Felul nostru de a fi…

Cine fu întâiul? Da’ cui îi pasă!?

În HELION ON LINE și SRSFF, în această ordine (deși nu știu cât de mult contează asta pentru posteritate), au apărut două articole în care, ca într-o încăierare forumistă de ultrași de provincie și de capitală din Liga lui Mitică, reprezentanți din două importante insule ale arhipelagului spec-fi românesc își dispută întâietatea în publicistica de profil. Din editorialul helionian, semnat de neobositul Cornel Secu, aflăm că prima revistă SF tipărită a fost fanzinul clubului timișorean H.G. Wells PARADOX, apărut în toamna lui 1972. În vara aceluiași an, în iunie, apăruse însă la București fanzinul SOLARIS, după cum constatăm și din articolul „40 de ani de la aparitia fandomului SF romanesc” publicat de SRSFF la 16 octombrie 2012, sub semnătura altui neobosit animator SF, Cristian Tamaș. Ideea unei asemenea întreprinderi s-a înfiripat în atmosfera fandomului bucureștean încă din 18 octombrie 1970, dată la care, sus-pomenitul activist SF al SRSFF (și nu numai) ne spune, citând „Jurnalul de bord” al domnului Daniel Cocoru (fondator și lider al Cenaclului SF înființat la 25 iunie 1969 pe lângă Tehnic-Club; sursa: CPSF, nr. 389/01.02.1971), că s-a discutat pentru prima oară despre posibilitatea editării unui fanzin, ca parte integrantă a activității cenacliere. Deși întâietatea intenției de a edita o publicație de cenaclu este, cum bine se vede, certificabilă în tabăra bucureșteană, punerea sa în practică a trenat o vreme, motiv pentru care, la Timișoara, wellsienii s-au hotărât să-i taie pe coardă pe capitaliști și să scoată ei prima revistă, tipărită și nu șapirografiată, și încă cu distribuire națională, spre a le arăta ei că „tăt Banatu-i fruncea”. În mare taină, s-au apucat de treabă, luptându-se eroic cu cenzura vremii, patronată de inși fideli cauzei socialismului, indivizi inepți, acefali, cu totul incapabili să înțeleagă țaitgaistu’ literaturniei științifico-fantasticine. Mobilizarea grupării de la București și scoaterea, până la urmă, a fanzinului solarian înaintea celui wellsian s-a datorat, după cum ni se spune, unui entuziast al Banatului (persoană importantă, nu spui cine), care „s-a vărsat” taman către domnul Cocoru, nerăbdător să dovedească hidrei bucureștene cât sunt ei de „harnici și isteți” (încheiarăm citatul). „Așaaaaa…”, ne imaginăm noi că ar fi spus solarienii, auzind că wellsienii vor să le fure întâietatea. „Ei, bine, las’ că v-arătăm noi de unde se dă ora exactă în țara asta, bă’ ciumpalacilor…” Deși ultima vocabulă imaginară nu cred să fi fost pe atunci intrată (prea adânc) în fondul lexical autohton. Dar zicem că. Poate-i mai ușor pentru imaginația noastră postdecembristă… Prin urmare, MOBILIZARE! Și dă-i, și luptă, până când, iată, solarienii au reușit să ia campionatul și de data asta, folosindu-se de o mașină de șapirografiat Geständer (sursa: HELION ON LINE, nr. 25/septembrie 2012, art. cit.), dar cu o victorie cam de palmares, așa, că publicația a fost una cu difuzare cam restrânsă, ea fiind consultabilă azi doar la biblioteca Academiei RSR, în secțiunea publicațiilor rarisime. Soarta potrivnică, cel mai adesea cruntă cu tot ce ne căznim să întreprindem noi, românii, a făcut ca ăi de la ceceu să nici nu aprobe wellsienilor distribuirea națională a PARADOXULUI, publicație tipărită, și nu șapirografiată, vezi bine! Așa că, din cele 10.000 de exemplare scoase, s-au vândut doar ceva-ceva peste 2500, și doar în județul Timiș. Și nu mai e nevoie să spunem că ceceul pecereului funcționa… Ați ghicit! La București! 😉 Așa că e foarte posibil ca solarienii să se fi folosit de niscai mașinațiuni politico-comunisto-securiste, mobilizând conspirativ tote instituțiile mai mult sau mai puțin oculte ale statului totalitar, cărora le-au strecurat note informative înțesate de „dovezi” că PARADOX e, de fapt, rezultatul activității agenturilor care, în decembrie ’89, aveau să ducă la prăbușirea mărețului edificiu al națiunii noastre socialiste etc, ș.a.m.d., că prea începe să sune a istorie prefabricată, mai mult sau mai puțin alternativă…

Nedumerit de toate aceste reordonări moleculare ale istoriografiei fandomiale, care caută să scoată în evidență faptul că am fost și noi pe-acolo folosindu-se de evenimente reale, în spatele cărora stă munca și entuziasmul adevărat al multor, multor slujitori onești și modești ai ficțiunii speculative de la noi, indiferent cum se va fi numind ea de-a lungul vremurilor (domnul Daniel Cocoru este, fără tăgadă, unul dintre ei), n-am a spune altceva decât că, după mine, ar trebui să le mulțumim cu adevărat acestor oameni, nu să-i folosim drept pârghii ca să ne rădicăm, cu orice preț, trecătorul nostru nume la ceruri. Tare mi-e teamă că domniile-lor, din trecutul în care au muncit cinstit la zidirea unui fandom organizat pe care, cum bine se vede, n-am fost în stare nici să-l păstrăm, nici să-l reformăm, ne-ar privi cel mult ironici. Și aș mai adăuga, la final, că avem mare, mare nevoie de activiști neobosiți în slujirea altarelor noastre ficționale, dar, stimați tovarăși, vă rugăm să înțelegeți, uneori ne obosiți. Mai ales atunci când bolborosiți în văzul lumii despre vremuri duse, căutând cu orice preț să țineți lucrurile în tiparele atât de bine cunoscute vouă și unora dintre noi, deopotrivă.

Să nu mai privim atât de încrâncenați în trecut. Și să nu mai încercăm să mânjim prezentul cu tenebrele unor interpretări originale ale unor fapte care, la urma urmei, n-au astăzi decât o importanță cu totul secundară.

Ceea ce rămâne până la urmă demn de reținut din toată această vorbărie este că PARADOX și SOLARIS sunt două momente de mare densitate ale trecutului mișcării SF de la noi, că ele ne aparțin tuturor celor ce îndrăgim acest gen de literatură și că, afară de munca onestă a celor ce au trudit și trudesc în țarina adesea aridă a acestei forme de cultură mai ales populară și roadele dulci-amare ale efortului lor, nu mai este NIMIC de admirat.

Numai bine, tuturor!

GSF 21

Prima din cele șapte povestiri oferite de Gazeta SF în octombrie, „Întâlnire cu dragonul”, de Sergiu Someșan, atinge mai multe teme importante din arealul scientificțiunii, în ciuda dimensiunilor sale (foarte puțin peste 2000 de cuvinte). Debutând într-o formă intenționat croită să ducă pe cititor la gândul că e vorba de un basm cu balauri (autorul folosește termenul de dragoni, consacrat de fantasy), piesa virează brusc spre cyberpunk (eroul nu-i decât un robot umanoid de generație recentă), acroșând tangențial și nițică satiră socială în cheie SF, pentru a căpăta, până la urmă, valențele unui avertisment cu privire la reaua întrebuințare a energiei atomice (postapocaliptică, prin urmare). Deși pare să ia în ușor lucruri de mare gravitate, avertismentul, decriptat într-un anume fel, are darul să stârnească până la urmă frisoane, fiindcă noi părem să fim chiar copiii copiilor celor din vechime, ajunși la vremea uitării trecutului pe care-l considerăm pură mitologie, iar cine își uită trecutul e condamnat să-l repete.

