Iunie dulce-amar la SRSFF

Caracterul satiric al celui de-al VI-lea capitol din Lenea, de Victor Martin, cu care îşi începe SRSFF luna de proză în iunie (am exclus, fireşte, povestirile înscrise în concursul e-Text), devine, după părerea mea, cât se poate de elocvent. Aluziile transparente la clasa plitică, alcătuită şi în text din inşi care „își permit cronicari angajați pe viață și înființarea unor institute de cercetare a istoriei recente”, sunt urmate de altele, la fel de transparente, vizând starea relaţiei autori-cronicari din fandomul nostru zbuciumat: „Dacă se înmulțesc cronicarii mărunți de provincie sau întâmpinare, se produce un așa mare haos, încât nici nu-ți mai arde să trăiești și să aspiri către ceva.” sau „Din păcate, vorbitorii despre noi sunt tot mai mulți, mai nepricepuți și, în consecință, promovează tot mai multă nonvaloare.” Textul trimite şi către alte teme sociopolitice, prin alte aluzii: „Pe continentul Miroopa, berea se face prin fermentarea sângelui uman. Apărătorii drepturilor omului fabrică berea din sânge de la animale, dar nu are același gust.” Unele enunţuri capătă forme generalizatore, ridicându-se la rang de principiu paradoxal („Atunci când oamenii nu mai au posibilitatea să facă prostii, apare dictatura”). Din păcate, textul devine pe final repetitiv, reluând aproape la indigo mare parte dintr-o discuţie expusă anterior. Am remarcat la lectură şi o anume întoarcere la formulele vechi de exprimare fiindcă „ghiață” era forma folosită la confluenţa secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, iar „nici un” a devenit, conform noilor norme, „niciun” (şi eu mă împac greu cu gramatica actuală). Lucrul cu care nu mă pot împăca este însă o virgulă rebelă, aşezată nefast între subiect şi predicat: „Cei denigrați, au rămas să plimbe tinicheaua…” Dar nimeni nu-i perfect. Ni se întâmplă la toţi să greşim.

Greşelile trebuie privite cu indulgenţă, mai ales atunci când vin din partea unui aspirant plin de idei şi de entuziasm. Citind „Echilibratorii”, de Victor-Nicuşor Dragomir, aşa am fost tentat să fac cu sumedenia de cuvinte scrise greşit, adesea în mod sistematic („admosfera”, „admosferă”, „fosforeşcent”, „foşforeşcent”, „fosforeşcente”, „incandeşcenţi”, „smuncitură”, „faşcinaţia”, „deslipească”, „adoleşcentul”, Capurile rotunde”/„le spulberă capurile” etc.), cu virgulele gestionate mai mult decât precar („obiectul dreptunghiular din mâna ei, era un tablou…”, „Binecunoscutul cleşte cu trei fălci, reteză viaţa pământenei…”, „transmiţând întregii lumi, începutul conflictului”, „chiar dacă, nu mai puteam folosi nicio altă funcţie a sistemului”, „care mai de care, mai bizare”, „zgomotul corpurilor în cădere izbind ramurile copacilor,captă întreaga atenţie a creaturii adăpostite în mine”, „„Profetul” ăsta, ne ameninţă cu sfârşitul lumii”, „Minunea găsită în cortexul creaturii capturate, era , cu adevărat, extraordinară.”, „singura sursă de apă, este acest râu”, „Poate că, Echilibratorii vor interveni! Asta dacă, există o asemenea rasă. . .”, „Aş putea rula totul asemenea unui film sau, aş putea citi jurnalul !”) sau cu utilizarea originală a semnului două puncte („Până când transmisia tv încetă, preţ de câteva secunde, se observă un fenomen straniu: microfoanele de fond captară un vuiet teribil venit din măruntaiele pământului, metamorfozând solul aproape instantaneu şi înghiţind deopotrivă: tehnica, oamenii şi orice urmă de contrast a reliefului. . .”), cu evidentele dezacorduri (puternicilor tancuri”, „o planetă, a cărei continente”, „Un cyborg este un hibrid al cărui parţialitate este…”, „buze subţiri şi vineţi) şi altele asemenea. M-aş fi obosit poate să descâlcesc cîteva din multele, prea multele formule descriptive grandilocvente, dar neclare, înspicate uneori cu dezacorduri şi pierzându-şi adesea coerenţa („Ca de fiecare dată după ce treceam printr-o situaţie limită, relaxarea sosea din ocupaţia ce mă detensiona într-un mod cât se poate de eficent.”; „Aproape de provă, o secţiune începu să se retrăgă, descoperind pentru câteva secunde o multitudine de habitaturi sub forma unor calote”; „Eram ciborg, lucid de cealaltă individualitate unde nu eram decât un simplu om străbătut de o personalitate în care nu conştientizam că în interior se afla un organism artificial atât de complex.”; „îşi întinseră aripile, transformând liniştea relativă cu un cor de sunete stridente, consumându-şi dialogurile în serii scurte de lovituri reciproce din puternicile ciocuri coroiate, aruncând, de jur împrejur, ciudate jeturi de lichid ce provocau în verdele vegetaţiei o reacţie care mă îndemna să cred că era un acid”; „Din loc în loc, libelule generoase, susţinute de aripi multicolore, expermentau fără succes, antrenând fiecare, alături de organele care producea portanţă, cele şase membrele rahitice în încercări succesive de a se desprinde de sol.”; „Grupate în roiuri consistente, coleopterele porniră spre slăvi, îmbrăcând priveliştea cu o mantie ce arunca liziera pădurii într-o stranie locaţie străbătută de tot felul de umbre şi deformări ale contururilor.”; „Infrastructura se transformase într-un peisaj selenar lipsit de contur, contabilizat prin maldăre de moloz împestriţat cu bucăţi de asfalt ce aparţinuseră străzilor, de tot felul de ţevi şi trasee de cable dezgropate , de cratere impunătoare care demonstrau că lupta, dusă pe fiecare metru pătrat, fusese crâncenă.”) sau devenind de-a dreptul ilare („îşi făcu apariţia un cvartet de vrahtyeni” sau „masca mea de gaze se aburise, micşorându-mi posibilitatea de ai observa prin metodă directă, îngreunându-mi, şi mai mult, operaţiunile de inspirare şi expirare”). M-aş fi străduit să explic învăţăcelului nostru cum devine cazul cu pronumele relativ „care”, mai exact când anume trebuie el precedat de prepoziţia „pe” (cum nu a făcut domnia-sa în „eşuat într-un loc care îl intuiam drept planeta Axxis” sau în „Autodistrugerea este o caracteristică care o aveţi impregnată în A.D.N-ul vostru”) sau ce anume scârţâie stilistic în unele formule (cum e cazul repetării obsedante a cuvintelor din familia lui „a [se] concretiza”: „Am detectat mişcare- la câţiva zeci de metri în faţa mea- concretizată de patru fiinţe…”/„străinii posedau, de o parte şi de alta puternicelor picioare, o a doua pereche de membre ( de această dată concretizată în secţiuni cilindrice egale)”/„Într-un sincron destul de reuşit, patru săgeţi concretizară reacţia lor de răspuns”/„conductori optici transmiteau informaţii concretizate în intensificări luminoase”). Ceva din text îmi provoca însă o ciudată senzaţie de deja-vu. Iarăşi şi iarăşi. Sub impulsul unei intuiţii, m-am dus la bibliotecă şi am extras un volum: „Charity, o femeie în Space Force”, de Wolfgang Hohlbein (Editura Baricada, Colecţia „eon 501”, Bucureşti 1992; traducerea: Anca Rusu; ISBN 973-9081-13-4). Am recitit începutul povestirii domnului Victor-Nicuşor Dragomir: „19 decembrie 2012./-în prezent-/. . . Valea oraşului continua să ardă. Spre nord, cerul luase foc şi iradia ameninţător un roşu intens, accentuat de zumzetul acela…”. Apoi mi-am aruncat ochii în volum… Am îngheţat… „12 decembrie 1998./-în prezent-/. . . Oraşul din vale continua să ardă. Spre nord, cerul luase foc şi iradia ameninţător un roşu intens, ca şi când, în acea zonă, …”. Seamănă tare, aşa-i? N-am stat să verific toate blocurile celor două texte. E suficient şi atât ca să-mi dau seama că tânărului pretins autor îi lipseşte ceva esenţial ca să ajungă un scriitor adevărat. Îi lipseşte caracterul. Premiul pe care i l-am acordat, juriul SRSFF şi cu mine, în etapa din luna lui mai, anul curent, este, până la urmă, o regretabilă eroare, mult mai mare decât biata virgula uitată unde nu trebuie, din grabă, fireşte, de bunul domn Victor Martin. O greşeală pe care trebuie să ne-o asumăm. Vina însă îi aparţine în totalitate domnului Victor-Nicuşor Dragomir, care a dorit, foarte tare, se pare, să intre într-o galerie ilustră de plagiatori, pomeniţi în mass media ultimelor săptămâni. A făcut-o înşelând buna credinţă a unor oameni oneşti, dispuşi la sacrificii personale întru binele comunităţii science fiction şi fantasy din România.

Într-un mesaj postat ca şi comentariu la propriul său text, autorul spunea:

«. . .About me:
Am asupra mea, ascunse aproape de inimă, câteva calităţi care mă îndeamnă să scriu. Pe spate, atârnând greoi, se mişcă un sac plin cu greutăţi din care mă străduiesc să mai risipesc pe cărarea vieţii. Un singur sfat:
“Să fim mai buni unii cu alţii!”»

Sună frumos, dar oricât de buni am fi, furtul, căci asta este, la urma urmei, plagiatul, e o faptă mult prea gravă pentru a fi iertată. Vom fi foarte atenţi în privinţa domnului Victor-Nicuşor Dragomir de azi înainte. Şi sfătuim pe toţi să facă la fel.

Trecem cu greu peste amara mâhnire şi mergem mai departe…

Diana Alzner reuşeşte, pe final, să îndulcească lucrurile, deşi textul său, „Tester”, e unul distopic, trist până la final, când îşi găseşte unda de optimism, fiindcă, într-una din multiplele realităţi, lui Sam şi familiei sale li se deschid orizonturile. Într-un fel sau în altul, numai tu însuţi poţi fi propriul tău înger, pare să ne spună preabuna autoare vâlceană. E un text care trebuie citit, mai ales că redactarea îngrijită (n-am remarcat decât un accident izolat de punctuaţie, „încruntătura de pe faţa celui care-i vorbea, îl determină să renunţe”, şi o greşeală de tastare, neremediată la reviziurea finală, „Se aşeză comod şi îţi ţinu respiraţia”, evident, greşeli nevinovate) are darul să dea speranţă: mai există, totuşi, oameni aplecaţi temeinic spre cultură.

Avem a mulţumi autoarei.

Rubrica de proză a lunii iunie din revista SRSFF a fost pentru mine o adevărată lecţie, având ca temă principală diversitatea caracterelor umane. Dincolo de lăudabilele eforturi din concursul e-Text, tripleta celorlalte texte ilustrează o alternanţă nefericită, căci domnul Victor-Nicuşor Dragomir este prins la mijloc între două caractere puternice, silitoare, construite cu vădit respect pentru munca de creaţie. Voi continua totuşi să cred că autorul în cauză are resurse să se îndrepte, deşi, când va veni de azi înainte vorba despre domnia-sa, şarpele îndoielii, cuibărit în conştiinţa mea, mă va muşca, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva s-a inspirat prea temeinic din alte părţi.

Ceea ce mi se pare totuşi interesant este că am cumpărat volumul lui Wolfgang Hohlbein relativ de curând, prin luna martie cred, terminându-l de citit în 12 aprilie. Am ezitat mult dacă să-l iau sau nu. Era foarte ieftin şi simţeam că mă va ajuta, dar nu ştiam la ce. Mă gândeam că mă va lămuri, o dată în plus, asupra calităţii generale a textelor science fiction traduse în acei primi ani ai deceniului nouă, când au pătruns în spaţiul editorial de limbă română multe texte de divertisment pur, care au adus bani frumoşi întreprinzătorilor în domeniu, mai ales că principala problemă de atunci părea să fie traducerea, nu licenţierea. În noianul de occidentalisme mai mult sau mai puţin bizare importate pe atunci se strecurau şi piese de certă valoare, cum a fost, de pildă, cazul nuvelei „Duşmanul”, de Barry B. Longyear, publicată de Grupul de Presă „Orion”, din Craiova, în 1990, în excelenta traducere a lui Mihai Dan Pavelescu, lucrare care luase Nebula în ’79 şi Hugo în ’80. „Charity, o femeie în Space Force” nu e, desigur, de aceeaşi valoare. Dar nu mi-a părut rău că am cumpărat-o, nici atunci, nici după ce am citit-o şi cu atât mai puţin acum… Destinul mi-a dat o mână de ajutor, transformându-mă într-un instrument al său. Poate că toate astea îi vor sluji domnului Victor-Nicuşor Dragomir ca lecţie a sorţii. În lumea literelor, modelele atâtor şi atâtor oameni de succes ai zilelor noastre, deveniţi faimoşi prin fraudă, nu sunt deloc valide.

Până data viitoare, „Să fim mai buni unii cu alţii!”

Anunțuri

8 Responses to Iunie dulce-amar la SRSFF

  1. Victor-Nicuşor spune:

    Îmi pare tare rău, domnule Coman pentru fraza cu pricina. „Inspiraţia” a fost limitată, dar nu scuzabilă , bineînţeles. Ştiu că am pierdut foarte mult cu acest lucru şi bănuiesc că nu este cale de întoarcere. Adevărul este că mi-a plăcut începutul acela. Mea culpa. Cu respect şi admiraţie pentru tot ceea ce faceţi vă spun:”La bună vedere”.Are să-mi lipsească criticile dumneavoastră vis-a vis de textele mele.

    • mirco67 spune:

      Scuze de întarzierea cu care răspund.

      Cale de întoarcere există și de la eșafod. 🙂 Deocamdată, numai dintr-o singură lume nu mai există cale de întoarcere, dar, evident, nu e cazul. Eu unul cred că a fost vorba de o copilarie. Suspiciunea însa va rămâne, iar redacțiile care au luat la cunoștință despre năzbâtie vor fi mai circumspecte.

  2. Victor-Nicuşor spune:

    Într-adevăr:această”copilărie” mă costă foarte mult. Dar ce să fac? . . .Sincer, eram foarte încântat de faptul că publicam „în sânul” SRSFF. Acum, am păţit-o.Şi vorba înţeleptului:”O pădure creşte în o sută de ani şi arde într-o noapte”.Singura mea bucurie „vis- a vis” de prozele mele este că le-am scris cu pasiune şi cu mult drag. Şi le-au mai citit şi alţii. Oricum, „microbul” sf-ului rămâne şi, vreau sau nu,nu voi scăpa niciodată de el. Voi aştepta „semne”- (dacă vor mai veni vreodată )şi până atunci urez tuturor sf-iştilor :”Toate cele bune”. Nu vreau să mă disculp sau să încerc cine ştie ce. Am pornit de la o frază „inspirată” , dar am dezvoltat o proză întreagă(50.000semne)originală. Puteam să încep povestirea fără ea. M-am prostit.Şi vă mai spun ceva:
    -Cât timp am colaborat cu SRSFF, m-am simţit într-un „Club Select”.

    • mirco67 spune:

      …căruia trebuia, în primul rând, să nu-i înşelaţi încrederea, fiindcă, dincolo de obişnuitele „ciomăgeli”, cârcoteli, canonade de catapulte cu ţucale, pamflete şi taburete, spaţiul editorial spec-fi românesc e ca un arhipelag, în care insulele sunt aproape familii (nu famiglii!!), iar în familie nu ne tragem unii pe alţii pe sfoară ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic…

      Dacă fraza cu pricina a avut un atât de mare ecou în sufletul domniei-voastre puteaţi s-o puneţi între ghilimele, la modul…
      „Valea oraşului continua să ardă. Spre nord, cerul luase foc şi iradia ameninţător un roşu intens…”, apoi să continuaţi cu propriile forţe, la modul: „Descrierea se potrivea perfect, de parcă Hohlbein ăsta ar fi fost discipolul lui Nostradamus. Fiindcă da, cerul luase foc, şi încă spre nord, iar flăcările n-aveau chiar deloc darul să liniştească pe cineva…”

      În felul ăsta, nimeni n-ar fi avut nimic de zis…

      Parafrazându-l pe Jeffrey A. Carver, plagiatul, sub orice formă, nu trebuie să fie considerat n i c i o d a t ă o soluţie…

  3. […] pentru gestul său reprobabil comis în „Echilibratorii”, despre care noi am vorbit pe larg în „Iunie dulce-amar la SRSFF”), ele numindu-se „Cameleonul” (omenirea, aflată în plină colonizare cosmică, se confruntă […]

  4. […] bârfelor: “Echilibratorii” lui Victor Dragomir. Se cunoaște parțial meritul lui Coman de a fi făcut destul de pe larg inventarul greșelilor din prima variantă a textului, cea din […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: