Cine fu întâiul? Da’ cui îi pasă!?

În HELION ON LINE și SRSFF, în această ordine (deși nu știu cât de mult contează asta pentru posteritate), au apărut două articole în care, ca într-o încăierare forumistă de ultrași de provincie și de capitală din Liga lui Mitică, reprezentanți din două importante insule ale arhipelagului spec-fi românesc își dispută întâietatea în publicistica de profil. Din editorialul helionian, semnat de neobositul Cornel Secu, aflăm că prima revistă SF tipărită a fost fanzinul clubului timișorean H.G. Wells PARADOX, apărut în toamna lui 1972. În vara aceluiași an, în iunie, apăruse însă la București fanzinul SOLARIS, după cum constatăm și din articolul „40 de ani de la aparitia fandomului SF romanesc” publicat de SRSFF la 16 octombrie 2012, sub semnătura altui neobosit animator SF, Cristian Tamaș. Ideea unei asemenea întreprinderi s-a înfiripat în atmosfera fandomului bucureștean încă din 18 octombrie 1970, dată la care, sus-pomenitul activist SF al SRSFF (și nu numai) ne spune, citând „Jurnalul de bord” al domnului Daniel Cocoru (fondator și lider al Cenaclului SF înființat la 25 iunie 1969 pe lângă Tehnic-Club; sursa: CPSF, nr. 389/01.02.1971), că s-a discutat pentru prima oară despre posibilitatea editării unui fanzin, ca parte integrantă a activității cenacliere. Deși întâietatea intenției de a edita o publicație de cenaclu este, cum bine se vede, certificabilă în tabăra bucureșteană, punerea sa în practică a trenat o vreme, motiv pentru care, la Timișoara, wellsienii s-au hotărât să-i taie pe coardă pe capitaliști și să scoată ei prima revistă, tipărită și nu șapirografiată, și încă cu distribuire națională, spre a le arăta ei că „tăt Banatu-i fruncea”. În mare taină, s-au apucat de treabă, luptându-se eroic cu cenzura vremii, patronată de inși fideli cauzei socialismului, indivizi inepți, acefali, cu totul incapabili să înțeleagă țaitgaistu’ literaturniei științifico-fantasticine. Mobilizarea grupării de la București și scoaterea, până la urmă, a fanzinului solarian înaintea celui wellsian s-a datorat, după cum ni se spune, unui entuziast al Banatului (persoană importantă, nu spui cine), care „s-a vărsat” taman către domnul Cocoru, nerăbdător să dovedească hidrei bucureștene cât sunt ei de „harnici și isteți” (încheiarăm citatul). „Așaaaaa…”, ne imaginăm noi că ar fi spus solarienii, auzind că wellsienii vor să le fure întâietatea. „Ei, bine, las’ că v-arătăm noi de unde se dă ora exactă în țara asta, bă’ ciumpalacilor…” Deși ultima vocabulă imaginară nu cred să fi fost pe atunci intrată (prea adânc) în fondul lexical autohton. Dar zicem că. Poate-i mai ușor pentru imaginația noastră postdecembristă… Prin urmare, MOBILIZARE! Și dă-i, și luptă, până când, iată, solarienii au reușit să ia campionatul și de data asta, folosindu-se de o mașină de șapirografiat Geständer (sursa: HELION ON LINE, nr. 25/septembrie 2012, art. cit.), dar cu o victorie cam de palmares, așa, că publicația a fost una cu difuzare cam restrânsă, ea fiind consultabilă azi doar la biblioteca Academiei RSR, în secțiunea publicațiilor rarisime. Soarta potrivnică, cel mai adesea cruntă cu tot ce ne căznim să întreprindem noi, românii, a făcut ca ăi de la ceceu să nici nu aprobe wellsienilor distribuirea națională a PARADOXULUI, publicație tipărită, și nu șapirografiată, vezi bine! Așa că, din cele 10.000 de exemplare scoase, s-au vândut doar ceva-ceva peste 2500, și doar în județul Timiș. Și nu mai e nevoie să spunem că ceceul pecereului funcționa… Ați ghicit! La București! 😉 Așa că e foarte posibil ca solarienii să se fi folosit de niscai mașinațiuni politico-comunisto-securiste, mobilizând conspirativ tote instituțiile mai mult sau mai puțin oculte ale statului totalitar, cărora le-au strecurat note informative înțesate de „dovezi” că PARADOX e, de fapt, rezultatul activității agenturilor care, în decembrie ’89, aveau să ducă la prăbușirea mărețului edificiu al națiunii noastre socialiste etc, ș.a.m.d., că prea începe să sune a istorie prefabricată, mai mult sau mai puțin alternativă…

Nedumerit de toate aceste reordonări moleculare ale istoriografiei fandomiale, care caută să scoată în evidență faptul că am fost și noi pe-acolo folosindu-se de evenimente reale, în spatele cărora stă munca și entuziasmul adevărat al multor, multor slujitori onești și modești ai ficțiunii speculative de la noi, indiferent cum se va fi numind ea de-a lungul vremurilor (domnul Daniel Cocoru este, fără tăgadă, unul dintre ei), n-am a spune altceva decât că, după mine, ar trebui să le mulțumim cu adevărat acestor oameni, nu să-i folosim drept pârghii ca să ne rădicăm, cu orice preț, trecătorul nostru nume la ceruri. Tare mi-e teamă că domniile-lor, din trecutul în care au muncit cinstit la zidirea unui fandom organizat pe care, cum bine se vede, n-am fost în stare nici să-l păstrăm, nici să-l reformăm, ne-ar privi cel mult ironici. Și aș mai adăuga, la final, că avem mare, mare nevoie de activiști neobosiți în slujirea altarelor noastre ficționale, dar, stimați tovarăși, vă rugăm să înțelegeți, uneori ne obosiți. Mai ales atunci când bolborosiți în văzul lumii despre vremuri duse, căutând cu orice preț să țineți lucrurile în tiparele atât de bine cunoscute vouă și unora dintre noi, deopotrivă.

Să nu mai privim atât de încrâncenați în trecut. Și să nu mai încercăm să mânjim prezentul cu tenebrele unor interpretări originale ale unor fapte care, la urma urmei, n-au astăzi decât o importanță cu totul secundară.

Ceea ce rămâne până la urmă demn de reținut din toată această vorbărie este că PARADOX și SOLARIS sunt două momente de mare densitate ale trecutului mișcării SF de la noi, că ele ne aparțin tuturor celor ce îndrăgim acest gen de literatură și că, afară de munca onestă a celor ce au trudit și trudesc în țarina adesea aridă a acestei forme de cultură mai ales populară și roadele dulci-amare ale efortului lor, nu mai este NIMIC de admirat.

Numai bine, tuturor!

Anunțuri

9 Responses to Cine fu întâiul? Da’ cui îi pasă!?

  1. Ben Ami spune:

    tot semnalez trenul asta din lanul de porumb de ceva vreme, chiar daca ursii din padurea cu ciuperci (halucinogene cu toatele) imi tot sterg comentariile de pe unde apuca.
    eu pot sa fac comentarii, se pare ca si tu poti face… (articole), dar ei nu prea mai pot (sa le zic sclerozele? batranetile? senilitatile?), pentru ca-si publica povestile, isi mananca mucii, si-si traiesc visele impreuna (daca ar fi sa le dai crezare… mai mult erotice decat onirice, si ele). si – culmea! – se inteapa cu aceleasi putrezite scobitori cu care altadata si-au spart furuncule. palate-si ridica inapoia piedestalurilor pe care se-ntrec la bustul gol (ca mai jos daca ar fi s-ar vedea burtile, si apoi, in ordinea fireasca, genunchii si bataturile degetelor unor picioare prea obisnuite cu colbul miristilor).
    imi trecea prin cap ca, daca ar fi dupa mine, le-as face o sectiune in tigva, frumos cioplita in piatra, cu craniul sprijinindu-se doar in barbie (ca sa nu se vada nici gusa) si le-as scoate in evidenta fix neuronul care-i anima in perioada de „glorie”, cand dadeau cu ciocu’ la securitati, ca vajnici sefi ce erau pu la organizatiile de studenti.
    enorme merite, exceptionale calitati, si – cica – nimeni nu mai traieste sa-si aduca aminte (de fapt) cam ce anume presupunea pozitia din care puteai sa faci asa ceva. daca n-as rade cand c-o buca cand cu alta (pentru ca trebuie sa-mi bag capul in cur ca sa nu observ cateva mici scapari in CV-urile celor care aveau atatea privilegii de-si puteau permite sa scoata o revista pe timpurile alea) as plange aducandu-mi aminte cat de nasol era mai tarziu, cand – cica – s-a mai imblanzit regimul.
    un calduros HUOOOO! din partea unuia care nu mai haleste rahati, chiar daca – mai modern – se infasoara in poleiala.
    istoria fandomului, cum imi spunea odata, un batran cititor de SF, e mai bine sa ramana in situsurile arheologice ale memoriei, pentru ca artefactele (cate or fi ele) si in acest caz… sunt ingropate alaturi de victime.
    i se pare cuiva, dragul meu Mircea, ca au avut timp sa putrezeasca? aaa, poate doar daca au turnat ceva acid pe ele insa, sarantoci cum sunt si acum, cu toate editurile cladite pe relatii tot din perioada aia provenind, doar s-au pisat. nefiind cine stie ce supereroi, pisatul lor tot de provenienta umana era, asa ca si atunci, ca si acum, are acelasi efect. bine, si-o mai fi schimbat culoarea de la medicamentele pentru imbunatatirea memoriei. a memoriei lor, nu a memoriei noastre care e bine mersi, colectivizata fiind.
    sa fim seriosi… sute de oameni cu suflete calde au gandit lucruri dintre cele mai frumoase in preajma vreunei lucrari SF exceptionale, tradusa si oferita mai departe cu religiozitate (in acele timpuri), dar numai „pisaciosii” au avut parte de relatii care sa le impoponoreze CV-urile cu intaietati d-astea stranii.
    bleahhh.. 😦

    • mirco67 spune:

      Ben, să ne fie clar, firește că, în orice club SF sau de altă natură de atunci erau și nelipsitele lichele securiste, că așa erau timpurile, fenomenele socio-culturale erau fie anihilate, fie constrânse, prin tot felul de manevre, să slujească sistemul. Mișcarea SF slujea, fiindcă ea trebuia să anticipeze viitorul luminos, comunismul, nu? Dar pentru noi nu slugoii contează, fiindcă ei nu erau acolo singuri. Erau și oameni care făceau ce făceau din plăcere, din entuziasm, din pornirea aceea lăuntrică a insului de creație. Și erau destui…

      În privința mașinațiunilor pe care le fac editurile… Ar trebui să recunoaștem că nicio afacere nu poate fi condusă după toate exigențele legale în România. În primul rând fiindcă legile sunt complet incoerente. Lanțul incoerenței lor se rupe însă prin corupție. N-ai altă șansă. Ești obligat să dosești cumva niște bani și să-i dai mai departe, cum fac și vameșii, nașii de tren, cârciumarii, vânzătorii de gogoși și covrigi, constructorii de blocuri, comercianții de fructe, patronii de birouri de schimb valutar, asfaltatorii, și toate neamurile lor afaceriste, indiferent cu ce se ocupă. Partea proastă e că, într-o asemenea ipostază, n-ai de unde să știi dacă mai ai loc sau nu pe piață, fiindcă prețurile n-au nicio legătură cu mecanismul cerere-ofertă. Intri în horă și încerci să-ți faci loc. Uneori trebuie să te încaieri cu alții, din branșă, în alte dăți trebuie să-ți înșeli clienții, colaboratorii, pe toți deodată. Trebuie să supraviețuiești. Dacă te țin nervii, poți ajunge chiar să ucizi. Dacă ești editură, ajungi chiar să ucizi literatura. Puțin câte puțin.

      Din când în când, lucrurile mai răbufnesc. Mai scrie Manolescu prin „România Literară” câte-un editorial, mai aflăm de pe bloguri că trei-patru editori nu-și plătesc traducătorii, iar aceștia îi dau în judecată și pierd în instanță banii și orice speranță, că scriitorii nu știu niciodată cu adevărat câte exemplare din cărțile lor s-au vândut, așa că se mulțumesc cu drepturile „deductibile”, și tot așa. Firește că nu toate editurile sunt la fel, că unii își iau mai mult din ce „produc”, iar alții mai puțin, dar, până la urmă, nu-s destule parale, așa că cineva trebuie să iasă în pierdere. În viață nu cîștigă toată lumea. Iar în literatură, la noi, scriitorii și traducătorii nu câștigă mai nimic, niciodată. Te și miri cum de apar atâtea cărți.

      Încolăcirile astea de gheare pe feude muribunde sunt în plus. După ce că litera moare cu unghia capitalismului românesc înfiptă în gât, mai apar și ăi de au fost și încă se mai află în treabă, cu frânele lor suplimentare, cu balegile lor împrăștiate peste tot, că le apar numele în toate întreprinderile unde miroase și a parale, cât de cât, sufocând cu duhoarea lor de hoitari bietul fenomen literar care abia mai respiră. Dacă și-ar descleșta gherotinele de pe baierele imaginației, ar avea surpriza să constate că, în sfârșit, lucrurile ar începe să meargă. Dar asta nu le convine. Fiindcă dânșii tre să intre cu cracii în posteritate, să ne calce colile able, cu litere rânduite în grabă, umplându-le de balegile acelea, de urina și puroiul cel drag și iubit.

      Adevăru-i că mi-e silă, frate…

  2. Antuza Genescu spune:

    Pe mine ma deranjeaza ca s-a starnit disputa asta. Nu avem nevoie de ea. Noi – cei de la Wells – dorim sa ne ocupam de science-fiction, si nu sa ne ciondanim cu diverse persoane deranjate de faptul ca existam de 40 de ani. Si cu asta, basta.

    • mirco67 spune:

      Dar nu existența voastră deranjează, ferească sfântul Dumnezeu! Și atunci, ca și acum, erau și sunt truditori onești la toate gazetele. Deranjează în schimb, ca și atunci, incoerența unor discursuri complet inutile… Se spunea într-unul din articole că fandomul ar fi apărut acum patruj’ de ani. Adică în 1972. Tot în același articol se mai spunea că primul cenaclu s-a înființat în 1969. Deci fandomul a apărut acu patruj’ trei de ani?? 😉

      Fandomul a apărut treptat, preabună Antuza. Așa, ca un popor. Iar Wells-ul timișan a contribuit și el la asta și avem a mulțumi din adâncul inimii. Dar ce are Wells-ul acela de a face cu incertitudinile nu știu cui că când a apărut fandomul, de parcă ar fi vorba de vreo generație spontanee. O astfel de aniversare nu are deloc darul să stârnească recunoștința celor de azi pentru faptele celor de ieri, ci mai degrabă stârnește râsul, nedumerirea sau, mai amarnic, un neplăcut sentiment al ridicolului. H.G. Wells, și tot ce a însemnat el pentru mișcarea SF românească, nu merită așa ceva.

    • Ben Ami spune:

      nu ma intelege gresit, draga mea… am zis cat se poate de clar:
      „sa fim seriosi… sute de oameni cu suflete calde au gandit lucruri dintre cele mai frumoase in preajma vreunei lucrari SF exceptionale, tradusa si oferita mai departe cu religiozitate (in acele timpuri)…”
      atat trebuia sa citesti tu din fraza asta. stiu prea bine cati ani avea fiecare in ’72.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: