sau „cel mai specraculos” (evident, trebuia „spectaculos”). Totuşi, genul acesta de satiră, pe care Victor Martin îl practică în ultima vreme cu tot mai vie fervoare, nu se numără între preferinţele mele.

„Dindurman şi pieile de ren”, de Sebastian Corn, publicată la 18 august în rubrica de proză a SRSFF, nu e un text despre care se poate comenta cu uşurinţă. Aşa că, spre a înţelege de ce, el trebuie citit. Neapărat. 🙂

Dincolo de atmosfera de basm, ţesută cu har de autor, aş cădea totuşi în prozaica realitate semnalând că, pentru locuinţele de gheaţă ale celor din zonele polare, dicţionarele de limbă română consacră termenul „iglu”, nu „igloo”, cum s-a folosit, nu ştiu de ce, în poveste.

„Boala adevărului”, publicată de SRSFF în 22 august, vădeşte în autor, Costin-Florian Miron, un fin observator al gesturilor mărunte, din care ştie să refacă ţesătura diafană a trăirii. În acest fel, textul său iluminează adevăratul personaj al poveştii, lumea, agonizând sub greutatea de plumb a unui totalitarism birocratizat, în care evoluează figuri umane stereotipe, ascunzându-se în fiecare clipă sub văluri de aparenţă compusă cu premeditare. Povestirea ar fi câştigat, fără îndoială, în valoare dacă, la o atentă revizuire, Costin-Florian Miron ar fi reuşit să elimine balastul stânjenitor al unor formule stridente. În „iar deşi mobila era demodată”, stângăcia e cât se poate de evidentă. Ea s-ar fi putut evita cu uşurinţă printr-o reformulare de genul: „iar mobila, deşi demodată…”. La fel de stângace este şi topica din „special pentru lucrătorii solicitaţi de multe sarcini de la ghişeele şi birourile statului” care se putea evita şi ea, la fel de uşor, printr-o reformulare ca: „special pentru lucrătorii de la ghişeele şi birourile statului, solicitaţi de multe sarcini…”. În câteva rânduri, nu multe, virgulele sunt mânuite precar, înceţoşând uşor curgerea lecturii, ca în „…pentru a pregăti consfătuirea de săptămâna viitoare iar acum se străduiau…”, unde era necesară o virgulă înaintea lui „iar”. Costin-Florian Miron este azi la limita unei scriituri de certă profunzime. Ca să treacă frontiera calităţii, are nevoie doar de exerciţiu. Scris mult şi lectură densă. Aşteptăm…

Cu adevărat agreabilă mi s-a părut povestirea „La o şuetă cu diavolul”, de Ştefana Cristina Czeller, publicată de SRSFF în 24 august. Fiindcă slujbaşii lui Lucifer au ajuns să-şi facă lucrarea diavolească pe faţă, Sorina, eroina poveştii, îşi vinde sufletul, cerând în schimb, cu totul surprinzător, ca lordul întunericului să reîntoarcă faţa Celui de Sus către omenire, iar ea, jurnalistă fiind, să fie în rândul întâi al evenimentelor, cu un interviu în exclusivitate, adus direct din ceruri. Textul de faţă şi cel al lui Sebastian Corn, atât de diferite, sunt, consider eu, cele mai valoroase povestiri ale lunii.

Nu pot spune însă lucruri foarte frumoase despre textul „Robotul”, de Alexandru Ioan Despina, pe care-l găsesc realizat cu mare stângăcie, atât la nivelul expresiei, cât şi (mai ales) în privinţa naraţiei. N-am să mă pierd în prea multe exemple, pentru că ar însemna să dau construcţiei de cuvinte propria mea versiune, întreprindere nu doar inutilă, dar şi nepoliticoasă, căci autorul, mai mult ca sigur, şi-a imaginat altceva decât am înţeles eu. Am să mă refer, totuşi, la câteva probleme, cu speranţa că vor fi de ajutor unora dintre cititorii mei.

După cum vom vedea şi în comentariul unei alte povestiri a domnului Despina (pe care am apucat s-o parcurg în Gazta SF, înainte de suspendarea contului respectivului site web), autorul are vădite probleme legate de folosirea punctuaţiei, mai cu seamă în privinţa virgulei. Deşi se pot întâlni mai multe astfel de situaţii, n-am să exemplific decât prin enunţul „Pe strada pustie câteva gărzi trec mărşăluind paşnic.”, în care, afară de lipsa evidentă a unei virgule după „pustie”, mai sare în ochi şi ciudăţenia expresiei „mărşăluind paşnic”. Marşul, mai ales atunci când e unul făcut de efective militare, ca în cazul de faţă, are darul de a exprima forţă, de a arăta că respectiva unitate militară (în sens larg unitate, fireşte) este un mecanism bine uns, gata să impună cu forţa o anumită stare oricărui opozant. De unde ideea de „marş paşnic”? E ca şi cum ai spune „ordin duios”, sau „explozie liniştită”. Nici măcar când vine vorba de marşul competiţional, acea probă atletică ce se numără, la olimpiade, între întrecerile fondiştilor, nu e o activitate paşnică, fiindcă surclasarea celorlalţi concurenţi, deşi se face în condiţii oneste, implică o anumită doză de agresivitate, în sensul bun al cuvântului, calitate extrem de necesară oricărui sportiv de performanţă.

O altă formulă vădit stângace o găsim în expresia „Mă străduiesc să nu execut nicio mişcare”, unde verbul „a executa” aduce o tuşă strident cazonă, cu totul nepotrivită în firul gândurilor unui civil, chiar dacă, în ficţiune, suntem, şi încă de destulă vreme, în plin război.

Am să mă refer acum la o frază care mi s-a părut foarte potrivită pentru a evidenţia nivelul scăzut al valorii literare din textul de faţă. „Un ochi i se desparte în fascicule intermitente, iar acestea lunecă spre partea dorsală a capului, iar după câteva clipe mi se pare că aud nişte zgomote îndepărtate.”, spune autorul. Găsim că, mai mult decât repetiţia stângace a lui „iar”, ne supără în frază înlănţuirea unor informaţii fără o legătură evidentă între ele (mişcările dispozitivelor de observare ale robotului, urmate imediat de perceperea unor zgomote îndepărtate, venite parcă din alt film), a căror expunere seamănă cu îngrămădirea pe acelaşi raft a unor mărfuri foarte diferite, cum se întâmplă adesea să vedem prin unele dughene de la noi. Dacă la vederea acelor rafturi, pe care chiloţii de damă stau alături cu undiţele telescopice şi conservele de fasole cu costiţă, înţelegem cam ce fel de organizare stă la baza activităţii comerciale a domnului patron, o astfel de expunere într-un text literar dezvăluie că autorul nu s-a gândit cine ştie cât la înlănţuirea ideilor, n-a revăzut atent textul sau, mai grav, nu are senzorii necesari depistării unor astfel de neajunsuri. Rememorând alte mostre literare oferite de autor în trecutele ocazii, ne împăcăm uşor cu ideea că, în ce-l priveşte, lucrurile n-ar sta chiar atât de rău. Fără să pretindem că am înţeles ce efect urmărea autorul să obţină din înşiruirea acestor amănunte, credem că, la nivelul strict al expunerii literare, propoziţiile scurte, separate informaţional, s-ar fi potrivit mai bine. De exemplu, s-ar fi putut scrie: „Un ochi i se desparte în fascicule intermitente, lunecând spre partea dorsală a capului. După câteva clipe, mi se pare că aud nişte zgomote îndepărtate.” În acest fel, credem noi, lectorul n-ar mai rămâne perplex, întrebându-se cam ce legătură ascunsă ar fi între învârtirea în cap a ochilor mobili de robot şi zgomotele îndepărtate ce-şi fac loc pe neaşteptate în timpanele eroului narator.

Neglijenţa scriiturii transpare şi la nivel logic, din formulări de genul: „Mă deplasez spre casă, dorind să ajung înainte ca luminile să se stingă şi legea marţială să intre-n vigoare”. Nedumerirea îşi face iarăşi loc, fiindcă legea marţială nu intră în vigoare doar după lăsarea întunericului. Pe baza ei, este autorizată folosirea forţei armate pentru restabilirea ordinii publice, indiferent că este zi sau noapte. Foarte adevărat că instituirea legii marţiale presupune interzicerea circulaţia persoanelor pe timp de noapte. Probabil la acest aspect s-a referit (stângaci) autorul.

Narativ, textul are multe scăpări, în primul rând la nivel motivaţional, fiindcă intriga pare a se fi iscat din cauze obscure, încâlcite, nedezvăluite în text. Se întrevede faptul că războiul e pornit de alţii, iar roboţii nu sunt decât nişte ţapi ispăşitori. Dezvăluirea acestui amănunt la final e cu totul nefirească. Militarul îi spune eroului principal al poveştii că i se implantase un dispozitiv de urmărire, spre a permite descoperirea locului în care se ascund mai mulţi roboţi incomozi pentru adevăraţii agresori. Nenorocirea face ca acesta, deşi fusese sugestionat „parapsihologic” să evadeze împreună cu prizonierul robot, să refuze, anihilând, fără voia sa, urzelile militarilor. Nu e clar de ce nu a fost implantat dispozitivul direct pe robotul prizonier. Din teama că ar fi fost descoperit? Dar tot aşa de bine ar fi fost descoperit şi la om. Nu e clar de ce roboţii încă neprinşi nu dezvăluiseră tuturor oamenilor că războiul e o farsă, şi că ei sunt făcuţi injust vinovaţi. De ce e nevoie ca omul şi robotul să ajungă în aceeaşi celulă spre a se face o asemenea dezvăluire. Probabil ca să aflăm noi, cititorii, lucru care aduce povestea la o situaţie narativă de tip „revolverul lui Cehov”, dar de o stângăcie încă şi mai evidentă.

Îmi pare rău s-o spun, dar trebuie. Sunt dezamăgit!

În chiar ultima zi a lunii, SRSFF încheie seria de proză cu „Teatrul ispitelor”, de Costin-Florian Miron. Deşi mi-a amintit într-o oarecare măsură de atmosfera din „Lordul luminii” de Roger Zelazny, am avut parte, de-a lungul lecturii şi de unele stângăcii, din care aş menţiona folosirea niţel amestecată a timpurilor verbale („Omul de lângă el, cel pe care tocmai îl aude în spate, se scuză grăbit şi pleacă la treaba lui, tarabele învechite şi hodorogite care sună a gol când vântul le dezgoleşte, acestea toate şi mai multe decât acestea îl frământau în dimineaţa rece a planetei capitală.”) şi unele expresii vagi, cumva contradictorii („nebunia sfântă a unui extaz perfid”, „se urni oniriceşte”). Scrisul de atmosferă pare a indica o anume creştere valorică la autor. Sper că nu mă va dezamăgi şi domnia-sa… 🙂

SFera Online ne-a oferit luna aceasta o singură piesă: „Înger în oglindă”, de Cezarina Adamescu. Plusurile şi minusurile sale sunt surprinse bine de Ionuţ Caragea, în comentariul său din josul paginii. N-aş putea s-o fac mai bine, aşa că vă invit să-l citiţi. Eu aş spune numai că piesa, încărcată cu destulă tensiune, nu atinge, totuşi, marginile scintificţiunii.

Magazinul timişan a expus, din câte îmi amintesc, un singur text literar spec-fi în luna lui august. Organizarea timpului meu m-a făcut să amân citirea sa, iar când sorocul, în sfârşit, a venit, locaţia web n-a mai putut fi accesată. E al doilea asemenea accident luna aceasta, alături cu gazeta suceveană a celor de la Cygnus, al cărei cont de internet pare a fi suspendat.

Numărul dublu al Gazetei SF (să înţelegem că în septembrie n-o să apară?) începe în forţă cu „Armele zeilor”, de Ovidiu Bufnilă. Textul este o restituire, întrucât a mai fost publicat şi în alte locaţii web (aici de exemplu). Nu ştiu dacă a apărut şi pe hârtie, dar sunt sigur de-un lucru: poate face oricând parte dintr-o antologie a celor mai bune povestiri scurte spec-fi de limbă română.

„Ara”, „recidiva” Ralucăi Băceanu, din acest ultim număr al Gazetei SF, deşi lasă, mai ales pe final, să se vadă o valoroasă dimensiune morală a autoarei, tehnic vorbind, nu e o reuşită. Spun asta fiindcă, deşi nu mă îndoiesc de sensibilitatea sa, pe care nu doresc s-o rănesc, nu pot nici să mă fac că nu văd puzderia de stângăcii de exprimare şi erori de limbă, a căror eliminare cere, de la domniţa Raluca, mult studiu şi aplicare. Altfel, trecerea de la textul ca erupţie sensibilă la textul de certă valoare literară nu va putea, cu siguranţă, să aibă, nicicum, loc. Şi intuiţia îmi spune că ar fi păcat.

Dintre problemele de limbă, aş vrea să atrag în primul rând atenţia tinerei autoare asupra folosirii greşite în mod sistematic a pronumelui relativ „care”. Atunci când introduce o subordonată atributivă, se foloseşte forma „pe care”. Deci, nu „limba mea maternă, româna, cea care o auzeam la televizor”, ci „limba mea maternă, româna, cea pe care o auzeam la televizor”. Nu „am deschis repede fişierul care mi-l trimisese”, ci „am deschis repede fişierul pe care mi-l trimisese”. Şi nu „ridurile astea adânci care le fac când mă încrunt”, ci „ridurile astea adânci pe care le fac când mă încrunt”. Este, din păcate, una din cele mai frecvente greşeli de exprimare, pe care 😉 o fac tot mai multe persoane şi pesonalităţi publice.

M-aş opri şi asupra utilizării incorecte a semnelor de punctuaţie, despre a căror importanţă pentru textul literar am mai vorbit şi cu alte ocazii. Riscând să mă repet, am să spun că punctuaţia este cel mai bun ajutor pentru imaginaţia cititorului, fiindcă, dacă e bine şi corect folosită, acesta îşi va putea compune în minte sa cu multă uşurinţă filmul evenimentelor, caracteristicile lumii ficţionle, portretele personajelor şi felul lor de a fi. Lacunele scriitorului în privinţa regulilor de punctuaţie au drept consecinţe desfigurarea portretelor, mâzgălirea lumii, încâlcirea intrigii. „Ara” suferă mult la acest capitol. Găsim în text virgula pusă, inadmisibil, între subiect şi predicat („persoana care se ocupase de acel caz, plecă în străinătate”), virgule absente sau puse rău, când totuşi se recurge la ele („Ei însă nu ştiau, că spre deosebire de ei eu nu învăţ.” – unde răsare şi ideea magică a înţelepciunii dobândite pe neînvăţate, pe care am mai auzit-o la câţiva adolescenţi, şi am rămas surprins de convingerea lor că nu trebuie decât să creşti mare ca să le ştii pe toate, fără să faci vreun efort în sensul ăsta, de mă-ntreb şi acum cine le-o fi deformat gândirea până într-atât?), în fine, virgule inutile, ca în „Am lucrat întreaga zi, şi întreaga noapte la formulă.” Dar poate cea mai excentrică modalitate de utilizare a virgulei o găsim în fraza „Problema era că, doză care îmi fusese administrată, era puţin cam prea mare pentru mine”, unde biata „comă” este, literalmente şi gramaticalmente, nu doar inutilă, ci şi interzisă.

Ba ici, ba colea, se ivesc în poveste şi destule dovezi că nici la capitolul vocabular nu s-a făcut o atentă revizuire a textului, înaintea expedierii lui spre publicare. Vom începe exemplificarea cu „…un hibrid între om şi extratereştrii…”, şi vom preciza că forma corectă de plural a substantivului masculin „extraterestru” este „extratereştri”, iar „extratereştrii” e forma de plural articulat, pe care o folosim când ne referim nu la extratereştri în general, ci la unii particulari, bine definiţi, la extratereştrii aceia care ni se par nouă a avea, la un moment dat, o importanţă mai mare în povestirea noastră. Îndeajuns de supărătoare spre a fi menţionată (da! 😉 sunt rău!) mi s-a părut şi formula „în domeniul medicinii”, fiindcă substantivul „medicină”, în cazul genitiv-dativ articulat, la singular, face „medicinei”. Şi fiindcă ne-am lungit deja cam mult, vom mai menţiona doar expresia „dat fiindcă” (se scrie corect „dat fiind că” şi are sensul „având în vedere că”), apoi „creerea” (de fapt „crearea”, cum corect e scris puţin mai la vale, deci, se poate) şi, în fine, „…acea fiinţă împărtăşii întreaga…” (unde, evident, trebuia „împărtăşi”, căci verbul e la persoana a III-a, nu la persoana I).

Într-o zonă extrem de apropiată a erorilor de limbă se află şi formulele „Era uriaşă, atât de uriaşă încât…” sau „era de o calitate cu mult prea mult inferioară”, vădind probleme cu gradele de comparaţie, pe care nu orice adjectiv le admite, ca şi „o mică eroare, […], ne pot duce în altă era”, unde dezacordul este evident.

Nu trebuie să trecem nici peste multele stângăcii de stil, dovezi incontestabile că textul a fost scris în mare grabă şi, dacă a fost, a fost revizuit imediat, aşa cum fac, febrili, cei mai mulţi dintre începători. După finalizare, textul trebuie lăsat o vreme la „dospit”, pentru a putea fi recitit peste câteva săptămâni, chiar luni, dacă e vorba de un construct mai amplu. La un asemenea (răs)timp, tensiunea de moment a actului creator se estompează şi se poate observa efectul pe care-l are povestea, pe alocuri sau în ansamblul său, începându-se astfel etapa de şlefuire. Spuneam cândva că diamantele brute arată, la început, ca nişte pietre. Şlefuirea le dă toată frumuseţea. Iar asta se face cu migală. N-aş vrea să insist prea mult aici, pentru a nu da tinerei Raluca Băceanu (pe care, fără să vreau, am botezat-o Roxana luna trecută, şi îmi cer scuze din nou!) impresia că aş dori s-o descurajez. Aş menţiona totuşi problema neconcordanţelor între timpurile verbale folosite şi succesiunea evenimentelor, oprindu-mă asupra unei situaţii care mi s-a părut mai bună de dat exemplu, pentru a înţelege mai uşor ce vreau să spun. În „O durere sfâşietoare îmi cuprinse întreaga fiinţă. M-am prăbuşit la pământ neputincioasă.”, după un perfect simplu („cuprinse”), care presupune o acţiune recentă, terminată cu foarte puţin înainte de momentul vorbirii, se face uz de un perfect compus („m-am prăbuşit”), referind astfel o acţiune ulterioară, însă printr-un timp care presupune că faptul s-ar fi petrecut şi s-ar fi încheiat cu mult înainte de momentul vorbirii. Astfel de nepotriviri nimicesc percepţia derulării faptelor în succesiunea lor, debusolând pe cititor.

Nu pot să trec nici peste unele exprimări atât de copilăreşti încât, în ciuda unor iminente şi importante reduceri salariale la compania unde lucrez, care prevestesc un viitor mai sumbru decât credeam, a trebuit să zâmbesc. „Brusc mi-a venit o idee. Era genială. Să construiesc o navă. Dar cum să construiesc o navă, eu?”, zice Ara, personajul narator. Şi mie mi-a venit, cu vreo cinci ani în urmă, cam la fel de brusc, o idee. Să-mi iau un Mercedes. Dar cum să-mi iau un Mercedes, eu? Aşa că, de banii pe care-i aveam (ce vremuri extraordinare!), plus încă de două ori pe-atâţia împrumutaţi de la bancă, mi-am luat un Matiz. 🙂 Aproape la fel de tare m-am amuzat când Ara, aflată în contact cu o fiinţă aparţinând fabuloasei rase aeerelene, spune: „Puteam vedea cum în corpul acelei fiinţe se deplasau nişte …celule? Sau trebuiau să fie organe?” S-avem iertare, eu m-aş fi temut să nu fie nişte microbi, niţel nehotărâţi 🙂 … Vrând-nevrând, a trebuit să zâmbesc şi când am aflat că, deşi Pământul urma să fie invadat de Vagnerieni, Ara se temea foarte tare că… îşi va pierde locul de muncă (iată, criza noastră mondială se face simţită şi în poveste!). Apoi, ca orice supereroină, Ara se hotărăşte: „Fie că îmi pierdeam serviciul, fie că nu, trebuia să termin formula împreună cu Cal şi să plecăm în spaţiu.” Sfântă naivitate! 🙂

Nici în privinţa construcţiei caracterelor lucrurile nu sunt mereu în regulă. Foarte adesea, personajele îşi pierd coerenţa cu ele însele, consecvenţa, perturbând ecuaţia intrigii. Ara, de pildă, extrem de inteligentă, construieşte, cu mare uşurinţă şi în mare taină, o navă stelară extrem de complexă dar, surprinzător, realizarea acoperişului glisant al garajului îi provoacă insomnii. Aceeaşi Ara, care este rezultatul unei hibridizări „hi-tec” între homo sapiens şi o rasă extrem de evoluată, abandonează cu o candidă spontaneitate cercetările privind „formula tinereţii”, şi alte lucruri [nu se înţelege de ce atât de] necesare luptei crâncene pentru salvarea Pământului şi a întregului Univers din ghearele Vagnerienilor (se numeau astfel fiindcă le plăcea Vagner?), pentru o partidă de ronţăit „popcorn modificat genetic”, alături de Cal, faţă de care nutrea o iubire încă nemărturisită. Şi asta în ciuda uriaşei primejdii de indigestie la care se expunea consumând astfel de alimente nesănătoase. 😉

Şi, ca să încheiem, înainte de a deveni excesiv de răutăcioşi, am să mai spun numai că, în graba scrierii, tânăra noastră prietenă nu a reflectat prea mult nici asupra unor aspecte cantitative, destul de importante, ce intervin în poveste. Despre efectele poluării, care ajunsese la limite terifiante, Ara ne spune: „Anual mureau cam 1 milion de oameni din această cauză.” Căutând pe Google, am aflat că, în 2008, au murit de cancer 7,8 milioane de oameni, ceea ce ar trebui să însemne că, acum vreo trei ani, Organizaţia Mondială a Sănătăţii socotea cancerul de exact 7,8 ori mai cumplit decât poluarea din lumea viitoare, poluată „la limită”.

Tehnologia este şi ea de o candidă nevinovăţie, inventată cu atâta blândeţe că-ţi vine s-o mângâi pe creştet. Iată un exemplu: „Totul fusese pus la punct. Inventasem câteva dispozitive care să-mi asigure supravieţuirea în spaţiu, cum ar fi: dispozitivul de produs oxigen, dispozitivul de propulsie, care nu avea nevoie de niciun fel de combustibil, reuşind din reziduurile spaţiale, ca praful de stele, să fie transformat în energie pură printr-o reacţie chimică cu alte substanţe inflamabile, rezultând o explozie puternică, însă controlată, astfel mica mea navă putea fi lansată cu succes, la fel putea şi călători prin spaţiu.”

Ar mai fi multe de spus, dar ne oprim aici. Nu ştiu ce veţi crede domniile-voastre, dar am citit povestea Ralucăi Băceanu cu mare înduioşare, în pofida ironiei cu care am scris, pe alocuri, ce am scris. N-a fost deloc din răutate. Am vrut numai să arăt prietenei noastre că un text atât de mare pe cât a dorit ea să scrie nu e lucru de joacă. El trebuie gândit îndelung, altfel nu izbuteşte decât să ne arată că autoarea lui are preocupări frumoase, surprinzătoare chiar (ipoteza extraterestră, problematica OZN, ipoteza contactului, răpirile umane de către ocupanţii OZN, chirurgia oculară – cunoaşte despre vitrectomie, de pildă – precum şi diverse alte aspecte cu caracter ştiinţific, chiar dacă îmbracă, uneori, forma unei expuneri naive), şi că e animtă de un lăudabil simţ al dreptăţii („…îşi doreau cu tot dinadinsul putere, să fie temuţi, de parcă atunci când eşti temut, eşti şi respectat.”, spune Ara, personajul său, despre războinicii Vagnerieni). N-am nicio îndoială că Raluca este o tânără cu mari calităţi umane. Mi-aş dori să fie cât mai mulţi ca ea. În privinţa scrisului, mai e însă de lucru. Şi dacă nu se va descuraja, mai târziu, poate, o să apară de undeva şi… Povestea. După multă muncă, fireşte. Sunt însă niţel trist că atunci, din păcate, autoarea nu va mai şti prea bine să fie copil. Iar adulţii, serioşi, principiali, culţi, sunt, până la urmă, plicticoşi. 🙂

În loc de concluzie

Am aşteptat până azi, sperând că versiunea electronică a magazinului bănăţean Helion şi gazeta suceveană de science fiction vor putea fi, în fine, reaccesate. În dimineaţa de duminică 4 septembrie 2011, la orele 6:10, frecvenţele lor sunt mute. Încheiem aici recenzia lunară, cu promisiunea că, îndată ce vom putea termina de lecturat şi celelalte texte, vom veni cu un addendum la articolul de faţă. Până atunci, să remarcăm parcursul lipsit de sincope al revistei NAUTILUS şi creşterea semnificativă de activitate a SRSFF. Pentru ambele, ne bucurăm foarte tare.

La bună vedere! Vă doresc tuturor o toamnă frumoasă!