Nu vom pomeni foarte măruntele neatenții, fiindcă nu par să conteze… 🙂

Tot o piesă cu mesaj (avertisment ecologist) este și „Ultima furtună”, de Marcel Gherman, făcând și ea parte din volumul de debut al autorului („Cartea Viselor”, apărut la Editura Arc din Chişinău). Tematic, ea aparține fără tăgadă ariei realităților multiple, prezentându-ne experiența onirică (transă șamanică) trăită de personajul său central, un sud-american educat în enigmatica tradiție precolumbiană. Constructiv, textul păcătuiește mai ales prin tonul artificios, impresie lăsată de uzul excesiv de neologisme (forțele telurice, de exemplu, devin, în viziunea autorului, „puteri htonice”) și de discursul aproape scolastic la care autorul recurge cu dărnicie, precum și prin dezechilibrul cauzat de ponderea prea mare pe care o are procedeul descrierii în ecuația narativă. Nemulțumește și lipsa unor virgule, menite să cadențeze derularea poveștii în imaginarul cititorului (cum este cazul în „Spre bucuria sa la ţărmul mării îl aştepta o mică barcă…”, unde, evident, respectivul semn de punctuație era absolut necesar după „sa”) dar și prezența unor forme grește de cuvinte („maestuos”, de pildă – normele admit, după câte știu, doar variantele maiestuos și maiestos). Așteptăm de la Marcel Gherman și ceva texte mai noi, pentru a ne edifica în privința potențialului său evolutiv, fiindcă asupra nivelului atins în „Cartea Viselor” ne-am făcut deja o părere…

Un gust cu totul aparte mi-a lăsat textul „Infinitul finit, finitul infinit şi alte dureri de cap”, semnat de Mircea Nanu-Muntean, iar când spun aparte, e aparte, fiindcă am simțit în el nu doar olecuță din dulceața graiului moldav de-acasă de la vatra sa, ci și pentru că m-a purtat într-o lume a viitorului (anticipație, domnilor!) în care sufletul ăsta al nostru, de care a ajuns azi să ne fie cam… lehamite??, nu numai că n-a pierit, dar parcă a prins iarăși viața sa din alte vremi, mai puțin zbuciumate în van, mai cuminți, mai patriarhale, în care viețile șed ceva mai rânduite în albia timpului, iar apa clipelor trece peste ele alene, mângâindu-le pe creștet. Nu știu din care pricină însă, în dulceața zicerii s-au strecurat și câțiva sâmburi amari („nu văd vre-o muiere pri preajmă”, „mânca carne”, „al patru-lea roman”, „se vorbrşte”, „pe dea rostu”), de care buna redacție, dacă nu autorul însuși, ar fi trebui, cumva, să ne scape. Dar chiar și așa, fina autoironie, umorul hâtru, duhul zicerii m-au făcut să-mi zic: tare mai are gust de literatură… Credeam că nici nu se mai face… 🙂

Neortoxă și ea, „Mi’kkai și Luna”, de Elena Silvana Potocean, este o construcție care, de multe ori, scânteiază prozodic, pătrunzând adânc în lumea prozei poetice. Cu forță de sugestie și o dinamică a zicerii amintind de povestea sărmanului Dionis, construcția de față pare să aparțină unui alt fel de fantastic, din cel romanțios, croit din strălucirea și misterul unui timp în care scintificțiunea nu era decât în mințile câtorva gânditori excentrici, nici ei neștiind pe atunci că ea va fi, cândva, cât cerul și Pământul la un loc. Mainstream curat (părerea mea), dar cu scânteie de poveste. Semn că autoarea ar putea multe. O mai așteptăm… 🙂

„Agnus Dei”, de Florentin-Ionuț Haidamac, nu e nicidecum o piesă scrisă în regiștrii cu care autorul ne-a obișnuit. L-am putut vedea evoluând în zona space opera, apoi în teritoriul literaturii de suspans, abordând mixuri literare din care nu lipsea tușa genurilor policier sau spy. În semn că Florentin-Ionuț Haidamac este, de-acum, un autor de ficțiune speculativă cu deschidere largă, iată-l abordând aici subgenul dark fantasy. E lesne să recunoaștem în poveste motivul licantropic al vârcolacului (Werewolf), pentru care autorul alege un fundal cavaleresc, proiectând intriga în vremea prigoanei templerilor de către temuta Inchiziție (1313 este penultimul an de domnie al Regelui Filip al IV-lea al Franței, zis cel Frumos, rămas în istorie și pentru arestarea Papei Bonifaciu al VIII-lea, impunerea unui papă francez și strămutarea reședinței papale la Avignon). Construcția de față diferă de altele, de același autor, mai cu seamă prin ton, autorul abandonând povestea plină de umor a eroului popular, descurcăreț și sentimental, optând în schimb pentru o expunere tenebroasă, gravă, încărcată de mister, care face, pe final, loc ororii. Prin ea, autorul ne mai convinge o dată, iar noi ținem să-l felicităm pe această cale.

Cu „Dosar clasat”, Alexandra Niculae încearcă o piesă de atmosferă. Până la un punct, autoarea chiar reușește, fiindcă cititorul e proiectat într-o lume onirică, unde asistă la evenimente mărunte, dar vizibil stranii. Finalul, departe de a lămuri pe deplin lucrurile, te duce cu gândul la o experiență mentală, derulată în acel teritoriu nedefinit dintre viață și moarte, survenită, până la urmă, ca o izbăvire, în ciuda turnurii violente pe care par s-o fi luat evenimentele. Tragem concluzia că Alexandra Niculae se află într-o perioadă a experimentării și căutărilor. Îi dorim să reușească…

Gazeta SF încheie seria de octombrie cu o tabletă, „Compresor”, semnată de maestrul extinderii realității, Ovidiu Bufnilă. Când o citiți, treceți peste micile neuniformități („Kansokan” devine „Kankosan”, „coborînd” și „lângă”) sau greșeli de tastare („departe de lumina zile”, „îm Oraşul Plăsmuirilor”) și lăsați-vă prinși în plasa cuvintelor. Nu veți regreta… 🙂

Am avut impresia, pe tot parcursul lecturii acestor șapte povestiri, că buna noastră Gazetă SF înceracă să se reinventeze. În parte, cred eu, a reușit. Am simțit unda de nou. E loc însă și de mai bine și, cu o creștere de turație pe măsură, ea ar putea împlini chiar și proorocita hegemonie, dacă e să considerăm că destule din textele oferite de SUSPANS.ro, conducătoare detașată în clasamentul la zi, sunt de factură policier sau aparțin domeniilor mainstream, ieșind așadar de sub pulpana ficțiunii speculative. N-am făcut încă o calculație exactă, dar lucrurile ar putea sta chiar așa. Vom vedea însă această statistică abia în luna lui mărțișor, când anul scifient numărul 3 se va fi încheiat.

Până atunci, numai bine tuturor! 🙂

„e-Text”, penultima etapă

Am pierdut din vedere să reproducem pe blog articolul „e-Text”, penultima etapă, apărut la SRSFF în data de 2 octombrie, anul curent. Facem acest lucru din dorința de a păstra la un loc toate materialele referiroare la povestirile publicate în aria de acoperire a noastră. Dacă doriți, puteți reciti…

Competiția inițiată de SRSFF încă din noiembrie 2011, intrată, iată, în a doua sa fază autumnală, începe la data de 10 septembrie cu lucrarea „Arborele și veninul”, semnată de Teodora Chiș. Despre autoare, se cuvine să spunem din capul locului că nu ne pare deloc un condei pierdut, fiindcă am găsit în povestioara de față acea neliniște creativă și acele germinații ideatice necesare ca punct de pornire pentru un prozator de succes. Cu toate acestea, textul propus acum nu e o reușită. Redactat neglijent, cu miriade de erori de tastare înfipte ca niște schije în carnea sa narativă („să îş copleşească”, „este mai prudent să îţi ţină ochii închişi”, „răsăriă”, „în acelaăi timp”, „o altş texturş”, „adevărul îi era aşternut în fată”), cărora li se adaugă alte și alte suprimări de diacritice („inconstient”, „însusi”, „se facu”, „Îsi aminti”,„răzvratit”, „ea însaşi”, „Să îsi ţină”, „hărti”, „se deschidea în fată”), el pare numai umbra străvezie a unei idei de povestire ce merita mai multă atenție. Deși nu mai era nevoie și de alte argumente, febrilitatea creativă lăsată de capul ei e cât se poate de vizibilă și în scriitura la fel de dezordonată, în care-și fac loc construcții pleonastice inedite (cum e cazul în formula „un colos mult prea mare”, ușor evitabilă, fie printr-o virgulă așezată după „colos”, fie renunțându-se la „un colos”), formule neglijente („nu mai rămăsese cu nimic ce se mănânce”) sau granadilocvente („stă în faţa unui cap de dragon, ale cărui dimensiuni fuseseră augmentate la limita inimaginabilului”, „în mijlocul acelui haos, se ivi un moment de serenitate”) sau contorsionări semantice neașteptate („Acum s-ar putea să nu inţelegi, însă sunt convins că într-o zi o vei face.” – a înțelege nu este o întreprindere factuală, ci un proces mental; în context, verbul a face disonează). În câteva rânduri, punctuația este și ea scăpată din frâie, cum e cazul în fraza „Să îsi ţină ochii deschişi, îi era cu neputinţă.”, unde virgula e mai mult decât inutilă, sau în „Acel ceva ce nu îl lăsa să respire şi care dupa toate aparenţele era viu, mai stătea încă încolăcit în jurul gâtului său.”, unde lipsa sa repetată limitează mult vibrația. Ne pare rău, dar suntem nevoiți să transmitem autoarei pe această cale că simpla erupție spontană a creativității sale nu înseamnă automat literatură. Acesta e doar începutul. Apoi urmează acel proces lent de șlefuire, de retușare, de filigranare, până ce cristalul ascuns în ideație capătă luciri diamantine. Parafrazând un ilustru cercetător al începuturilor modernității, literatura înseamnă 99% transpirație și doar 1 % inspirație… Dacă merită, hotărăște fiecare…

La 21 septembrie, se înscrie în concurs și cel de-al doilea text: „Celălalt capăt”, de Gheorghe Belecescu, o lucrare condensată, comprimată, care începe in medias res și tot astfel se și termină, lăsând pe cititor descumpănit și nemulțumit. Karl, eroul principal, captiv într-un oraș cuprins de nebunia unui conflict armat, pare un personaj dezarticulat, incapabil să-și găsească firescul. El adoarme imediat ce îl iau gândurile („Mintea i se umplu de gânduri: mâncarea, peretele găurit, Caron, familia. Adormi.”) și renunță, resemnându-se, exact în clipa când află că are șanse să scape și să-și urmeze familia evacuată. Dar nu doar personajul din poveste pare încropit. Întregul demers, încărcat de repetări supărătoare de termeni, semne ale unei posibile sărăcii de vocabular („…hipnotizat de orizontul umplut de formele uriaşe, dreptunghiulare ale clădirilor. Mintea i se umplu de gânduri…”; „începu să fie călcat în picioare la propriu. Începu să audă un ţiuit uşor în urechi. Sunetul începu să devină ritmat, devenind o serie de bipuri scurte.”), de probleme evidente legate de concordanța timpurilor cu succesiunea evenimentelor descrise („Cu câteva ore înainte o rafală rătăcită trecuse prin fereastra dormitorului. Cioburile de sticlă se împrăştiaseră pe podea, iar gloanţele se înfipseră cu un zgomot surd în perete.”, „Karl blocase toate căile de acces astfel încât suprafaţa locuibilă a aprtamentului se reduse la dormitor, toaletă şi sufragerie…”), de greșeli mărunte („nu mai avuse bani”) și cacofonii („extraatmosferică construită”, „Se ridică, căutând”), lasă impresia unei întreprinderi grăbite, condusă către un deznodămând disperat, construit ca o răsuflare ușurată. În ciuda tuturor acestor neajunsuri, credem că autorul are o anume neliniște, simte o anume chemare, pe care însă nu o poate susține, fiind lipsit de mijloace și de idei. Îi recomandăm să citească sfaturile scriitorului american Jeffrey A. Carver și, pe cât posibil, să le urmeze. Ele sunt un bun punct de plecare pentru oricine. Vom fi aici când se va simți gata de drum. Iar dacă nu noi, cu siguranță, alții…

În chiar ultima zi a lunii, intră în competiție mai vechea noastră cunoștință Claudia Gehl, semnând acum textul „Astronautul imposibil”. Subiectul, deși ține de clasicismul scintificțiunii, este unul cât se poate de incitant, fiindcă totul pornește de la descoperirea unui astronaut mumificat pe… Lună, a cărui vechime este evaluată la 200.000 de ani!!! Derularea faptelor e condusă inteligent de autoare până aproape de final, asupra căruia se mai putea însă lucra, fiindcă încheierea dă impresia unei abandonări grăbite de intrigă înțepenită. Graba e vizibilă și pe parcurs, în cele câteva greșeli de tastare („el va singurul care…”; „afarş”; „Noor se împletici în vorbe şi îţi sterse cu batista…” – trebuia „își șterse…”, desigur; „Nici nu ar trebuit.”), omisiuni de diacritice („si isi cauta in barba”, „i se paru”), forme eronate ale unor cuvinte („îşi puse casca şi păşii”; „celălalte”; „Stai, ăia nu erau scafandrii?” – era nevoie de forma nearticulată a pluralului: scafandri, cu un singur i), timpuri verbale succedându-se alambicat („Se aşeză pe singurul scaun şi, după cum a fost instruit, îşi legă cordonul la panou. Apoi s-au aprins luminile.”, „Se învârtea, alunecând înspre satelit, iar nava prinse ceva viteză de pe-acum. Culorile vii ale motorelor au aprins camera şi l-au orbit temporar.”), virgule suspecte („Asta era, coborârea.”; „Dar, Charlie nu s-a jucat frumos…”), formule neclare („Am pătruns în golful lunii cu toate pânzele sus, zăbovi pe Marea Liniştii, după care,…”) sau incomplete („Partea superioară, arsă de motoarele Evei, devenise [de] un negru murdar.”), repetări stângace („Obosise. Ridicându-şi cu greu capul, îşi întinse mâinile şi căscă obosit.”) și calchieri romgleze („reinforsată” – după englezescul reinforce (întăritură); în românește se spune ranforsat/ranforsată, provenind din termenul francez renforcé). Dincolo de toate aceste neajunsuri, textul este net peste celelalte două lucrări angajate în concurs, adunând sub acoperământul unei variațiuni pe tema contactului puțintel din explorările și colonizările cosmice, din conspiraționism (ipoteza extraterestră nu e pe placul unor persoane importante, nu spui care), din hard-SF (tehnologia este vizibilă, chiar dacă nu se insistă pe detalii) etc.

Acestea fiind zise, nu cred că mai e un mister cine este câștigătorul etapei, ierarhia finală rămânând importantă doar ca palmares. Drept pentru care o redăm mai jos:

1.„Astronautul imposibil”, de Claudia Gehl
2.„Celălalt capăt”, de Gheorghe Belecescu
3.„Arborele şi veninul”, de Teodora Chiş

Felicităm pe câștigătoare, care-și adjudecă pentru a doua oară etapa (a mai izbutit asta și în ianuarie 2012, cu povestirea „Particula lui Bohnem”) și vă așteptăm pentru ultima etapă. ULTIMA ETAPĂ! 🙂 Nu ratați ultima șansă de a vă măsura forțele… literare!

Până atunci, Forța fie cu voi! 🙂

NAUTILUS la mijloc de toamnă

Așa cum ne-am obișnuit, vom deschide și seria cronicilor de proză speculativă consacrate lunii octombrie tot cu NAUTILUS. Pentru a fi consecvenți până la capăt, are întâietate, și de astă dată, foiletonul „Stăpânul castelului”, de Teodora Matei, ajuns, iată, la cea de-a VII-a parte. Fiindcă scriitura autoarei a devenit suficient de consistentă pentru a mai risca să dăm sfaturi, ne vom ocupa, în câteva cuvinte, de dimensiunea tematică a lucrării și vom porni în demersul nostru teoretic de la observația că universul ficțional propus de autoare admite existența practicilor magice, pe de o parte, convenție care plasează povestea în domeniul fantasy, dar, pe de altă parte, magia e folosită pentru a da personajului central puterea de a pendula între două lumi desfășurate pe fire de timp neconcurente (tema scientificțională a universurilor paralele). Castelul devine astfel un fel de tărâm izolat, aparținând unui trecut al iubirii și al binelui, în care stau ferecate ca într-un sipet valorile cele adevărate ale vieții. În afara acestei enclave fericite stă lumea pe care o știm cu toții, alăturare de sfere concentraționare obținute prin aplicarea de reguli stricte, asupra respectării lor veghind cu cerbicie chiar deținuții, căci asta suntem cu toții, gardieni ai unui bine comun convențional, și tocmai de aceea imperfect, prizonieri prin propria voință, legați unii de alții precum condamnatul de laț și biciușca de cal, atât de ocupați să ne trăim viețile noastre simple încât nici nu mai putem accepta că exită și altceva în afara mărginitei noastre realități. Acest univers tematic hibrid ce pune în simbioză una din laturile esențiale ale ficțiunii fantasy (magia) și una din marile teme science fiction (realitățile multiple) ne face să credem că nu greșim foarte tare așezând lucrarea Teodorei Matei în zona transficțională.

Încă o dată, calde felicitări autoarei! 🙂

Rubrica propriuzisă de proză se deschide cu o nouă tabletă criptic-ermetică semnată de cuplul Andra Spirescu – Mihai Perșinaru: „Dublura”. În nota deja cunoscută, cei doi autori compun un tablou simfonic încărcat de tristețe, folosind și de astă dată limbajul poetic, prozodia, simbolul. Construcția rezultată face parte, în opinia mea, din zona de căutare a unui orizont de expresie încă insuficient definit, împrumutând mult din modernismul ostentativ al mainstream-ului contemporan. Fantasticul, tenebros și oniric, rămâne așadar ferecat în învelișul excesiv de simbolic, îndepărtându-se mult de ceea ce înțeleg eu prin science fiction sau fantasy. În plus, lucirea poetică a limbajului pălește, cu certitudine, la fiecare ciobire de tastare („îîi”, „ucide li scuipă” „E linişte, fecioară plînge lîngă mine.”, „notele au devenit au devenit fantezii”, „virsta”, „simone”), alăturare cacofonică („întuneca culorile”, „ca cele”) etc.

Cea de-a doua piesă însă, „Povestea lui Triști-copil și a taurilor-de-piatră”, de Aurel Cărășel, are tot ce-i trebuie unei povestiri fantasy de bună densitate și, ce-i mai important, găsim în ea și mult căutata Poveste. Ca și rândul trecut, vom face câteva observații, pentru a încerca să deslușim câteva particularități, nu doar ale textului de față, ci și ale precedentelor basme fantasy semnate de autor în NAUTILUS, cu începere din numărul din mai, anul curent, toate făcând parte din același univers ficțional. Unitatea lumii se vede cu ușurință în denumirile locurilor (toate întâmplările se săvârșesc în preajma miticului munte Golia, toponim de împrumut, ce mă duce cu gândul la cunoscuta mânăstire ieșeană), în denumirile raselor care sunt implicate în poveste (elfi, gnomi, zmei, zânișoare etc.), chiar și în reapariții ale unor personaje (Urendhal, de pildă, apare și în „Piticul Dindin și cartea fermecată”). Toponimia și onomastica fac totodată legătura și cu alte spații mitologice sau univesruri ficționale, creîndu-se astfel impresia de veridicitate. Achamoth, numele unui ținut înghețat din poveste amintește de fiica Sophiei din mitologia creștină sau de unii monștri NPC din saga unor jocuri de calculator actuale, Rubezahl este numele unui spirit al muntelui sau gnom pomenit în mitologia germanică, cehă etc., Picus este numele primului rege din Latium, trimițând, evident, la mitologia romană, Kirke este o variantă a numelui Circe, faimoasa zeiță-vrăjitoare din mitologia greacă, iar zmeoaica Pasiphae împrumută numele ficei lui Helios, Soarele personificat al Eladei. Deși autorul pare a fi încercat, prin diverse mijloace, să asigure o anume uniformizare a spațiului ficțional pentru basmele din acest ciclu, limbajul, în special dialogurile, capătă, aici mai mult ca în precedentele lucrări, accente tot mai îndepărtate de limba populară, distanțându-se gradual de basm: „Îl lăsăm să intre şi încercăm să ne dumirim cum funcţionează Poarta. Ai mei povesteau, uneori, despre ele. Dacă reuşim s-o închidem, atunci când el se află aici, o să rămână definitiv în lumea noastră. Va trebui să-şi găsească un adăpost, să caute hrană. Va fi complicat să se descurce şi, până învaţă, găsim un mijloc să-i venim de hac.” sau „Zmeul are patru aripi, se strâmbă flăcăul. În caz că nu ai observat…”. În ciuda acestei deplasări către spectrul limbajului academic, stilul folosit este unul echilibrat, cedând numai în câteva rânduri, când autorul recurge la repetiții contraprozodice („apa unui izvor cu ape albastre”) sau alăturări „eufonice” 😉 („ducă către”, „zmeoaica, care”). De asemenea, povestea se leagă mult mai bine ca în numărul trecut, așa încât conchidem că propulsia narativă a domnului Aurel Cărășel funcționează din nou la parametrii proiectați. Așteptăm și alte povești, cel puțin la fel de rumene ca aceasta… 🙂

Descoperim cu surpriză între autorii publicați de NAUTILUS în luna octombrie pe mai vechea noastră cunoștință Liliana David, semnând povestirea cu titlul „Casa de dans”. Spun „cu surpriză” pentru că domnia-sa a tăcut o bună bucată de vreme și crezusem că a renunțat să mai bată la porțile imperiului fantastic. Ultima dată am avut prilejul să vorbim despre încercările dumisale în noiembrie 2011, când SRSFF îi publica în cadrul rubricii Autor X povestirea „Scop final”. Mai e puțin și se face anul… În textul de față regăsim înclinarea autoarei către o anume morală cu substrat ezoteric, semn că sensibilitatea îi permite să vadă și altceva afară de latura strict materială a lumii. Am rămas cu impresia că personajul principal al lucrării sale de acum este lumea, în care personajele sale evoluează prinse în tainice legături de iubire, așa cum planetele și sateliții lor dansează maiestuos în chingile gravitației. Ceea ce nelămurește totuși în poveste este un amestec schimbător de bine și rău, pe care, mărturisesc, n-am știut cum să-l iau… Orice început e greu. Iar reînceputurile încă și mai și… Dar nu ne îndoim nicio clipă de tenacitatea Lilianei David. Nu vom spune nimic despre micile scăpări, cu totul nesemnificative…

În încheierea rubricii nautile de proză din octombrie avem parte de o mică bijuterie fantastică, semnată de Călin Sămărghițan: „Apocalipsa mieilor de catifea”. Demnă de un episod dintre cele mai bune al serialului „Zona crepusculară”, povestirea ne transformă în martorii unui straniu accident cronospațial. Totul se petrece în micul orășel deșertic Laarisa, unde, în aparență, nu se întâmplă niciodată nimic, dar de fapt se întâmplă totul, fiindcă piatra de hotar, cea surprinsă și în fotografia publicată de ziarul local, străveche și misterioasă, desparte, nu două teritorii învecinate, ci două realități…

Nu ne rămâne decât să mulțumim din nou redacției nautile pentru tot ce ne-a oferit și în această a doua lună de toamnă însorită și să așteptăm cuminți lunile ce vor veni…

Toate cele bune! 🙂

Septembrie – privire de ansamblu

Prima lună autumnală a refăcut formația publicațiilor urmărite pe acest blog. Au revenit nu doar NAUTILUS și SUSPANS.ro, dispărute preț de câteva zeci de ore, ci și Gazeta SF suceveană, care a găsit de cuviință să se așeze cu naturalețe pe consacratul său palier cantitativ, ocupând, cu 8 texte publicate, prima poziție în ordinea de productivitate a începutului de toamnă. Cu toate astea, numărul total al povestirilor înregistrează în septembrie o scădere semnificativă, adunându-se în tolbă doar 24 de texte, față de 31, câte am putut citi în august. Marea surpriză, una neplăcută, din păcate, este scăderea dramatică a contribuției SUSPANS.ro la zestrea ficțională a lunii, care a ajuns, de la 15 lucrări luna precedentă, la abia 3 în septembrie, lucru care n-a schimbat însă ordinea din clasamentul general, pe care îl redăm, actualizat, mai jos:

1.SUSPANS.ro – 79 povestiri
2.SRSFF – 48 povestiri
3.Gazeta SF – 39 povestiri
4.NAUTILUS – 28 povestiri
5.HELION ON LINE – 14 povestiri

Dificultatea de a alege o povestire a lunii n-ar mai fi, de astă dată, atât de mare, fiindcă, inexplicabil, zic eu, ștacheta calitativă pare să fi coborât și ea, odată cu numărul povestirilor publicate. Mi-au atras atenția, însă, câteva texte, între care aș pune la loc de cinste „Sânge, lacrimi și aur”, de James R. Blaisse, „Zodia Mielului”, de Mihai Hafia Traista sau „Din ștreang”, de Aurelia Chircu (toate trei de la SUSPANS.ro), „Mica mea contribuție la sfârșitul lumii”, de Sergiu Someșan și chiar „Aceleași vremuri tainice (II)”, de Aurelia Chircu (ambele de la Gazeta SF). Dintre ele, primele trei și ultima n-ar putea primi sub niciun chip laurii aurați ai începutului de toamnă, din simplul motiv că, fiind fragmente ale unor lucrări de mai mare întindere, publicate în foileton, ele nu aparțin doar lunii septembrie. Piesa domnului Sergiu Someșan, construită într-un mod pe care l-am îndrăgit de când mă știu și va continua să-mi placă atât cât voi respira aerul acestei lumi, îmi pare totuși că a fost întrecută de „Diminețile unui băiat cuminte” (Partea I și Partea a II-a), semnată de Dan Ninoiu (SRSFF), lucrare care mi-a lăsat cea mai împlinită impresie de lectură.

Sunt sigur că am mai fi avut cu prisosință de unde alege dacă SUSPANS.ro n-ar fi intrat în concurență cu proaspăta Revista de suspans, al cărei număr inaugural adună, iată, în rubrica sa de proză, nu mai puțin de 23 de texte!!! Cum publicația în cauză nu se află încă în aria noastră de acoperire (am prefereat să rămânem pe eșantionul cu care am început anul scifient), o citim, dar nu o comentăm, deși ne cam furnică degețelele de dorul tastaturii. 🙂

Tragem nădejde că luna care vine, cea mai frumoasă lună a anului, după umila mea părere, are să fie mai bogată ca septembrie. La vremea când vom vorbi despre împlinirile ei, vinul se va fi limpezit și, liniștit din fiert, ar putea dezlega mai lesne baierele inspirației. Dar numai dacă-l folosim cu moderație. Altmintrelea, se prea poate să trăim aievea cine știe ce stări modificate ale percepției (conștiinței). 🙂 Cu urmări dintre cele mai… mahmure.

…și nu ne duce pe noi în ispită…

Tuturor, o lună frumoasă! 🙂

GSF – redivivus

Mult șteptata Gazetă SF deschide lista de povestiri a lunii septembrie cu un text binemirosind a pulp din cel adevărat: „Mica mea contribuţie la sfârşitul lumii”. Semnatarul, un greu al ștințificțiunii, pe numele său Sergiu Someșan, își găsește cu lejeritate cărarea către apocalipsa proorocită în zicerile maya, adunând la un loc personaje empatice, atmosferă policier, artefacte străvechi ce nu par să aibă vreo legătură cu Homo [nu se știe cât de] sapiens și un final pontos, acordat în frecvență cu titlul lunguț, dar demn de Astounding. Tematic, s-ar încadra în nișa sfârșitului lumii. Stilistic, să tot citești apocalipse din astea… 🙂

Aflată aproape la antipod, cea de-a doua entitate ficțională cygnus-quasară e un text de atmosferă. Orbitând în zona percepției distorsionate, generatoare de noi realități, „Din ploaie”, povestea adică, ne vorbește despre experiența onirică a rătăcirii între viață și moarte. Cu acest text, Elisabeta Maruseac a câștigat Marele Premiu CIL și Premiul Gazeta SF la Concursul de proză scurtă CILout&write – Scoate proza din sertar. Am încadra totuși povestirea în nișa textelor de graniță, fiindcă fantasticul ei nu ține deloc de magie, și nici de supranatural, ci trage mai mult către suprarealism. În alte privințe… „filmându-o, înregistrându-o, blocându-o”??… Oricât am ține la prozodie, în această triadă (și numai în ea!) forma iese flagrant din tipare… Per ansamblu, piesa rămâne însă onorabilă, motiv pentru care sperăm să mai auzim de Elisabeta Maruseac.

Al treilea text autumnal de la Gazetă, „In martyria”, de Alexandru Dan, pare un pas înainte pe calea criptării și ermetizării, fiind diametral opus față de deschiderea explicită și tonifiantă semnată de Sergiu Someșan. Asistăm aci la o competiție eliminatorie între entități simbiote coordonate de IA și un demodat non-simbiot, relicvă a unui război devastator din trecut. Ideea este, realmente, una interesantă, dar expunerea ei în câteva secvențe insuficient interconectate nu are prea multe în comun cu ceea ce înțeleg eu prin povestire… Din care lipsește, în primul rând,… povestea…

Continuând linia criptoformă, și povestirea „Strip Tease”, semnată de Matei Donea, sugerează o stare modificată a conștiinței (percepției), posibil determinată de alienare. Lumea rezultată e proiectată într-un viitor belicos, în care tehnici și tehnologii futuriste coincid cu gadgeturi vetuste (televizoare cu tuburi cu filament incandescent, limuzine din vremea celui de-al doilea război mndial, archebuze), iar revoluțiile țin de normalitate. Din păcate, scriitura suferă tare, căci textul e înspicat cu foarte multe cuvinte din care diacriticele lipsesc („o ploaie vesela”, „inunda aleile”, „galaxia întreaga”, „Din nou garda saluta solemn.”, „Langa un stâlp”, „cineva din sala nu mai aude”, „Cred totuşi ca”, „revelaţie astrala a dragostei”, „teribil si reuşit”, „pe luna bombardamentele atomice”) sau enunțuri cu virgule gestionate precar, cum e cazul în „Cred totuşi ca pentru a nu mai fi pe cale de dispariţie, cinematografele, ar avea nevoie si de câteva paturi libere…”, unde semnul de punctuație în cauză era mai mult decât necesar după „ca”, sau în „…iar pe luna bombardamentele atomice dintre facţiunile armate au încetat”, unde se cerea o virgulă după „luna”. În mecanica simbolisticii halucinante, am întâlnit unul sau două cuvinte utilizate mai degrabă straniu, neconform cu semnatica. Ne vom referi, ca exemplu, la sintagma „lichid colorat pestilenţial”, în legătură cu care ne simțim datori să precizăm că pestilențială poate fi o molimă (de la pestă = ciumă) sau agentul patogen care o determină. Mai folosim termenul când vorbim despre mirosuri grele sau, prin extensie, de acele lucruri (în sens larg) ce exală asfel de mirosuri. În aceste condiții, sintagma ține mai degrabă de tehnicile limbajului poetic, în care stimulii generează reacții perceptive neconforme, culorile putând foarte bine să aibă și… miros. Aici însă…

Ca și în alte cazuri tocmai trecute în revită, „Strip Tease” este și ea tot o construcție modernistă, sugerând și neclarificând, din care lipsește, iarăși, povestea…

Explicită în expunere este însă următoarea piesă, „Deus”, de Alex Neagu, un military science fiction dinamic, circumscris sferei space opera. Ceea ce este de apreciat la textul de față este în primul rând povestea, fiindcă aici se întâmplă într-adevăr ceva, chiar dacă intriga pare configurată după un vechi șablon pulp, fiindcă nu lipsește din arsenal nici eroul pus în situații limită, nici povestea de dragoste (eroina este, de bună seamă, o frumusețe de brunetă cu ochii de nuanța mării), nici răsturnările de situație care să-l țină atent pe cititor, fie că are doisprezece sau cincizeci și… plus de ani. Așa cum ne-am obișnuit, nu lipsesc însă nici greșelile, mai mari („şti bine că nu poţi”, „şti mereu ce ai de făcut”) sau mai mici („înainte că trupul greoi să aterizeze lângă el”, „folosindu-se de puşcă ca de o bâtă”, „metalică către”, „Mulrynse” în loc de „Mulryne”). Stilul dinamic de care vorbeam devine și el uneori atât de accelerat încât însuși autorul scapă din mâini rostogolirea enunțurilor, cum e cazul, spre exemplu, în „Apoi recunoscu natura zgomotului: motoare grele şi silueta butucănoasă a unui transportor îşi întinse umbra deasupra străzii.”, unde explicația ce urmează celor două puncte vine cu precizări ce nu țin doar de „natura zgomotului”, rupând astfel logica frazei. Una peste alta, piesa este, sub aspectul formei, departe de potențialul său maxim, dar povestea, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, povestea este aici. Și asta, în opinia mea, contează al naibii!

De o expunere explicită avem parte și în textul „Descoperirea”, semnat de Paul D. Adrian, o mai veche cunoștință a noastră, din paginile unui SUSPANS.ro care pare tot mai mult să țină de trecut. Rezultat al unui complex experiment resurectiv, personajul principal al textului de față trimite pe cititor cu gândul, încă de la primele fraze, la clasicul Frankenstein, al deschizătoarei de drum pentru romanul science fiction european, Mary Shelley. Dintr-un expozeu scintificțional tradiționalist, constructul lui Paul D. Adrian se transformă într-un urban dark fantasy diabolic menit să cutremure pe cititor printr-un final gândit de așa manieră încât acesta să creadă, preț de o clipă, că a rămas captiv în sumbrul univers ficțional. Designul inteligent al textului (recunoaștem asta) este umbrit însă de o samă de derapaje de formă și stil ce ne fac să credem că autorul a devenit prea convins de sine însuși, considerând că a scrie e suficient, iar a rescrie nu mai are, în ceea ce-l privește, prea mare importanță. Și nu ne referim în primul rând la enunțurile de forma „Au urmat, apoi, douã luni în care am fost ţintuit la pat”, unde se poate observa lesne că sublinierea lui „apoi” prin încadrarea cu virgule nu e necesară; mai mult, „au urmat apoi” pare să aibă o anume redundanță cu iz pleonastic, așa încât, în opinia noastră, apoi-ul putea să lipsească. Implicit și cele două virgule. Nu ne-am fi opărit nici la cele una sau două omisiuni de diacritice („O umbra care se mãrea.”) sau alăturări eufonice („fricã care”). Am tresărit însă la formula „al speciei numite ştinţiific homo sapiens”, fiindcă, științific, se scrie Homo sapiens, iar în fața unor greșeli flagrante de formă („defapt” – se repetă, deci pare a fi o eroare sistematică) sau de punctuație („nasul extrem de mic, era îndreptat în totalitate spre umila mea posturã” – virgula e chiar între subiect și predicat!!), n-am mai putut să rămânem indiferenți. Credem că ar fi timpul ca autorul să-și reconsidere poziția și să-și trateze construcțiile literare cu mai multă atenție. Altfel, tare ne temem că nu va izbuti să convingă. Și ar fi păcat.

La rubrica DEBUT, Gazeta SF vine tot cu o piesă premiată (Marele Premiu la Concursul de Literatură Ion Hobana, din cadrul Academiei de Vară Atlantykron – 2012). „Crede și nu cereceta”, de Andrei Daniel Dascăl, frapează în primul rând prin scriitura modernistă, autorul slujindu-se inteligent de procedul descrierii, pe care-l fololește destul de nonconformist. Tematic, textul poate fi încadrat în zona realităților multiple (universurilor paralele), prin pătrunderea într-o stare de percepție alterată, indusă cu ajutorul substanțelor psihedelice, deși, pe final, constructul atinge ușor, și poate numai în virtual, și frecvențele temei contactului. Câteva mici netenții la redactare („nu mi sa părut” „cibernetică care” „să închiti pleoapele” „Printre buze ei…” „apariţia uni taxi”) coboară nițel standardul impus de autor, al cărui debut ni se pare mai mult decât convingător… 🙂

Am lăsat la final foiletonul Aureliei Chircu, „Aceleași vremuri tainice (II)”, despre care nu putem spune încă prea multe. Față de cele afirmate în articolul nostru „Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti.”, consacrat celui de-al 19-lea număr al Gazetei SF, nu avem de schimbat decât observațiile referitoare la micile neatenții („mă încred în Profet şi în calcule dânsului”, „Speram să fi şi tu”), care încă se mai găsesc… În rest, Aurelia Chircu învăluie bine, ținând pe cititor în nada promisiunilor. Rămâne să vedem cum are să stea la final în privința răsplății. 🙂

Cu 8 texte, Gazeta SF e departe de a recupera cantitativ, spre a atinge limanul proorocitei hegemonii. 😉 Dar cifra se potrivește destul de bine turației cu care fanzinul sucevean ne-a obișnuit. Ceea ce nu putem trece însă cu vederea e sentimentul straniu pe care-l avem că parcă s-a schimbat ceva în retortele redacționale ale publicației. Parcă se simte un fel de staționare, un fel de alergare pe loc, un fel de gâfâială sistolică de domn venerabil ce urcă îndelung pe scări. Și asta nu doar fiindcă o serie de autori valoroși colaborează mai rar… Cred, stimați prieteni, cu toată convingerea, că preabuna noastră Gazetă ar avea mare nevoie de un suflu nou…

Părerea mea! 🙂

HELION ON LINE în culori de toamnă

Despre povestirea „Zâna”, de Mircea Boboc, deschizătoare de listă a Laboratorului SF timișan din cel de-al 25-lea număr al revistei, pe luna septembrie, anul curent, spuneam, în postul nostru „HELION ON LINE, iunie/iulie”, afișat la 25.07.2012, următoarele:

„În aria unui text de mici dimensiuni, autorul evoluează strălucitor, ca un gimnast al imaginaţiei pe bârna îngustă a talentului. Am citit aci o istorie completă, despre diferenţa între valoare şi „valoare”, despre banii care ucid iubirea şi despre iubirea care sporeşte, în final, cu atâta uşurinţă, bogăţia, despre multidimensionalitatea imaginaţiei omeneşti, la care acceptăm cu detaşare să renunţăm, primind în schimb o existenţă ştearsă, de sclavi moderni, închistaţi în materia vâscoasă a unor corporaţii fluide, toxice, sorbindu-ne energia.”

…Numai că, pe atunci, textul se numea… „Driada”, și apărea în rubrica Laborator SF de la HELION ON LINE în numărul său dublu, 23/2012, consacrat lunilor iunie și iulie. Ceea ce nu putem înțelege nici în ruptul capului este motivul pentru care aceeași povestire, de calitate, să recunoaștem, apare în două numere diferite, sub două titluri diferite… S-ar cuveni în cazul de față, zicem noi, o explicație…

Cea de-a doua piesă a rubricii Laborator SF (HELION ON LINE nr. 25/septembrie 2012) este semnată de Adrian Chifu și poartă un titlu nu tocmai explicit: „Ambrotos”. Termenul este asociat unei (unor) entități deice, un fel de martor din interior al civilizației, care veghează și îndrumă pe calea binelui. Autorul asociază însă o astfel de zeitate cu însuși Lucifer, al cărui scop (presupunem că din cauza enormei frustrări provocate de opacitatea și îndărătnicia lui Homo sapiens) a devenit, nu ocrotirea, ci distrugerea umanității. Micul text (depășește de puțin limita de 1000 de cuvinte, care l-ar fi consacrat ca povestire foarte, foarte scurtă) e construit discursiv, monoton, liniar, având însă darul de a dezvălui gradual miezul ideatic, care, să recunoaștem, are în el nițică stare de miracol, amintind cumva și de ficțiunea speculativă. Ceea ce îngreunează însă și mai mult lucrurile este modul confuz în care sunt formulate, în câteva rânduri, unele enunțuri. „Cum aş putea să ţin cu voi oameni când încă din zorii civilizaţiei…”, de pildă. Dacă „oameni” ar fi avut valoare atributivă, aducând o precizare suplimentară în legătură cu pronumele „voi”, ar fi trebuit încadrat de virgule, dar forma corectă ar fi fost în acest caz cea articulată („oamenii”). Dacă vocabula s-ar fi dorit o adresare directă (vocativ), forma corectă ar fi fost „oamenilor”. Așa însă, doar autorul știe ce a dorit să spună… Încă și mai confuză este formula „şi dacă cineva pe care îi numiţi Lucifer şi Demoni îi consideraţi răi, satanici atunci înseamnă că…”, și las cititorilor mei plăcerea găsirii sensului său exact. Eu n-am reușit. 🙂 Deși, ceva-ceva tot am înțeles…

Simțind parcă insuficienta consistență a rubricii de ficțiune din acest recent număr, cineva din redacția HELION ON LINE a decis să completeze meniul cu alte două texte. Grupate în rubrica Arhiva, ele sunt două fotocopii (imagini scanate) containerizate în format pdf, pe care, dacă doriți, le puteți obține de la adresele: „Casa dintre Tei”, de Cristian Lăzărescu și „Numele lui fie tot Gabriel”, de Paul Tatomir. Cele două povestiri au apărut în numere mai vechi (1987, respectiv 1989) ale revistei HELION (versiunea tipărită), iar digitizarea lor, chiar și în această formă nontextuală, este, până la urmă, binevenită. Cele două texte nu vor fi luate însă în discuție când va veni vorba de statistica celui de-al treilea an scifient… Cred că e lesne de-nțeles pentru care motiv… 🙂

SUSPANS autumnal

Pe a timpului cărare se ivesc din neant ființe și lucruri mai mari sau mai mici. Ele strălucesc vreme de câteva clipite ori vreme de eoni și eoni, apoi pălesc și se sting… Publicația SUSPANS.ro, care ne obișnuise cu o rubrică de proză mereu mai bogată, nu face excepție. Cam pe neașteptate…

Dar să vedem, bob cu bob, ce am găsit luna trectă în rucsăcelul cu povești al numitei publicații…

SUSPANS.ro deschide aşadar neobișnuit de scurta lista a rubricii sale de proză din septembrie cu partea a cincea a foiletonului „Din ştreang”, de Aurelia Chircu. Fragmentul de faţă e aproape în totalitate evocator, elemente din trecut venind să risipească o (mică) parte din mister. Autoarea păstrează, în general, nivelul scriiturii cu care ne-a obişnuit în precedentele episoade, alunecând de foarte puţine ori, cum este cazul în enunţul „Luă sticla de Alicante de pe tavă aurie, ce se afla pe marginea mesei şi-şi turnă un pahar. Apoi, se cufundă în scaunul lui, sorbind din vin.”, unde câteva virgule par a nu-şi găsi locul, apărând şi o formă flexinară nepotrivită (evidenţiată în context). Păstrându-se în zona unui policier de atmosferă întunecată, povestea nu pare încă să-şi găsească frecvenţele scientificţionale sau valenţele magice pe care unii dintre noi le prefereă îndeobşete.

Tot o parte dintr-un întreg este și cea de-a doua piesă din mult redusa contribuție lunară la zestrea de ficțiune a lunii oferită de SUSPANS.ro în prag de toamnă. Este vorba însă de o parte finală: ultimele paisprezece capitole din nuveleta „Sânge, lacrimi şi aur”, de James R. Blaise. Înclin să cred că tânărul autor argeșean a atins cu textul de față cel mai ridicat nivel din tot ce am citit scris de mâna sa, izbutind un construct tensionat, tumultuos și întunecat, meritându-și cu prisosință prezența în rubrica de proză a unei reviste de suspans. Odată cu creșterea sensibilă în privința mânuirii elementelor și procedeelor literare, domnia-sa dovedește și o mai bună atenție pentru redactare, căci puținele greșeli de tastare nu au darul să clatine edificiul literar solid, construit meticulos de autor. Enumerarea lor nu dorește decât să vină în ajutorul său, căci piesa, de valoare antologabilă, trebuie corectată înainte de a putea fi socotită bună de tipar: „începuse să-i se facă frig”, „fereastra care avea nu avea draperiile trase”, „ca cea”, „haburgerii”, „ătrunse”, „Pădurea deasă acoperită de un negru ca smoala”. Ne mai rămâne doar să precizăm că, mai mult decât probabil, n-am fost exhaustivi în privința vânării greșelilor. Ne-a furat precipitarea graduală a istorisirii. 🙂 Motiv pentru care felicităm călduros pe povestitor.

Triada ficțională oferită de SUSPANS.ro luna trecută se încheie tot cu un… parțial: partea a 3-a din lucrarea „Zodia Mielului”, de Mihai Hafia Traista. Treptat, din țesătura densă, neliniară a narației ni se dezvăluie un personaj cu personalitate multiplă, în jurul căruia se adună pas cu pas fapte întunecate. În pendularea dintre cele două planuri, cel al prezentului și cel al trecutului, cititorul face cunoștință cu două lumi bine evocate de autor, mânuind o scriitură bogată, din care nu lipsesc nuanțele autentice ale zonei sale de baștină. În general atent, Mihai Hafia Traista nu pierde cărarea corectitudinii decât arare (o virgulă fără de haznă în „Nici chiar atunci, când ei aruncau în el cu coceni de măr”, ciobirea de tastare din „pictase pereții biserici cu sfinți” și altele asemenea), dar astfel de greșeli țin de omenesc. Toate astea mă fac să sper că autorul va dori să-și ducă la bun sfârșit demersul literar, indiferent de ce se va întâmpla, până la urmă, cu SUSPANS.ro, care se diluează văzând cu ochii…

…Asta în condițiile în care și-a făcut apriția în peisajul ficțiunii de suspans o nouă publicație online, al cărui număr inaugural este mai mult decât promițător…

Îi urăm succes! 🙂

SRSFF, septembrie…

Cu excepția celor trei texte participante la concursul e-Text, SRSFF mai aduce în agora ficțiunii speculative de-nceput de toamnă încă patru piese, între care una, o nuveletă, publicată în două părți, iar o alta constituind un capitol dintr-un roman… Dar mai bine să vedem pe îndelete despre ce-i vorba.

La data de 25 septembrie 2012, Victor-Nicuşor Dragomir revine în spațiul public, după neplăcutul episod din iunie (a se vedea pentru detalii postul nostru Iunie dulce-amar la SRSFF), cu textul-avertisment, ecologist și distopic „Charis şi Eleos”. Așa cum ne-a obișnuit, autorul (își dorește, se pare, foarte tare acest apelativ) pornește de la o idee pozitivă, plasându-și lumea imaginară într-un viitor deloc roz, bântuit de fenomene extreme generate de un profund dezechilibru ecologic și în care oamenii sunt controlați prin implanturi hi-tec, timp pe care personajul său central îl atinge printr-un procedeu crononautic doar menționat, dar deloc explicat. Și, tot după cum ne-a obișnuit, tânărul nostru prieten îmbracă întreaga poveste în haina nepotrivită a unei scriituri neglijente, peticită și boțită la tot pasul. Între stângăcii am găsit expresii precum „cu ochii săi negri, neobişnuiţi de strălucitori” (se spune neobișnuit de…), „ce s-a întâmplat în ultimile decenii” (corect este ultimele), „Voi răspunde după ce îmi veţi onora altele două!.. Regulele voastre!” (alte două suna mai firesc, iar în loc de „regulele” trebuia, evident, regulile) sau „Complex de cultivare al cerealelor” (probleme de articol posesiv-genitival: a cui cultivare? a cerealelor). Situații aparte sunt cele din formula redundantă „Câteva zeci de secunde, apoi vijelia dispăru la fel precum pornise: brusc.”, în care precizarea din final e complet inutilă, și din sintagma „deasupra plafonilor de nori”în legătură cu care trebuie să precizăm că, indiferent de forma de plural la care recurgem, plafoane sau plafonuri (normele actuale admit, în mod bizar, ambele cazuri, deși forma a doua cam sună a… succesuri), substantivul plafon este și rămâne de genul neutru, deci „plafonilor” nu e corect în niciun caz… Cele mai multe schije vin însă din partea punctuației, fiindcă autorul abuzează de semnul două puncte, cum e cazul în enunțul „Timpul încremenise, ca de fiecare dată când misteriosul mesager îl vizita, blocând deopotrivă : oamenii , plantele, animalele, într-un tablou tridimensional extraordinar…”, de unde era mult mai bine ca ele să lipsească, ca și de virgule, așezându-le cu dărnicie în tot locul, ca să fie, ca de pildă în formula „Am ajuns în oraşul acesta, dintr-un loc pe care îl găsesc acum, minunat!”. Situația întâlnită cel mai des este însă cea a semnului de punctuație despărțit printr-un spațiu liber de cuvântul precedent, cum se întâmplă cu virgulele din „Se ridică în picioare privind câteva momente spre soţia rămasă neclintită în mijlocul bucătăriei , cu tigaia preferată în mână , în timpul procesului de prăjire al unui ou.” (unde avem parte și de stilul prețios până la ostentație – subliniat în context – de care autorul, pare-se, nu se poate dezbăra cu una, cu două). Precizăm legat de asta că, în toate cazurile, semnul de punctuație se alipește cuvântului dinaintea sa, fiind întotdeauna urmat de un spațiu liber.

Ne pare rău s-o spunem, dar, în ciuda unei dorințe vizibile de a intra în breasla oamenilor de condei și a evidentei strădanii, domnul Victor-Nicuşor Dragomir dovedește că nu-și poate valorifica ideile într-o formă estetică rezonabilă, nereușind totodată nici să elimine câteva din neajunsurile stilului său. Incapacitatea sa de evoluție, ca și o anumită disponibilitate la compromisuri inacceptabile, dovedită în urmă cu câteva luni, ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva suntem în fața unui caz tipic de grafomanie dintre cele mai nedorite. Și spunem asta în primul rând în interesul domniei-sale, fiindcă, încercând în van să facă ceea ce nu va izbuti niciodată, va stârni doar mila și amuzamentul cititorilor săi. În niciun caz admirația…

O povestire cu adevărat admirabilă este însă cea semnată de Dan Ninoiu, „Diminețile unui băiat cuminte”, publicată de SRSFF în serial, Partea I la 27 septembrie, iar Partea a II-a o zi mai târziu. Polifonică tematic, lucrarea pare să stea cel mai bine pe polița sience fiction-ului soft, fiindcă primează în poveste acea fină țesătură de relații dintre oameni, pe care autorul o radiografiază amplu, reușind să dea contur atât personalităților individuale puse pe scenă cât și imaginii de ansamblu a societății. În lărgimea panoramei existențiale astfel iscate încap frumușel și alte frecvențe tematice (nu neapărat scientificționale), secunde ca importanță, dar distinct perceptibile. Suntem astfel invitați să medităm asupra poziției individului reprezentativ, nepereche, într-o societate cu o ierarhie valorică schimonosită de ideologia oficială ridicată la rang de principiu ultim, înțelegând totodată că între lumea dinainte de finalul acelui ’89 neverosimil și cea în care ne-am așezat curgerea ultimelor două decenii nu e, în multe privințe, o deosebire de esență. Nu știu dacă povestirea de față a mai apărut undeva, dar sunt sigur de un lucru: merită cu prisosință să facă parte dintr-o antologie (ocazie cu care s-ar corecta și măruntele greșeli de tastare, peste care valoarea poveștii te obligă să treci ca și când n-ar fi…

SRSFF își încheie rubrica de proză a lunii septembrie la data de 29, cu publicarea celui de-al nouălea capitol al folietonului „Lenea”, de Victor Martin. Ca și până acum, servim aceeași monotonă satiră, aluzivă și din când în când aforistică, răsucită alteori în bifurcări plutind undeva între paradoxal și absurd, trimițând iremediabil la realitatea cea ruginită și mototolită pe care o traversăm tâtâș-grăpiș mai toți, și pe care, măcar când cititm ficțiune speculativă, ne-ar plăcea s-o uităm. Nu putem vorbi de greșeli („E o problemă ce resetarea luminilor interioare…”, poate și altele asemenea ei) dar nici nu putem rămâne din lectură cu altceva decât cu cele câteva enunțuri cu valoare aforistică gen „Să supraviețuiești propriei tale prostii nu e o nebunie, ci rețeta succesului…” sau, și mai amuzant, „Munca e sexul săracului.”. 🙂 În ciuda atâtor elemente, idei și teme specifice arealului scientificțional, construcția domnului Victor Martin pare tot mai mult o lucrare parodică, persiflantă, împroșcând acid mai în tot ce mișcă prin fandom și nu numai. Nu ne-am mira ca romanul să intre cumva în atenția criticii de canțelarie sau chiar să primească vreun premiu de la cine știe ce revistă literară cu ștaif, formatoare de opinii [mai mult sau mai puțin] culturale.

SRSFF ridică astfel cota de particpare la 7 texte luna aceasta, depășind SUSPANS.ro, aflată într-un evident declin, dar fiind întrecută la mustață de Gazeta SF, revenită după o îndelungă absență. Deși SUSPANS.ro pare să fi pierdut amarnic din viteză, nu credem totuși că ierarhia actuală se mai poate schimba până la finele anului scifient… Dar vom vorbi mai pe larg despre toate astea când vom încerca obișnuita privire de ansamblu asupra lunii de curând încheiate.

Până atunci, să trecem în revistă și celelalte publicații din aria de monitorizare… Puțintică răbdare. 🙂

Tuturor numai bine!